Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Cântec

Copilă fiind, alergam spre incendiul soarelui
Cu tine, de același foc să ne simțim cuprinși
În pacea serii câmpurile toate păreau
Carbonizate de flăcările soarelui hain,
Pădurea era un sanctuar cu mii de cuiburi
Unde îngerii sub formă de lumânări
Urzeau lumini lăuntrice și adevărate
Și strigau păsări pe nume-alintate.
De-atunci, înnebunisem de frumusețe, poate,
Când pe cărare-l zărisem pe Dumnezeu,
Atunci eram transparențe, visam fără agonii
Amestecând în zboruri potop de armonii,
În spatele casei cu zarzării aurii,
Scăpând în lumea copilăriei fără hotare.
Ne așezam în genunchii zglobii
Lângă apele cu unde-argintii
Respirând cer și calici de lotus și soare.
Înnebuniți de tremurul a toate câte sunt,
Buzele erau neîndemânatice în sărut,
Vorbeam cu sfieli și cu ochii-n pământ.
Firele de iarbă o luaseră razna
Iar nouă ne crescuseră aripile până la gât,
Îngânam păsările de pe brațe
Gustând murii cuvintelor
Ce plonjeau pe pământ.
De-acum, gândurile noastre toate
Erau culoarea din zarea de lumini
În miezul cuvintelor erau picurate,
Îmbrățișând o tijă lungă de trandafir.
Trecând pe negândite și în tihnă
De-atâtea cercuri diafane de lumini,
De-atâția nori ce stau să cadă,
Am înțeles ce lesne poți iubi
Când îngeri cântă la viori viorii,
Când pielea lui catifelată dansează
Ținând în brațe lira coapselor ei,
Când ea amețește de mirosuri vii
Merii și piersicii din grădini,
Când el e cufundat în văzul ei zburător
Și se răsfață ca un fluture sonor.
Amândoi căzuseră într-o zare cu sunete
Iar pe limbi aveau mieji de vocale
El era tot numai brațe spiralate,
Ea era toată numai aripi diafane
Pregâtindu-se de îmbrățișare
Își respirau dragostea prin priviri,
Peste tot îi invadau note muzicale,
Îngerii îi logodeau iar ei plângeau
După puritatea de la-nceput.
Strigătul lor a tulburat planetele,
Trupul ei deschidea ușa unui alt trup
El și ea căzuseră într-un poem.
Deșertându-și gândurile toate
Trăiau dintr-o fericire într-alta.
Lăsară și urmași și vorbele lor
Când se îmbolnăviră de atâtea viziuni.
Într-o zi, îmbătrâniră,
Și, de-atunci, nu li se mai întâmplară iubiri,
Erau bolnavi și făceau rugăciuni,
Clopotele bisericii îi găseau
La slujba de purificare.
Deodată, plecă el și nu se mai întoarse,
Altă dată, nu mai respiră ea.
Și toată grădina și-a revărsat miresmele
Pesemne pentru ei.

poezie de
Adăugat de Mariana DiduSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Dialog între stele

în suflet e un cer cu montură de stele
vorbesc între ele de-un anotimp sublim
când toate ființele se iubeau între ele
și nu era moarte nu era țintirim.

șoapte de iubire se scăldau în rouă
nu era suferință nu erau dezamăgiri
stoluri de lumini până în cerul nouă
se cuibăreau la îngeri în trăiri.

dansuri între raze erau gândurile lor
în izvoare curgea un elixir gustos
spectacole cu nimfe răsunau în decor
fericiri împletite dădeau vieții prinos.

