Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Cutia de conservă

E noapte!...
Trag de coadă istoria
și-mi răspunde cu strigătele înecaților: "Mâine, în nu știm ce inimi, se vor desfășura preliminariile campionatului mondial de singurătate...!" —
apoi zornăit de chei și de taine,
și-n cele din urmă,
șerpoaica sângerează amănunte cu miros ațâțător.

În cerurile abia îndomesticite,
șuții de buzunare declamă marile poeme antice
și lumea aleargă pe clapele lumii, sub largile veșminte ale despărțirii, trăgând funiile de sisal ale fricii și trezind moartea din roadele ei..., moartea din roadele ei!...

Vocea mi-apare în public arzând:
"La colțul străzii, Omul de paie își pune inima la punct — o cutie de conservă: «Departe cântă o prăpastie și nu-i găsesc nici o vină.» Eu, unul, zic să ne naștem când vom avea timp...!"

(Zvonul ușii trece grăbit pe deasupra elementelor cardinale.)

Strig zeii risipiți prin sufletul meu,
și-i înmulțesc, și-i desenez în aer,
închipuindu-mi-i tineri, abia spărgând găoacea:
atât de palizi, cu limbile împleticindu-se
în coama cuvintelor inventate de mine...,
dar unul anume, cu glas de cobză-n călduri,
îmi poartă capul pe tavă, ca pe o bucurie la îndemâna oricui:
"Fii tu fructul nefericirilor noastre,
fii tu izul nostru de stranii dospiri!"

... Și asta nu înseamnă nimic...

Sunt viu...! — la dunările gurii
simt gust de viață fără figuranți
și-, n oasele mele, simt cuibărindu-se umiditatea istoriei.

Vai, vouă, zeilor ieșiți altfel din pieptul meu..! O groapă imensă îmi crește sub limbă, din lucruri izgonind fericirea:

Sunt viu...! sângele se retrage cu tălpile goale în cer.
Pe dumnezeu îl privesc în luciul unghiei,
ghiftuit de otrăvuri, cum își desface, peste praful rugilor, coada de păun, sihăstrită la ceasul înalt al nopții.

Vai, vouă!, zeilor la drumul mare... — hârțogari fericiți fără patrii ce-mi desprindeți de pe tâmple citatele sibiline, voi nu uitați că lumea, prin gura mea, se întoarce acasă la ale ei!

Sunt viu...! Din care pântece slugarnic de șarpe mă aud strigând! — fără a vesti nimic: "Naște-mă! Renaște-mă! am început să visez..., acul androgin al busolei îmi indică trompete narative... Mă năpădește mirarea! — a șaptea desăvârșire pe care inima mea o respinge..."... Și toate mormintele îmi sar în ajutor.

E atât de târziu...,
la streașina tăcerilor nu mai e nimeni! și, parcă, nici n-am curajul să spun că, în chiar clipa aceasta, o femeie fără memorie mă naște din nou, cu cruce cu tot, zorită de treburile veacului...
Dar iată-l pe tata!
bătrânul meu tată ce cântă din frunza totemică
o simfonie cu nervii tari
și mă așteaptă să încreștinez manuscrisele cu fierul înroșit,
și să-mi dau în vileag ciobul de sticlă din talpă,
căci nu e zi căreia să nu-i fi câștigat zorii aburinzi, la ruletă,
și nu e noapte să nu fi pierdut la zaruri măruntaiele vreunui sfânt spongios:
"Grăbește-te!" — iar eu alerg, prin gările pustii, spre el, cum spre o sărbătoare a spunerii pe șleau, trecând cu vederea celebre coșmaruri, ducând cu vorba mari nașteri de acrobați,
dar e atât de târziu...,
că toate spaimele îmi sunt la îndemân㠗
și pașii mei rămân chirciți la pragul semeț al intrării în Om, și ochii mei devin patrii cu ciocurile însângerate de adevăr.

