Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Cutia de conservă

E noapte!...
Trag de coadă istoria
și-mi răspunde cu strigătele înecaților: "Mâine, în nu știm ce inimi, se vor desfășura preliminariile campionatului mondial de singurătate...!" —
apoi zornăit de chei și de taine,
și-n cele din urmă,
șerpoaica sângerează amănunte cu miros ațâțător.

În cerurile abia îndomesticite,
șuții de buzunare declamă marile poeme antice
și lumea aleargă pe clapele lumii, sub largile veșminte ale despărțirii, trăgând funiile de sisal ale fricii și trezind moartea din roadele ei..., moartea din roadele ei!...

Vocea mi-apare în public arzând:
"La colțul străzii, Omul de paie își pune inima la punct — o cutie de conservă: «Departe cântă o prăpastie și nu-i găsesc nici o vină.» Eu, unul, zic să ne naștem când vom avea timp...!"

(Zvonul ușii trece grăbit pe deasupra elementelor cardinale.)

Strig zeii risipiți prin sufletul meu,
și-i înmulțesc, și-i desenez în aer,
închipuindu-mi-i tineri, abia spărgând găoacea:
atât de palizi, cu limbile împleticindu-se
în coama cuvintelor inventate de mine...,
dar unul anume, cu glas de cobză-n călduri,
îmi poartă capul pe tavă, ca pe o bucurie la îndemâna oricui:
"Fii tu fructul nefericirilor noastre,
fii tu izul nostru de stranii dospiri!"

... Și asta nu înseamnă nimic...

Sunt viu...! — la dunările gurii
simt gust de viață fără figuranți
și-, n oasele mele, simt cuibărindu-se umiditatea istoriei.

Vai, vouă, zeilor ieșiți altfel din pieptul meu..! O groapă imensă îmi crește sub limbă, din lucruri izgonind fericirea:

Sunt viu...! sângele se retrage cu tălpile goale în cer.
Pe dumnezeu îl privesc în luciul unghiei,
ghiftuit de otrăvuri, cum își desface, peste praful rugilor, coada de păun, sihăstrită la ceasul înalt al nopții.

Vai, vouă!, zeilor la drumul mare... — hârțogari fericiți fără patrii ce-mi desprindeți de pe tâmple citatele sibiline, voi nu uitați că lumea, prin gura mea, se întoarce acasă la ale ei!

Sunt viu...! Din care pântece slugarnic de șarpe mă aud strigând! — fără a vesti nimic: "Naște-mă! Renaște-mă! am început să visez..., acul androgin al busolei îmi indică trompete narative... Mă năpădește mirarea! — a șaptea desăvârșire pe care inima mea o respinge..."... Și toate mormintele îmi sar în ajutor.

E atât de târziu...,
la streașina tăcerilor nu mai e nimeni! și, parcă, nici n-am curajul să spun că, în chiar clipa aceasta, o femeie fără memorie mă naște din nou, cu cruce cu tot, zorită de treburile veacului...
Dar iată-l pe tata!
bătrânul meu tată ce cântă din frunza totemică
o simfonie cu nervii tari
și mă așteaptă să încreștinez manuscrisele cu fierul înroșit,
și să-mi dau în vileag ciobul de sticlă din talpă,
căci nu e zi căreia să nu-i fi câștigat zorii aburinzi, la ruletă,
și nu e noapte să nu fi pierdut la zaruri măruntaiele vreunui sfânt spongios:
"Grăbește-te!" — iar eu alerg, prin gările pustii, spre el, cum spre o sărbătoare a spunerii pe șleau, trecând cu vederea celebre coșmaruri, ducând cu vorba mari nașteri de acrobați,
dar e atât de târziu...,
că toate spaimele îmi sunt la îndemân㠗
și pașii mei rămân chirciți la pragul semeț al intrării în Om, și ochii mei devin patrii cu ciocurile însângerate de adevăr.

