Sonet de ianuarie

Mirifică este pădurea ninsă,
Orişice copac se pare-n floare,
Steluţe albe licăre în soare
Sub ochii mei în zarea necuprinsă.

Peste câmpia cea scânteietoare
De vântul aspru zăpada-i prinsă,
De Crivăţul cu pofta lui nestinsă,
Ce-o poartă-n sus din zare-n zare...

Târziu, la miezul nopţii sus răsare
O candelă ce luminează cerul
Şi ne sloboade peste case gerul,

Dar nu numai acesta este semnul
Ascuţimii frigului de-afară,
Tremură şi puzderia stelară.

sonet de Ioan Friciu (19 ianuarie 2016)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zvon de toamnă

Vântu-îşi fâlfâie-o aripă,
Trece lin peste ponoare,
Se opreşte pentr-o clipă
Şi priveşte lung în zare.

Lanu-încins, galben la faţă,
Suferă în agonie,
Fluturele se răsfaţă
Pe-o floare de colilie.

Păpădia-îşi pierde puful
Scuturându-şi pălăria,
Tremură, vine năduful,
A sfârşit călătoria.

Palidă câmpia plânge
Cu-o lacrimă arămie
Şi prin vene curge sânge
În strugurii copţi din vie.

Rândunele dau ocoluri
Scrutând zarea cea senină,
Pleacă linistite-n stoluri
Spre ţinuturi de lumină.

Graurii-nnegresc văzduhul,
Ţipă-nnebuniţi de foame,
Clocoteşte-n jur pământul
Prăduind negrele poame.

O răcoare vine-n noapte
Pornită de sus, din munte,
Greieri zdrăngănesc în şoapte
Frigul nopţii să-l înfrunte.

De cămaşă se dezbracă,
Închide uşor din pleoape,
Vara mulţumeşte, pleacă,
Semnul toamnei e aproape

poezie de Nicolae Matei din Călător prin anotimpuri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet la sfârşitul toamnei

E miros de rece, totu-i plumburiu,
Vântul e mai tăios ca niciodată;
Tristă pare zarea întunecată,
Ale lunii raze bat în arămiu

Şi dimineaţa nu mai e scăldată
De lumina unui soare purpuriu;
Când împrejur totul este cenuşiu
Bolta cerească rar e înstelată.

Vine iar o iarnă înfrigurată
Peste natură ca o pandemie,
Aspru viscol şuieră în câmpie.

Firea noastră este îndurerată
Până se va trezi din amorţire
Tot ce are o viaţă şi simţire...

sonet de Ioan Friciu (2016)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Eminescu

Scârţâie sub tălpi zăpada, gerul ţese flori pe geamuri
Iarna îşi arată colţii, vântul şuieră prin ramuri
După deal răsare luna, sus pe bolta înstelată
În Luceafărul de noapte chip de geniu mi se-arată

Ochii ageri, fruntea lată să cuprindă Universul
El, poetul nepereche, străluceşte-n cer cu versul
Prin Copou îmi poartă gândul vara când e teiu-n floare
Şi mă ninge cu steluţe iarna-n zi de sărbătoare

Când trec,, codrii de aramă'' freamătă de dor pădurea
,, Buciumul sună cu jale'', taie prin copaci securea...
...,, plopii fără soţ'' şi teiul, lacul şi floarea albastră
Mi-amintesc de Eminescu şi de pana lui măiastră

,, Tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul''... şi-Universul
El, poetul nepereche, le-a cântat duios cu versul
El luceşte printre stele şi ne luminează calea
Astăzi îi aduc omagiu ţara, codrul, munţii, marea...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Eminescu

Scârţâie sub tălpi zăpada, gerul ţese flori pe geamuri
Iarna îşi arată colţii, vântul şuieră prin ramuri
După deal răsare luna, sus pe bolta înstelată
În Luceafărul de noapte chip de geniu mi s-arată

Ochii ageri, fruntea lată să cuprindă Universul
El, poetul nepereche, străluceşte-n cer cu versul
Prin Copou îmi poartă gândul vara când e teiu-n floare
Şi mă ninge cu steluţe iarna-n zi de sărbătoare

Când trec,, codrii de aramă'' freamătă de dor pădurea
,, Buciumul sună cu jale'', taie prin copaci securea...
,,... plopii fără soţ'' şi teiul, lacul şi floarea albastră
Mi-amintesc de Eminescu şi de pana lui măiastră

,, Tot ce mişcă-n ţara asta... râul, ramul''... şi... Universul
El, poetul nepereche le-a cântat duios cu versul
El luceşte printre stele şi ne luminează calea
Astăzi îi aduc omagiu ţara, codrul, munţii, marea.