O, melodioase rămâneri în urmă!
șalupa îndoielii e în larg...
Descântători sub nume nou îmi extrag măseaua de minte,
ca pe o nedeslușită faptă de arme,
și asta în vreme ce eu le citesc oboseala pe măști.
Cârpacii de drapele
tocmai și-au muiat ultimă fărâmă de pâine în blidul cu har:
"Fie pe placul vostru toate trădările!"

Să nu crezi, Toma, nimic! —
din trestia fierbinte a poeziei, această armată timidă ce zilnic se aruncă în gol de la fereastra mea, și de care lumea avea să se teamă.

Un șir nesfârșit de saluturi, în piatră și bronz, vor fumega de acum în cinstea mea, dar cărei vorbiri duc eu greul, o, simplă sudoare a cercului de cretă...!, sub pleoapa grea a norocului, când scot la iveală, din mâneca lumii, tezaurul acestei plângeri în pumni?

E noapte!...
Cum s-ar spune, e noapte...!
Destinul se adâncește în mine precum un fruct căzut din istorii,
iar un cuvânt, în cerul gurii mele, se crede, într-o doară, dumnezeu.

Dar tu nu crezi, Toma, așa-i!? — în trestia fierbinte a poeziei.

poezie de din Împăierea lumii (2004)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Aleanuri

Iubita mea, cu trupul de vioară,
Tu, care doar în mintea mea exiști,
Eu tot visez și-n zi și-n neagră seară,
Cum îmi săruți ochii bolnavi și triști.

De te-ai născut, și undeva, prin lume
Tu visezi, fără să știi că-s viu,
sunt palpabil – și chiar port un nume –
Te rog ca să mă crezi, asta nu știu.

Ce slobode sunt zările și albastre,
Ce pline sunt de dor neîmpărtășit!
Dar noi, nu ne vom întâlni sub astre,
Și nu vom ști , tainic, ne-am iubit.

Speranțe seci domnesc în lumea largă,
Căci împlinirile sunt doar povești...
Cum aș putea -ți spun că îmi ești drag㠖
Când nu știu cum arăți, nici unde ești?!

Vezi, tu, iubita mea necunoscută,
Ne naștem – mari iubiri ca să râvnim...
Dar viața ni se trece grea și slut㠖
Cel mai ades, din amintiri trăim.

Căci mărăcini rodesc pe a-vieții câmpuri,
Cu vise și iluzii ne hrănim...
Se trec în goană sterpe anotimpuri
În care că suntem iubiți mințim.

Dar, în definitiv, prețul nu-i mare
Ca visăm, cu ochii deschiși larg...
În lumea rece și plictisitoare,
Visez cum că-mi ești dragă și ți-s drag.

... Iubita mea, cu trupul de vioară,
Eu nici nu știu, măcar, de te-ai născut...
Dar nu îmi las speranțele moar㠖
Visând la tine, mă simt renăscut.

poezie de (20 mai 2012)
Adăugat de Vladimir PotlogSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!

Poemul de ieri și de azi

Am îngenunchiat de mii de ori în fața omenirii ca la o confesiune
și Dumnezeu m-a mângâiat și m-a învățat rugăciuni
pe care le-am închis între aceste file

cândva fericirea era mare, uriașă
și se întindea peste lume în mii de culori nemaivăzute
îmi creșteau aripi de șoim, aripi imense
și zburam sus, sus de tot
deasupra soarelui, deasupra templelor din mine
deasupra stelelor ce vegheau pe atunci lumea
și nopțile erau diamante negre risipite prin deșerturi
cu ele am scris poeme în piatră și-n nisip
cu ele am învățat sa decupez culorile
și să le transform în caleidoscopuri de stele

