Aşa zicând, oftă din greu, ieşi din casă, fără să-şi ieie ziua bună, şi plecă supărat şi amărât ca vai de om! Şi mergând el bezmetic, fără să ştie unde se duce, după o bucată de vreme, oprindu-se într-un loc, i se întâmplă iar să vadă ceva ce nu mai văzuse: un om ţinea puţin un oboroc deşert cu gura spre soare, apoi răpede-l înşfăca şi intra cu dânsul într-un bordeiu; pe urmă iar ieşea, îl punea iar cu gura la soare, şi tot aşa făcea...

Ion Creangă în Prostia omenească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe soare îl orbeşti...

Chiar de-ai fi după soare să te piteşti,
Tot te vor vede ochii mei unde eşti,
Că la geam perdeaua-i deasă,
Ajungând în a mea dulce casă.

Iar un soare, de s-ar opri în calea ta,
Iar eu orbind nu te-aş mai vedea,
Chiar faţa ta strălucitoare
Vrea să oprească orice soare...

Tu eşti mândru, iar pe soare îl orbeşti,
Ca o lună coborâtă din poveşti,
Viaţa-i frumoasă, aici pe pământ,
Ca îngerul luminii, trimis de ceva sfânt.

Dacă de mine viaţă te ascunzi,
Ochii mei vor fi de lacrimi uzi,
Faţa fără zâmbet, gura ar ofta,
Ochii mei în lacrimi, pe tine te-ar căuta..

poezie de Eugenia Calancea (17 septembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe soare îl orbeşti...

Chear de-ai fi după soare să te piteşti,
Tot te vor vede ochii mei unde eşti.
Că la geam perdeaua-i deasă
Ajungând în a mea dulce casă.

Iar un soare, de s-ar opri în calea ta.
Iar eu orbind nu te-aş mai vedea,
Chear faţa ta strălucitoare
Vrea să oprească orice soare...

Tu eşti mandru, iar pe soare îl orbeşti,
Ca o lună coborâtă din poveşti.
Viaţa e frumoasă, aici pe pământ
Ca îngerul luminii, trimis de ceva sfânt.

Dacă de mine viaţă te ascunzi,
Ochii mei vor fi de lacrimi uzi.
Faţa fără zâmbet, gura ar ofta,
Ochii mei în lacrimi, pe tine te-ar căuta...

poezie de Eugenia Calancea (17 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: "Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie". Şi s-a apucat de gospodărie. Purcelul toată ziua muşluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc şi rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Şi n-a trecut mult, şi nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era acum aşa de urât ca dintâi. La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-şi mai vadă părinţii; iară pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul. Părinţii, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, şi, întrebând-o despre gospodărie şi bărbat, ea a spus tot ce ştia.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vestea despre vrednicia şi smerenia ajutoarei de chelăreasă ajunse numaidecât şi la urechile împărătesei. Ea dori s-o vază. Iar dacă se înfăţişă împărătesei, fata de împărat ştiu să se arate şi să vorbească din inimă curată, fără prefăcătorie şi fără multă îndrăzneală. Împărăteasa prinse a o îndrăgi. Ea bănui că ajutoarea de chelăreasă nu poate să fie de neam prost. Şi aşa cum vă spusei, împărăteasa luă pe fată, ajutoarea cheiăresei, pe lângă dânsa. Unde se ducea împărăteasa, mergea şi ea; când se punea împărăteasa la lucru, lucra şi ca. Apoi, lucrul ce ieşea din mâna ei era mărgăritar, nu altceva. Din toate cuvintele cele înţelepte ce ieşeau din gura ei plăcu împărătesei mai mult decât orice. Ce să întindem vorbă multă? Ajunsese să fie nedespărţită de împărăteasă. O iubea împărăteasa ca pe copilul ei. Se mira şi împăratul de atâta alipire a împărătesei către această fată. Acest împărat avea un fecior singur la părinţi. Tată-său şi mumă-sa se uitau la dânsul ca la soare. Îl pierdeau de drag ce le era.

Petre Ispirescu în Sarea în bucate
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-i veni lui în gând, că numai o luă rara, rara, către o pădure ce era p-acolo p-aproape, ca să-şi petreacă ziua cu vânatul, şi mai către seară să se întoarcă acasă. Şi aşa, mergând el prin pădurea aceea, îl apucă gândurile. El cugetă, ca ce să fie pricina de le-a zis tată-său să-i păzească mormântul în trei seri d-a rândul. Şi mergând aşa, fără să ştie nici el unde merge, şi cu gândurile duse, se pomeni că pierde poteca şi nu mai ştie unde merge. Dă în sus, dă în jos, drumul nu-l mai găsea. Mai se întoarse în dreapta, mai la stânga, aşi! în loc să iasă la lumină, el să rătăcea şi mai mult. Dibuind prin codru, şi cercetând să dea peste potecă, ieşi la un luminiş, şi acolo în mijlocul luminişului zăreşte un foc mare şi pe foc o crăcătiţă, din care ieşea un fel de glas, dară fără să ştie el ca ce să fie. Stete locului, şi mai ascultă. Auzi ca şi întâi. Se mai uită o dată, dară nu văzu pe nimeni.

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi mergând ea tot înainte, a ajuns apoi şi ea la Sfânta Duminică; dar şi aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte. În loc să facă bucatele bune şi potrivite şi să lăie copiii Sfintei Duminici cum i-a lăut fata moşneagului de bine, ea i-a opărit pe toţi, de ţipau şi fugeau nebuni de usturime şi de durere. Apoi bucatele le-a făcut afumate, arse şi sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură... şi când a venit Sfânta Duminică de la biserică, şi-a pus mâinile-n cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar Sfânta Duminică, blândă şi îngăduitoare, n-a vrut să-şi puie mintea c-o sturlubatică şi c-o leneşă de fată ca aceasta; ci i-a spus să se suie în pod, să-şi aleagă de-acolo o ladă, care i-a plăcea, şi să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-a suit şi şi-a ales lada cea mai nouă şi mai frumoasă; căci îi plăcea să ia cât de mult şi ce-i mai bun şi mai frumos, dar să facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu lada, nu se mai duce să-şi ia ziua bună şi binecuvântare de la Sfânta Duminică, ci porneşte ca de la o casă pustie şi se tot duce înainte; şi mergea de-i pârâiau călcâiele, de frică să nu se răzgândească Sfânta Duminică să pornească după dânsa, s-o ajungă şi să-i ieie lada.

Ion Creangă în Fata babei şi fata moşneagului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. Şi flăcăul acela din copilăria lui se trezise prin străini, fără să cunoască tată şi mamă şi fără nici o rudă care să-l ocrotească şi să-l ajute. Şi, ca băiat străin ce se găsea, nemernicind el de colo până colo pe la uşile oamenilor, de unde până unde s-a oploşit de la o vreme într-un sat mare şi frumos. Şi aici, slujind cu credinţă ba la unul, ba la altul, până la vârsta de treizeci şi mai bine de ani, şi-a sclipuit puţine parale, câteva oi, un car cu boi şi o văcuşoară cu lapte. Mai pe urmă şi-a înjghebat şi o căsuţă, şi apoi s-a statornicit în satul acela pentru totdeauna, trăgându-se la casa lui şi muncind ca pentru dânsul. Vorba ceea: "Şi piatra prinde muşchi dacă şede mult într-un loc".

Ion Creangă în Povestea lui Stan Păţitul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşit de lună...

Toate-n lumea asta au o randuială:
după vreme rea vine vreme bună,
după hârb şi oală - iar întreaga oală,
după vremea bună - lume tot nebună!

Si se duce naibii orice randuială
fără noimă. Vreme vine tot nebună...
Şi se zbate lume, între hârb şi oală,
şi apus de soare, şi sfârşit de lună...

poezie de Iurie Osoianu (12 iulie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi mergând el tot înainte, peste câtva timp ajunse într-un sat şi, din întâmplare, se opri la casa unui om. Omul de gazdă, fiind rotar, îşi lucrase un car şi-l înjghebase, în casă, în toată întregimea lui; ş-acum, voind să-l scoată afară, trăgea de proţap cu toată puterea, dar carul nu ieşea. Ştiţi pentru ce? Aşa: uşile era mai strâmte decât carul. Rotarul voia acum să taie uşorii, spre a scoate carul. Noroc însă că drumeţul l-a învăţat să-l desfacă în toate părţile lui, să le scoată pe rând afară ş-apoi iarăşi să-l înjghebe la loc.

Ion Creangă în Prostia omenească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amu, într-una din zile, flăcăul se scoală de noapte, face mămăligă îmbrânzită şi ce-a mai dat Dumnezeu, pune mâncarea în traistă, înjugă boii la car, zice Doamne-ajută şi se duce la pădure, să-şi aducă un car de lemne. Şi ajungând el în pădure pe când se mijea de ziuă, a tăiat lemne, a încărcat carul zdravăn şi l-a cetluit bine, şi pân-or mai mânca boii, s-a pus să mănânce şi el ceva. Şi după ce a mâncat cât a trebuit, i-a mai rămas o bucăţică de mămăligă îmbrânzită şi, făcând-o boţ, a zis: "Ce s-o mai duc acasă? ia s-o pun ici pe teşitura asta, că poate-a găsi-o vreo lighioaie ceva, a mânca-o şi ea ş-a zice-o bodaproste". Şi punând mămăliga pe teşitură, înjugă boii, zice iar un Doamne-ajută şi, pe la prânzişor, porneşte spre casă. Şi cum a pornit el din pădure, pe loc s-a şi stârnit un vifor cumplit, cu lapoviţă în două, de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. Mânia lui Dumnezeu ce era afară! să nu scoţi câine din casă, dar încă om! Însă dracul nu caută mai bine; la aşa vreme te face să pierzi răbdarea şi, fără să vrei, te vâră în păcat.

Ion Creangă în Povestea lui Stan Păţitul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iluzioniştii

ieşisem aproximativ la plimbare
aşa cum ieşi pe o poartă mică
spre o lume mare

din profil păream calmi oarecum trişti
puţin adusă spre verdele tău
suficient de înclinat spre poemele mele
făceam minore exerciţii de adeziune
optam în continuare pentru versul liber

frunzele se acomodau / necomplexate
îşi trosneau micile drame familiale
deprinsesem într-un fel coduri stranii:
eram de-ai casei!

în tandem aveam să întreţinem
iluzia toamnei interminabile
atâta vreme de acum înainte urma
să ne zgâim la fosforescenţele caruselului
să testăm argintiul metaforei nefrigul conservat
într-un lemn desuet cu memorii

ieşisem aproximativ la plimbare...

niciunul nu punea punctul pe i
lumea trecea barbar de răvăşită
plictisul... depresia riscau să acapareze
conexiunile

prudenţi livram
octombrie paşnic
încercam à la longue un soi de paliative
nu strigam cât ne ţinea gura:
suntem pe moarte!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alternanţa

Soarele şi luna erau îndrăgostiţi
Sau cel puţin aşa spuneau,
Ei îşi şopteau doar vorbe dulci,
Dar nu se prea vedeau.
În goană, luna, după soare
Plângea, făcea doar nopţi amare,
Căci astrul de la răsărit
Doar o minţea că-i e iubit.
Ea tot făcea paşi către el,
Dar el păstra distanţa
Şi cât de mult înainta,
Nu-şi ajungea speranţa.
Luna ştia că la amiază
Iubitul ei zace pe centru
Şi se rotea încetişor,
Să nu-i observe mersul.
Dar soarele era şiret,
Ştia ce se petrece
Şi ca să pară el deştept,
Spunea că "timpul trece".
Iar luna tot a aşteptat
Să-şi întâlnească amorul
Şi luni întregi l-a căutat,
Să-şi stăpânească dorul.
Până-ntr-o zi când a-nţeles
Că n-are rost să fugă,
Căci soarele nu se apropie,
Iar ea îi este slugă.
Şi uite aşa a încetat
Să-şi caute amorul
Şi luna, greu, s-a resemnat
Şi a rămas cu dorul.
Oricât de mult a încercat
Să spintece distanţa,
Ea din păcate a eşuat
Creându-şi alternanţa.

poezie de Mioara Drîmbu-Cucu (28 martie 2018)
Adăugat de Mioara Drîmbu-Cucu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Băiatul se pune ciobăneşte într-un genunchi, îmbucă repede ce îmbucă şi apoi se duce după trebi. Şi aşa era Chirică de liniştit şi de harnic la trebile lui, că parcă era de-acolo de când l-a făcut mă-sa, şi Ipate se îndemna cu dânsul, uitase acum de urât şi huzurea de bine, şi din ziua în care s-a tocmit Chirică la Ipate, norocul îi curgea gârlă din toate părţile, şi nu mai ştia ce are la casa lui. Ce garduri streşinite cu spini, de mai nici vântul putea răzbate printre ele! Ce şuri şi ocoale pentru boi şi vaci, perdea pentru oi, poieţi pentru păsări, coteţe pentru porci, sâsâiac pentru păpuşoi, hambare pentru grâu şi câte alte lucruri de gospodărie, făcute de mâna lui Chirică, cât ai bate din palme! Să nu spun minciuni, dar Ipate se îmbogăţise însutit şi înmiit de când a venit Chirică în slujbă la dânsul. Acum văzuse el ce poate Chirică, şi-i era drag ca ochii din cap.

Ion Creangă în Povestea lui Stan Păţitul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minciuna

Este greu să ieşi din minciună
În care trăieşti de atâta timp,
Dacă nu vezi gratiile.
Însă este şi mai greu să le vezi
Dacă eşti legat la ochi.
Sa încerci să ieşi din închisoare
Fără să-ţi fi eliberat ochii
Şi a înţelege locul în care te afli
Va avea întotdeauna acelaşi rezultat:
Te întorci de unde ai plecat.
Pentru a ieşi din cuşcă
Este necesar ca înainte de toate
Să devii onest cu tine însuţi.
Onestitatea este primul pas
Prin care te poţi elibera.
Al doilea,
Este să vezi lucrurile aşa cum sunt,
Fără să judeci ceea ce apare.
Iar al treilea,
Să treci dincolo de alegeri,
Acceptând totul aşa cum este,
Fără proiecţii şi aşteptări.

poezie de Paul Avram
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă în asfinţit. Se sculă binişor, fără să-i pese de ceva, şi se duse acasă. A doua zi iarăşi aşa făcu, fără să-i plesnească prin cap ceva, şi fără să-şi mai aducă aminte că plecase în peţit. A treia zi, cum se sculă, plecă iarăşi la marginea eleşteului. Pasămite îl trăgea aţa la ursita lui. Şi cum sta el acolo şi se juca cu nuiaua în apă, iară broasca ţestoasă îi tot sărea pe dinainte şi se uita la dânsul cu dor, îşi aduse aminte, la urma urmelor, că el era plecat în peţit, şi că fraţii lui erau a se întoarce a doua zi cu logodnicele lor. Tocmai când voi să se scoale şi să plece spre a merge să-şi încerce şi el norocul, iată că broasca mai ţâşni o dată, iar el îşi aruncă ochii la dânsa mai cu băgare de seamă. Se uită drept în ochii broaştei, şi simţi un nu ştiu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase ceva. Şezu iarăşi jos. Ar fi voit să plece, dară parcă îl pironise cineva locului. Mai voi el să facă ceva cumva, aşa ca să se depărteze, dară în deşert. Picioarele nu se mai mişcară, ca şi când ar fi fost butucite. Se miră de astă lâncezeală. Şi, mai aruncându-şi căutătura la broască, văzu ochii ei, pare că strălucea de un foc ce simţea că îl atinge.

Petre Ispirescu în Broasca ţestoasă cea fermecată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să mori de beat... ar fi un vis

Să mori de beat, fără suspin,
Fără dureri, fără de chin,
Este un vis încântător
Oricărui bun consumator;

După un şpriţ, aşa, urât,
Pierzându-ţi capul şi, în gât
Să cazi pe şina de tramvai
Trezindu-te, frumos, în rai,

Sau poate, şi mai fericit,
De-un Mercedes să fi lovit,
Ori într-un mod mai bestial,
Muşcat de-o gură de canal;

Dar cât ar fi de-ngrozitor,
Mereu e-un înger păzitor
Ce-apare din necunoscut
Lăsând şi semne c-a trecut:

O vânătaie, un cucui,
Un ochi albastru-gri-verzui,
Iar norocos dacă ai fi,
Un dinte numai ţi-ar lipsi,

Fi'nc'ă pe unde-ai consuma
Se ţine după sticla ta,
Şi numai când s-a ramolit
Îţi poţi vedea visu-mplinit,

Să ieşi din crâşmă şi, pe scări,
Matol, pe una din cărări,
Fără suspin, cum am mai zis,
Să faci apelu-n paradis,

Cum, baftă, Fane a avut
Asear', când trenu' a pierdut
Îngerul lui fără de grai,
De a ajuns Fane în rai,

Plecă spre casă, turmentat,
Şi parcă s-a evaporat!
Ieşind pe uşă, nonşalant...
Din vagonul restaurant.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împărăteasa băgă de seamă întristarea lui, şi ca unul ce-i era drag foarte, nu voia, vezi, să-l vadă nici o clipă de ochi măcar fără chef. Prinse a-l întreba. Iară dacă îi spuse, ea îl îndemnă să se ducă să-şi aducă părinţii, şi să trăiască cu toţii la un loc ca în sânul mă-sii. Făt-Frumos asta şi voia. Şi totuşi nu se îndura să-şi lase soţia singură. Ştia el, biet, ce va să zică singurătatea. Dară înteţindu-l şi încingându-l dorul de părinţi, hotărî să se ducă. Înainte însă de a pleca, împărăteasa, soţia lui, îi dete un inel, ce zicea că îl are de la moşi, de la strămoşi, şi îi spuse că are puterea, când îl scoate din deget, se uită la dânsul şi doreşte, să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. Îi dete şi pe vizitiul curţii, om vechi, credincios şi iute la slujbă, care să nu se dezlipească de stăpânul său, nici cât ai da în amnar. Aşa căpuit şi pregătit de drum, plecă spre satul unde trăiau părinţii lui, după ce-şi luă ziua bună de la împărăteasa, de la boieri şi de la ostaşi. Drumul îi era să treacă pe la împărăţia lui Sefer împărat, pe la ţara zânelor şi Dumnezeu mai ştie pe unde.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar oamenii noştri de stat!... Ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud, căci totdeauna au luat cărbunele cu mâna sărmanului ţăran, care, la urma urmelor, tot el a plătit gloaba. Vorba ceea: "Capra b... şi oaia trage ruşine". De-ar şti boii din cireadă ce mână bicisnică îi duce la tăietoare! - Dar nu ştie sărmanul dobitoc şi de aceea tace şi rabdă! Duce în spate toate sarcinele şi hrăneşte pe netrebnicii cari îşi râd de dânsul! Păstori nu-s, şi cânii lipsesc. Ş-apoi ştii că într-un sat fără câni se primblă mişeii fără băţ!...

Ion Creangă în Scrisori
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi scoase pungile cu bani, i le puse în mână, luă oul şi plecă. Bietul om rămase înlemnit în loc, uitându-se după neguţător cum se ducea. Nici că-i venea măcar să crează ochilor. Şi apoi unde se mai auzise ca un ou să se vânză cu două pungi de bani. Când se deşteptă din zăpăceala lui, pipăi pungile să vază nu e vrun vis; apoi vru să alerge după neguţător să-l întrebe de n-a făcut vro greşeală. Dară ia pe neguţător de unde nu e. El îşi căutase de drum vesel că cumpărase aşa ou. Daca văzu şi văzu, deschise şi el pungile, se uită în ele, dară odată îl luară de ochi banii ce era acolo. Apoi le strânse la loc, le băgă în sân şi plecă să-şi cumpere merinde. Umplu un sac cu de cele de trebuinţe şi o luă către casă. Se tot temea şi se tot uita în toate părţile să nu care cumva să vie cineva să-i ia pungile.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luă hainele ce-i dete boierul şi se întoarse la stăpânul său. După ce îl îmbrăcă şi-l învăţă cum să se poarte la boierul, plecă cu dânsul. Ajungând, îi ieşi boierul înainte şi-l priimi cu toată cinstea. Când fură în casă, Mătăhuz împărat se tot uita pe dânsul. Oamenii casei începură să şopoiască şi să-şi dea coate, zicând: ori că este prea fudul acest Mătăhuz împărat, sau că este prost.

Petre Ispirescu în Cotoşman năzdrăvanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!