Melanj à trois

Iubirile nu se uită niciodată,
rămân ca nişte găuri în limba de lemn
în spatele căreia ne ascundem nefericirile zilnice.
Şi dincolo de acele găuri,
deschise aşa cum se deschid rănile în carnea amintirilor,
dansează lumina pe fotografiile întinse cu faţa în jos
şi abandonate într-un mare con de umbră:
un pas înainte, doi înapoi,
aşa ne amintim că uitarea valsează prin noi.
Dar fără să ne întrebăm,
câteodată chiar fără să ezităm,
ne învelim somnul spre dimineaţă
cu tot ce-a mai rămas
din urmele ce ne conduc iubirile
în viaţa de după viaţă.

poezie de Ionuţ Popa (2015)
Adăugat de I.m. Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zapezile,iubirile

şi iar se întorc în ceruri rădăcinile
se duc să-şi ascută simţuri noi,
vegetale

aşa se scriu zăpezile,
din aripi smulse raiului,
ca nişte risipiri alb-violacee
peste pleoape ruginii
şi închise

sfioase izvoare
sortite nenăscut oceanului

aşa se înfiripă iubirile,
din te miri ce anotimpuri trecând hai-hui,
în tresăriri subcutanate,
prin piepturi fluorescente
şi deschise

poezie de Monica Mihaela Pop
Adăugat de Mona Dinici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sinopsis

Partea proastă e că murim încet,
nu dintr-odată, fără tribulaţii,
fără spasmele descoperirii unui alt sine.
Prin faţa noastră
trec maşini şi tancuri, şi avioane, şi morţi;
caii bat din copite,
cabraţi se întorc cu spatele spre nicăieri.
Şi noi aici am rămas
să ne uităm la ceas
cum mâine se transformă azi în ieri.

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Angst I

doar privindu-ţi ochii
mi-am dat seama că şi universul tău
are câteva găuri prin care suliţele nefiinţei
pătrund şi rămân acolo pentru totdeauna...

emoţia primelor îmbrăţişări nu mai răsare
ca un astru cu razele ascuţite,
ci îşi găseşte culcuşul în acea comoară sângerie,
primită la început de drum,
când realizezi că eşti printre puţinele persoane
care nu s-au bucurat de strălucirea ei neprihănită

este pedeapsa fiecărui suflet neputincios
să nu afle de ce bătăile inimii nu dor
când toate în jur par o ancoră prea grea
ce i-a fost atârnată de pleoape

ascundem cu o durere fără glas
şi închidem dincolo de gratiile sufletului
acele temeri ce n-au cunoscut vreodată cuvintele...

poezie de Ionuţ Popa (18 octombrie 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

De vorbă cu anii

Se întorc anii
pe care i-am aruncat în gol
ca bumeranguri ascuţite
şi se prind în carnea mea
ca o altă pereche de oase,
şi scriu în mine cu sânge,
şi mă roagă în scris
să nu-i mai abandonez,
să fac ceva cu ei,
să îî cultiv ca întinderi roditoare
cărora nu li s-a acordat
destulă atenţie.

Şi vreau să-i păstrez,
dar odată cu ei au intrat
şi amintirile,
acele gondole
în care iubirile au murit demult,
şi le simt ca nişte mângâieri corosive.
Nu pot deschide noi încăperi
pentru vechile obiceiuri
care ar atenta la naşterea
unor ani fără balast.

Şi le-am spus ca un părinte
ce-şi aduce copiii lângă el
pentru poveşti:
nu disperaţi, căci urmele
pe care le-aţi lăsat în mine
nu se vor acoperi decât
cu oglindirea voastră din abis,
şi gropile pline de voi
se vor astupa, într-un final,
cu o ultimă groapă.

poezie de Ionuţ Popa (mai 2010)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vin iubirile...

Vin iubirile ca bruma şi se lasă peste toate,
Strălucesc pe-a noastră cale, numai noi nu le vedem,
Căutăm sclipiri de aur chiar de ştim că nu se poate
Şi ne supărăm degeaba când dorim şi nu le-avem!

Vin iubirile ca ploaia cea călduţă şi de vară
Răcorind smaraldul vieţii, însă noi mereu fugim,
Ne e teamă, cred, de ploaie, însă ploaia vieţi-i rară,
Ea ar vrea să ne cuprindă, însă noi ne-adăpostim!

Vin iubirile ca ziua după nopţi de întristare,
Însă noi, fugind de noapte, ziua n-o putem zări,
Ne dorim s-avem de toate, chiar de ştim că-s trecătoare
Însă ne dorim prea multe, şi n-avem cum le trăi!