acum plânsul omenirii îmi trece prin inimă
de ceva timp crește în mine o poezie mare, mare
ce refuză să se lase născută
uneori poezia urlă în mine, se zbate
vrea iasă, să se transforme într-o altă realitate
în care să mă închid ca într-o nimfă de safir
dar, Doamne, nimeni nu știe cât doare
cât aș vrea slobozesc poezia
s-o eliberez din pântecul meu ca pe-o lumină

pe vremea când aripile mele mă duceau prin alte ceruri
îmi nășteam poemele sub toate curcubeele
nisipul mi-era așternut
și plânsul dintâi erau lacrimile de fericire ale zeilor
ce-mi dăruiau vise pline de soare
iar fiecare poem era o nesfârșită declarație de iubire
pe atunci dăruiam lumii cuvinte minunate
și povești de amor fără pereche

de ceva timp sufletul meu hălăduiește prin lume
aleargă de nebun să-mi ajungă trupul din urmă
precum în legendele Shambalei

dar va veni o vreme când voi lua din nou calea curcubeelor
iar poveștile se vor scrie din nou cu sânge și lumină
direct pe sufletul și pe trupul meu
vor vorbi despre taina fericirii în dimineți fermecate
iar cântecul din mine se va auzi până la capătul lumii

poezie de (31 ianuarie 2013)
Adăugat de Alina Beatrice ChescaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Teodor Dume

Ferestre spre marginea lumii

Fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul și din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
împiedică văd dincolo
în fiecare dimineață
scormonesc prin memorie
am senzația că îmi lipsesc
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuținat trupul
și de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
și-mi zgâlțâie privirea
sunt înghesuit într-un colț
de întuneric și lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea își leagănă tăcută umbra
și din când în când
îmi ciugulește din suflet
trupul mi-a devenit un loc
de pelerinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalță ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese
la singura poartă din zid
mi s-a așezat umbra și cerșește
puțină libertate
doar atât cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu

poezie de din Volum: Ferestre spre marginea lumii. Editura: Pim/Iași, (2019)
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Poemul de ieri și de azi

Am îngenunchiat de mii de ori în fața omenirii ca la o confesiune
și Dumnezeu m-a mângâiat și m-a învățat rugăciuni
pe care le-am închis între aceste file

cândva fericirea era mare, uriașă
și se întindea peste lume în mii de culori nemaivăzute
îmi creșteau aripi de șoim, aripi imense
și zburam sus, sus de tot
deasupra soarelui, deasupra templelor din mine
deasupra stelelor ce vegheau pe atunci lumea
și nopțile erau diamante negre risipite prin deșerturi
cu ele am scris poeme în piatră și-n nisip
cu ele am învățat sa decupez culorile
și să le transform în caleidoscopuri de stele

acum plânsul omenirii îmi trece prin inimă
de ceva timp crește în mine o poezie mare, mare
ce refuză să se lase născută
uneori poezia urlă în mine, se zbate
vrea iasă, să se transforme într-o altă realitate
în care să mă închid ca într-o nimfă de safir
dar, Doamne, nimeni nu știe cât doare
cât aș vrea slobozesc poezia
s-o eliberez din pântecul meu ca pe-o lumină

pe vremea când aripile mele mă duceau prin alte ceruri
îmi nășteam poemele sub toate curcubeele
nisipul mi-era așternut
și plânsul dintâi erau lacrimile de fericire ale zeilor
ce-mi dăruiau vise pline de soare
iar fiecare poem era o nesfârșită declarație de iubire
pe atunci dăruiam lumii cuvinte minunate
și povești de amor fără pereche

de ceva timp sufletul meu hălăduiește prin lume
aleragă de nebun să-mi ajungă trupul din urmă
precum în legendele Shambalei

dar va veni o vreme când voi lua din nou calea curcubeelor
iar poveștile se vor scrie din nou cu sânge și lumină
direct pe sufletul și pe trupul meu
vor vorbi despre taina fericirii în dimineți fermecate
iar cântecul din mine se va auzi până la capătul lumii

poezie de (23 ianuarie 2013)
Adăugat de Alina Beatrice ChescaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Nicolae Vălăreanu Sârbu

Gândesc, visez și îmi fac speranțe

am fost în clipa care a trecut
acum sunt altul într-o altă clipă
și rămân propus clipei viitoare fără pretenții
nu înțeleg nimic din aceste mișcări liniare
pozez într-o imagine călătoare prin timp
și mă chinui cu înțelesul a ce mi se întâmplă

gândesc, visez și îmi fac speranțe mari
dar nu găsesc nici un sprijin
întorc la pragul peste care sar departe
cu toată forța iubirii de care dispun
îmi așez pe marginea drumului plopii fără soț
dar nu sunt Eminescu
și-mi caut cuvintele epocii mele naufragiate
în sufletul unui popor dezmoștenit
de valorile în care crede

necunoscut mesajul meu se pierde
încât lovesc de toți impostorii
ce-mi fragmentează drumul cunoașterii

cineva mi-a spus totul e în zadar
dar eu mă ambiționez să nu cred
și lupt pentru a mă ridica deasupra de obstacole

aștept lumina să-mi cadă pe umeri
s-o strâng la piept cu dragostea acestui pământ
din care izvoarele ne duc prin veacuri

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Teodor Dume

În rest totul e nisip...

într-o bună zi voi coborî
de pe linia orizontului
și voi trece malul
toate întâmplările vor fi
numai ale mele
știu asta...
bătăile de clopt
îmi vor deschide poarta
înspre Dumnezeu
acolo e mama
acolo e tata
acolo e și cireșul înflorit
de sub care tata
îmi zâmbea
când alergam după fluturi
acolo e și o parte din mine

drumul va fi lung dar
nu atât de lung
încât
nu pot evada din mine
din când în când
o săprivesc
prin ochiul lui Dumnezeu

din urmele acoperite cu lacrimile fiicei mele
vor crește liniști
în rest totul e nisip...

poezie de
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Teodor Dume

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu știu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
și
ochii sticlați
îmi place așa cum sunt cu
umerii apropiați și
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
și
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea și
acum se duc...
nu pot să le mai țin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înțelege nimic
dar cine știe...


azi am învățat să-mi fac o cafea
și să îmi strig nepotul
mai am și câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
și-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
și totuși
nu mă pot desprinde de voi

poezie de
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Teodor Dume

Ferestre spre marginea lumii

Fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul și din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
împiedică văd dincolo

în fiecare dimineață
scormonesc prin memorie
am senzația că îmi lipsesc
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuținat trupul
și de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
și-mi zgâlțâie privirea
sunt înghesuit într-un colț
de întuneric și lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea își leagănă tăcută umbra
și din când în când
îmi ciugulește din suflet
trupul mi- a devenit un loc
de perelinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalță ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese

la singura poartă din zid
mi s-a așezat umbra și cerșește
puțină libertate
doar atâta cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu

poezie de din Ferestre spre capătul lumii
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Henry Miller

La limitele extreme ale spiritualității sale, omul se găsește din nou gol ca un sălbatic. Când îl găsește pe Dumnezeu, așa cum se întâmplă, n-a mai rămas nimic din el, doar un schelet. Trebuie să te afunzi din nou în viață să pui ceva carne pe tine. Cuvântul trebuie devină carne, sufletul e însetat. Pe orice firmitură îmi vor cădea ochii, voi sări și-o voi devora. Dacă viața e lucrul primordial, atunci voi trăi, chiar dacă trebuie să devin canibal. Până acum, am încercat să-mi salvez pielea, am încercat conserv cele câteva bucățele de carne ce-mi ascund oasele. S-a terminat cu asta. Am atins ultimul prag de suportabilitate. Sunt cu spatele la zid, n-am unde să mă mai retrag. Din perspectiva istoriei, sunt mort. Dacă mai e ceva dincolo, va trebui să sar înapoi. L-am găsit pe Dumnezeu, dar nu-mi ajunge. Doar spiritul meu e mort. Fizic, sunt viu. Moral, sunt liber. Lumea de care m-am despărțit e o menajerie. Zorii luminează o lume nouă, o junglă lumească în care spiritele slăbănoage cutreieră cu gheare ascuțite. Oi fi eu hienă, dar o hienă slăbănoagă și flămândă: am plecat la îngrășat.

în Tropicul Cancerului
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Tropic of Capricorn Paperback" de Henry Miller este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la -65.99- 33.99 lei.
Teodor Dume

Ferestre spre marginea lumii

fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul și din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
împiedică văd dincolo

în fiecare dimineață
scormonesc prin memorie
am senzația că îmi lipsesc
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuținat trupul
și de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
și-mi zgâlțâie privirea
sunt înghesuit într-un colț
de întuneric și lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea își leagănă tăcută umbra
și din când în când
îmi ciugulește din suflet
trupul mi-a devenit un loc
de perelinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalță ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese

la singura poartă din zid
mi s-a așezat umbra și cerșește
puțină libertate
doar atâta cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu

poezie de
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Violetta Petre

Povestea mea de azi e aceeași ca în fiecare zi...

Când întredeschid ochii, mi-e teamă să nu văd din nou întuneric... ghicesc orele atât de ușor, ca și cumfi pendula din perete... sau, poate, pentru că mă trezesc la aceeași oră în fiecare dimineață...
Mai întâi simt cum mă doare liniștea, apoi zorii fără lumină... le aud scâncetul prin ușa deschisă de la bucătărie...
Ies pe balcon și număr stelele, dacă sunt și câte apuc până amețesc... gonește pustiul străzii...
Ce puțin îmi trebuie să devin euforică! gândesc la cafea, țigară și la extazul poeziei pe care urmează să o scriu...
Ei, da, altă viață!
Decorul se estompează brusc și intru în starea mea de sublim, undeva, dincolo de lume, dincolo de durere, dincolo...
Nu e un loc anume, nu se definește, nu are hotare, e nemărginit în gândurile mele...
Primul vers îmi atinge ochii, apoi, restul curge ca o ploaie de vară... alerg prin mine, deși nu mai sunt eu... doar o hologramă a imaginației mele... e starea de grație care dispare o dată cu ultimul vers...
Trezirea e dureroasă, ca și cum m-aș lovi, în cădere, de colțul ascuțit al unei pietre...
Ziua trece leneșă, banală, cu durerile care îmi smulg câte o înjurătură... mîine, măine dimineață devreme plec iar în locul meu de taină, pentru câteva clipe care îmi dau putere merg mai departe...
Mai dă-mi, Doamne, un MÂINE!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dorina Omota

Iubiri pierdute în noroi...

Prin cețuri albe de tăcere,
Vin amintirile-n șuvoi,
Și sufletul din nou îmi cere,
Iubiri pierdute în noroi.

Plutește-n aer primăvara,
Și ninge iar cu flori de tei,
Dar gândul meu e tot la vara,
Cu sărutări printre alei.

Și simt în suflet grea durere,
Când dintr-o poză ochii tăi,
scaldă într-o mângâiere,
Deși acum îmi sunt călăi.

Și nici măcar nu pot a-ți spune,
Ce dor e în inima mea,
Sau despre jalea ce-mi răpune,
Speranțele și dragostea.

Când soarele plin de căldură,
Adună-n mine umbra ta,
Apar din nou ghețari de ură
Și-n cale nu le poate sta.

Dar ochii mei nu vor să creadă
Și se întorc mereu spre ieri,
Chiar dacă văd numai o stradă,
Pe care scrie " Nicăieri "

poezie de din Iubiți și nu lăsați să moară clipa
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dorina Omota

Iubiri pierdute în noroi

Prin cețuri albe de tăcere
Vin amintirile-n șuvoi,
Și sufletul din nou îmi cere,
Iubiri pierdute în noroi.

Plutește-n aer primăvara,
Și ninge iar cu flori de tei,
Dar gândul meu e tot la vara,
Cu sărutări printre alei.

Și simt în suflet grea durere,
Când dintr-o poză ochii tăi,
scaldă într-o mângâiere,
Deși acum îmi sunt călăi.

Și nici măcar nu pot a-ți spune,
Ce dor e în inima mea,
Sau despre jalea ce-mi răpune,
Speranțele și dragostea.

Când soarele plin de căldură,
Adună-n mine umbra ta,
Apar din nou ghețari de ură
Și-n cale nu le poate sta.

Dar ochii mei nu vor să creadă
Și se întorc mereu spre ieri
Chiar dacă văd numai o stradă
Pe care scrie " Nicăieri "

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ileana Nana Filip

Iubita mea

Luna-mi zâmbește din fereastră
Iar tu mă săruți pe obraji,
Pe ochii deschiși și plini de lumină
Suntem aproape unul de altul
Când cerul este albastru senin ca ochii plini de iubire,
Te contopesc cu brațele și cu sufletul meu
Care te strânge atât de tare
Iar tu nu plângi și nu refuzi
Din contră zâmbești și spui: "- Continuă!"
Iubita mea, în noaptea aceasta te sărut
Când greierii ne cântă o serenadă
Vei fii zeița mea frumoasă
Și dacă te naști a mia oară, doar a mea vei fi
Tu ești mireasa mea din prima zi în care te-am văzut
Și nu cred altcineva ar putea -ți ia locul cuvenit
Iubita mea, din prima zi în care te-am văzut
Ți-am sărutat obrajii și privirea ta m-a tulburat
Iubita mea, te-am iubit încât am scris o viață întreagă
Și numai ție m-am luptat -ți cânt iubirea
Cărțile în care ți-am scris iubirea stau mărturie
Și încă mai pot trăi un ultim mod de contopire cu tine
Cu mine, cu noi toți, în nopțile cu lună plină
Iubita mea te strâng în fiecare noapte la pieptu-mi răvășit,
Eu devin fluture tău din noapte
Ce nu dorește să te lase până-n zori
Iubita mea, sărutul tău apasă
Vei fi a mea o noapte și vei trăi un ultim țel
știi că te iubesc
Chiar dacă nu îți spun de câte ori ai vrea.
Ești soarele și luna de pe cer
Când mie nu mai îmi trebuie nimic din tot cea fost cândva
Iubita mea, lanul de gâu este un nimic în intimitatea ta
Părul tău bălai îmi împrospătează aerul din jur
Ochii tăi -nvăluie, iar cerul este necuprins
Iubita mea să nu devii a altuia în noaptea asta!
Tu ești a mea și a mea vei rămânea
Te sărut cu fiecare șoaptă și te cuprind de trup
Te îndrep spre pământul din care m-am născut
Și apoi devin zborul spre necunoscut.
Iubita mea, în fiecare noapte voi tresări și voi visa
Privirea ta îndeamnă cânt aievea cum tu ai vrea
Nu mai cred în vorbe și vreau să te strâng la piept în fiecare zi
Te sărut în noapte când tu dormi atât de fin și visător
Copii tăi și ai mei sunt liniștea din cer și pe pământ
Vor fi cel mai frumos cadou din noaptea fără de sfârșit
Iubita mea, tu ești un dar pe care nu mi l-am dorit
Te iubesc la nesfârșit...
Te iubesc cu porii pielii mele
Și mă îndrept spre tine adeseori
Iubita mea, ce tainice mistere!
Iubita mea, să nu devii a altuia!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Teodor Dume

Îmi cer iertare, bunico!

lasă-mă să-ți spun ceva despre locul în care
am locuit noi doi apoi tăcând ca o umbră
o să aștept

când plouă îmi aud copilăria
în aburul ei te văd bunico
dimineața devreme cum
îmi linișteai somnul
cu un sărut
(fiecare atingere o simt în anii scurși
prin clespidra din mine)
mai știi când cu degetele murdare de magiun
desenam pe geam ochii lui tata?
cândva tăvăleam prin cenușa din fața sobei
și nu spuneai nimic...
acum mi-e inima strânsă ca un purece
salt din durere în durere
oftez
dar nu spun nimic
fiecare zi mă interoghează
ca pe un condamnat
ridic și privesc în noapte
poate îmi trebuie un sprijin
iubire și încredere sau
câte puțin din fiecare

e noapte și plouă

îmi cer iertare, bunico!
în casa în care am iubit prima oară
s-a instalat un păianjen
mirosul greu de mucegai se izbește de mine
ca o liniște de lampa ne aprinsă de multă vreme
fața de masă s-a rupt pe la colțuri
nucul din curte sub care bunicul potcovea caii
s-a maturizat
scrânciobul a îmbătrânit și el
gardul dintre noi și unchiul s-a scorojit
în rest sunt toate cum le știi
din când în când timpul
strânge de piept
dar nu-i bai...

e noapte și plouă
cobor în întunericul din mine și aștept...

poezie de
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Teodor Dume

Îmi cer iertare, bunico!

lasă-mă să-ți spun ceva despre locul în care
am locuit noi doi apoi tăcând ca o umbră
o să aștept
când plouă îmi aud copilăria
în aburul ei te văd bunico
dimineața devreme cum
îmi linișteai somnul
cu un sărut
fiecare atingere o simt în anii scurși
prin clespidra din mine
mai știi când cu degetele murdare de majun
desenam pe geam ochii lui tata?
cândva tăvăleam prin cenușa din fața sobei
și nu spuneai nimic...

acum mi-e inima strânsă ca un purece
salt din durere în durere
oftez
dar nu spun nimic
fiecare zi mă interoghează
ca pe un condamnat
ridic și privesc în noapte
poate îmi trebuie un sprijin
iubire și încredere sau
câte puțin din fiecare

e noapte și plouă

îmi cer iertare, bunico!
în casa în care am iubit prima oară
s-a instalat un păianjen
mirosul greu de mucegai se izbește de mine
ca o liniște de lampa ne aprinsă de multă vreme
fața de masă s-a rupt pe la colțuri
nucul din curte sub care bunicul potcovea caii
s-a maturizat
scrânciobul a îmbătrânit și el
gardul dintre noi și unchiul s-a scorojit
în rest sunt toate cum le știi
din când în când timpul
strânge de piept
dar nu-i bai...

e noapte și plouă
cobor în întunericul din mine și aștept...

poezie de
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Dan Puric

Ce rău îmi făcuse mie pasărea aceea, ca s-o ucid? Nu-mi reproșa nimic. Atârna în mâinile mele mici ca și cum îmi dădea un sărut de adio. Am îngropat-o încet. Apoi bătrânul din mine a desenat pe moviliță o cruce. O lacrimă a căzut în mijlocul ei. Murea specia din mine și se năștea omul. De atunci, sufletului meu îi este hărăzit cânte și să zboare, dar să și fie lovit de moarte. De atunci îmi îngrop veșnic sufletul ucis. Dar ce ciudat, de data aceasta, cu fiecare înmormântare devin mai tânăr. Da, pasărea mea de vis m-a iertat. Prin moartea ei nevinovată a ucis vânătorul din mine.

în Fii demn!, Vrăbiuța (2011)
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
cumpărăturiCartea "Despre omul frumos" de Dan Puric este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -21.19- 15.99 lei.
Tudor Gheorghe Calotescu

Sunt egoist

ai perfectă dreptate
dar ce pot face
lumea mea începe cu mine
și se termină asemenea
nu e o pretenție absurdă
e doar lumea mea
până când voi mai ține minte ceva
până când uitarea va uita
până când moartea mă va despărți de ea
un jurământ frecvent
la fel de folosit precum eternitatea
în a defini o boală gravă
nu ca o tromboflebită de sinus cavernos
dar la fel de letală
în niciun caz contagioasă
deși se ia prin sărut
de la o inimă la alta
sau prin atingere de suflete
nu e religie deși este esența dumnezeirii
dar și a păcatului
un paradox prin care lumea înaintează
în sfârșit o axiomă clară
pe care nimeni nu o poate demonstra
deși toată lumea începe și se sfârșește odată cu ea

într-un anume fel asemănător firii mele
egocentrice

recunosc trăiesc totul prin mine
nimic din ce nu mă pătrunde
nu există
nici cerul nici marea nici himalaya
nici măcar podișul gobi
sau gândacii de colorado
(un fel de gangsteri ai cartofului)

toate minunile
toate deșertăciunile
trăiesc atât cât eu le pot trăi
e ca și cum aș reuși înghesui infinitul într-o clipă
deși nu mai am nevoie de ea

iar lumea aceasta
a mea
începe cu mine
dar fără tine îmi pare goală

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Teodor Dume

Decembrie se repetă

tata a murit într-o noapte de joi spre vineri

aerul greu amplifica teama
sub cerul atât de rece și negru
se prăvălea ca un bulgăre lumina
adâncind disperarea

undeva s-a produs o greșeală

mama avea ochii sticlați și
mirosea a pâine proaspătă
ținea strâns cât mai aproape de piept
să mai fim împreună doar pentru o vreme

dincolo de toate acestea
chiar și Dumnezeu clipea îngăduitor

poate sunt vinovat în ideea
n-am știut aprind o lumânare pentru tata
dar exista riscul să nu pot să-l mai strig
ca atunci când îmi doream fiu bărbat
și îi imitam toate mișcările
însă am învățat cu timpul
acel ritual
e jumătatea care rămâne aici

mi-e teamă acum
respirația îmi aburește vederea
bântui printre imagini
undeva la margine cade o stea
îmi aduce aminte de copilărie
de serile târzii în care număram
stelele în cădere și inima îmi bătea
ca aripa unui fluture

nici nu știu dacă totul e adevăr sau minciună

dar știu dincolo de clipa aceasta
mă așteaptă tata

și e decembrie

am glezne de sticlă realitatea
mușcă din mine sufăr dar nu spun nimic
nici nu vorbesc despre tata

e decembrie

și oricum anotimpurile se repetă

poezie de
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Marica

* * *

Eu...! doar îmi citesc gândurile,
Sunt un fel...! e felul meu de-a fi!
E ca și cum m-aș,, dezbrăca,, de...
De toate dorințele din inima mea!
Îmi alung toate,, păcatele,, din...
Din sufletul meu fără de... vină,
Îmi alung... penele obosite...
Să-mi crească altele odihnite
De o altă culoare, de o altă... viață,
Aripi de curcubeu, pod peste...
Peste trupul meu, punte de legătură
Între pământ și cerul albastru,
Cunună ruptă din lună sau din...
Din visele mele, din nopți efemere,
Din norii de ploaie, din serile târzii!

Eu...! doar un pustnic în marea pustie,
Bob de nisip scăldat în rază de soare,
Arzând a pământ sub cerul flămând,
Renegat de la început, din început,
Alungat de vânt și de pustiul din gând!

Eu...! mai mult căutător de cuvinte,
De gânduri încă nenăscute, de lume,
De mine și de orizonturi pierdute,
De capăt de... lume, de... icoane,
Pictez bezmetic cu ochii tot stinși,
Pictez cuvinte și dorințe pierdute,
Valul și țărmul, tot universul din...
Dintr-o Mare, dintr-o lume fără tine!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook