Prinţesa şi-a dat seama într-o clipită că nu era de obârşie nobilă, la fel ca ea, aşa că l-a privit cu dispreţ, şi i-a cerut să treacă peste altă încercare. Ea a mers în grădină, a împrăştiat în iarbă, cu propriile mâini, zece saci plini cu seminţe de mei, şi i-a poruncit să le adune pe toate până în dimineaţa următoare, astfel încât să nu lipsească nici măcar un grăunte. De îndată ce s-a lăsat întunericul, regele furnicilor a sosit împreuna cu mii şi mii de alte furnici şi harnicele insecte au muncit cu râvnă, adunând toate seminţele de mei, şi punându-le înapoi în saci.

Fraţii Grimm în Şarpele alb
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi aşa, Prostănacul a ajuns să domnească peste împărăţia tatălui, s-a căsătorit cu prinţesa lui şi a mers vorbă prin toate ţinuturile vecine că era un conducător viteaz şi drept.

finalul de la Cele trei pene fermecate de Fraţii Grimm
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Servitorul şi-a mânat calul către marginea drumui, astfel încât să protejeze furnicile, iar regele i-a strigat: "Ne vom aminti de tine! O faptă bună merită să fie răsplătită tot cu o faptă bună."

Fraţii Grimm în Şarpele alb
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai singurătatea i-a rămas credincioasă. Ea nu i-a cerut nici bani, nici mobilă stil. A stat cu el şi într-o magherniţă. Ba chiar se simţea mai în largul ei acolo... şi de câte ori privea pozele se înduioşa. Într-o noapte însă le-a dat foc. Era un gest de recunoştinţă pentru singurătatea care îi era atât de credincioasă şi l-a urmat peste tot. Ca o căţea.

Octavian Paler în Un om norocos (2010)
Adăugat de Adriana Ionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Booking la plajă

Motanul Booking a plecat
În vacanţă, la bronzat,
Însă crema şi-a uitat,
Iar soarele l-a ars imediat.

S-a dus fuga la stăpâna...
S-a plâns că-l ustură mâna
Şi codiţa... şi blăniţa...
Crema i-a furat-o Miţa.

Şi a mers pâş-pâş la ea.
Ea-n apă se bălăcea...
L-a-ntrebat care-i problema,
El i-a spus că n-are crema.

Miţa însă nu ştia
Crema unde se afla
S-a dus Booking şi la Tanu,
Dar nu ştia nici motanul.

Atunci a plecat la Miţoi
Făcând mare tărăboi.
Dacă la el nu era,
Cine-ar fi putut s-o ia?!

Aşa că de supărare
Booking a purces la plecare,
Căci crema de n-o găsea
Nu se mai putea bronza.

Când şi-a pus slipu-n rucsac
Crema i s-a arătat.
Era într-un colţ uitată,
Printre rufe aruncată.

Pe prosop din nou s-a-ntins,
Chiar de soarele l-a prins.
Dar crema se risipise...
Dragul meu, ce zile triste!

Booking s-a înfuriat
Pe toţi i-a ameninţat:
Dacă făptaşul nu se va preda,
Pe toţi îi va retrograda.

Atunci Miţoi i-a spus spăşit:
"Din cremă eu am folosit",
Iar după el, imediat,
Tanu şi Miţa s-au predat.

"- Booking, n-ar fi o problemă,
Îţi vom lua o altă cremă!"
- Aveţi dreptate, dragii mei!
Pentru ce ăst tărăboi?!

Oh... şi mai aveţi dreptate,
Jenă-mi e acum de toate!
Ce scandal am provocat!
Mii de scuze! S-a-ntâmplat...

Mai bine altă cremă-mi luam
Şi nu mă mai supăram!
Pielea nu mi-aş fi prăjit
Şi aş fi fost mai fericit.

Apoi motanul a plecat
Cremă să ia a încercat.
-"Nu mai avem, ne pare rău!"
-"Ghinionost mai sunt şi eu!"

Şi trist, la plajă s-a întors...
- "Să mă bronzez, dar ce folos?!"
Mai tot pârlit, sătul de toate
Plecă motanul mai departe...

poezie pentru copii de Maria Nina Mihăiţă din Lumea copilăriei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rodia

Vânturi înalte-n noaptea aceea au desfrunzit rodiul.
Frunzele se depuseseră într-un cerc în jurul lui.
Kimiko a fost surprinsă când l-a văzut dimineaţa gol
şi era uimită de perfecţiunea cercului.
S-ar fi aşteptat ca vântul să împrăştie frunzele.
Rămăsese-o singură rodie-n pom, una foarte bună.
"Vino şi priveşte-o," şi-a strigat mama. "Aproape c-o uitasem."
Mama ei a aruncat o privire şi s-a întors în bucătărie.
Asta a făcut-o pe Kimiko să se gândească la singurătatea lor.
Rodia de dincolo de verandă părea şi ea singură şi uitată.
Două-trei săptămâni înainte, nepotul ei de şapte ani venise-n vizită
şi a observat îndată rodia. S-a căţărat în pom.
Kimiko se simţea un fel de martor al vieţii.
" E una mare acolo sus," a strigat ea de pe verandă.
"Da, dar dacă o culeg, nu mai pot coborî." Era adevărat.
Să cobori din pom cu rodii în mâini n-ar fi fost un lucru uşor.
Kimiko a zâmbit. Era un scump.
Înainte de-a intra în casă au uitat deja de rodie,
iar ea rămăsese uitată până azi.
Fructul era ascuns în frunziş. Acum se vedea clar pe ecranul cerului.
Era vigoare în fruct şi în cercul de frunze căzute.
Kimiko l-a dat jos cu o nuia de bambus.
Era atât de copt încât seminţele parcă-l forţau să se deschidă.
Pus pe verandă, strălucea-n lumină,
iar razele soarelui păreau să treacă prin el.
Avea un sentiment de regret.
Era aproape ora zece, ea cosea la etaj, a auzit vocea lui Keikichi.
Deşi uşa nu era închisă, părea să fi fost din grădină.
Era o urgenţă-n vocea lui,
"Kimiko, Kimiko!" a strigat-o mama ei. "Keikichi e aici."
Kimiko n-a mai pus aţa în ac. L-a înfipt înapoi în perniţa lui.
"Kimiko spune c-ar dori mult să te vadă înainte de plecare."
Keikichi pleca la război.
"Dar nu te puteam vizita fără o invitaţie, iar tu n-ai venit.
E bine c-ai venit azi."
I-a propus să ia masa de prânz împreună, dar el se grăbea.
"Bine, dar ia măcar o rodie. E din grădina noastră."
A strigat-o pe Kimiko iarăşi. I-a urat din ochi bun venit, ca şi cum
el ar mai avea multe de făcut ca s-o convingă să coboare.
S-a oprit pe trepte. În ochii lui a licărit ceva cald,
iar rodia i-a căzut din mână. S-au privit şi şi-au zâmbit.
Când şi-a dat seama că zâmbea, s-a îmbujorat. Keikichi s-a ridicat.
"Ai grijă de tine, Kimiko."
"Şi tu."
El pleca de-acum şi-i spunea la revedere.
După plecarea lui, Kimiko a continuat să se uite spre poarta grădinii.
"Era atât de grăbit," i-a spus mamei. "Iar rodia aşa de frumoasă."
El o lăsase pe verandă.
Aparent, o pusese jos atunci când ceva cald îi apăruse-n privire
şi începuse s-o deschidă.
Nedesfăcută complet în două, stătea acolo cu seminţele la vedere.
Mama a luat-o-n bucătărie, a spălat-o şi i-a înmânat-o.
Kimiko s-a încruntat şi a făcut un pas înapoi, apoi,
înroşindu-se încă o dată, a luat-o, cumva confuză.
I s-a părut că Keikichi luase câteva seminţe de pe margine.
Cum mama o privea, ar fi fost ciudat refuzul de a o mânca.
A muşcat din ea cu nonşalanţă. Gustul acrişor i-a umplut gura.
Simţea cum un fel de fericire tristuţă-i penetra tot trupul.
Indiferentă, mama ei s-a ridicat.
S-a aşezat în faţa oglinzii.
"Uită-te şi tu la capul meu.
Mi-am luat la revedere de la Keikichi cu părul ăsta vulvoi."
Kimiko auzea pieptenele.
" După ce a murit tatăl tău," a zis ea încetişor,
" Mi-era teamă să-mi pieptăn părul.
Când îl pieptănam, uitam de mine. Iar când îmi reveneam,
tatăl tău parcă mă aştepta să-mi termin pieptănatul."
Kimiko îşi amintea că mama ei avea obiceiul să mănânce
ceea ce rămânea în farfuria soţului.
A simţit că o atrage ceva înspre ea,
o fericire care aproape-o făcea să plângă. Mama i-a dat probabil
rodia datorită unei anume reticenţe de-a o arunca.
Numai de asta. A nu arunca lucrurile devenise o obişnuinţă.
Singură-n fericirea ei, Kimiko simţea o sfiiciune în faţa mamei.
Se gândea că fusese-o despărţire mai bună decât şi-a dat
Keikichi seama şi că ea-l poate aştepta multă vreme să se întoarcă.
Şi-a privit mama.
Soarele scădea pe uşa de hârtie dincolo de care stătea ea la oglindă.
Îi era cumva teamă să muşte rodia din poală.

poezie de Kawabata Yasunari, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

El nu reuşise însă să îi cucerească inima mândră şi, deşi dusese până la capăt două încercări, prinţesa i-a dat încă una, spunându-i: "Nu vei fi soţul meu până când nu îmi vei aduce un măr din pomul vieţii!"

Fraţii Grimm în Şarpele alb
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea...

Într-o zi pe inserat
Din palatul înstelat
Iubirea in lume a plecat
Să vadă cu oamenii ce s-a mai întâmplat,
Dacă de ea cumva au uitat
De când nu i-a mai vizitat
Şi seminţele Iubirii printre ei le-a semănat.

Dar, peste tot pe unde a umblat
Cu tristeţe a constatat
Că multe alte sentimente teren au câştigat.
Ambiţia şi vanitatea,
Invidia şi gelozia,
Nerăbdarea, nemulţumirea,
Locuiau în cuib cu ura
Şi înlocuiau iubirea.
Oamenii se războiau
Se revoltau, se izgoneau
Doar pentru avere şi putere se luptau.

Iubirea s-a supărat
Şi copiii din lume i-a rechemat.
Gingăşia, încurajarea,
Căldura şi bucuria,
Frumuseţea, fericirea,
Au părăsit toate Omenirea.

La început nici măcar n-au observat
Şi viaţa la fel şi-au continuat,
Dar, treptat, întreaga lume
s-a schimbat
De frigul neiubirii a îngheţat
Şi într-un pustiu s-a transformat...

Incet, încet, oamenii s-au dezmeticit
Şi Cerului, din Iubirea Sa cu umilinţă I-au cerşit.
Iubirea, din palatul înstelat
Cu Lumină strălucitoare placat,
Câtva timp i-a lăsat
Să-si dea seama lipsa de iubire ce a înseamnat.

Apoi, de oameni iar s-a îndurat,
De păcate i-a iertat
Şi spre lume cu picături mari de iubire a plouat,
Copiii săi, printre pământeni
iar să coboare i-a lăsat
Şi plină de speranţă s-a uitat
Dacă toţi picături din ploaia de iubire au apucat
Şi măcar acum şi ei să iubească au învăţat...

De Iubirea sădită de Dumnezeu în voi, semeni
dragi,
Niciodată nu uitaţi!
Ca de frigul necredinţei
nu cumva să îngheţaţi
Şi într-un pustiu fără suflet să vă transformaţi!

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Însufleţit de o mare bucurie, omul s-a întors la palatul regelui şi i-a dat frumoasei prinţese mărul de aur, ea nemaiavând niciun motiv pentru a nu se căsători cu el. Cei doi au tăiat mărul în două şi l-au mâncat împreună, iar prinţesa a început să-l iubească din toată inima şi au trăit amândoi fericiţi până la adânci bătrâneţi.

finalul de la Şarpele alb de Fraţii Grimm
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Shakespeare

Shakespeare a creat lumea în şapte zile.

În prima zi a făcut cerul, munţii şi prăpăstiile sufleteşti.
În ziua a doua a făcut râurile, mările, oceanele
Şi celelalte sentimente ­
Şi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar, lui Antoniu, Cleopatrei şi Ofeliei,
Lui Othello şi altora,
Să le stăpânească, ei şi urmaşii lor,
În vecii vecilor.
În ziua a treia a strâns toţi oamenii
Şi i-a învăţat gusturile:
Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,
Gustul geloziei, al gloriei şi aşa mai departe,
Până s-au terminat toate gusturile.

Atunci au sosit si nişte indivizi care întârziaseră.
Creatorul i-a mângâiat pe cap cu compătimire,
Şi le-a spus că nu trebuie decât să se facă
Critici literari
Şi să-i conteste opera.
Ziua a patra şi a cincea le-a rezervat râsului.
A dat drumul clovnilor
Să facă tumbe,
Şi i-a lăsat pe regi, pe împăraţi
Şi pe alţi nefericiţi să se distreze.
În ziua a şasea a rezolvat unele probleme administrative:
A pus la cale o furtună,
Şi l-a învăţat pe regele Lear
Cum trebuie să poarte coroană de paie.
Mai rămăseseră câteva deşeuri de la facerea lumii
Şi l-a creat pe Richard al III-lea.
În ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut.
Directorii de teatru şi umpluseră pământul cu afişe,
Şi Shakespeare s-a gândit că după atâta trudă
Ar merita să vadă şi el un spectacol.
Dar mai întâi, fiindcă era peste măsură de istovit,
S-a dus să moară puţin.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

A urmat trăncăneala a zece mii de limbi. O clipă după aceea, zece mii de feţe s-au întors spre cer, zece mii de pipe căzură deodată din colţurile a zece mii de guri şi un strigăt, care nu poate fi asemuit cu nimic altceva decât cu vuietul Niagarei, răsună îndelung, cu putere, cu furie, prin toate împrejurimile Rotterdamului.

Edgar Allan Poe în Mellonta tauta
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Conspiraţie în cer

Astfel că până la urmă acolo era nimicul.
El a fost pus înăuntrul nimicului.
Nimic nu i-a mai fost adăugat
Iar pentru a dovedi că n-a existat
Nimicul fost zdrobit de nimic

Ciopârţit cu un nimic
Amestecat într-un nimic
Întors cu înăuntrul în afară
Şi împrăştiat deasupra nimicului –
Astfel încât toată lumea a văzut că n-a fost nimic
Şi că nu mai era nimic de făcut

Aşa că toate a fost lăsate baltă. Aplauze prelungi în cer.
A lovit pământul şi s-a spart deschizându-se –
Acolo zace Cioara, cataleptică.

poezie de Ted Hughes din Cioara. Din viaţa şi cântecele ciorii, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străinul

într-o noapte
un străin ne-a bătut la poartă
eram copil
era toamnă abia împlinisem patru ani
ai mei i-au dat să mănânce ceva
pâine cu brânză şi ceapă
apoi l-au culcat cu mine în pat
în camera mea
o cameră mică cu tavanul jos
fără lampă
doar o candelă aprinsă mereu
privită de afară ţi se părea că
fereastra era în flăcări
umbre alungite bântuiau dudul
din faţa casei lângă fântână
câinele a început să urle
sfâşietor la lună
şi toată noaptea nu am putut să dorm
i-am privit somnul
cum zgâlţâia patul şi casa
şi întunericul nopţii
mă înfricoşa
când s-a făcut dimineaţă
străinul i-a luat lui tata căruţa
şi caii şi pe mine sub braţ
de atunci nu mai ştiu nimic
despre ai mei
nici despre mine
ochii mi-au ars în plâns
până am orbit
anii s-au scurs precum clipele
până m-am stins
abia atunci a venit un înger
m-a luat de mână şi m-a dus
înapoi acasă la părinţii mei
era linişte şi fain
ca şi cum aş fi ajuns în rai

mult mai târziu am aflat
că mi-a fost dat străinul
şi că rostul lui a fost
să scrie pe sufletul meu nimicuri
cu litere reci cum a scris şi Nichita

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sulfinică (lui Nunuş)

Un motan zis Sulfinică,
Cu o blană frumuşică,
Mai mult albă, puţin gri,
Tare nostim poate fi!

Ziua-ntreagă se răsfaţă
Şi pe toate se cocoaţă!
Noaptea, unde doarme, oare?
La stăpână la picioare...

Toarce lângă dumneaei
Şi visează şoricei.
Dimineaţa, Sulfinică,
Mângâiat e pe burtică.

El blăniţa-şi curăţeşte
Doar cu limba, pisiceşte...
Ieri, băiatul, un regal!...
I-a adus un papagal,

Oscar, pene colorate
Şi pe piept, dar şi pe spate.
Sulfinică, bucuros,
L-a privit politicos

Şi i-a zis aşa, un "miauuuu...
Vreau în braţe să te iauuuu"...
Oscar, papagal fricos,
I-a spus: "Mulţumesc frumos,

Dar mie mi-au spus ai mei
Să mă tem de motănei."
N-apucă mai mult să zică
Şi deodată, Sulfinică,

Răsturnând pe jos o cană
"Drăgăstos" îi rupse-o pană...
Oscar rău s-a speriat
Şi în cuşcă a zburat!...

A fost dus în altă casă,
La fereastră cu o plasă,
Fiindcă-a prins o mare frică
De motanul Sulfinică

Ce-l iubeşte-atât de tare
Că l-ar pune la frigare!...

poezie pentru copii de Gabriela Genţiana Groza din Sulfinică (15 mai 2013)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi aşa se făcu de-şi luară îndată tălpăşiţa de la casa pădurarului toate grijile şi nevoile care stătuseră până atunci pe grumazul omului şi al copiilor lui.

Fraţii Grimm în Hansel şi Gretel
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o bună zi s-a gândit el să se urce şi în cer cu oglinda, ca să râdă de îngeri şi de Dumnezeu. Dar cu cât se urca mai sus în văzduh, cu atât oglinda tremura şi se strâmba şi de-abia mai putea s-o ţie; s-a urcat tot mai sus şi mai sus şi oglinda s-a strâmbat aşa de tare şi a tremurat aşa de cumplit, încât i-a alunecat din mâini, a căzut pe pământ şi s-a spart în mii şi milioane de bucăţi. Dar acum oglinda a pricinuit nenorociri şi mai mari, fiindcă unele bucăţi erau cât un fir de nisip şi au zburat duse de vânt peste tot pământul şi au intrat în ochii multor oameni şi cei cărora le intrau în ochi cioburile acestea vedeau toate lucrurile schimonosite, sau nu mai gândeau acum decât sucit şi întortocheat, pentru că aceste cioburi păstraseră toate puterile rele pe care le avusese oglinda întreagă.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată, pisica s-a întâlnit cu şoarecele şi atât de mult i-a vorbit despre cât de ar vrea să fie prieteni şi despre cât de bine s-ar înţelege ei doi, încât l-a convins pe şoarece să locuiască împreună în aceeaşi casă.

începutul de la Prietenia dintre şoarece şi pisică de Fraţii Grimm
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pilda săracului căruia i-a rodit ţarina

Am venit acasă cu gândul
că e momentul să scriu Poezia poeziilor.
La poartă nimeni nu era.
Înăuntru nimeni nu era.
Va fi despre singurătate,
e stabilit.
Oasele, mai importante
ca inima.
Visul ca întâmplarea.
Duhul pleacă şi din ce rămâne
poţi să faci un castel,
ori ceva care să mişte lumea...
Am fost rămâne
verbul bătrâneţilor.
Am venit de fapt cu gânduri, mii de gânduri,
ca într-o terapie de cuplu. Nicio rezolvare.
Eu cu mine, eu fără mine.
În faţa acestei uşi
pe care pot intra două persoane
fără să se atingă.
O duzină de saci e neîncăpătoare
pentru potopul cuvintelor. Atât am cumpărat,
deşi citisem de mai multe ori,
un fel de
pilda săracului căruia i-a rodit ţarina..

poezie de Costin Tănăsescu Ştefăneşti
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În dimineaţa următoare fură gata cele patru perechi şi de acum înainte, tot ce lăsa croit seara, găsea cusut dimineaţa. Astfel cizmarul avu în curând câştiguri foarte mari, putându-se considera aproape bogat.

Fraţii Grimm în Spiriduşii cizmari
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Meşteşugarul

Păstorii Arcadiei, simpli băutori de lapte de capră,
Au oferit tributul lor bogatului Cresus.

Monarhul, acceptând binevoitor darul,
I-a plimbat în litiere regale prin Sardis-ul lui
Pentru a contempla clădirile şi templele maiestoase,
Şi toate minunăţiile născute de inteligenţa minţii omeneşti.

"Măreţ rege," au strigat ei, copleşiţi de minunile văzute,
"Cine e meşteşugarul care-a creat toate acestea?"

De îndată, regele i-a condus la un zid uriaş
Şi le-a poruncit să bată-n el. Aşa au făcut.

"Acum, ascultaţi." Ei s-au supus. " Ce auziţi?"
"Vaietele şi gemetele unei miriade de voci."
"Aţi priceput?" "Din păcate, o, rege, n-am înţeles."
"Acela a fost meşteşugarul," a răspuns solemn Cresus.

poezie de Carl Spitteler, 1845-1924, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grădină de lime

Umbre cu miros de lămâi
Se-apleacă peste sufletul meu...
Nisipul are culoarea aramei.
I-a împrumutat-o apusul.
A încolţit din răsăritul unei noi dimineţi.
A prins-o cu lanţul tăcerii
De cingătoarea unui poem.
"Să fii iederă!" a poruncit
Şi transcendentul s-a deschis ca o uşă.
Ploua cu seminţe pe cer!
Cu plâns şi cenuşă...
Ochii - petale de lămâi,
S-au ascuns sub ploapa devenită altar.
Şi universul a încolţit
Grădină de lime.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!