Vin iubirile prin iarnă, şi prin toamne, şi prin veri,
Şi prin primăveri cu floare ce se scutură apoi,
Fiecare are-o clipă până-n soare, de prin ieri
Şi de n-o primim în suflet nu mai trece pe la noi!

Vin iubirile ca viaţa, cu un răsărit şi-apus
Şi ne stau cu drag în cale, poate, poate le-om vedea,
Dar mândria ne orbeşte, şi privim mereu prea sus...
Îşi iau zborul spre departe... Nu mai vin... nu le chema!

poezie de Lili Şipoteanu (15 noiembrie 2015)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Va fi bine!

Totul este aşa cum noi nu ne dorim
Speranţa a mai rămas, dar nici de ea nu ştim
Şi cum ar fi să plec, în umbră să te las?
Ar fi ca prima dată, voi face primul pas!

Un pas spre un sfârşit sau chiar un început
Ca hotărârea aceasta, mai grea, nu am avut!
Dar să privesc mai bine, ce uşă eu închid!
Şi să fiu atent ce poartă mai deschid!

De nu ar fi iubirea, pentru cine aş merge?
Unde calea-i lungă şi visul nu se şterge!
S-alerg chiar după tot, ce mi se pare drag?
Şi apoi să mă aleg, cu ce concluzii trag!

O veste bună acum v-a fi de nedescris!
Dar nu ne-am despărţit, ci doar a fost un vis
Şi mă trezesc din somn, şi stau pe lângă tine
Te iau în braţe strâns, căci totul va fi bine!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prezent continuu

cu tine nu mai sunt în acele poveşti
şi nici din alte călătorii nu mai vin,
timpul tău oprindu-mă pe una din şine;

... şi orice tren fără stăpân din mine.

chiar firescul bine din care obişnuiam
să îndestulez găuri negre
ale iubirii sau din ce patimi şi plăţi or fi fost
năucitoare din ei şi în oglindă
drumuri înfundate spre prezent ai oprit;
îmblânzindu-mă cu un fel de muzică
care aşa începe, doar în linişte,
cum te cântă şi gândeşte
în propriile cuvinte.

într-adevăr, aduci acest prezent continuu
în care să ne treci rotunjindu-mi ceasul

... poţi chiar mai mult
în picurii din privire şi sevei de viaţă
şi în atingerea oricărui simţ
din spatele secundei care mă scrie

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o altă stare

Ai înghiţit sufletul înainte de a muri
şi ai rămas în stare latentă de aşteptare,
care ascultă tot, luptă şi revine la viaţă.

Ai sondat lumina de dincolo de moarte
prin porţile deschise ale cetăţii necunoscute
unde intră caii cu trăsurile vântului stelar
fără să ştie unde se duc.

Dacă totul trebuia să se întâmple aşa
nimeni nu ştie,
durerea filtrată-n suferinţă îşi râde-n crez
cum umbrele îmbracă haine de vitejie
şi fug la nevoie.

Refacerea simţurilor căzute prea jos
ridică trupul la silueta avută înainte
şi-l face să trepideze din interior
pentru o perioadă de timp
neştiută.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duel

Am prins strigătul de aripi şi le-am frânt, din neputinţă,
Adunase-n el amarul clipelor de suferinţă
Şi mă mistuia... netrebnic, între gânduri neplăcute,
Iar în suflet, ceţuri dense, rosteau vrute şi nevrute

Lunecam în găuri care nu aveau sfârşit vreodată,
Erau drumuri către iaduri, din acum spre niciodată,
Şi din teamă, eram sigur că nu pot să mă întorc
Către ziua care vine, ca o clipă să-i mai storc

Câteodată, e cărarea un drum greu, lipsit de soare
Curg pe umeri deznădejde, frică, cât şi disperare
Şi apăsă într-atâta încât crezi că nu mai poţi,
Un genunchi e în pământuri... nu mai ştii de îl mai scoţi

Sunt momente dificile, trec prin noi, prin fiecare
Ne lovesc fără de milă chiar acolo unde doare,
Dar vor trece... trec cu toate, le-am învins de-atâtea ori!
Cum să ştii că eşti în viaţă, dacă nu mai simţi că mori?

Peste toate e lumină, ne veghează fără glas,
Chiar de pare totul negru, nu renunţi, mai faci un pas
Şi te lupţi, căci fără luptă eşti un simplu muritor,
E doar un duel cu viaţa... vei ieşi învingător!

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Infinitul are găuri

Infinitul are găuri,
Când le urc le şi cobor
Într-un sens fără de sens,
Nu trăiesc şi nici nu mor.

Hai cu mine să-mpărţim
Clipe din dureri celeste,
Lacrimile bucuriei
Din sfârşitul de poveste.