în caleașcă stelară mă plimbam mereu
și toate drumurile duceau la Dumnezeu.

sonet de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Hans Christian Andersen

Gretchen a plecat și ea mai departe cât putea de repede și deodată au întâmpinat-o o mulțime de fulgi de zăpadă; fulgii nu cădeau din cer; cerul era senin și luminat de Aurora Boreală. Alergau chiar pe pământ și cu cât se apropiau, cu atât se făceau mai mari. Gretchen și-a adus aminte ce mari și meșteșugiți fuseseră fulgii când se uitase la ei cu lupa. Aici însă erau și mai mari, și mai fioroși, erau vii, erau străjerii de la palatul Crăiesei Zăpezii. Aveau chipurile cele mai ciudate, unii parcă erau niște arici mari și urâți, alții păreau niște mănunchiuri de șerpi încolăciți, care își întindeau capetele în toate părțile, iar alții erau ca niște ursuleți bondoci și zbârliți; toți erau albi, sclipitori, erau fulgi de zăpadă vii.

în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba daneză.
cumpărăturiCartea "Classic Fairy Tales by Hans Christian Andersen" de Hans Christian Andersen este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -75.00- 30.99 lei.

Colosul

în adâncimea hăului din noi
în fluctuații de neant și energie
a mai născut o lume. De strigoi
cu aripi albe și privirea vie

era în toate ca la început
Cuvântul și din El lipseau strigoii
era numai o lume- cea de lut
în așteptarea vântului și ploiii

și mai erau și galaxii și stele
și mai erau planete din brutal
și mai erau niște figuri din ele
figuri de stil și brațe de cristal

și peste toate domina lumină
din toate izvora doar claritate
o pură claritate și virgină
și mai adâncă poate decât toate

și ne scăldăm în ea fără prihană
fără rușine, teamă și reproș
eram o singură Ileana Cosânzeană
eram inegalabil Făt Frumoși

și din iubirea noastră în neștire
din toată adâncimile din noi
a apărut colosul fără fire
și cu tentații pure de strigoi...

și nu mai e de-atunci nici mântuire
nici alte începuturi de Cuvânt
doar un colos de lut în mistuire
cu eu-l său mereu intercalând

... în adâncimea hăului din noi
aceiași stare de neant și energie
mai mistuie o lume. De strigoi
cu aripi albe și privirea vie...

poezie de (4 octombrie 2019)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

De când... până când...

De când e lumea și pământul,
Tot de-atunci bate și vântul.
Norii tot de-atunci se-adună,
Fulgeră, plouă și tună.

Tot de-atunci apele curg,
De-atunci cântă cucu-n crâng,
De-atunci sunt zile și nopți,
Tot de-atunci sunt vii și morți.

Din acele prea vechi timpuri
Există ani și anotimpuri.
De când soarele e soare,
Tot de-atunci luna răsare.

De-atunci pomii ne umbresc
Și cu flori se-mpodobesc.
De-atunci pământul hrănește
Tot ce pe el viețuiește.

De-o veșnicie strălucesc
Stelele-n raiul ceresc.
Tot de atunci păsări zboară
Către marea Stea Polară.

Toate-acestea își au mersul
De când există Universul.
Și după cum cartea ne-nvață,
Tot de-atunci există viață.

De când planeta are viață
Omul stă mereu în față.
Chiar dacă există moarte,
El are posteritate.

Va dăinui până când
Va dispărea acest pământ.
Atunci, nu vor fi zile și nopți,
Nu vor mai fi vii, nici morți.

Atunci viața se sfârșește,
Când pământu-ncremenește.
Când, în Universu-acesta mare
Va străluci un alt soare.

poezie de (22 octombrie 2011)
Adăugat de Dumitru DelcăSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Ion Creangă

Cică erau odată o babă și un moșneag: moșneagul de-o sută de ani, și baba de nouăzeci; și amândoi bătrânii aceștia erau albi ca iarna și posomorâți ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Și, Doamne! tare mai erau doriți aibă măcar unul, căci, cât era ziulica și noaptea de mare, ședeau singurei ca cucul și le țiuiau urechile, de urât ce le era. Și apoi, pe lângă toate aceste, nici vreo scofală mare nu era de dânșii: un bordei ca vai de el, niște țoale rupte, așternute pe laițe, și atâta era tot. Ba de la o vreme încoace, urâtul îi mânca și mai tare, căci țipenie de om nu le deschidea ușa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!

