Scufiţa Roşie ridică privirea şi când văzu cum jucau razele soarelui printre crengile copacilor, când privi mai cu luare-aminte la florile frumoase care creşteau pretutindeni, îşi spuse în sinea ei: "Mare bucurie i-aş face bunicii dacă i-aş duce şi-un buchet de flori proaspete! E atât de dimineaţă, că nu mi-e teamă c-am să întârzii!" Se abătu deci din drum şi o luă prin pădure, ca să culeagă flori. Rupea de ici una, de dincolo alta, dar îndată i se părea că puţin mai încolo îi zâmbeşte o floare şi mai ochioasă; alerga într-acolo şi, tot culegând margarete şi clopoţei, se pierdea tot mai mult în adâncul codrului. În ăst timp însă, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii şi bătu la uşă:

Fraţii Grimm în Scufiţa Roşie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupul apăsă pe clanţă, deschise uşa, se repezi glonţ spre patul bunicii şi, fără să scoată o vorbă, o înghiţi. Se îmbrăcă apoi cu hainele ei, îşi puse pe cap scufiţa, se culcă în pat şi trase perdelele. În vremea asta, Scufiţa Roşie culesese atâtea flori, că abia le mai putea duce. Cum alerga ea de colo până colo, deodată îşi aminti de bunica şi porni degrabă spre căscioara din pădure. Şi nu mică îi fu mirarea când văzu uşa data de perete. De îndată ce intră în odaie, o cuprinse neliniştea; totul i se părea atât de ciudat, încât îşi spuse: "Vai, Doamne, ce-o fi azi cu mine, de mi-e aşa de frică? Că doar altădată mă simţeam atât de bine la bunicuţa!"

Fraţii Grimm în Scufiţa Roşie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunica locuia în pădure, cam la vreo jumătate de ceas depărtare de sat. Şi de cum intră Scufiţa Roşie în rariştea codrului, numai ce-i ieşi înainte lupul. Dar Scufiţa Roşie nu ştia ce lighioană rea e lupul şi nu se temu defel când îl văzu.

Fraţii Grimm în Scufiţa Roşie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei trei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Bunicuţa mâncă cozonacul şi bău vinul pe care-1 aduse fetiţa şi pe dată se înzdrăveni. Iar Scufiţa Roşie gândi în sinea ei, parcă mustrându-se: "De-aci înainte n-o să mă mai abat niciodată din drum când oi merge singură prin pădure, ci o să ascult de poveţele mamei!"

finalul de la Scufiţa Roşie de Fraţii Grimm
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată o fetiţă zglobie şi drăgălaşă, pe care o iubea oricine de cum o vedea. Dar mai dragă decât oricui îi era ea bunicii, care nu ştia ce daruri să-i mai facă. Odată, bunica îi dărui o scufiţă de catifea roşie şi pentru că-i şedea tare bine fetiţei şi nici nu mai voia să poarte altceva pe cap, o numiră de atunci Scufiţa Roşie.

Fraţii Grimm în Scufiţa Roşie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinţul o luă şi el la drum în treaba lui, unde îl trăgea dorul. Abia mai făcu vro zece paşi şi văzu pe sus un stol de şapte porumbei. Îi urmări din ochi până ce îi văzu în ce parte de loc se lăsară. Într-acolo deci şi dânsul îşi îndreptă cărările pentru care se ostenise atâta mare de vreme. Trecu mări, pâraie şi ape mari ca pe uscat, mai cutreieră ţări şi pustiuri, până ce ajunse la un munte mare, mare, al cărui vârf da de nori. Aci văzuse el că se lăsase porumbeii. Se puse a se urca pe dânsul, şi, din văgăună în văgăună, din stei de piatră în colţi, din râpă în râpă, căţărându-se când pe muchi, când pe coame de munţi, ajunse la o peşteră. Intrând acolo, rămase ca lovit de trăsnet când văzu nişte palaturi ca de domn şi aşa de măiestrit lucrate, cum nu se văd pe pământul nostru. Acolo locuia logodnica lui, zâna zânelor. Cum o văzu primblându-se prin grădină cu roabele după dânsa, o şi cunoscu. Un copilaş de drăguleţ se ţinea după zână, alerga, se zbenguia printre flori, şi tot striga pe zâna ca să-i arate câte un fluturel. Pasămite zâna rămăsese grea când zburase de la masă. Şi acesta era copilul lor.

Petre Ispirescu în Zâna zânelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cheleşul se duse de culese flori şi făcu trei legături, una mai mare, alta mijlocie şi alta mai mică. Pe cea mai mare, care era alcătuită din flori ce începuse a se trece şi abia mai mirosinde, o dete fetei împăratului cea mai mare. Legătura mijlocie cu flori ce erau tocmai în floare o dete fetei cele mijlocii; iară legătura cea mai mică ce avea flori numai boboace, cari acum se deschideau, o dete fetei celei mici. Cum dete florile, o tuli d-a fuga, şi se apucă de lucru prin grădină. Fetele se mirară de aceasta, şi cu toatele se duseră la împăratul şi-i arătară florile. Împăratul chemă pe grădinar să-i spuie ce noimă să aibă florile ce trimisese fetelor sale. Grădinarul se sperie când auzi că aşa bolnav este chemat la împăratul. Iară daca se duse, cu inima tremurândă, şi auzi de la împăratul şiretenia cu florile, el se dezvinovăţi şi spuse că, bolnav fiind în acea zi, trimisese pe argat să ducă florile.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum auzi măiastra aste vorbe, îi puse gând rău. Se luă deci pe lângă dânsul cu şoptele cu momele, viclenindu-l ca să-i afle puterea. Flăcăiandrul se pierdea de dorul ei când o văzu dezmierdându-l cu nişte cuvinte mai dulci decât mierea. Se înşelă şi îi spuse. Atunci ea îi dete ceva de bău, iar el dete dintr-însul afară inima găinei. Ea o luă, apoi îi dete pe bete din ostrov. Când se dezmetici el şi se văzu pirpiricosac, golănel şi gonit, cugetă: "Daca nu ţi-oi face-o eu, apoi să ştii că nici dracul nu ţi-o mai face".

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tatăl lui, Iulian Enka, i se păru un om blând, simpatic. De ce el îi spunea "blondule"?! Intrară în cameră, unde se afla nu doar Diana Enka, ci încă doi oameni, ceva mai în vârstă, dar nu foarte bătrâni. În urma Liei apăru Lucian. Păru surprins, dar bucuros de prezenţa celor doi. Privi spre blond; acesta nu-l avertizase că se mai afla cineva în casă. Dar zâmbi degajat şi se grăbi să-i salute pe cei doi. Aceştia îl îmbrăţişară cu căldură. Lia pricepu; erau bunicii lui. Era în casa comandantului misiunii, la masă cu familia acestuia. Se întrebă din nou în gând de ce o adusese el oare aici? Părea însă sigur că nu cu vreo intenţie necurată faţă de ea, deci Lia se mai linişti; n-avea motive de îngrijorare. Lucian îşi sărută cu drag bunicii. El plecă şi dispăru după o uşă; dincolo de ea se afla, presupunea Lia, bucătăria. Dar de ce-o lăsase singură, la masă, cu familia lui? Zâmbi încurcată spre acei oameni; pe domnul şi doamna Enka îi mai văzuse, doar o dată, la oficializare, dar i se părea ciudat să se afle la dânşii acasă, ba chiar la masă cu aceştia.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi îi spuse o sumedenie de minuni ce făcuse leacul ce zicea că ar fi bun pentru ea. Când se întoarse de la vânătoare fiul ei, ea îi spuse că auzise de la sluga lor, cum că de va mânca mere din mărul roşu se va face sănătoasă. El fu bucuros că auzise un leac care să facă pe mă-sa sănătoasă, şi se hotărî a se duce tocmai acolo să-i aducă leacul. Îşi luă ziua bună şi plecă. Dar încotro s-apuce? căci nici nu mai auzise până atunci de aşa ceva. Apucă şi el într-un noroc spre răsărit şi, mergând prin desişurile pădurii, zări un palat mai frumos decât acela în care şedeau ei. Se duse drept acolo. Aci locuia o zână măiastră. Cum o văzu, îi căzu cu drag. Dară măiastra, ieşindu-i înainte, îl priimi după cum i se cuvenea, îl băgă în palat şi îl omeni ca pe un oaspe. Din una, din alta, se înţeleseră la cuvinte. Vezi că, măre, aceasta era scrisa lui. El nu mai văzuse până atunci alt chip de muiere, decât p-al mă-sii. Ş-apoi era atât de frumoasă şi de gingaşe, ca o floare!

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi după ce-i tăie uscăturile şi îi luă omizile, culese trei merişoare ca cele din rai şi se întoarse înapoi. Ajungând în pădure, dete pe la zâna. Aceasta cum îl văzu, îl priimii cu bucurie, îl puse într-o cămară să se odihnească niţel, şi până una, alta, îi schimbă merele şi îi puse altele în locul lor. Când se sculă voinicul, se grăbi a se întoarce la mă-sa cu slujba făcută. Luă deci merele şi porni. În vremea aceasta, procletul de zmeu se linguşea pe lângă mama băiatului şi, cu ispite şi cu marghiolii, umbla să o dea în cap să se planisească lui. Ea, biet, nu ştia unde bate diavolul de zmeu. Nu cunoştea la sufletul ei ce sunt ispitele şi cursele dragostei, şi prin urmare nu da nas spurcatului să se întinză. Ea ştia una şi bună: se topea de dor după fiul său, după părinţii ei şi după ţara în care se născuse. Când o căutai, era cu ochii scăldaţi în lacrămi. Cum văzu pe fiu-său, săltă de bucurie. I se păru a înviora olecuţă. Mâncă din merişoarele ce-i aduse, şi i se păru bune. După ce mai trecu, ea căzu iarăşi în piroteala de mai-nainte.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fetiţa se ducea în fiecare zi la cimitir şi plângea amar la mormântul maică-sii. Când veni iarna, zăpada se aşternu ca o maramă albă peste mormânt, iar în primăvară, când razele soarelui o topiră, omul îşi luă altă nevastă. Femeia asta de-a doua îşi aduse în casă cele două fete pe care le avea. Fetele, nu-i vorbă, erau frumoase, dar pe cât de luminos le era chipul, pe atât de întunecat şi plin de răutate le era sufletul. Pentru fata cea vitregă începură a curge, de-aci înainte, zile pline de amărăciune.

Fraţii Grimm în Cenuşăreasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scufiţa şi lupul (o altă poveste) - Another story with the wolf

Mă-ntrebi cum oare, în sfârşit,
Deşi doar lup, sunt fericit?
Păi, frate dragă, în pădure,
Când fost-am ieri să mănânc mure,
De foame mare... am văzut
Cum pe cărare-a apărut
"Scufiţa Roşie" cântând,
Un coş cu ea cu greu cărând;
Se mai oprea, mai suspina...
(Oare de dor de "buna"sa?)
Am hotărât atunci subit
În cale să îi ies grăbit
Şi să îi spun: "bunica ta
E... în oraş, la o cafea.
Să o aştepţi venind, de vrei,
Coleg de joacă să mă iei!"
Zâmbind sfios, Scufiţa-ntreabă
De ce sunt sur, de ce am barbă...?
Şi îi arăt atunci ce vrea.
Ce încântată-i fata mea!
Mă răsplăteşte cu-n sărut:
"Eşti primul lup ce l-am avut!"
... De-atunci, când foame mi-e (de mure)
Caut cărarea din pădure
Pe care, când vreau eu, Scufiţa
M-aşteaptă să îi calc rochiţa.
Cu mare grijă calc de zor
Nu manual, ci cu motor...
Mă mai întrebi de ce-n sfârşit
Deşi doar lup, sunt fericit?

poezie de Dan Mitrache
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă văzu că aşa merge treaba, îşi făcu o căscioară, îşi mai îndulci şi el traiul şi-şi dete copiii la dascăl ca să înveţe carte. Într-una din zile, ducându-se mai de dimineaţă să-şi ia merticul, dete peste pasărea ale cui ouă le lua el. Sta pe cuib. Aşa frumuseţe de pasăre nu mai văzuse, nici mai auzise. Îndată îi trăsni prin cap că ar fi bine să o ducă acasă la dânsul. O şi luă binişor şi cu mare bucurie aduse la bordeiul lui pe stăpâna ouălor. Apoi, ducându-se în târg, porunci o colivie foarte frumoasă şi foarte mare, în care colivie îşi aşeză găina şi o îngrijea ca pe copiii lui. Cu chipul acesta scăpă şi de drumul de toate zilele prin pădure şi de suitul în copaci.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce dete câteva târcoale prin grădină cu roabele după dânsa, veni şi la stuful de trandafir să rupă câteva flori. Când lupul, care era ascuns în crâng, odată se repezi, o luă în braţe şi pe ici ţi-a fost drumul. Iară roabele, de spaimă, se împrăştiară ca puii de potârniche. Într-un suflet alergă lupul şi o dete leşinată în braţele lui Făt-Frumos. Acesta, cum o văzu, se pierdu cu firea; dară lupul îi aduse aminte că e voinic, şi-şi veni în sine. Mulţi împăraţi voise să o fure dară se răpuseră. Făt-Frumos prinsese milă de ea, şi nu-i mai venea a o da altuia. Zâna Crăiasă se deşteptă din leşin şi se văzu în braţele lui Făt-Frumos.

Petre Ispirescu în Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi apucându-l nişte răcori reci de frică, începu a citi pe cărticica lui, şi înlătură oarecum groaza ce sta gata să-l coprinză. Îşi luă deci inima în dinţi şi porni înainte; de ce mergea mai-nainte, d-aceea grămezile de oase de om se înmulţeau. El se făcu că nu le bagă de seamă, şi tot înainte mergea, până ce ajunse la un oraş mare, din care numai dărâmături rămăsese. Prea puţine ziduri mai erau în picioare. Şi mai merse ce mai merse, şi dete de nişte palaturi foarte frumoase. Acolo daca ajunse, bătu în poartă. El cugeta să ceară ceva demâncare, că nu mâncase nu ştiu de câte zile, şi să-l lase să mâie acolo, că era vreme de când nu se odihnise ca lumea. Dară nu-i răspunse nimeni. Mai bătu o dată. Dar ca să răspunză cineva, ba. În sfârşit, bătu şi a treia oară; dară niţel mai tăricel. De astă dată se auzi un glas piţigăiat dinlăuntru...

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-a spus să ne imaginăm că Dunărea, trecând prin Bărăgan, este ca o panglică azurie, care strânge buchetul la un loc, după ce împletise în ea alte panglici: Oltul, Siretul, Prutul; că Dobrogea cea verde reprezintă tulpinile florilor muiate în apa mării, iar câmpiile care înconjoară ţara cu verde-viu sunt frunzele florilor aşezate pe margine, în timp ce la mijloc, galbenul, roşcatul, albastrul reprezintă fiecare câte o floare. Florile sunt, fiecare din ele, deosebite. Sunt flori aspre din Carpaţi; sunt altele, flori de oraş, salbe de flori proaspete, răsădite şi crescute din sensibilitatea noastră de azi; sunt flori de câmp şi de lacuri, flori de viţă de vie şi flori de grâu. Cu toate însă sunt nemuritoare şi aşezate de multe, multe veacuri împreună, ca să ne fie nouă patrie. Ne-a mai spus că nici o altă ţară de pe harta lumii nu seamănă atât de mult cu un buchet de flori şi că trebuie să fim mândri de frumuseţea nemărginită a pământului nostru.

Ana Blandiana în Buchetul de flori
Adăugat de MG (Ματθαιο`
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeii

I-aş dedica din suflet versul,
Aş umple cupele cu vin,
I-aş dărui şi Universul...
Dar teamă mi-e că-i prea puţin!

epigramă de Vasile Larco din arhiva personală a lui Gheorghe Culicovschi (2006)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calul fusese al zânei. Ea îl dedese în dar voinicului când fu a se duce la mărul roşu. El acum, dacă se văzu gonit, alergă drept la stăpână-sa. Ea, cum îl văzu viind fără stăpânu-său, pricepu că trebuie să fie vreo drăcie la mijloc. Se dete jos, şi ce văzu se spăimântă. Luă deci desagii, îi aduse în casă la ea şi luă bucăţică cu bucăţică, os cu os, şi le aşeză una lângă alta, fiecare la locşorul lor. După aceea turnă apă moartă peste dânsele. Ele se închegă, lipindu-se una de alta; pielea se făcu la piftia, întrupându-se. Îl stropi şi cu apă vie şi se însufleţi; dară mut şi surd. Atunci îi dete să mănânce un măr de care adusese el şi îi veni grai. Luă şi purcelul scroafei de pe sub pământ şi îl făcu să-i guiţe la urechi şi îi veni auz.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un poem naiv care trecea şi el pe-acolo

Eu sunt un copac care nu ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie
Întotdeauna m-am temut că poate sunt un copac defect
sau, mai rău, că nu sunt copac deloc
În jurul meu toată specia lemnoasă ştie exact ce are de făcut
se propteşte bine în rădăcini şi: puf! scoate floare după floare
la fel de firesc cum mă mir eu de ele...
"Străduieşte-te şi tu puţin", mi se spune.
Eu mă uit cu ciudă la toţi ceilalţi copaci înfloriţi şi mă străduiesc din toate crengile
degeaba.
- "Te străduieşti prea mult", zice careva
Şi atunci mă străduiesc să nu mă mai străduiesc atât
Dar tot un copac fără flori sunt
Şi nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...

Toate acestea s-au schimbat în ziua în care te-ai oprit sub ramurile mele.
Ai cerut o floare şi ţi-am întins-o fără să-mi dau seama de unde a răsărit.
Ce minune!
Floarea mea tremura atât de tare în mâinile tale
ar fi cântat din toate puterile de bucurie,
Dar era prima şi încă nu ştia cum, săraca.
Pe urmă mi-a fost uşor să înfloresc
Plănuiam să fac un buchet imens pe care să ţi-l întind când te întorci
Florile mele erau, e drept, aiurea
aveau, nu ştiu cum, o formă scandaloasă,
alergau pe stradă după toţi oamenii care semănau cu tine
şi cântau din toate puterile
O haită de flori roşii şi fierbinţi.
Se ţineau de mână şi dansau în jurul meu în pielea goală,
cu neruşinarea unor fete mari înnebunite de atâta aşteptare.

Ai trecut din nou pe lângă mine şi nu m-ai cunoscut
Şi atunci florile mele, arzoaicele, te-au strigat pe nume.
- "E nepermis să faci asemenea flori", mi-ai spus,
Dar eu eram sigură că e o provocare
că aştepţi să fac floarea perfectă
ŞTIAM că numai eu pot face floarea perfectă!
trebuia numai să mai încerc
să încerc până iese
Oricum, nu mă mai puteam opri din înflorit
Florile mele se năşteau una după alta
ciudate şi roşii
În toate zilele în care te vedeam
Şi mai ales în cele în care nu te vedeam
În toate zilele cu soare şi în toate nopţile fără soare
"Încetează cu florile astea!" Ai strigat..."Încetează!
Încetează încetează!"

E drept, sunt un copac care nu prea ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...
Şi nu vreau să mă revolt împotriva primăverii,
doar că durează nedrept de puţin
absurd de puţin
şi nu ştiu dacă întreg mormanul ăsta de flori uscate
îmi va putea ţine de cald toată iarna...

poezie de Crista Bilciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gretchen s-a jucat iar cu florile prin grădină cât a vrut. Aşa a trecut multă vreme. Gretchen cunoştea acuma fiecare floare, dar, deşi era o mulţime, ei i se părea că lipseşte una. Care anume nu ştia. Iată însă că într-o bună zi sa uitat mai bine la pălăria de soare pe care o purta baba şi care era zugrăvită cu flori, şi a văzut printre florile zugrăvite şi un trandafir, care era mai frumos decât toate celelalte. Baba uitase să şteargă de pe pălăria ei trandafirul atunci când surghiunise în pământ trandafirii din grădină. Dar, ce să-i faci, aşa-i întotdeauna când nu bagi bine de seamă!

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!