Infinitul are găuri,
Le tot urc sau le cobor,
Tu îmi ţii fierbinte sensul,
Nu trăiesc şi nici nu mor!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rămân în nemişcare

după ce te atac cibernetic
ochii mai dansează prin iarba
ce trece din mână în mână
şi lasă un sărut rece pe buze
ţii degetele în faţa oglinzii
e fereastra de intrare în cyberpunk
unde sângele frige şi nudurile
poartă rănile sărutului ce trece
printre degetele rănite de umbră

rămân uluit de barba ce creşte
în cyberspaţiu ne trimitem mesaje
ca o zână te văd apărându-mi
înainte şi după atacul cibernetic

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Starea naţiunii

I-am ales prin vot secret,
Însă viaţa-i tot mai grea:
Ei dau găuri la buget,
Noi dăm găuri la curea.

epigramă de Stelică Romaniuc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nebunilor

Nebunii au avut izbândă
Proscrişi în ochi scânteietori
Din bănci de lemn şi din altare
În cercul lor de cuci închişi
Şi dup’a stelelor schimbare
Pe toţi ai lumii i-au proscris.
Cusute laolaltă cu fire verzi de iarbă
Câmpiile întinse iar se smeresc sub paşi
Grăbite continente înoată prin oceane
Cu mine în spinare,
Ca mersurile-n pas.
În raza dimineţii văd linia de pornire
Şi-n gardul închisorii văd găuri disperând;
Nebunii de pe stânga se chinuie să intre
În logica absurdă
A plânsului râzând...
Se uită unii-n’tralţii
Şi văd doar găuri negre
Ce devorează sorii din cuibul minţii lor
Când prima linie fi-va ca ultima
În spate,
Dreptatea se va-mparte nebunilor,
Doar lor.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altcineva

E ca şi cum o frunză s-ar îneca în apa toamnei.
Pe pârâul memoriei, din marea depărtare
Orele curg. Noi stăm în faţa lor -
Executaţi de timp. Lent, tot mai lent.

Cum să aştepţi seara? Unde să întâlneşti amurgul târziu?
În memoria ta mă simt ca într-o galerie părăsită.
Fragment de peisaj, mişcând pe cineva

Chiar azi, înainte de prânz. Cine-şi mai aminteşte -
- Acea trăire bruscă - cel ce-a plecat
Sau lumina care s-a stins?

Să arzi ca un obiect de lemn. Să te cufunzi ca o frunză
Pe apă. Să te stingi, aşa cum lumina se stinge.
Credeam că am trăit cândva -
Dar, văd că altcineva a fost.

poezie de Marek Wawrzkiewicz din Lirică poloneză (1996), traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirile nu mai sunt

liniile cuvântului se instalează în mine
precum pasărea-n cuib
nu mai sunt iubirile cum erau
nici oameni nu mai sunt
corăbiile sau prins în furtuna sângelui
şi noi ne înecăm încet-încet

mi-am prins degetele în cleşti
acum trag unghiile se rup
rămâne doar carne şi un veşnic vierme
ce roade

iubirile nu mai sunt cum erau
iubirile nu mai sunt deloc
s-au stins odată cu degetele care
rămase fără unghii şi carne
se mai ţin de corp printr-o singură viţă vie

poezie de Cezar C. Viziniuck din Luceafărul (30 martie 2016)
Adăugat de Laura Cristescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rătăcire

Mă-ntreb la răsărit şi la apus, pe unde-mi umblă gândurile toate?
Răspunsuri caut, doar pe unde nu-s şi nimeni să-mi răspundă, nu mai poate.

Nu mă priveşte nimeni cum deschid, din când în când un ochi înspre lumină,
Tăcerile, poemele,-mi ucid şi versul meu e doar păcat şi vină.

Şi cum să fie, când nu mai sosesc, nici primăverile ca altădată?
Iubirile, pe rând, se ofilesc, speranţa e în ceruri suspendată.

Albastrul moare pe spinări de chrişti, însângerat sub lovituri de ură
Şi cum să îndrăzneşti să mai exişti, când doar blesteme înfloresc pe gură?

Dospesc orgolii şi în bob de grâu, că, plouă cu venin şi cu otravă,
E doliu şi în apa mea de râu şi salcia-ngenunche, grav bolnavă.

Şi marea, Doamne, a rămas în larg, nu mai sărută ţărmul şi-o să moară,
Ca o corabie fără catarg, ca un arcuş, fără a sa vioară.