în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.

Pe când eram dusă, în alți ani, prin aeroporturi, în căruț, mă priveau toți; iar pentrueram așezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existențial, acela din căruț; toți oamenii privesc de sus, te simți inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci și obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia ai și tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, își fereau privirile "din bun-simț" – așa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât fii ocolit cu privirea. Ca și cum cei din fața ta și din jurul tău ar vrea te vadă și te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca și cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca și cum aș putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; și nu acum, în clipa de față.

în Maeștri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina PostolachiSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Ambroise" de Doina Postolachi este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -28.00- 26.60 lei.

Vremuri râvnite

Eram copil, când limba mieilor înțelegeam
Și îmi păreau cele mai scumpe păpuși vii din lume,
Erau vacanțe lungi cu saci de amintiri de neuitat
Puși la păstrare acum, lângă comori din sfânta-mi bogăție.

Era pe vemea copilăriei mele,
Atât de ieftină și des găsită bucuria
Și-mi amintesc cât de săraci eram,
o păpușă din zdremțe de aveam,
Mă lăudam copilăros la toți copiii.
Acum nepoții noștri au de toate
Mă bate Dumnezeu să mint,
Dar tot mai des îi paște nemulțumirea, plictiseala
Și libertatea o înțeleg greșit.

Mâncam pe-atunci de foame poame acre sau nespălate din grădini,
Căci jocul nu-l întrerupeam ca să mânânc acasă,
Umblam desculță, plouată și dezbrăcată ca să mă călesc,
mă sfătuiau părinții
Eram sănătoasă și fericită alături de copiii din vecini
Cu care de când mă știu m-aveam ca cu frații.

Părinții noștri erau prieteni buni
Și se-ajutau la orice trebușoară gratis,
Iar ale noastre mame, una pe alta se învățau
Cum gătească ieftin, sănătos, mâncăruri naturale,
Ca ciorba de salată păsărească.

Iar cerul ziua pe-atunci era mult mai albastru ca acum
Și păsări mii brăzdau cu zborul lor văzduhul primitor,
Azi tot mai des aud doar croncănit de ciori,
Iar după fluturii ce m-alergau prin luncă, mă cuprinde dorul.

Eram copil când mă striga vecina Savu peste gard,
Să-mi dea clătite cu duceață cu urdă și mărar, surpriză
Azi când ne întâlnim vecinii ne cântărim dintr-o privire
Și cu un rânjit mușcător pe buze abia ne salutăm.

Erau frumoase acele vremuri de demult,
Aveau atâta libertate, pace, suflet și descânt,
Mă bucur că deși s-au dus demult,
Din drumul lor călător, le pot întoarce adesea în gând.

Eram copiii săraci pe-atunci,
De aceea inventam atâtea bucurii
Din orice nimic ce ne ieșea în cale,
Azi, copiii moderni râvnesc trecutul,
Căci i-au saturat ofertele,
Visele lor sunt pline numai de mașini, bani și țoale,
Dar lipsite de povești și de dragoste.

poezie de (3 iunie 2007)
Adăugat de Valeria MahokSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Vremuri râvnite

Eram copil, când limba mieilor înțelegeam
Și îmi păreau cele mai scumpe păpuși vii din lume,
Erau vacanțe lungi cu saci de amintiri de neuitat
Puși la păstrare acum, lângă comori din sfânta-mi bogăție.

Era pe vemea copilăriei mele,
Atât de ieftină și des găsită bucuria
Și-mi amintesc cât de săraci eram,
o păpușă din zdremțe de aveam,
Mă lăudam copilăros la toți copiii.
Acum nepoții noștri au de toate
Mă bate Dumnezeu să mint,
Dar tot mai des îi paște nemulțumirea, plictiseala
Și libertatea o înțeleg greșit.