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţă de primăvară

S-a trezit din noapte ziua luminând iarăşi pădurea
Cerul, tot ca marea-albastră, vântuieşte singur norii
Într-un colţ de zare ştearsă se îngrămădesc cocorii
Se întinde peste zare vântul şuierând aiurea

Roua a căzut pe frunze şi pe florile bălţate
Iarba udă se foieşte dis de dis de dimineaţă
Câte-o gâză precupeaţă merge repede la piaţă
Să culeagă ce-şi doreşte, dulce suc din flori de toate

E lumină, este ziuă, e lumină cu mult soare
Nu e rost de nici o ploaie, totul e într-o mişcare
Într-un stufăriş o iadă rupe frunzele şi-o floare

Se aude cum se curge un pârâu vuind la vale
Peste crâng e primăvara ce-a venit din depărtare
Are ploaie, are soare, are fluturi de oricare

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când crivăţul ...

Când crivăţul, pe aripi, povara iernii duce
Şi lanuri de zăpadă peste pământ aşterne,
Mă mir cum zarea-albastră steluţe albe cerne
Şi cuget despre soarta-mi ajunsă la răscruce.

Din patul singuratic ascult firave vreascuri,
Ce-şi spun a lor istorii prin limbi de foc trecute,
Până în miez de noapte, când gerul se ascute
Şi liniştea m-apasă cum struguri-s în teascuri.

Un orologiu bate din limbile-ngheţate.
Măsoară cu paşi repezi a iernii reci zvâcnire,
Înfrigurat şi singur nu-i timp de poticnire,
Că este-al nopţii paznic, stăpân peste cetate.

Sub genele-mi închise încet se-abate tihna
Şi urma zilei scurse îndată se va şterge.
Prin visele senine îngerii prind s-alerge
Şi-n adieri de aripi îmi voi găsi odihna.

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Zăbrelind zadarnic zborul (2014)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miezul nopţii

Aud miezul nopţii, ultima bătaie
se opreşte-n suflet pe un prag de dor,
un fior năvalnic inima mi-o taie –
te zăresc ascunsă-n geana unui nor.

Dar dispare norul, cerul îşi întinde,
dintr-o zare-n alta, marea de senin,
cerne-alene luna raze tremurânde,
apărând măreaţă pe un vârf de pin.

Şi mă duce gândul, peste râu, la tine,
dar un vad găsi-voi, ca să pot să-l trec? -
râul e năvalnic, nu-l trece oricine,
dar m-arunc în apă, chiar dacă mă-nec!

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miezul nopţii

Aud miezul nopţii, ultima bătaie
se opreşte-n suflet pe un prag de dor,
un fior năvalnic inima mi-o taie –
te zăresc ascunsă-n geana unui nor.

Dar dispare norul, cerul îşi întinde,
dintr-o zare-n alta, marea de senin,
cerne-alene luna raze tremurânde,
apărând măreaţă pe un vârf de pin.

Şi mă duce gândul, peste râu, la tine,
dar un vad găsi-voi, ca să pot să-l trec? -
râul e năvalnic, nu-l trece oricine,
dar m-arunc în apă, chiar dacă mă-nec!

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub semnul tău

Fantomatic trece umbra ta prin lume
Adunând în urma-i visurile toate,
N-a bătut în poartă, simplu, cum se bate...
S-a-nsemnat pe suflet cu tăcutu-i nume!
Orologiu ţipă cerându-şi tainul,
Miezul nopţii iaca crapă pe jumate;
Viaţa despleteşte peste noi păcate,
Pe nerăsuflate le sorbim veninul.
Pasul meu e mic... aripi de lumină
Peste gând te poartă-n albe insomnii;
Am rămas pierdută-n lumea celor vii
Aşteptând o umbră ce n-o să mai vină...

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe palmele uimirii

ce frumoasă
este iarna
cu fulgi albi din cer ce vin
să-ţi
albească astăzi haina
şi
s-o facă un dalb crin

cu
steluţe albe albe
totul
este transformat
chiar şi câmpul
e-mbrăcat
şi atâtea trotuare
prin oraş

ninge ninge
vin din cer
flori
steluţe ca un vis
cad pe palmele uimirii
soli fiind
doar ai iubirii
dintre cer
azi şi pământ
împletite cu mireasma
frigului
scăldat în frig

poezie de Ioan Daniel Bălan (11 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii mamei

Era o iarnă timpurile şi bătea vântul peste viaţă,
Ne rebegise frigu-n casă, iar focu-n sobă se sfârşise,
Urla un vânt câinos în noapte şi era beznă peste vise,
In ochii mamei, plini de spaimă, era târziu şi era gheaţă.

În vară, adunasem vreascuri de prin pădurile uscate,
Dar iarna ni le-a ars pe toate cu gerul ei din miază-noapte,
Zăpada ne era cât casa şi lemnele erau departe,
Pădurea ne-o luase statul şi n-aveam lemne cumpărate.

Un crivăţ surd vuia din norduri şi dârdâiam de frig în casă,
Ne-acopeream cu ce da Domnul, dar casa ne era de gheaţă,
Trecusem doar de miezul nopţii, dar era ger spre dimineaţă,
Iar vântul ne gonea căldura şi ne simţeam goniţi de-acasă.

Simţeam, prin aer, ochii mamei cum tremurau în orbul nopţii,
Cei mici plângeau de frig, iar casa îşi scrijelea pe vânt fiorii,
Trosneau, sub greul iernii, ca nămeţii, sus, pe grindă, căpriorii
Şi nu ştiam ce ne rezervă, în acea noapte, cartea sorţii.

Dar mama a ieşit din casă, a luat securea şi o sfoară,
Zăpada a izbit-o-n frunte şi s-a deschis prin viscol uşa,
Din vatra fără foc în casă, s-a spulberat pe horn cenuşa,
Eram copil şi-mi era frică şi mă temeam că o să moară.

Mi-am îndesat pe ochi căciula, am luat cu mine târnăcopul,
Şi am plecat prin vânt cu mama la locul nostru de pădure,
Aveam cu noi doar disperarea, un târnăcop şi o secure,
Să scoatem din vâlceaua nopţii un lemn să facem iarăşi focul.

Opincile erau prea rupte, dormeam aşa, în pat cu ele,
Zăpada viscolea din ceruri şi ne-afundam în ea ca-n ceaţă,
Pădurea ne era departe, iar viscolul bătea din faţă,
Dar ochii mamei erau ageri şi străluceau ca două stele.

Era puternică şi bună, nu se temea de lupi, de moarte,
Pădurea ne-ascundea prin noapte şi ne ferea de vântul rece,
Mă-ncuraja să cred că-n viaţă tot răul tot în rău se trece,
Dar să fii om ca să poţi merge întotdeauna mai departe.

Am luat, în spate, cu eforturi, lemnul nostru din pădure
Tăiat adânc, în miezul nopţii, de sub pulpana de zăpadă
În aşa fel ca pădurarul, în zorii zilei, să nu-l vadă,
Căci n-avea voie nimeni lemnul său din codru să şi-l fure.

La ziuă, aveam foc în sobă şi-n casă era cald şi era soare
Coceam porumb uscat pe plită, priveam, tăcuţi, pe geam, afară,
Ştiam că, după-o iarnă aspră, va fi, din nou, o primăvară
Şi în ochii mamei noastre era iarăşi plină zi de sărbătoare.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Târziu în toamnă-
zbor în vrie cârd de ciori
peste vechiul parc.
*
Sus luceafărul-
pe cer nocturn de toamnă
e lună plină.
*
O zi cu ploaie-
fulgii de nea legănaţi
printre picături.

haiku de Ioan Friciu (2022)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă privesc de sus copacii

Mă privesc de sus copacii, aş putea
Să fug, să mă pierd, să m-ascund, să mă...
Las uitată...
Înăuntru, departe, lipită de mine undeva demult.

Sălbatici rămânem, sălbatici ne creştem şi niciodată
Un copac nu va fi iederă.
Suflă şi ninge şi arde şi plouă şi frânge, nu plânge.

Mă privesc de sus copacii, mă oglindesc în ochii lor.
În ochii lor, adânc, acolo, sus, aproape.

Ne naştem, cunoaştem, ne doare,
Fugim, ne pierdem, ne-ascundem, ne...
lăsăm uitaţi...
Înăuntru, departe, acolo sus înrădăcinaţi
Adânc în ochii orbi ai copacilor
Se oglindeşte pădurea, cineva
O priveşte de sus, dinăuntru, departe.

poezie de Mihaela Ionescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge în miez de primavară

Ninge peste floarea cea de cais,
Ninge peste floarea cea de măr.
Totul e ca într-un paradis,
Un paradis frumos, dar efemer.

Ninge peste iarba înverzită,
Ninge peste ochii tăi frumoşi.
Peste o stradă părăsită,
Unde totuşi se joacă doi copii voioşi.

Ninge în miez de primăvară
Fulgii cad monoton şi moi.
Peste un tren care a sosit în gară,
Ninge peste mine, peste noi.

Dar iată, fulgii se topesc
Şi se prefac în stropi de ploaie.
Soarele răsare ca un zeu măreţ
Şi arde din nou ca o văpaie.

poezie de Vladimir Potlog (24 aprilie 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastru marin

Plouă ca un strigăt.
Cerul nopţii se revarsă
peste câini loviţi de maşini,
peste oameni loviţi de inflaţie,
peste vise amputate.
Plouă în negura nopţii
Peste uitare, peste destine.
Peste moarte, peste nepăsare.

poezie de Vasile Ghinea
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arde neaua sus la vise

Arde neaua sus la vise
Peste fruntea-pom din zori
Şi prin crengile deschise
Vântul curge uneori.

Arde neaua sus la vise -
Poate altfel nici n-aş vrea
Să las porţile deschise,
Să mă pierd în casa ta.

Poate cerul va să tacă
Dacă uiţi nisip să fii;
Poate marea-ntreagă seacă
Pe la noi de nu mai vii.

Peste tine-aşterni uitarea,
Noi rămânem dezlegaţi...
Va ajunge încă sarea
Să mai crească exilaţi.

poezie de Mihaela Ionescu
Adăugat de Violeta Raica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

Eu cred că marea, care stăpâneşte zarea,
S-a îndrăgostit de soare, să fie nemuritoare.
De aceea când voi fi mare, am să merg la mare,
Să privesc în zare, să văd cum răsare,
Pe cerul fără nori, soarele în zori.
Să văd pescăruşii, în zbor cum se adună,
Când soarele, la mare, e gata să apună.
Să văd cum răsare luna peste mare.
Cum se oglindeşte,(când lumea odihneşte,)
În apa întunecată, în noaptea fermecată.
Vreau să văd cum marea, marea cea albastră,
Îşi schimbă culoarea, sub privirea noastră.
Când adie boarea, vreau să simt răcoarea
Şi s-ascult cum marea îşi plânge culoarea.
Aşa aş vrea ca să petrec
La marea cea mare.
O zi cu mult soare,
O noapte cu răcoare,
Şi-apoi, să nu mai plec.

poezie de Dumitru Delcă (13 august 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amurg în Skania

Parcul e sus. Ca dintr-un foişor,
din umbra lui acuma mă cobor
şi ies în şes şi în amurg şi-n vânt,
acelaşi vânt pe care-l simt şi norii,
apele limpezi şi aripa morii
ce-n zarea cerului se învârteşte.
Acuma sunt şi eu un lucru-n mâna lui,
din toate-aceste ceruri cel mai mărunt. – Priveşte:

Acesta e un singur cer?
O limpede, albastră nesfârşire
pe care-aleargă nouri străvezii,
şi-ngrămădiri de alb din când în când,
şi-n zare tonu-acela cenuşiu, subţire,
pe fondul roz al serii ondulând,
şi peste toate calma strălucire
a soarelui care apune.

Stranie alcătuire
în sine zbuciumată şi sprijinită-n sine,
cu aripi uriaşe şi chipuri şi cortine,
şi munţi în faţa celor dintâi stele,
şi-o poartă-n depărtări adânci,
pe unde doar păsările dacă pot pătrunde...

poezie de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor, Partea a doua a cărţii întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântarea Sfântului Ioan

Soarele în oprire
Înaltă peste fire
Curând coboară iar
Incendiar

Simt cum în mădulare
Întunecime mare
Se strânge-ntr-un fior
Cuprinzător

Şi ţeasta-mi sus ivită
Triumfător lovită
De vântul ce şi-l ia
Securea grea

Cu tăietură largă
Mai bine-acum să şteargă
Tot ce-o deosebea
De trup abia

Să se-ndârjească beată
De post ca să răzbată
Urmându-şi în neştire
Pura privire

Sus unde-n străşnicie
Un frig de veşnicie
Nu vrea s-o-ntreceţi clari
O, voi gheţari

Dar din botez cum iese
Principiul ce m-alese
Luând din el lumină
Ea jos se-nchină.

poezie clasică de Stephane Mallarme din Antologia poeziei franceze (1974), traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colind

A venit şi-aici Crăciunul
Să ne mângâie surghiunul.
Cade alba nea
Peste viaţa mea.
Peste suflet ninge.
Cade alba nea
Peste viaţa mea
Care-aici se stinge.

Tremură albastre stele
Peste lacrimile mele.
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Numai lacrimi grele.
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Pâlpâiri de stele...

Numai casa mea posacă
A-mpietrit sub promoroacă.
Stăm în bezna grea,
Pentru noi nu-i stea,
Cerul nu s-aprinde.
Pentru sgribuliţi
Îngerii grăbiţi
Nu aduc colinde.

O Iisuse împărate,
Iartă greşeli şi păcate.
Vin de-nchizi uşor
Rănile ce dor,
Visul ni-l descuie.
Noi Te-om aştepta,
Căci pe crucea Ta
Stam bătuţi în cuie.

Maica Domnului Curată,
Ad-o veste minunată,
Înflorească-n prag
Zâmbetul Tău drag
Ca o zi cu soare.
Zâmbetul Tău drag
L-aşteptăm în prag,
Noi, din închisoare.

Peste fericiri apuse,
Tinde mila Ta, Iisuse.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori,
Pieptul lor suspină.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori
Să le-aduci lumină.

rugăciune de Radu Gyr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!