Nu mai răsar şi nici nu mai apun. S-a-nghesuit şi timpul de durere
Într-un balon anemic de săpun, cu rănile deschise, la vedere...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu însămi am fost drumul meu

Am vrut să fiu aşa cum voiau bărbaţii să fiu:
o încercare de viaţă;
un joc de-a v-aţi ascunselea cu propria-mi fiinţă.
Dar am fost făcută din momentele imediate,
iar picioarele mele pe pământul promisiunilor,
neputând accepta mersul în revers,
au păşit mereu înainte, înainte,
neluând în seamă cenuşa, pentru a atinge sărutul
unor noi poteci.

La fiecare pas pe drumul meu înainte
spatele îmi era sfâşiat de disperatele aripi fluturânde
ale vechii gărzi.

Dar ramura fusese desprinsă pentru totdeauna,
iar la fiecare nouă lovitură de bici privirea mea
se despărţea tot mai mult şi mai mult de familiarele
orizonturi din depărtare;
şi faţa mea a căpătat o expresie care venea din interior,
expresia aceea care ţinteşte spre un sentiment
de eliberare intimă;
un sentiment care a crescut năvalnic
din echilibrul dintre viaţa mea
şi adevărul sărutului primit de la noile cărări.

Mi-am trasat parcursul în prezent,
mă simt o floare a tuturor solurilor pământului,
a solurilor fără istorie,
a solurilor fără viitor,
a solului întotdeauna sol fără margini
a tuturor bărbaţilor şi a tuturor epocilor.

Şi-am fost întreagă-n mine, aşa cum era viaţa din mine...

Am vrut să fiu aşa cum voiau bărbaţii să fiu:
o încercare de viaţă;
un joc de-a v-aţi ascunselea cu propria-mi fiinţă.
Dar am fost făcută din momentele imediate;
când heralzii mi-au anunţat venirea
la parada regală a vechii gărzi,
dorinţa de-a urma bărbaţii s-a alterat în mine,
iar omagiul a fost lăsat să mă aştepte.

poezie de Julia de Burgos, 1914 – 1953, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doi paşi

Eu n-am făcut un pas spre tine,
Tu n-ai făcut un pas spre mine;
Rămas-au doi
Paşi între noi.

De-aş fi făcut un pas spre tine,
Şi-ai fi făcut un pas spre mine,
N-ar mai fi doi
Paşi între noi.

Iar dacă fac un pas spre tine,
Dar tu nu faci un pas spre mine,
Nu mai sunt doi
Paşi între noi.

Tu, dacă faci un pas spre mine,
Iar eu nu fac un pas spre tine,
Tot n-ar fi doi
Paşi între noi.

De fac un pas, dar nu spre tine,
Şi faci un pas, dar nu spre mine,
Iar nu sunt doi
Paşi între noi.

De-aş fi făcut un singur pas,
Un singur pas ar fi rămas
De pus, nu doi
Paşi, între noi.

Eu, primul pas dacă-l făceam,
Un singur pas doar mai aveam
Pus între noi,
Nu doi, nu doi.

poezie de Marius Robu (9 septembrie 2021)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sus şi jos adunat

Limba morţii este aspră
aşa cum e limba câinilor,
îţi linge rănile şi-ţi domesticeşte zilele,
lipicioasă ca urmele melcilor în iarba udă
centura argintie care-ţi va încinge traseul
e îmbibată cu otrava plăcerii.
Sus şi jos adunat,
prin cele două inele de logodnă lipite pe linia orizontului,
întrezăreşti insula promisă,
auzi cum păşeşte altfel aici liniştea ploii,
dacă te forţezi poţi chiar să desluşeşti sunetul
pietrelor justiţiare lovind în fereastra luminii
ca-n bolurile tibetane.

poezie de Camelia Buzatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul amibei

În curând o să ajungem să facem toate lucrurile
la care nu ne-am priceput niciodată.
Şi o să fim cei mai buni.
Şi o să ne luptăm unii cu alţii
cu zâmbetul pe buze şi fără să cruţăm măcar un fir de păr.
O să ne înfigem degetele în vise ca nişte furci
şi o să le întoarcem pe toate părţile,
poate chiar noi înşine o să ne tăvălim cu ele prin noroiul
ce ni se-ncheagă în orbite.
În curând o să muşcăm din moliciunea fiecăruia
şi o să ne întoarcem cărnurile flămânde pe toate părţile
aşa cum ne închipuim că fac soldaţii
când se dă stingerea.
Şi o să fim cei mai buni.
Mai buni decât ei, mai buni chiar decât noi înşine.
Şi, în sfârşit, o să ne târâm cărnurile flămânde spre nicăieri,
fericiţi din nou că ne-am trezit doar pentru a adormi la loc.

poezie de Ionuţ Popa (2014)
Adăugat de I.m. Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!