Mâncam pe-atunci de foame poame acre sau nespălate din grădini,
Căci jocul nu-l întrerupeam ca să mânânc acasă,
Umblam desculță, plouată și dezbrăcată ca să mă călesc,
Așa mă sfătuiau părinții,
Și eram sănătoasă, fericită alături de copiii din vecini
Cu care de când mă știu m-aveam ca cu frații.

Părinții noștri erau prieteni buni
Și se-ajutau la orice trebușoară gratis,
Iar ale noastre mame, una pe alta se învățau
Cum gătească ieftin, sănătos, mâncăruri naturale,
Ca ciorba de salată păsărească.

Iar cerul ziua pe-atunci era mult mai albastru ca acum
Și păsări mii brăzdau cu zborul lor văzduhul primitor,
Azi tot mai des aud doar croncănit de ciori,
Iar după fluturii ce m-alergau prin luncă, mă cuprinde dorul.

Eram copil când mă striga vecina Savu peste gard,
Să-mi dea clătite cu duceață cu urdă și mărar, surpriză
Azi când ne întâlnim vecinii ne cântărim dintr-o privire
Și cu un rânjit mușcător pe buze abia ne salutăm.

Erau frumoase acele vremuri de demult,
Aveau atâta libertate, pace, suflet și descânt,
Mă bucur că deși s-au dus demult,
Din drumul lor călător le pot întoarce adesea în gând.

Eram copiii săraci pe-atunci,
De aceea inventam atâtea bucurii,
Din orice nimic ce ne ieșea în cale,
Astăzi, copiii moderni râvnesc trecutul,
Căci i-au saturat ofertele,
Visele lor sunt pline numai de mașini, bani și țoale,
Dar lipsite de povești și dragoste.

poezie de (3 iunie 2007)
Adăugat de Valeria MahokSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Marilena Tiugan

Îngerii zboară peste tot

ce și cât știu eu despre lumea din care m-am născut
știu tot atât cât știu despre cea în care trăiesc
ce știu stelele despre cerurile gri
ce știu îngerii despre zborul lor

în întunericul nopții o dată am zărit două aripi
albe-albe erau și mi-au părut după formă perdele
fâlfâind în afară două iluzii la geamul spart în bucăți
ori erau două aripi care zburau mai ușor fără înger

ce știu eu despre locul în care se nasc îngeri
cine să mai fi văzut lumea în care se nasc și mor stelele
Cel Ce a văzut-o a venit și neîntrebat a povestit
iar eu mă mulțumesc cred că în toamnă
îngerii zboară peste tot

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Poemul de ieri și de azi

Am îngenunchiat de mii de ori în fața omenirii ca la o confesiune
și Dumnezeu m-a mângâiat și m-a învățat rugăciuni
pe care le-am închis între aceste file

cândva fericirea era mare, uriașă
și se întindea peste lume în mii de culori nemaivăzute
îmi creșteau aripi de șoim, aripi imense
și zburam sus, sus de tot
deasupra soarelui, deasupra templelor din mine
deasupra stelelor ce vegheau pe atunci lumea
și nopțile erau diamante negre risipite prin deșerturi
cu ele am scris poeme în piatră și-n nisip
cu ele am învățat sa decupez culorile
și să le transform în caleidoscopuri de stele

acum plânsul omenirii îmi trece prin inimă
de ceva timp crește în mine o poezie mare, mare
ce refuză să se lase născută
uneori poezia urlă în mine, se zbate
vrea iasă, să se transforme într-o altă realitate
în care mă închid ca într-o nimfă de safir
dar, Doamne, nimeni nu știe cât mă doare
cât aș vrea slobozesc poezia
s-o eliberez din pântecul meu ca pe-o lumină

pe vremea când aripile mele mă duceau prin alte ceruri
îmi nășteam poemele sub toate curcubeele
nisipul mi-era așternut
și plânsul dintâi erau lacrimile de fericire ale zeilor
ce-mi dăruiau vise pline de soare
iar fiecare poem era o nesfârșită declarație de iubire
pe atunci dăruiam lumii cuvinte minunate
și povești de amor fără pereche

