Aripile de dimineaţă

Am încercat să zbor,
dar toţi îmi spun că aripile mele sunt pentru înot.
Mi-am încercat întâi aripile din somn,
Aproape reuşisem.
Cu răsuflarea tăiată planam peste câmpii albastre şi domuri înalte,
mă înălţam şi coboram aievea.
Cât vis era în zbor şi-n vis câtă zburare
când se-ncheiau sub aripi
imensităţi albastre-n continuă urcare!
Plutind pe mai departe,
din aurora boreală mi-am tăiat o parte.
Erau minunate ca aripi, dar prea mari erau
şi, când m-am rotit într-o parte,
ameţită de-atâta adâncă imensitate,
au alunecat la nord, acolo unde erau învăţate
să stea şi să fluture.
Aripile de miazăzi când le-am vrut
pe la subsiori, când luam viraje, s-au descusut.
Într-o poiană, un fluture bătrân
mi le-a dăruit pe ale sale.
Spunea că înţelepciunea vieţii nu e să zbori,
Ci, cât mai mult, să stai în nemişcare.
Cu-asemenea aripi subţiri,
care imediat mi s-au rupt,
să gândeşti aşa nu-i de mirare.
Atunci m-au găsit aripile de dimineaţă:
înalte, albe, sidefii, cusute fără aţă,
parcă din nori, parcă din ceaţă,
parcă sunând a micşunele,
clopoţei argintii la încheieturi,
pe margini, boabe de rouă cu stele,
nici cântec de leagăn doinind,
nici auz de pasăre albă auzind,
Urcând şi sunând, spaţiile deschizând,
sufletul înălţând
la marginile mării hodinind,
când apusurile vii cerurile-nchid,
fremătând în zori, peste mări, în argintii zale,
înotând prin ceruri umbrite de stele,
Mari cât ale crinilor petale.

C-o sete nebună de viaţă, de parcă
nicicând nezburând, nicicând neîncetând,
ar fi pornit din însuşi izvorul de viaţă,
mai pure decât crinul,
mai limpezi decât seninul,
argint de porumbiţă picurându-mi pe spate,
dor de zări şi viaţă, dorul de departe,
dorul de lumină, lumină neâncetată,
neatinsă, neapropiată,
adevărată!

poezie de Dania Vasilescu din Aripile de dimineaţă
Adăugat de mihai51
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt fluture de-o zi...!

E dimineaţă...
Încă pe trandafiri
Mai sunt boabe de rouă.
Zbor...
Culeg nectarul vorbelor
Şi vouă...
Vă dăruiesc iubiri!

E ora nouă
Şi aripile mi le-ntind spre cer...
Iubesc...
Ce mister!

La prânz,
Sunt învăluit în flori de migdale...
- Ah! Ce petale!

Nu-mi rupeţi aripile la ora două...
Mi-e dor!
Şi...
Vreau să zbor...
Sunt fluture.
Călător...

Pe la chindie,
Poate iubita o să ştie
Cumva...
Undeva...
De dragostea mea.

Când întunericul mă va cuprinde,
Cineva mă va vinde...
Poate pe treizeci de arginţi...
- Iubita mea,
Să nu mă minţi...
În palma sufletului tău,
Sunt EU.
Să nu-mi faci rău,
Eu sunt al tău.

Sunt fluture de-o zi...
Aşa va fi...
Poate-oi trăi
Mai mult de-o zi
ŞI IARĂŞI VOI IUBI!

poezie de Coman Vasile (4 octombrie 2015)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea fluturelui

Ţi-am încercat buzele...
Erau fierbinţi.
frisonul ultimului cuvânt "Rămâi!"
sărea ca o minge pe treptele
dărâmate.
Iar eu zburam
în mâini ţineam aripile tale
de fluture.
Le prinsesem,
când se ferfeniţau
pe umerii mei.
Le-am sărutat,
erau mici.
În ozonul naşterii
dragostei
se atrăgeau două extreme-
absenţa trupului meu
şi aripile tale de fluture.
Se ciocniseră doi magneţi-
frisonul bătea în soarta iubirii-
o minge magnetică,
iar eu zburam
şi tu zburai,
şi buzele noastre se sărutau.
La început culorile
se pecetluiau pe buze-
Aşa se născuse povestea
fluturelui.
Magnificul zbor
era o minge
uşoară
ce sărea pe caldarâmul
ameţitor
şi noi după ea
ieşisem în stradă...
Ah, ce aromă de culori
şi ce iubire fără anotimpuri!

poezie de Lilia Manole
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi sunt fericită fără motiv!

Azi sunt fericită, fără motiv!
Un motiv ar fi totuşi,
aripile de fluture în zbor.

Ştiţi câţi fluturi am văzut azi?
Dar, câte culori s-au strâns,
să le împodobească aripile?

Privirea mi-a zburat odată cu ei
şi mirosul fiecărei flori m-a ameţit.
Poate, de aceea sunt fericită, fără motiv!

Poate sunt deja un fluture
şi nu mi-am văzut aripile până acum!
Poate că parfumul e de vină sau vântul.

Azi sunt fericită! Toţi fluturii, toate florile
mi-au cântat, au dansat, s-au jucat.
Iată un motiv să fiu fericită!

poezie de Ioana Voicilă Dobre din În lumea iubirii
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna vieţii

Atâtea amintiri am strâns în viaţă –
ce grele-mi par când anii se tot duc!
S-au aşezat pe gânduri ca o ceaţă
să îmi cobească-n cântecul de cuc!...
Iar de privesc aevea peste vreme,
spre căile pe care le-am parcurs,
mă răsucesc pe muchii de dileme,
rămase cu-ntrebări fără răspuns.

Mi-am căutat destinul printre stele,
din neguri reci m-am ridicat în zbor,
am aruncat ratările prea grele
pe zdrenţele căzute dintr-un nor.
Din drumul meu am izgonit himere,
care-aşteptau credinţa să-mi-o ia,
am frânt din ochi ispite efemere,
ieşite la răscruci în calea mea.

Am adunat din tină nestemate,
le-am şlefuit şi nume sfânt le-am dat,
mi le-au furat mişeii, pe-apucate,
zicând că ei în taină le-au creat.
Ajuns acum în toamna vieţii mele,
privind în urmă parcă mă-nspăimânt,
destinul meu, luat cândva din stele,
se zbate-n van pe-o aripă de vânt.

Dar tot urcând spre sferele astrale,
lăsând pământu-n urmă răscolit,
mai ud cu stropi de viaţă câte-o floare
când văd că se-ofileşte-n asfinţit.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi când ajunge la cuptor, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar când s-apropie să ia dintr-însele şi să-şi prindă pofta, focul o arde şi nu poate lua. La fântână, aşijderea: păhăruţele de argint, nu-i vorbă, erau, şi fântâna plină cu apă până-n gură; dar când a vrut fata să puie mâna pe pahar şi să ia apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fântână într-o clipă a secat, şi fata de sete s-a uscat!... Când prin dreptul părului, nu-i vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeţi c-a avut fata parte să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut de-o mie de ori mai înalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nouri! Şi-atunci... scobeşte-te, fata babei, în dinţi! Mergând mai înainte, cu căţeluşa încă s-a întâlnit; salbă de galbeni avea şi acum la gât; dar când a vrut fata să i-o ia, căţeluşa a muşcat-o de i-a rupt degetele şi n-a lăsat-o să puie mâna pe dânsa. Îşi muşca fata acum degeţelele mămucuţei şi ale tătucuţei de ciudă şi de ruşine, dar n-avea ce face. În sfârşit, cu mare ce a ajuns şi ea acasă, la mă-sa, dar şi aici nu le-a ticnit bogăţia. Căci, deschizând lada, o mulţime de balauri au ieşit dintr-însa şi pe loc au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta, şi apoi s-au făcut balaurii nevăzuţi cu ladă cu tot.