O, melodioase rămâneri în urmă!
șalupa îndoielii e în larg...
Descântători sub nume nou îmi extrag măseaua de minte,
ca pe o nedeslușită faptă de arme,
și asta în vreme ce eu le citesc oboseala pe măști.
Cârpacii de drapele
tocmai și-au muiat ultimă fărâmă de pâine în blidul cu har:
"Fie pe placul vostru toate trădările!"

Să nu crezi, Toma, nimic! —
din trestia fierbinte a poeziei, această armată timidă ce zilnic se aruncă în gol de la fereastra mea, și de care lumea avea să se teamă.

Un șir nesfârșit de saluturi, în piatră și bronz, vor fumega de acum în cinstea mea, dar cărei vorbiri duc eu greul, o, simplă sudoare a cercului de cretă...!, sub pleoapa grea a norocului, când scot la iveală, din mâneca lumii, tezaurul acestei plângeri în pumni?

E noapte!...
Cum s-ar spune, e noapte...!
Destinul se adâncește în mine precum un fruct căzut din istorii,
iar un cuvânt, în cerul gurii mele, se crede, într-o doară, dumnezeu.

Dar tu nu crezi, Toma, așa-i!? — în trestia fierbinte a poeziei.

poezie de din Împăierea lumii (2004)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Aleanuri

Iubita mea, cu trupul de vioară,
Tu, care doar în mintea mea exiști,
Eu tot visez și-n zi și-n neagră seară,
Cum îmi săruți ochii bolnavi și triști.

De te-ai născut, și undeva, prin lume
Tu visezi, fără să știi că-s viu,
sunt palpabil – și chiar port un nume –
Te rog ca să mă crezi, asta nu știu.

Ce slobode sunt zările și albastre,
Ce pline sunt de dor neîmpărtășit!
Dar noi, nu ne vom întâlni sub astre,
Și nu vom ști , tainic, ne-am iubit.

Speranțe seci domnesc în lumea largă,
Căci împlinirile sunt doar povești...
Cum aș putea -ți spun că îmi ești drag㠖
Când nu știu cum arăți, nici unde ești?!

Vezi, tu, iubita mea necunoscută,
Ne naștem – mari iubiri ca să râvnim...
Dar viața ni se trece grea și slut㠖
Cel mai ades, din amintiri trăim.

Căci mărăcini rodesc pe a-vieții câmpuri,
Cu vise și iluzii ne hrănim...
Se trec în goană sterpe anotimpuri
În care că suntem iubiți mințim.

Dar, în definitiv, prețul nu-i mare
Ca visăm, cu ochii deschiși larg...
În lumea rece și plictisitoare,
Visez cum că-mi ești dragă și ți-s drag.

... Iubita mea, cu trupul de vioară,
Eu nici nu știu, măcar, de te-ai născut...
Dar nu îmi las speranțele moar㠖
Visând la tine, mă simt renăscut.

poezie de (20 mai 2012)
Adăugat de Vladimir PotlogSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!

Poemul de ieri și de azi

Am îngenunchiat de mii de ori în fața omenirii ca la o confesiune
și Dumnezeu m-a mângâiat și m-a învățat rugăciuni
pe care le-am închis între aceste file

cândva fericirea era mare, uriașă
și se întindea peste lume în mii de culori nemaivăzute
îmi creșteau aripi de șoim, aripi imense
și zburam sus, sus de tot
deasupra soarelui, deasupra templelor din mine
deasupra stelelor ce vegheau pe atunci lumea
și nopțile erau diamante negre risipite prin deșerturi
cu ele am scris poeme în piatră și-n nisip
cu ele am învățat sa decupez culorile
și să le transform în caleidoscopuri de stele

acum plânsul omenirii îmi trece prin inimă
de ceva timp crește în mine o poezie mare, mare
ce refuză să se lase născută
uneori poezia urlă în mine, se zbate
vrea iasă, să se transforme într-o altă realitate
în care să mă închid ca într-o nimfă de safir
dar, Doamne, nimeni nu știe cât doare
cât aș vrea slobozesc poezia
s-o eliberez din pântecul meu ca pe-o lumină

pe vremea când aripile mele mă duceau prin alte ceruri
îmi nășteam poemele sub toate curcubeele
nisipul mi-era așternut
și plânsul dintâi erau lacrimile de fericire ale zeilor
ce-mi dăruiau vise pline de soare
iar fiecare poem era o nesfârșită declarație de iubire
pe atunci dăruiam lumii cuvinte minunate
și povești de amor fără pereche

de ceva timp sufletul meu hălăduiește prin lume
aleargă de nebun să-mi ajungă trupul din urmă
precum în legendele Shambalei

dar va veni o vreme când voi lua din nou calea curcubeelor
iar poveștile se vor scrie din nou cu sânge și lumină
direct pe sufletul și pe trupul meu
vor vorbi despre taina fericirii în dimineți fermecate
iar cântecul din mine se va auzi până la capătul lumii

poezie de (31 ianuarie 2013)
Adăugat de Alina Beatrice ChescaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Poemul de ieri și de azi

Am îngenunchiat de mii de ori în fața omenirii ca la o confesiune
și Dumnezeu m-a mângâiat și m-a învățat rugăciuni
pe care le-am închis între aceste file

cândva fericirea era mare, uriașă
și se întindea peste lume în mii de culori nemaivăzute
îmi creșteau aripi de șoim, aripi imense
și zburam sus, sus de tot
deasupra soarelui, deasupra templelor din mine
deasupra stelelor ce vegheau pe atunci lumea
și nopțile erau diamante negre risipite prin deșerturi
cu ele am scris poeme în piatră și-n nisip
cu ele am învățat sa decupez culorile
și să le transform în caleidoscopuri de stele

acum plânsul omenirii îmi trece prin inimă
de ceva timp crește în mine o poezie mare, mare
ce refuză să se lase născută
uneori poezia urlă în mine, se zbate
vrea iasă, să se transforme într-o altă realitate
în care să mă închid ca într-o nimfă de safir
dar, Doamne, nimeni nu știe cât doare
cât aș vrea slobozesc poezia
s-o eliberez din pântecul meu ca pe-o lumină

pe vremea când aripile mele mă duceau prin alte ceruri
îmi nășteam poemele sub toate curcubeele
nisipul mi-era așternut
și plânsul dintâi erau lacrimile de fericire ale zeilor
ce-mi dăruiau vise pline de soare
iar fiecare poem era o nesfârșită declarație de iubire
pe atunci dăruiam lumii cuvinte minunate
și povești de amor fără pereche

de ceva timp sufletul meu hălăduiește prin lume
aleragă de nebun să-mi ajungă trupul din urmă
precum în legendele Shambalei

dar va veni o vreme când voi lua din nou calea curcubeelor
iar poveștile se vor scrie din nou cu sânge și lumină
direct pe sufletul și pe trupul meu
vor vorbi despre taina fericirii în dimineți fermecate
iar cântecul din mine se va auzi până la capătul lumii

poezie de (23 ianuarie 2013)
Adăugat de Alina Beatrice ChescaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Teodor Dume

Ferestre spre marginea lumii

Fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul și din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
împiedică văd dincolo

în fiecare dimineață
scormonesc prin memorie
am senzația că îmi lipsesc
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuținat trupul
și de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
și-mi zgâlțâie privirea
sunt înghesuit într-un colț
de întuneric și lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea își leagănă tăcută umbra
și din când în când
îmi ciugulește din suflet
trupul mi- a devenit un loc
de perelinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalță ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese

la singura poartă din zid
mi s-a așezat umbra și cerșește
puțină libertate
doar atâta cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu

poezie de din Ferestre spre capătul lumii
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Teodor Dume

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu știu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
și
ochii sticlați
îmi place așa cum sunt cu
umerii apropiați și
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
și
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea și
acum se duc...
nu pot să le mai țin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înțelege nimic
dar cine știe...


azi am învățat să-mi fac o cafea
și să îmi strig nepotul
mai am și câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
și-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
și totuși
nu mă pot desprinde de voi

poezie de
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Teodor Dume

Îmi cer iertare, bunico!

lasă-mă să-ți spun ceva despre locul în care
am locuit noi doi apoi tăcând ca o umbră
o să aștept
când plouă îmi aud copilăria
în aburul ei te văd bunico
dimineața devreme cum
îmi linișteai somnul
cu un sărut
fiecare atingere o simt în anii scurși
prin clespidra din mine
mai știi când cu degetele murdare de majun
desenam pe geam ochii lui tata?
cândva tăvăleam prin cenușa din fața sobei
și nu spuneai nimic...

acum mi-e inima strânsă ca un purece
salt din durere în durere
oftez
dar nu spun nimic
fiecare zi mă interoghează
ca pe un condamnat
ridic și privesc în noapte
poate îmi trebuie un sprijin
iubire și încredere sau
câte puțin din fiecare

e noapte și plouă

îmi cer iertare, bunico!
în casa în care am iubit prima oară
s-a instalat un păianjen
mirosul greu de mucegai se izbește de mine
ca o liniște de lampa ne aprinsă de multă vreme
fața de masă s-a rupt pe la colțuri
nucul din curte sub care bunicul potcovea caii
s-a maturizat
scrânciobul a îmbătrânit și el
gardul dintre noi și unchiul s-a scorojit
în rest sunt toate cum le știi
din când în când timpul
strânge de piept
dar nu-i bai...

e noapte și plouă
cobor în întunericul din mine și aștept...

poezie de
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Henry Miller

La limitele extreme ale spiritualității sale, omul se găsește din nou gol ca un sălbatic. Când îl găsește pe Dumnezeu, așa cum se întâmplă, n-a mai rămas nimic din el, doar un schelet. Trebuie să te afunzi din nou în viață să pui ceva carne pe tine. Cuvântul trebuie devină carne, sufletul e însetat. Pe orice firmitură îmi vor cădea ochii, voi sări și-o voi devora. Dacă viața e lucrul primordial, atunci voi trăi, chiar dacă trebuie să devin canibal. Până acum, am încercat să-mi salvez pielea, am încercat conserv cele câteva bucățele de carne ce-mi ascund oasele. S-a terminat cu asta. Am atins ultimul prag de suportabilitate. Sunt cu spatele la zid, n-am unde să mă mai retrag. Din perspectiva istoriei, sunt mort. Dacă mai e ceva dincolo, va trebui să sar înapoi. L-am găsit pe Dumnezeu, dar nu-mi ajunge. Doar spiritul meu e mort. Fizic, sunt viu. Moral, sunt liber. Lumea de care m-am despărțit e o menajerie. Zorii luminează o lume nouă, o junglă lumească în care spiritele slăbănoage cutreieră cu gheare ascuțite. Oi fi eu hienă, dar o hienă slăbănoagă și flămândă: am plecat la îngrășat.

în Topicul Cancerului
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Tropic of Capricorn Paperback" de Henry Miller este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la -65.99- 33.99 lei.
detalii despre carteDan Puric

Ce rău îmi făcuse mie pasărea aceea, ca s-o ucid? Nu-mi reproșa nimic. Atârna în mâinile mele mici ca și cum îmi dădea un sărut de adio. Am îngropat-o încet. Apoi bătrânul din mine a desenat pe moviliță o cruce. O lacrimă a căzut în mijlocul ei. Murea specia din mine și se năștea omul. De atunci, sufletului meu îi este hărăzit cânte și să zboare, dar să și fie lovit de moarte. De atunci îmi îngrop veșnic sufletul ucis. Dar ce ciudat, de data aceasta, cu fiecare înmormântare devin mai tânăr. Da, pasărea mea de vis m-a iertat. Prin moartea ei nevinovată a ucis vânătorul din mine.

în Fii demn!, Vrăbiuța (2011)
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
cumpărăturiCartea "Fii demn!" de Dan Puric este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -19.27- 14.99 lei.

Sunt egoist

ai perfectă dreptate
dar ce pot face
lumea mea începe cu mine
și se termină asemenea
nu e o pretenție absurdă
e doar lumea mea
până când voi mai ține minte ceva
până când uitarea va uita
până când moartea mă va despărți de ea
un jurământ frecvent
la fel de folosit precum eternitatea
în a defini o boală gravă
nu ca o tromboflebită de sinus cavernos
dar la fel de letală
în niciun caz contagioasă
deși se ia prin sărut
de la o inimă la alta
sau prin atingere de suflete
nu e religie deși este esența dumnezeirii
dar și a păcatului
un paradox prin care lumea înaintează
în sfârșit o axiomă clară
pe care nimeni nu o poate demonstra
deși toată lumea începe și se sfârșește odată cu ea

într-un anume fel asemănător firii mele
egocentrice

recunosc trăiesc totul prin mine
nimic din ce nu mă pătrunde
nu există
nici cerul nici marea nici himalaya
nici măcar podișul gobi
sau gândacii de colorado
(un fel de gangsteri ai cartofului)

toate minunile
toate deșertăciunile
trăiesc atât cât eu le pot trăi
e ca și cum aș reuși înghesui infinitul într-o clipă
deși nu mai am nevoie de ea

iar lumea aceasta
a mea
începe cu mine
dar fără tine îmi pare goală

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Teodor Dume

Decembrie se repetă

tata a murit într-o noapte de joi spre vineri

aerul greu amplifica teama
sub cerul atât de rece și negru
se prăvălea ca un bulgăre lumina
adâncind disperarea

undeva s-a produs o greșeală

mama avea ochii sticlați și
mirosea a pâine proaspătă
ținea strâns cât mai aproape de piept
să mai fim împreună doar pentru o vreme

dincolo de toate acestea
chiar și Dumnezeu clipea îngăduitor

poate sunt vinovat în ideea
n-am știut aprind o lumânare pentru tata
dar exista riscul să nu pot să-l mai strig
ca atunci când îmi doream fiu bărbat
și îi imitam toate mișcările
însă am învățat cu timpul
acel ritual
e jumătatea care rămâne aici

mi-e teamă acum
respirația îmi aburește vederea
bântui printre imagini
undeva la margine cade o stea
îmi aduce aminte de copilărie
de serile târzii în care număram
stelele în cădere și inima îmi bătea
ca aripa unui fluture

nici nu știu dacă totul e adevăr sau minciună

dar știu dincolo de clipa aceasta
mă așteaptă tata

și e decembrie

am glezne de sticlă realitatea
mușcă din mine sufăr dar nu spun nimic
nici nu vorbesc despre tata

e decembrie

și oricum anotimpurile se repetă

poezie de
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Lacrimii mari

Când vorbesc, îți curg lacrimii mari pe față
Nu te strîng în brațe și mie lacrimile-mi vor cădea!
Dar te strâng atât de tare, încât încep plâng
Și închid a mele pleoape și trag a mea perdea.

Rămân cu tine în noapte, -ți fiu în preajmă, strajă
Căci tu esti fructul însinemi și eu sunt doar o coajă
Se închid ochii lângă tine, dar nu mă duc în somn!
acopară a ta mână și n-am cum să adorm.

Și dimineața-mi pare, de parcă am visat
Cum îmi stăteai în brațe și eu stăteam pe pat
Și-ți aud a tale buze, la ureche cum șoptesc
Îți iubesc eu trupul, dar sufletul tot ți-l urăsc!

Și dinadins îmi spui, că tu ești lângă mine
Îmi simt sângele slab și umbra ta spre mine vine
Căci am carnea moartă și mâinile-s de ger
Și ochi mei de plumb, cu ploapele de fier.

poezie de (9 octombrie 2011)
Adăugat de Ilie DragomirSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Când lumea se deschide

Am ajuns atât de departe
pământul e mingea cu care
îmi joc copilăria
de peste tot izbucnește lumina
nasc din fascinție
celulă cu celulă
VIAȚA E VEȘNICĂ
e ca și când
basmele ar curge unele după altele
într-un șir infinit de bucurii
întind mâinile
mângâi pereții, tablourile
ce-mi vorbesc într-o limbă
pe care o cunosc dintotdeauna
din nenumăratele lumi
pe care le-am căutat și iubit

TIMPUL ARE CULOAREA MĂRII
pescărușii țipă ca și când
lumea acum s-ar naște
fericirea are atâtea nume și culori
da, există în mine culori neinventate încă
voi supraviețui lumii
purtând toate poveștile ei
toate poemele și iubirile mele
viața de-acum începe
trubadurii îmi aștern cântecele la picioare
lângă fereastra mea
pescărușii vin de departe
purtând doruri imaginate
strigătele cuceritorilor din alte vremuri

miroase a istorie, a sânge
a pasiune și-a vis adus de departe
DUMNEZEUL meu îmi pregătește ceva
un cufăr cu miros greu, oriental
din care amorul irumpă
dezlegat din lanțul ruginit al realității

a început Ezanul
vocile dor
aș îngenunchia la capătul amiezei
mi-aș sprijini fruntea de covorul vechi
dar picioarele mele au devenit deja aripi
iar fruntea mea se sprijină de cer
de timpul magic cu aură de semilună
PE UMERII GOI
VĂLUL ALB, DE MĂTASE
ÎNFLOREȘTE ÎN VERSURI DE LEANDRU
viața de-acum începe...

poezie de (22 iunie 2007)
Adăugat de Alina Beatrice ChescaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Teodor Dume

Doamne!

unii spun că nu exiști
nu nu exiști decât
în teorii
dar
ce contează dacă
trăiesc printre oameni
și simt la fel
poate o fi o regulă
sau un fel de indiferență
dar știu atunci când
te apropii și-mi asculți inima
în interior se produce o mișcare
o diversitate de lucruri și
lumea mea e perfectă

din mine pleacă cuvinte știu
mâine va fi altfel
stau și privesc îndelung oamenii
care spun că nu exiști
las indiferența la o parte
și te strig
doamne!
poate că nu-i cea mai curată rugă
trimisă spre tine la ceasul din noapte
când toate cuvintele dorm
și doar câteva liniști fac impresie
o singură dată ascultă-
în singura zi în care vreau
să mă privesc prin
curbura liniei din palmă

e o zi importantă

în cazul în care nu ai fi
aș putea tot atât de bine
înjur slobod urletele din mine
printre lucruri
nu se va întâmpla nimic
doar o mică turbulență
ca o diversiune ar devia
umbrele din zi

mă privesc atent
nu nu par convingător
dar vrea -ți mai spun
o singură dată sub această noapte

doamne!

o stare de neliniște sufocă
exiști sau...

poezie de
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Tudor Arghezi

Psalm (Ruga mea e fără cuvinte...)

Ruga mea e fără cuvinte,
Și cântul, Doamne, îmi e fără glas.
Nu-ți cer nimic. Nimic ți-aduc aminte.
Din veșnicia ta nu sunt măcar un ceas.

Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,
Nici omul meu nu-i, poate, omenesc.
Ard către tine-ncet, ca un tăciune,
Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.

Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă
Și te scrutez prin albul tău veșmânt
Pentru ca mintea mea să poată -nțeleagă
Nengenunchiata firii pe pământ.

Săgeata nopții zilnic vârfu-și rupe
Și zilnic se-ntregește cu metal.
Sufletul meu, deschis ca șapte cupe,
Așteaptă o ivire din cristal,
Pe un ștergar cu brâie de lumină.

Spune tu, Noapte, martor de smarald,
În care-anume floare și tulpină
Dospește sucul fructului Său cald?

Gătită masa pentru cină,
Rămâne pusă de la prânz.
Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină,
În care paște-un mânz.

poezie celebră de
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
cumpărăturiCartea "Pagini Alese - Versuri Proza" de Tudor Arghezi este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -22.00- 13.99 lei.
Cornelia Georgescu

Lucian: Iar tu, Nis, bunul și vechiul meu prieten, din copilărie...
Nistor: Șefu', sincer, eu n-aș vrea -ți reproșez nimic; am totuși o mică nemulțumire, legată de cele petrecute în ultima perioadă.
Lucian: Spune, Nis! Te ascult!
Nistor: Păi, șefu', eu tocmai terminasem de completat toate hărțile mele cu denumirile despre care chiar tu ai amintit și doream ca tu să fii primul care le va vedea, la ședința pe care am avut-o joi, dar tu ai dormit în tot timpul ședinței. Așa , nu le-am prezentat deloc la acea ședință, pentru încă îmi doresc ca tu să fii primul care le va vedea.
Lucian: Vai, Nis... Îmi pare rău! Iarăși am greșit față de tine și te-am dezamăgit. Deși te asigur că n-am vrut, sincer. Crede-, te rog!
Nistor: Aș, șefu'... Dezamăgit e un cuvânt prea dur!
Lucian: Dar e adevărat, Nis! Asta am făcut, te-am dezamăgit, din nou. Uite însă cum vom repara această mare greșeală, bunul meu prieten, dacă-i atât de important pentru tine... Acum sigur n-aș putea vedea hărțile tale, pentru că mă voi retrage în rezerva mea, să mă odihnesc, în cele din urmă; foarte probabil că nici mâine n-am să pot, dar de îndată ce mă voi trezi și mă voi simți în putere, te voi vizita, în camera ta din oraș, să-mi arăți toate acele hărți, completate cu denumirile corespunzătoare. Ce zici, e bine așa?
Nistor: Sigur, șefu'. E super! Și astfel, tot tu vei fi primul care le va vedea.
Lucian: Da, , tot eu...

replici din romanul Proxima de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Sunt bolnav

Azi nu mai fumez,
Nici nu mai visez
Și nici teatru nu mai pot juca.
Sunt golit de tine
Și scârbit de lume,
Ca un biet orfan,
Ca un biet golan.
Nu mai pot trăi,
Nu mă mai trezi.
Patul parcă-mi zboară,
trezesc la gară
Și te-aștept deși nu vii nicicând.
Sunt bolnav,
Complet, complet, bolnav.
Când mamă m-ai pierdut în noaptea mare
Și m-ai uitat singur în disperare.
Sunt bolnav,
Complet, complet bolnav.
Nu știu unde sunt
Și nu plec niciund'
Viața asta o duc de vreo doi ani.
Ești un foc târziu,
Eu, un pește viu
Ce se zbate pe uscat
Sub jarul tău,
Mă simt istovit,
Sunt prea obosit,
Nimic nu mă mai face fericit.
Când "ei" sunt acasă
Cu moartea la masă
Beau tot whiskey-ul ce-a ramas în bar.
Vapoarele mele
Ce purtati drapele,
De ce nu mă puteți lua cu voi?
Sunt bolnav,
Incurabil, bolnav,
Versuri moi și line
Îmi cântă prin vine
Până cad ca o pasăre moartă-n drum.
Tu avizezi, de cânt privezi,
Îmi răpești talentul, fără remușcări.
Dragoste ce-ai fost,
Nu, nu mai ai rost,
Sunt mai singur astăzi ca oricând.
Ascult ca un prost,
Muzică pe post
Ascult din nou vocea mea, cântând.
Sunt bolnav,
Complet, complet bolnav.
Cum mi-ai putut fura cântecul?
Cum mi-ai putut rupe sufletul?
Versul, inima.
Da, sunt bolnav,
Dar stau pe baricade și aștept mereu
Ceva, chiar dacă sunt bolnav.

cântec interpretat de Serge Lama, traducere de Luminița Soare
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!

De ce?

De ce îmi răsucești mereu cuțitul
Tăcerilor prin gândurile toate
Și îmi arunci în suflet cu granitul
Nesomnului din fiecare noapte?

De ce atunci când simt apropierea
Limanului atât de jinduit,
-ndepărtezi vorbindu-mi cu tăcerea
De liniște, dar nu și de iubit?...

De ce nu-mi spui ce știi că-mi tot doresc
Și îmi frămânți prin inimă amarul
Când un cuvânt, doar unul, omenesc...
M-ar face să privesc iar gol paharul?

De ce ți-e teamă de a ta simțire
Când ea se zbate-n tine pe uscat?
Nici m-ai lăsa, nici că mi-ai da iubire...
De ce-mi mai vii dacă ai tot plecat?...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Sunt o cruce de vânt

Sunt o cruce de vânt cu brațe de lemn
și văd cum ele se mișcă în valuri concentrice
ghemuiesc, așa vaporoasă cum sunt, la pământ,
pe solul unui nor de furtună...
în ceea ce visez este utopie - cruce cu vise de lemn -
din când în când așchii îmi sar din brațe
zilele s-au prins de mine cu rășină

fac plecăciuni și descopăr reîncarnări
și mă sprijin de nori, de amăgiri și de ziduri crăpate
dacă aș avea voie, aș rupe transparența din vocea mea
și aș da drumul cuvintelor

las încolăcită de un șarpe
mi l-aș strecura în mine dacă aș fi om
îi dau voie, fiindcă uit în interiorul meu și văd abur
ne înțelegem tacit - singurătatea e doar un drum spre analiză

insomnia rece amorțește - iederă uscată
dar mă trezesc cititorii în stele
așchii îmi sar din brațe
și trec spre pământ prin mine.

poezie de
Adăugat de Eliana SerbanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Vorbe fără obârșie

Îmi spuneai că sunt candelabrul tău de lumină care te înfășoară de dimineață
Ce îți folosește să fii atât de zălud și de metaforic?
mai bine zacem aici unde e liniște, sub cireș și sub stele
viața însăși este un candelabru de pomi prin venele cărora circulă sângele purpură
e rubedenia îndepărtată din pieptul femeii alergând foarte departe de omul care o urmărește când miroase praful de pușcă
e pasărea ei
candelabrele stelelor sunt prea mari pentru ea nu o apără
pentru potârniche și pentru zeițele pasăre o să spun acum ghicitoarea
și pentru potârnichea
care m-a născut
și
făcut
împreunare de mâini rodul ei se ridică și se duce în eterul foarte lung unde mereu se întârzie
(în foarte departe și mult
e devreme)
(și timpul și spațiul sunt lungi)
ce ghicitoare fie când tu îmi arunci candelabrele peste brațe și mă cufunzi în lumină
și asta pentru că nimic nu e cu adevărat trainic și durabil în lume
viața e vântul care o duce departe, la alt vânător, fără gloanțe și fără vestă-antiglonț
îmi
beau
liniștită
cafeaua
și din toate acestea nu putem ști aproape nimic nu vom înțelege
ca într-un banc sec al lui aprilie
pe zebră mai trec încă zeii bătrâni de foarte departe
și zeițele care nu ale mele (nu) sunt
furtuni
sau
lumini
pe aici nu există niciun dumnezeu nicio duminică a odihnei
pentru că oasele nu se odihnesc decât unele într-altele când susură ploaia
și-atât
din care nu se naște nimic
atât a rămas
pe aici
și când moartea cade în fund ca un bătrânoi.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

De ce tu?

De ce nu mă țin de cuvânt,
De câte ori te-alung din mine?
De ce te strig să te alint?
De ce te joci și jocul tău cât ține?

Ce mi-ai făcut și nu îmi spui,
De nu pot nopții să te cer?
Sunt oare-a ta, a nimănui!
În ce mă schimbi, ce am fost ieri?

De ce-s pierdută fără tine?
Ce mi-ai făcut, ce îmi faci oare?
Supărarea mea, de ce nu ține?
De ce chiar lipsa ta doare?

De ce adorm mereu târziu?
Ce-mi faci de somnul nu îmi vine?
Te simt în toate, dar nu știu,
Cum să te uit, sau cât pot ține?

De ești tu și cine-mi ești?
Cum ai venit așa deodată?
De ce ești parte din povești
Ce nu credeam scriu vreodată?

De ce mă faci să-mi pară rău
nu-s fecioară, să mă ai?
Să fii tu primul om al meu
Ce gustă colțul meu de rai.

De ce tu și de ce eu,
Am să mă-ntreb mereu... mereu?

poezie de (3 decembrie 2016, Rîpa, Motru)
Adăugat de dory58Semnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Votează pagina

Dacă îți place această pagină, o poți vota cu un clic, pentru a-i ajuta pe alții să o găsească mai ușor.

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!