de ceva timp sufletul meu hălăduiește prin lume
aleragă de nebun -mi ajungă trupul din urmă
precum în legendele Shambalei

dar va veni o vreme când voi lua din nou calea curcubeelor
iar poveștile se vor scrie din nou cu sânge și lumină
direct pe sufletul și pe trupul meu
vor vorbi despre taina fericirii în dimineți fermecate
iar cântecul din mine se va auzi până la capătul lumii

poezie de (23 ianuarie 2013)
Adăugat de Alina Beatrice ChescaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Poemul de ieri și de azi

Am îngenunchiat de mii de ori în fața omenirii ca la o confesiune
și Dumnezeu m-a mângâiat și m-a învățat rugăciuni
pe care le-am închis între aceste file

cândva fericirea era mare, uriașă
și se întindea peste lume în mii de culori nemaivăzute
îmi creșteau aripi de șoim, aripi imense
și zburam sus, sus de tot
deasupra soarelui, deasupra templelor din mine
deasupra stelelor ce vegheau pe atunci lumea
și nopțile erau diamante negre risipite prin deșerturi
cu ele am scris poeme în piatră și-n nisip
cu ele am învățat sa decupez culorile
și să le transform în caleidoscopuri de stele

acum plânsul omenirii îmi trece prin inimă
de ceva timp crește în mine o poezie mare, mare
ce refuză să se lase născută
uneori poezia urlă în mine, se zbate
vrea iasă, să se transforme într-o altă realitate
în care mă închid ca într-o nimfă de safir
dar, Doamne, nimeni nu știe cât mă doare
cât aș vrea slobozesc poezia
s-o eliberez din pântecul meu ca pe-o lumină

pe vremea când aripile mele mă duceau prin alte ceruri
îmi nășteam poemele sub toate curcubeele
nisipul mi-era așternut
și plânsul dintâi erau lacrimile de fericire ale zeilor
ce-mi dăruiau vise pline de soare
iar fiecare poem era o nesfârșită declarație de iubire
pe atunci dăruiam lumii cuvinte minunate
și povești de amor fără pereche

de ceva timp sufletul meu hălăduiește prin lume
aleargă de nebun -mi ajungă trupul din urmă
precum în legendele Shambalei

dar va veni o vreme când voi lua din nou calea curcubeelor
iar poveștile se vor scrie din nou cu sânge și lumină
direct pe sufletul și pe trupul meu
vor vorbi despre taina fericirii în dimineți fermecate
iar cântecul din mine se va auzi până la capătul lumii

poezie de (31 ianuarie 2013)
Adăugat de Alina Beatrice ChescaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Daniel Vișan-Dimitriu

Blestemul stelelor

Pe țărmul lor, străin de odisei,
Departe de a lumilor privire,
Trăiau, se-nțelegeau – erau doar ei –
Și își creșteau urmașii cu iubire.

Privind spre stele, nu știau decât
Că noaptea, sus pe cer, când e senin,
Apar, mai strălucesc, mai cad... și-atât,
Căci Soarele-i stăpânitor deplin

Și îi iubeau lumina, iar căldura
O așteptau din mângâieri de rază
În zori de zi, când le-atingea făptura
Ca zâmbetul ce,-ades, te luminează.

Iar Luna... da, a Soarelui pereche,
Cu razele-i de noapte, argintii,
Era și ea, în lumea lor străveche,
Iubită-n înserările târzii.

Știau ei, lupii: hărțile din stele
Au ajutat străini, pe bărci imense,
La țărmul lor să își coboare vele
În căutări de jaf și recompense,

Iar lumea lor nu a mai fost la fel,
Dar n-au uitat de Soare și de Lună,
Iar stele, strălucind pe ceru-acel,
Nu pot, iubirea lor, să o supună.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Daniel Vișan-Dimitriu

Prințesa din turn

Crescuse într-o vreme când, în țară,
trufașii seniori voiau putere
și căutau, averea princiară,
s-o crească-n grabă, semănând durere
în rândul celor cu o viață-amară.