Ion Creangă în Fata babei şi fata moşneagului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gretchen a plecat şi ea mai departe cât putea de repede şi deodată au întâmpinat-o o mulţime de fulgi de zăpadă; fulgii nu cădeau din cer; cerul era senin şi luminat de Aurora Boreală. Alergau chiar pe pământ şi cu cât se apropiau, cu atât se făceau mai mari. Gretchen şi-a adus aminte ce mari şi meşteşugiţi fuseseră fulgii când se uitase la ei cu lupa. Aici însă erau şi mai mari, şi mai fioroşi, erau vii, erau străjerii de la palatul Crăiesei Zăpezii. Aveau chipurile cele mai ciudate, unii parcă erau nişte arici mari şi urâţi, alţii păreau nişte mănunchiuri de şerpi încolăciţi, care îşi întindeau capetele în toate părţile, iar alţii erau ca nişte ursuleţi bondoci şi zbârliţi; toţi erau albi, sclipitori, erau fulgi de zăpadă vii.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa vieţii şi-a morţii

Stele cad în palma noastră,
Viaţă – puf de păpădie,
Viaţă, pasăre măiastră,
Apă moartă, apă vie...
Când aproape ni-i plecarea,
Sufletul-clopot se zbate,
Nu ne-aduce alinare
Plâns de viaţă, plâns de moarte.

Stele cad în palma noastră –
Vise moi de blândă stea,
Printre gene de lumină
Altă cale vom afla.
Labirint în armistiţiu,
Timpul prin între tăceri,
În clepsidra ruginie
S-au pierdut atâtea veri.

Viaţă, puf de păpădie
Clipă – aripă de ceară,
Apă moartă, apă vie,
Viaţa-n clipe se măsoară.
În clepsidră timpul curge –
Râu de miere şi pelin,
Timpul în aval se scurge
Şi la tâmple toţi albim.

Viaţă – pasăre măiastră,
Suflet fremătând de dor,
Val pierind în marea-albastră,
Taină, vis, zbor de cocor,
Peste umbre, în ninsoare,
Te ridici, fluture alb
Şi te pierzi în depărtare,
Un străin – uitat catarg.

Apă moartă, apă vie,
Cânt, durere, împăcare,
Năruită reverie,
Viaţă, cauţi înălţare.
Braţe reci de umbre stranii
Scormonesc identitatea,
S-au dus clipele şi anii,
Într-o clipă vine moartea.

Când aproape ni-i plecarea –
Pâlpâire trecătoare,
Nu mai regăsim cărarea
Către viaţă, către soare.
Ca o mantie de gheaţă
Ne-ncunună albe plete,
Totu-i trecător în viaţă,
Totu-i plâns şi răni, regrete...

Sufletul-clopot se zbate,
Mierea curge-n ochi de sticlă.
Călători trudind în noapte
Trup de stâncă ne ridică.
Toate-n viaţă-s trecătoare!
Albi la tâmple ne trezim
Şi bătrâni copaci în floare...
Vânturi aspre-n noi oprim...

Nu ne-aduce alinare
Nici lumina, nici iubirea,
Nu vom mai găsi cărarea...
Care oare ni-i menirea?!
Nori sălbatici pe sub pleoape...
Tremurând, gene-n furtună...
Pruncii-n grabă-or să ne-ngroape.
Dragii noştri, noapte bună!

Plâns de viaţă, plâns de moarte,
Cântec lin, cântec de dor,
O secundă ne desparte
De iubirea tuturor.
Stânci la margine de lume,
Cruci la margine de drum,
Fără rost şi fără nume,
Noi vom adormi de-acum.

Plâns de viaţă, plâns de moarte,
Nu ne-aduce alinarea.
Sufletul-clopot se zbate
Când aproape ni-i plecarea.
Apă moartă, apă vie,
Viaţă – pasăre măiastră,
Viaţă, puf de păpădie,
Stele cad în palma noastră!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi aduc aminte, îmi aduc aminte

Îmi aduc aminte, îmi aduc aminte
De casa-n care m-am născut, revăd adeseori
Fereastra micuţă prin care soarele
Se strecura sfios în zori;
Nu-ntârzia, nici nu făcea prea lungă ziua
Care de cei dragi nouă ne desparte,
Dar acum, doresc ca noaptea
Să-mi fi dus suflarea cât mai departe!

Îmi aduc aminte, îmi aduc aminte
De trandafirii albi şi roşii, de crinii
Parfumaţi, de violete şi de-ale nuferilor cupe,
De toate-acele flori, fiicele luminii!
De liliacu-n care-şi făceau cuib prigorii,
Unde frate-miu-n lumina aceea care uneşte
Atârna de ziua lui flori galbene de salcâm –
Acel arbore încă mai trăieşte!