Plecaseră, demult, din vechea casă,
atunci când noul domn, cuprins de ură,
prin legea lui cea crudă, nemiloasă,
amenințând cu o pedeapsă dură,
și pâinea le-a luat-o de pe masă.

S-au așezat în mijlocul pădurii,
departe de război și de hoție,
săraci, făr-adăpost sau de-ale gurii,
dorind ca libertatea le fie
păstrată cu puterile securii.

Erau puțini, dar vrednici și, cu anii,
au reușit să-și facă, împreună,
un rost, o viață nouă,-n care banii
n-aveau valoare-n casa lor comună,
în care fii erau chiar și orfanii.

Pădurea lor le oferea de toate,
iar apele din râu, de pește pline,
le completau vânatul, iar, curate,
poienile, sau margini de rovine,
erau cu multe grâne cultivate.

Ieșeau ades, în nopți cu lună plină,
spre târguri, din ce-aveau ca să mai schimbe,
se strecurau, cu pașii de felină,
pe drumuri ce păreau pe ei să-i plimbe,
deși distanța nu era puțină.

Erau puternici și atât de tineri,
încât erau priviți de multe fete,
iar ei, de-un timp, nu mai aveau abțineri
priviri strălucitoare să-și desfete
cu ochi ce-i admirau, cu mici rețineri.

Așa a cunoscut-o: într-o seară
când, printre alte stele, o privire
cu ochi căprui, de-o strălucire rară,
l-au străbătut, spre suflet, cu iubire,
făcându-l să tresară prima oară.

Era în turn, era demult închisă
de-un nobil ce-a dorit-o de soție,
dar ea, a lui, n-a fost nicicum dispusă
în viața ei, pereche să îi fie,
și-a fost, în turnul dinspre nord, trimisă.

Cu frații lui, au fost discuții dure,
dar, în final, au mers cu el în luptă,
au câștigat și-au reușit fure
frumoasa ce din dragoste se-nfruptă,
prințesă... într-o casă din pădure.

poezie de din Zece
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cum vrei să ne luptăm?

Ne-am cunoscut în vremuri de război, luptam
în aceleași tranșee, ne pălmuiau timpanele aceleași gloanțe
dar când treceam unul pe lângă altul nu se mai auzeau armele
intram într-o gaură de vierme spre câmpii de vibrații înalte unde
se auzeau bătăile aripilor unor păsări măiestre
pentru câteva clipe ne purtau spre țări calde și când reveneam
un timp baionetele păreau viori electrice dezacordate
iar când era furtună și ne ascundeam pe lângă șobolani în mocirlă
când ne priveam, ploua cu stropi aurii ce desenau mâini împreunate
pe când baricadele găurite deveneau livezi de cireși magici.
Când într-un târziu a venit pacea, nu mai știam ce să facem cu ea
nu mai credeam în livezi magice, au început coșmarurile, sângele
se scurgea din cireși, iar păsările măiestre erau pisici de mare zburătoare
se aruncau să ne străpungă cu țepoasele lor cozi
am rămas în gardă, pregătiți de atac în fața unui inamic invizibil
căci sufletele noastre s-au născut ca niște hiene
cu ochii deschiși și cu instinct canibal
nu ne mai unește nici un dușman, nici un front comun, ne adulmecăm
precum doi lei în cușcă înainte de a se năpusti unul asupra celuilalt.
Două spade ce se întâlnesc tăiș pe tăiș, privirile noastre
tot mai ascuțite, iar lamele lor ne taie respirația
prin plămâni de inconștient respiră balauri
cu solzii topiți de căldura propriilor flăcări.
Cum vrei să ne luptăm? În buzdugane de sarcasm să ne lovim
în săbii de acuze să ne tăiem, ori în luptă dreaptă să ne batem?
Hajime!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mircea Cărtărescu

Steluțe în genele ei

Ningea pe Colentina și erau steluțe în genele ei.
Tramvaiul patru cotea inzapezit la Sf. Dumitru
și erau steluțe, steluțe, steluțe în genele ei.