Îmi aduc aminte, îmi aduc aminte,
Era acolo un balansoar
Unde aripile rândunicii-n zbor
Erau susţinute de aerul limpede cristal!
Spiritul meu zbura atunci, un fulg,
Acum e cleios şi are aripi grele,
Iar iezerele verii nu mai pot răcori
Arşiţa tâmplelor mele!

Îmi aduc aminte, îmi aduc aminte,
Brazii erau înalţi, de-argint când venea gerul,
Credeam pe vremea-aceea
Că fruntea lor atinge cerul:
Era inocenţa celui neştiutor într-ale lumii;
Dar acum, când amurgul se-apropie tiptil,
Ştiu că astăzi sunt de rai mult mai departe
Decât atunci când eram doar un copil.

* Acest poem a inspirat filmul de scurt metraj I REMEMBER (1925), în regia lui Harry Edwards, cu actorii Harry Langdon & Natalie Kingston.

poezie de Thomas Hood, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pot dansa cu norii fără să fiu Fred Astaire

mi se întâmplă atunci când nu ştiu unde e cerul
aripile îmi cresc dinspre lanul de grâu
înspre brazda nepregătită de mângâierea omătului
aşa cum fiecare pasăre vrea să fie phoenix
tot astfel mă visez şi eu purtător de foc cu trup de cenuşă
când nemuritor când neînceput leagăn de univers
poate doar eterna căutare a nimicului între două găuri negre

mi se întâmplă uneori să nu ştiu unde este cerul
pentru că îl caut prea departe
când ar putea fi în ochii tăi
adică acolo unde mă pierd de parcă n-aş fi

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Secetă de aripi

I-am tăiat aripile timpului meu,
Să mor mai încet,
Şi tot ce regret
E că mor greu.
.
Îi vor mai creşte alte aripi, oare?
Decât să mori, mai grav
Este să fii bolnav
De aşteptare.
.
Şi dintre toate aşteptările, mai zic,
Mai greu atârnând
Ca moartea, e când
Nu aştepţi nimic.
.
De-atâta aşteptare, nici ochii nu mai plâng
În iadul ăsta-n care n-am aripi să mai frâng.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orizont

Închipuie-ţi cum ar arăta un pom
care în loc de ramuri are aripi,
în loc de frunze are aripi,
în loc de flori are aripi,

aşa sunt eu acum, cu aripi
şi am toate aripile tăiate,
toate aripile,

între noi un drum neştiut,
...
toate aripile tăiate.

poezie de Marinela Preoteasa
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi aripile mele

Vreau să te văd zburând în albastru
Iţi dau aripile şi ghearele mele
Să te apere de corbi şi păsări iele.

Şi când te voi zări albatros de stele
Eu voi zbura mai mult, privindu-te
Cum zbori şi cu bătăile mele.

Şi ce vei simţi tu şi eu voi simţi
Căci depărtare, zarea nu contează
Când două inimi în ritm vibrează!

Ele sunt lipite într-un infinit
Chiar de în lumi diferite ar fi

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul de ieri şi de azi

Am îngenunchiat de mii de ori în faţa omenirii ca la o confesiune
şi Dumnezeu m-a mângâiat şi m-a învăţat rugăciuni
pe care le-am închis între aceste file

cândva fericirea era mare, uriaşă
şi se întindea peste lume în mii de culori nemaivăzute
îmi creşteau aripi de şoim, aripi imense
şi zburam sus, sus de tot
deasupra soarelui, deasupra templelor din mine
deasupra stelelor ce vegheau pe atunci lumea
şi nopţile erau diamante negre risipite prin deşerturi
cu ele am scris poeme în piatră şi-n nisip
cu ele am învăţat sa decupez culorile
şi să le transform în caleidoscopuri de stele

acum plânsul omenirii îmi trece prin inimă
de ceva timp creşte în mine o poezie mare, mare
ce refuză să se lase născută
uneori poezia urlă în mine, se zbate
vrea să iasă, să se transforme într-o altă realitate
în care să mă închid ca într-o nimfă de safir
dar, Doamne, nimeni nu ştie cât mă doare
cât aş vrea să slobozesc poezia
s-o eliberez din pântecul meu ca pe-o lumină

pe vremea când aripile mele mă duceau prin alte ceruri
îmi năşteam poemele sub toate curcubeele
nisipul mi-era aşternut
şi plânsul dintâi erau lacrimile de fericire ale zeilor
ce-mi dăruiau vise pline de soare
iar fiecare poem era o nesfârşită declaraţie de iubire
pe atunci dăruiam lumii cuvinte minunate
şi poveşti de amor fără pereche

de ceva timp sufletul meu hălăduieşte prin lume
aleargă de nebun să-mi ajungă trupul din urmă
precum în legendele Shambalei

dar va veni o vreme când voi lua din nou calea curcubeelor
iar poveştile se vor scrie din nou cu sânge şi lumină
direct pe sufletul şi pe trupul meu
vor vorbi despre taina fericirii în dimineţi fermecate
iar cântecul din mine se va auzi până la capătul lumii

poezie de Alina Beatrice Chesca (31 ianuarie 2013)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul de ieri şi de azi

Am îngenunchiat de mii de ori în faţa omenirii ca la o confesiune
şi Dumnezeu m-a mângâiat şi m-a învăţat rugăciuni
pe care le-am închis între aceste file

cândva fericirea era mare, uriaşă
şi se întindea peste lume în mii de culori nemaivăzute
îmi creşteau aripi de şoim, aripi imense
şi zburam sus, sus de tot
deasupra soarelui, deasupra templelor din mine
deasupra stelelor ce vegheau pe atunci lumea
şi nopţile erau diamante negre risipite prin deşerturi
cu ele am scris poeme în piatră şi-n nisip
cu ele am învăţat sa decupez culorile
şi să le transform în caleidoscopuri de stele

acum plânsul omenirii îmi trece prin inimă
de ceva timp creşte în mine o poezie mare, mare
ce refuză să se lase născută
uneori poezia urlă în mine, se zbate
vrea să iasă, să se transforme într-o altă realitate
în care să mă închid ca într-o nimfă de safir
dar, Doamne, nimeni nu ştie cât mă doare
cât aş vrea să slobozesc poezia
s-o eliberez din pântecul meu ca pe-o lumină

pe vremea când aripile mele mă duceau prin alte ceruri
îmi năşteam poemele sub toate curcubeele
nisipul mi-era aşternut
şi plânsul dintâi erau lacrimile de fericire ale zeilor
ce-mi dăruiau vise pline de soare
iar fiecare poem era o nesfârşită declaraţie de iubire
pe atunci dăruiam lumii cuvinte minunate
şi poveşti de amor fără pereche

de ceva timp sufletul meu hălăduieşte prin lume
aleragă de nebun să-mi ajungă trupul din urmă
precum în legendele Shambalei

dar va veni o vreme când voi lua din nou calea curcubeelor
iar poveştile se vor scrie din nou cu sânge şi lumină
direct pe sufletul şi pe trupul meu
vor vorbi despre taina fericirii în dimineţi fermecate
iar cântecul din mine se va auzi până la capătul lumii

poezie de Alina Beatrice Chesca (23 ianuarie 2013)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fluturi înlăcrimaţi

Un sărut pe pleoape
Un fâlfâit în noapte
Aripi de fluturi...
Şoapte.
Negură senină
Noapte cu lumină.
Cuvinte deşarte
Gesturile noastre.
Brumă a iubirii
Dantelă brodată.
Iubire nerostită
Mare-nvolburată.
Un gând ascuns
Paznic de hotare.
Pluteşte visând
Spre gândurile tale.
Un hoţ de stele
Doar aripile mele.
Palme trudite
Pe corpul tău femeie.
Cuvinte brăzdate-n poeme
Tăcerea unui gând
Omidă pe o creangă
Învelită-n amurg.
Aripi visate
Strivite de nori
Simţiri ce plutesc
Pe aripi de dor.
Săruturi pe buze
Doar aripile mele.
Fluturi de lumină
Mă trezesc in zori!
Polen de şoapte
Săruturi pe pleoape.
Eu?
Fără tine...
Lacrimă pe flori!

poezie de Diodor Firulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În bezna tunelului

Demult, am urcat într-un tren, fără vagoane,...
Era pentru prima data când urcam într-un tren
M-am urcat în primul tren din gara vieţii mele
Ciudat, nimeni nu ştia ce destinaţie are, nici eu
Mergea încet la început, şinele erau de vină,

Tot timpul, am stat cu ochii pe geam,
Am văzut tot ce se putea vedea...
Sate, comune, oraşe, spitale, şcoli, biserici...
Am văzut mai multe biserici decât şcoli şi spitale,
Şi multe umbre cu chipuri de oameni,

Am văzut mai multe oraşe decât sate,
De fapt am văzut sate cu pretenţii de oraş
Ce bine că luasem trenul, nu erau autostrăzi
De ce? Nu vrem, nu avem nevoie, nu ne trebuie,
Mai bine cu trenul, cine să mai fure?

Am vrut să sar din tren, să o iau pe jos înaintea lui,
Am vrut să împrumut nişte aripi, să zbor!
Încotro să mai zbori în zilele de azi?
Nici orizontul nu se mai vede de atâta nepăsare
M-am răzgândit, era prea multă rugină..., pe aripi

După un timp, trenul a intrat într-un tunel,
Oare urma să iasă curând din el?
Mi-a fost teamă, de când am urcat în tren,
Nu ştiam, cât de lung e tunelul în care intrasem,
Nu se vedea nicio lumină, la capătul lui

Era un tunel în care intrai, dar nu ştiai când ieşi
Şi dacă în tunel s-ar fi produs o catastrofă?
Unde am fi mers să ne vindecăm rănile?
Spitale nu avem, la biserică nu mergi să te vindeci
Să mergi toată viaţa prin tunel? E dezolant!

Mergeam prin tunel de o viaţă şi tot întuneric era,
N-am cunoscut pe nimeni în trenul acesta
Oare care era staţia terminus şi când avea să fie?
Mai bine aş fi tras semnalul de alarmă!
Nu poţi să-nvingi destinul, nu poţi să-l deraiezi

Trecuse atâta timp, de când urcasem în tren,
Era înfiorător de întuneric, şi trenul, tot mai mergea
Aş fi putut să sar din acest tren, al întunericului,
Mi-era teamă să nu-mi fracturez sufletul
Pierdusem atâta timp mergând prin tunel,

Când am urcat în tren eram tânăr, acum...
Parcă a trecut o veşnicie, este frustrant,
Să te urci într-un tren fără destinaţie,
Să nu cunoşti pe nimeni de care să-ţi aminteşti,
Şi să rămâi toată viaţa... în bezna tunelului...

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorul cu aripile frânte

DORUL CU ARIPILE FRÂNTE

Cu aripile frânte de singurătate
În sufletu-mi sihastru ca o neagră stâncă,
Dorul pribeag agonizează şi se zbate
Să iasă din prăpastia tot mai adâncă.

Din dragoste rănit, tânjind după iubire,
Când s-a aventurat în periplu romantic,
S-a prăbuşit într-un blestem de pătimire,
Cu visul să sfârşească în destin dramatic.

Iar visul adorat de Primăvara Vieţii
S-a închegat pe un val înălţat de idei.
În abis l-au dus valurile tineteţii,
Prin Toamna Bătrâneţii să-şi poarte paşii grei.

De dor golit duc sufletul în altă lume,
Pe tărâmul unde Iarna Eternităţii
Îl metamorfozează în chip cu alt nume
Şi zbor de vultur sub cerul posterităţii.

Poezia de azi - 1 iunie 2014
Maria Filipoiu

poezie de Maria Filipoiu din De dragoste şi dor (2014)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa zborului spre stele...

Zbor spre cerul plin de stele,
Candelă pe drum de noapte,
Toate-n lume-s efemere,
Toate-s dor, dureri sau şoapte.
Trec quasari prin lumea mare,
Ca un vis se pierd sub noi,
Suntem stele căzătoare
Şi ne zbatem în noroi.

Zbor spre cerul plin de stele,
Pe pământul răsturnat,
Din fereastră, din oglindă,
Ca un vis m-am înălţat.
Viaţa-i zbor! Aripi de fluturi,
Trec cu îngerii – o şoaptă,
Către alte începuturi,
Parcă ne-nţeleşi deodată.

Candelă pe drum de noapte...
Fulger – lanţ pentru furtună.
Drumul nostrutrist, prin noapte,
Gânduri şi secunde-adună.
Ca-ntr-o cofă,-n plânsul meu,
Strâng speranţe, strâng suspine...
Drumul, cât mi-ar fi de greu,
Las un zâmbet pentru tine.

Toate-n lume-s efemere...
Pe petalele de crini,
Dorm iar gândurile mele.
Sunt boboci de trandafiri.
Liliac pe cer cu stele,
Rădăcină de vulcan.
Pe cărarea vieţii mele,
Nici o lacrimă nu am.

Toate-s dor, dureri sau şoapte...
S-au născut spre a muri!
Printre pleoape legănate,
Trec secunde argintii.
Dor de prunci, părinţi şi stele,
O durere, un blestem,
Şoapte, toate-s efemere...
Mâine nu le mai avem.

Trec quasari prin lumea mare,
Peste vămi. Prin cimitire,
Cruci vor străluci în soare,
Sub eterna amorţire.
De sub stâncile durerii,
Ca un sâmbure de nucă,
Sufletul – simbolul vieţii,
Către cer se-nalţă-n fugă.

Ca un vis se pierd sub noi
Fluturi albi de sărbătoare,
În al râului şuvoi.
Trecem – păsări călătoare.
În clepsidră s-a oprit
Timpul – pasăre albastră
Şi de-odată s-au sfârşit
Timpul şi povestea noastră.

Suntem stele căzătoare,
Strălucim, ne înălţăm,
Fiinţe dragi şi vise scumpe,
În tăceri, le apărăm.
Curge lacrimă de gheaţă...
La mormântul pustiit,
Parcă dintr-o altă viaţă,
Numai noi am mai venit.

Şi ne zbatem în noroi...
Într-o viaţă trecătoare,
Plâng tăcerile din noi.
Suflet biciuit ne doare...
Cerul s-a întunecat,
Pleoapa-i zbatere-n furtună.
Doamne, multe-am îndurat!
Nu-mi uraţi de noapte bună!

Şi ne zbatem în noroi,
Sutem stele căzătoare,
Ca un vis se pierd sub noi,
Trec quasari prin lumea mare.
Toate-s dor, dureri sau şoapte,
Toate-n lume-s efemere,
Candelă pe drum de noapte,
Zbor spre cerul plin cu stele.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nouă

Parcă a trecut o veşnicie
de când pentru prima oară ochii tăi verzi m-au privit.

Parcă a trecut o veşnicie
de când mi-am propus să nu mă gândesc doar la tine,
dar gândindu-mă la asta, toată ziua m-am gândit la tine.

Parcă a trecut o veşnicie
de când gândul ascuns că eşti ce-am aşteptat
te-a făcut să te gândeşti mai bine.

Parcă a trecut o veşnicie
de când aşteptarea de a ne apropia
s-a transformat într-un sărut.

Parcă a trecut o veşnicie
de când strânsul mâinii a mai înlăturat
din teama ce tot întreba.

Parcă a trecut o veşnicie
şi tot nu ştiu dacă-ţi scriu ţie,
sau îmi scriu mie.

poezie de Florin Mihalcea
Adăugat de Florin Mihalcea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine-i străinul?

Te plimbi prin mine, iubire

Prin râuri fără poduri

Prin orizonturi străine

Cu umbrele reci ascuţite

În furci tăcute şi caudine

Călugăr mirean delirând

Te lapezi de aripi şi din lumini

Zvârleşti schelete de cuvinte

Pe care le-am uitat, flămând

Ţi-e trupul izbit de sânge viu

Din noaptea ta faci bisturiu

Şi-ţi tai aripile din matricea vieţii

Să te naşti încă o dată din alba

Lumină verticală a dimineţii

Fără răni cântătoare,

Pururea eternă mirare

Pasăre rară fără cuşcă

Praful de puşcă, cuvintelor

Rană le fac, când pasăre

Şi piatră tac, cine-i străinul

Ce se hrăneşte cu stele

Şi umblă pe câmpia inimii mele?

autor necunoscut/anonim
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!