Ningea, ningea, ningea peste Colentina
demult, demult...
da, dragii moșului, erau...
erau steluțe în genele ei.

Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB
ningea pe mustața mea și pe gagica în roșu de alături
tramvaiele aveau ștergătoare de parbriz și erau... hai, toți în cor:
erau steluțe în genele ei.

Eram student, era studentă
eram eminent, era iminentă
și erau steluțe în genele ei.
Aerul era rece, tramvaiele reci
maxi-taxiurile abia înființate
mergeau toate pe patru roate
și erau steluțe în genele ei.
...

poezie de
Adăugat de Doina BumbuțSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
cumpărăturiCartea "Solenoid. Ed. cartonata" de Mircea Cărtărescu este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la -89.00- 62.99 lei.

Camera cu magnolii

Dacă ar fi vin la tine
ca o mângâiere ce lipsește singurătății, aș fi stăpână pe constelațiile desprinse din veșnicia sufletului tău, când vorbeam ca niște copii, dar cuvintele noastre erau porți stelare,
iar eu visătooarea cerului întrupat,
te atingeam sub plapumă și atunci o viață nouă se răcorea odată cu lăsarea nopții. Și acum o simt, în felul ei dulce, ca un capilar de sânge ce îmi înconjoară trupul din jurul trupului tău,
așa mă rotesc
ca o planetă rătăcind în jurul unui felinar smuls din cele mai grele vise. Dacă ar fi mă pierd, aș pune dragostea să ne stea de șase, eu dorm, tu -mi vorbești, iar ascultarea să cadă într-o lumină subțire, acolo unde viul nu-și întâlnește capătul,
aș cânta cu o voce închipuită și cântecul meu s-ar deschide în camera cu magnolii.
Un efort senin, ca vârful delicat de aripă ce abia atinge moartea, fără să știe
că sfârșitul i-a fost deja scris.
În adâcul inimii noastre am ajuns să ne privim viața ca o certitudine, cu toate că odată paharul acesta se va sparge și noi poate nu vom ști cum culegem resturile, cum să ne întoarcem la locul obișnuit. Acolo aș păși, în grădina unde Dumnezeu și-a învelit florile, din timp în timp,
iar în locul lor, un tunel de foc s-ar topi într-un glas anonim de femeie.

Noaptea când îngerii s-ar întoarce acasă,
am -mi închid ochii, am -mi imaginez o lumină fierbinte iar tu, cerul care arde
în doliu pentru plânsetul lui.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Flying in that silver world

bărbații erau aiurea
unul discuta despre s. x și alte chestii de genul
altul despre fake wisdom și alte chestii de genul
altul despre cer constelații g mic și viteza luminii
iar toate acestea îmi apăreau ca un orgas. m închipuit
ca o dragoste falsă
într-un timp divizat în fișicuri și aruncat peste umăr
ca atunci când murise bunicu-meu și ăia toți aruncau monede mici
din naiba știe ce de păreau argintii în soarele verii

uneori îmi vine să și râd, cum discuți cu o tipă despre s. x și alte chestii de genul
bărbații sunt necesari știu îți vine râzi
mie îmi venea râd când murise bunică-meu, de fapt după aceea
aveam nouă ani era vară o căldura toridă și lumea aprindea lumânări
soarele ne-ar fi fost îndeajuns
lumea aprindea lumânări noi râdeam
eram în camera aceea albastră și râdeam, eram pe atunci pe jos de râs
prea mici pentru a râde singuri
acum prea singuri pentru a mai râde

bărbații erau aiurea, așa că începusem cred în extratereștri
aveam o bilă oranj o luasem de la pet shop pentru mâțele mele
era o lume oranj un g mic un fel de k-pax în buzunare
îmi imaginasem cum venea îngerul lua mingea aceea oranj o învârtea
și alte chestii de gen îngeresc
și se făcea cum băiatul de trei ani din africa nu mai căra apă
și nici fetița abia născută din karachi nu mai era ucisă cu pietre
și toți trăiau mai departe în lumile mele oranj
micul meu prinț
mica mea prințesă
iar pe undeva în fundal un eden inutil derizoriu
Șarpele înghițit de Elefant

oamenii sunt nașpa
în fiecare noapte la 3 și 5 minute o pasăre trece pe lângă fereastra mea
deasupra e cerul cu aceeași aglomerare de stele
ce rost ar avea le cunosc numele
pe undeva e bunicu-meu de care vorbeam la început
ceva mai încoace primul nostru câine, apoi taică-meu și toți ceilalți ai noștri
și toate fetițele ucise cu pietre undeva într-o altă parte de lume
și toate femeile ucise cu pietre undeva într-o altă parte de lume
poateși tu te gândești la aceleași lucruri și altele de genul
cât timp decupezi o clipă din orele tale și o trimiți către mine
cât pasărea stă de gardă lângă ferestrele noastre
o clipă
cât păsările de noapte își întindă aripile

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Simplamente...

Pe când nu era nimic, iar nimicul era tot,
Pe când rană nu era, dar era durerea-n cot,
Nu era atunci cuvânt, dar era ceva de zis,
Nu erau expedieri, înspre drac sau paradis,
Pe când nici nu exista, niciodată și mereu,
Exista în consecință, fără z un simplu Eu!...

poezie de (15 februarie 2017)
Adăugat de Vasile ZamolxeanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Îmi mai întorc în gând copilăria

Era un trandafir la colțul casei
Și-n față porții...
Un tei măreț!
Era și ciutura din curte
Doamne... erau atâtea frumuseți!
Pe sub porticului de la poartă
Intrau și cai și călăreți
Era și-un câine-n curtea aia
Era și blând și credincios!
Erau și gâște erau și rațe
Și un curcan un pic nervos!
Era colina ce în iarnă
Ne îmbia la derdeluș,
Erau și prunii din livadă,
Era bunica și mătuși,
Eram nepoții în vacanțe
Și-acuma nu mai e nimic!
Plecat-am toți, care-ncotro
Unii -mprăștiați prin lume
Și alții au plecat... de tot!
Îmi mai întorc în gând copilăria... uneori...
și-ncep plâng!
Mi-e dor de trandafirul de la poartă
Și de bunica mea cântând!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Petre Ispirescu

Fata mulțumi încă o dată de buna găzduire și de povețele cele folositoare și după ce lepădă o pereche de opinci care se spărsese, încălță altele, puse oscioarele găinei într-o legătură, luă în brațe copilașul și toiagul în mână și o porni iarăși la drum. Merse, merse, prin niște câmpii numai de nisip; așa de greu era drumul, încât făcea doi pași înainte și unul înapoi; se luptă, se luptă și scăpă de astă câmpie, apoi trecu prin niște munți nalți, colțoroși și scorboroși; sărea din bolovan în bolovan și din colț în colț. Când ajungea pe câte un piept de munte șes, i se părea că apucă pe Dumnezeu de un picior; și după ce se odihnea câte nițel, iar o lua la drum, și tot înainte mergea. Glodurile, colții de munte, care erau tot de cremene, atât îi zgâriase picioarele, genunchii și coatele, încât erau numai sânge; căci trebuie vă spun că munții erau nalți, încât întreceau norii, și pe unde nu erau prăpăstii peste care trebuia sară, nu putea merge altfel decât suindu-se pe brânci și ajutându-se cu toiagul. În cele de pe urmă, stătută de osteneală, ajunse la niște palaturi. Acolo ședea Soarele.

în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Greuceanu" de Petre Ispirescu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -38.44- 28.99 lei.

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook