De ce...

... mă nasc nud, orb aproape şi doar plâng, plâng, plâng,
parcă ştiu dinainte, fără nimic să ştiu, că mă frâng, frâng
epopeea, ce-o încep să mă spun lumii cine sunt, sunt
şi n-am minte deloc, nu ştiu cum e voiaj, cât de crunt, crunt
cum mă înconjur de zâmbet, să-l pot crede, când pot ce să cred, cred
că e numai frumos şi doar bine o să fie, bun purced, îl purced
căci să mângâi învăţ, că mă mângâie palme şi noapte şi zi, zi de zi
mi se spune, mereu, nu înţeleg mai nimic, mi se spune c-aşa tot va fi, tot va fi
şi se pare că vreau, mă răsfăţ căci cuvinte presimt, oh presimt,
nu mă las, îmi strâng mâna în gingii că n-am dinţi şi mă mint, mint
la rându-mi, de mic, fiindcă am crez că-s cu toţii la fel, tot la fel
ca şi mine un nud, orb aproape, ce plâng după acelaşi model, ce model
imperfect şi cum minte n-am, cum, cum de naşte din bun orişice, orişice
ce se adude în ecou undeva, într-un rid de pe frunte, ce-i plină de riduri... de ce e, de ce e, e de ce?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 ianuarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crez

Nu cred, n-am cum să am credinţă,
Când nu de crez destin depinde
Nici pentru mâine s-ai merinde...
Nici făcut bine-i elocinţă.

N-am cum să cred nicicum minuni
Că sunt doar spuse, prefăcute
Din adevăruri în minciuni
De Guri... cu însemne ca de mute.

Nu pot să cred "de necrezut",
Căci niciun crez nu se explică
Doar să iau tot ce-i nevăzut
De evident... că e, se aplică.

Nu poate fi loc de crezare
Când promotori ce-o promovează
Fac din credinţă o arătare...
Pe crezul meu, se exersează!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 iunie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu n-am drept să nu...

N-am dreptul să nu ştiu de tine,
Lucid când păşesc şi-ajung iar la mine.
Când mint prin uitare beţia-mi totală,
Sublime iluzii ce ies la iveală.
N-am dreptul să nu-aştern în cuvinte,
Eternul de după şi cel dinainte.
Aşa cum e el - când zâmbetu-mi minte...
Aşa cum e el - doar acum,
şi-nainte.
N-am dreptul să nu strâng iubire-mi,
pe toată.
În rime uzate, în foi laolaltă,
În galbenul toamnei - cu suflet murdar,
de-atâta speranţă...
Renunţ la amar.
Lumina e dulce,
N-am dreptul să nu,
Să nu te privesc aşa cum eşti tu.
Aşa cum suntem - doar acum,
fiecare...
Departe de vise, aproape de Soare.

poezie de Tai Bu
Adăugat de Emilia Nedelcoff
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmbătrânesc

Îmbătrânesc!...
Şi zi cu zi oglinda tot mai neagră-mi pare,
Căci zi cu zi în ea zăresc
Un rid mai mult,
Un por mai mare,
Un păr mai sur,
Şi-un zâmbet trist,
Ironic,
Care
N-acceptă nici o resemnare...
Şi-mi pare rău că mai exist.

Îmbătrânesc!...
Şi tinereţea
N-am cunoscut-o niciodată.
Când cei de vârsta mea
Jucau,
Cântau
Şi se înveseleau,
Eu eram mamă,
Eram tată,
Luptam din greu pentr-o bucată
De pâine,
Pentru azi şi mâine.
Îmbătrânesc!..
Şi ce-i iubirea?
Eu n-am ştiut-o niciodată;
Că niciodată n-am iubit,
Când prea iubit-am fost de-oricare...
Ca piatra, piatră-mi rămânea
Şi sufletul şi inima
La orişice chemare.

Îmbătrânesc!...
Şi tot mereu mă-ntreb: La ce mă chinui oare?
Ce ceas ferice,
Ce zi mare
Putea-va fi o sărbătoare
Şi pentru mine?
Care soare
Putea-va timpul nencălzit de nici o rază
Să-ncălzească?
Ce flacără ar fi în stare
S-aprind-o inimă în care
Au îngheţat atâtea simţuri
D-atâtea ierne grele, rele.

Îmbătrânesc!...
Şi zi cu zi oglinda tot mai neagră mi se pare...
Căci văd cum sufletu-mi zdrobit
Se stinge zi cu zi cum moare...
Şi mă întreb: la ce-am trăit?
Când n-am făcut decât atât:
Să plâng, să plâng, să plâng întruna,
Să plâng, să uit şi-apoi să iert.

poezie celebră de Cincinat Pavelescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Damnate citadele

Îmi plâng piroanele din tălpi pe zidul din Ierusalim,
Cerşesc la minte, să-nţeleg, de oroarea morţii din Berlin.
Nu ştiu cum Carnavalu' ascunde în dans asasinate-n Rio...
Şi nu pot timp să schimb, să înviu, tot ce-a pierit; doar spun "Adio!".

Mă înec încet, pe zi ce trece; voi pierde-o o zi Veneţia!?
Mă strigă încă deportaţii din nord, crunt ger, în Iakuţia.
Nu mai am mâini, picate arse, în kerosen, în plin New York...
N-am cum să strig -sunt răguşit- la cel ce mă subjugă; "Porc!".

Tot mai fudul şi leneş pierd, vând ţară, cumpăr din Pekin,
Nu cred "civilizat"; terorile nu-s africane, ştiu Dublin!
Mă paşte încă frica stângii, o mojică, hoţii Moscovei!...
Ah, n-aş vrea frontiere, 'n ţară maiaşi, nemţi şi plecaţi evrei!

Sângerez tot, cât mai am roşul, de eterne drame şi războaie
Şi stau cap gol... cu trup la fel, să-mi spele neant păcate-n ploaie;
Că-s mai puţin de-ai mei, ucişi parşiv, degeaba-n Bucureşti...
O fi conştiinţa, în toţi, o zi, să strige-un vinovat; "Greşeşti!"?"

Mi-a rămas lângă, o resursă, s-o întreb pe ea; "Mă mai iubeşti?"...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 ianuarie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ipostază

Sunt punctul de miră în hazard cu întâmplare, ştiut, neştiut doar de mine,
Că nu pot s-ascult doar pe alţii, ce nu-s eu şi nu mă ştiu cine-s, ce vreau,
Iar mintea mi-ar spune să cred că nimic nu se-ntâmplă, îs cu toate destine!?...
Şi nu cred un bob; nu se poate să fie un înscris, cuvânt cu... cuvântul, pe şleau!

Şi cin' l-ar fi scris şi nici rostul nu-l văd dacă îmi e dedicat şi nu-l ştiu,
Timpu-mi pierd -neştiut cât îl am- doar să fac retuşări şi obiecţii,
Ce nu-s acceptate chiar de-s bun din alţi răi; e mereu prea târziu
Şi rănile-mi curg, se deschid neîncetat. Prevenit nici nu sunt... de infecţii!

Ce simplu-i de spus necunoaşterii crase, când nu e răspuns ce-i un "dat"
Ca egal să nu fie, nici pe-aproape egal! Matematica-i farsa neştiinţei;
Căci sunt din mulţime şi reguli ar fi -doar nici capul nu-l am... la pătrat-
Nu să n-am rezolvări, să n-ajung la soluţii, să fac semnu' egal... neputinţei!

Şi atunci rolul îmi joc, cum sunt sigur deja că şi voi tot la fel l-aţi jucat;
Personaj duplicat -unul singur cu mine şi-altul scenic, sau doar stând la masă-
Prefăcându-mă însumi stăpân pe-al meu eu... subiectul ce-l ştiu blestemat,
C-ar fi, el, reuşit tot, cu har.... Nu golul sub piele, sub osul din piept... O tabula rasă!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destul de puternică (Strong Enough)

Nu-mi trebuie dragoste ta,
Nu am nevoie de ceva,
Nu vreau minuni şi nu cerşesc,
Cuvinte dulci nu-mi trebuiesc.

E-aproape răsărit,
Nici un pic n-am dormit,
Dar ce contează dacă tu nu ştii ce am simţit.

Sunt puternică pentru despărţire,
Pentru a trăi de azi fără iubire,
Pentru a-mi putea stăpâni plânsul,
Pentru a-mi regla suflul şi pulsul,
N-am să întorc capul după tine
Când o să pleci de lângă mine.

Nu, nu mai e nimic de spus,
Respir adânc şi mă înec în plâns,
Atunci închid uşa după mine şi ies,
Merg în neştire, nu pot să mă opresc,
Sunt singură pe drum, nu văd nimic în jur,
Dar ştiu că nu trebuie să te ascult, ci să te uit,
Da, uite, nu mai plâng.
Nu întorc capul după tine, să te văd cum pleci,
Promit c-o să te scot din gând.

Câte-aş avea să-ţi spun, aş scrie o carte
Cu versuri de dragoste disperate,
Ştiu însă că nu înţelegi,
Aştepţi la uşă şi vrei să pleci,
Mi-s ochii rupţi de somn
Şi tot nu pot să dorm,
Dar ce-am pierdut poate nu e prea mult,
Trist şi adevărat, tu nu m-ai meritat,
De-aceea n-am să plâng, sunt tare şi-ţi spun:
Pleacă chiar acum!

Iadul să vină sau ale mării valuri,
De m-ar îneca departe,
Tot nu m-aş mai gândi la tine vreodată,
Te-am înţeles şi te-am iertat,
Rămâi cu bine-ţi spun,
Iubirea mea, drum bun,
Căci te cunosc de-acum,
Nu-mi pare rău că pleci
Şi n-am să plâng,
Sunt tare, negreşit,
Pentru-al nostru sfârşit
Şi n-am să plâng cu capu-n pernă-năbuşit.

cântec interpretat de Cher, traducere de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi plâng

Să plâng... destinul meu pierdut?
Să plâng... uitarea ce mă doare?
Ascund cuvântul început
Şi plâng... ce rost oare mai are.

Să plâng... când totul s-ar sfârşi?
Să plâng... când inima îmi bate?
N-am crezut... credeam că-s împlinit...
Şi plâng... când alţii-mi râd în spate.

Să plâng... e starea mea umană,
Să plâng... e-un fenomen uitat.
Eu... n-am ales rasa umană,
Şi plâng... de zestrea ce mi-au dat.

Să plâng... mi-e totul împotrivă,
Să plâng... sunt cereri mai de preţ.
Eu... caut steaua mea divină,
Şi plâng... când totu-i un dispreţ.

Să plâng... curat şi fără teamă?
Să plâng... când ochii-mi s-au umflat?
Dar cine se chinuie... mă cheamă
Şi plâng... că tot ce-am scris nu am semnat.

Să plâng... mă regăsesc în vise,
Să plâng... că-s vise destrămate?
Mă simt străin pe lângă tine
Şi plâng... că timpul ne desparte.

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăsaţi-mă vă rog să plâng

Să mă lăsaţi vă rog să plâng...

Să mă lăsaţi vă rog să plâng
Cum plâng doar florile din crâng,
Când gerul le ucide orice speranţă,
Şi nu au nici o şansă de a reveni la viaţă.

Sa mă lăsaţi vă rog să plâng
Văzându-mi zilele cum trec pe rând
Iar înapoi să le aduc nu pot
Clepsidra s-a umplut de tot

La jgheab de amintiri privesc
Nimic ce să-mi surâdă nu zăresc,
Doar sufletul rănit până la sânge,
Prea plin cu lacrima ce încă curge.

Doar un regret mai am când am să plec
Şi doar un gând mă însoţeşte permanent,
Regretul ca trecând prin asta viaţă
Clipa de fericire să o simt n-am avut şansă...

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Dorina Omota
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te peţesc femeie

Să nu pleci aşa departe,
Nu ştiu cum să fac, să-ţi spun?
Îţi pot dărui o carte,
Dar nu pot acelaşi drum.

Am de dăruit cuvinte,
Poate par a fii puţine,
Dar, te rog, tu, ţine minte
E cam tot ce am la mine.

Nu pot ca să îţi promit,
Luna, stele de pe cer,
Aş minţi, nu vreau să mint
Şi apoi iertări să-mi cer.

Aş putea să spun nevrute
Şi apoi să fug cu tine,
Nici cuvinte n-am prea multe,
Şi tu ştii c-aşa-i mai bine.

Pot să îţi dau mii de flori
Să-ţi pun lumea la picioare
Şi să te ridic la nori,
Dar să nu-ţi iau ce te doare.

Nici măcar o veşnicie
N-am să pot să îţi ofer
Dacă tot îmi e să-mi fie,
Să nu-ţi dau, dar să îţi cer.

Îţi pot da a' mele mâini
Să te mângâie în noapte,
Capul să mi-l culci pe sâni
Şi să te dezmierd în şoapte.

Să m-abandonez cu totul
Tu, să faci ce vrei cu mine,
Să-mi plimb inima cu cortul,
Să o-adăpostesc în tine.

Mai pot face-o nebunie,
Numai eu aş fii in stare,
Să te cer, să-mi fii tu mie,
Uite aşa, o să vrei oare?

Vreau să te peţesc femeie
Cu ce am şi ce-mi rămâne,
Pune-mi inima sub cheie,
Nu pot astăzi, vreau de mâine.

Astăzi încă sunt hoinar,
Şi mă simt aşa de bine,
Port o zi în buzunar,
Şi-o petrec în ochi la tine.

Mă inundă a ta privire,
Nu ştiu ce să mă mai fac,
Lasă lumea, dă-mi de ştire,
Dacă ai liber un pat.

Nu cred c-ai inima rece,
Să mă laşi să dorm afară,
Nu ştii cine poate trece,
Şi mă fura, a câta oară?

Nu te las să pleci departe
Poate n-am să te găsesc,
Vreau să-ţi dăruiesc o parte,
Din preamultul te iubesc!

poezie de Mihail Coandă (12 octombrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suferinţa

E de neimaginat...
cum programarea-i falsă,
nu merge tot rotund, cum pasă;
de jucător abil şi bine antrenat.

Traseul este scurt...
şi-i totuşi, mult, mult, chin...
din nu ştiu ce putere ce-a creat destin;
căci nu-i alunecare, totu-i întrerupt.

Nu este recompensă...
oricât te-ai dărui să-ţi fie lin,
norocul nu-ţi surâde, de eşti fin;
obstacole sunt, lumea e adversă.

Mai mult, e nedreptate...
nu e răspunsul la măsura ce o dai,
chiar de-ai dona din totul ce nu ai;
nu poţi să te ajungi, la mult, la cantitate.

Balanţă nu-i...
nu ştiu de este vreun criteriu;
când alţii pot să vândă apa... deuteriu;
iar tu, nici pâine n-ai, pe masă ca să pui.

Nu-i totul roată...
căci unii au cumpărat bilet de înalt
pe banii tăi; nu se zdrobesc- chiar de fac salt-
iar ţie abisul... doar atât ţi se arată.

Nu ştiu morala...
căci chiar de binele mereu promulg
şi cred inexorabil că-s produs de demiurg;
n-am nici-o linişte, nici fericire... viaţa-i goală.

Rămâne resemnarea...
adică nu mai cer nimic să am,
mai bine nu veneam şi doar plecam;
sunt predispus să am nimic... doar vis şi încercarea.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simultani

Când sunt plecat, vreau să mă întorc...
Tot vesel, când tristeţi apar;
La râs, emotiv, lacrimi storc...
C-am fost ferice, ieri, măcar.

Îndrăgostit, sunt înşelat,
Iar când înşel, mai mult iubesc;
Că şi-n amor nu-s cel din pat
Şi din tăceri... mă povestesc.

La muncă, stau de oboseală
Şi obosit, mereu muncesc..
Să mint, n-am nicio osteneală
Ca adevăr să desluşesc.

Tăcerea, văd, e-o provocare,
De nu spun da, la ce-i un nu;
Cum treaz, iubesc pe înserare
Şi noaptea-i zi, de-un ieri acu.

Sunt credincios şi-njur toţi dracii,
Cu popi, cu toţii evlavioşi
Ajunşi bogaţi... tot ei, săracii;
Păcat n-au doar... cei păcătoşi?!?

Promit, doar ce nu cred chiar eu,
Că dacă ar fi, nu s-ar promite
Şi vorbe goale, nu e greu...
Că fapta-i... spus de-adus aminte!?

E tot contrar, cum intră iese
Şi vine-i pleacă din alt loc;
Cum sunt sătul să tot îmi pese,
Când toţi un, una-s... îs şi eu... ioc!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradoxul creaţiei

Păşeam agale- în iulie de foc -
Cu soarele în explozie de atom.
Şi mă gândeam; ce mic sunt, deşi-s om...
Mai mic, decât un câine, hârjonind de joc.

Cu creierul- fierbinte de amintiri-
Găseam că sunt total în handicap.
Uitat pe aici, de lume... de nu încap;
N-am loc, nici cum cel câine, printre firi.

Căci limba nu serveşte la nimic,
Chiar de vorbeşti, căci nimeni nu ascultă.
Nici nu mai ştiu, ori lumea-i foarte multă?
Ori spaţiul, ce mi-l cer, devine mic?

Nici nu mai pot să-mi stăpânesc, în piept,
Dorinţele nebune- câştigate...
Ce-am învăţat, mulţi ani, când făceam carte...
Şi mulţi apoi, gândindu-mă deştept...

Şi poate sunt, c-am trecut milioane...
De întâmplări- ce tot planificam.
Şi niciodată, ţel, nu reuşeam,
Ci un produs... a sute de persoane.

Nu ştiu de fel, cum, leul din savană,
E programat, mai bine de cât mine!?
Să fie rege, de când timpul ţine...
Şi timp, nu iroseşte de pomană!

Nu sunt nici cum furnica fără creier,
Ce poate face totul, fără minte.
Ce ştiinţa... îmi povesteşte? Se dezminte!
Nici ca să cânt, nu ştiu, precum un greier.

N-am nici talent, sau poate, n-am curajul
Cuvântul ac să-l fac- când mă susţin...
Cum scorpionul varsă prin venin
Dorinţa de-a învinge- nu sclavajul.

Abil, ca şarpele să pot să mă strecor,
Prin apă să înot- ca prin nisip...
Nu-s efilat, iar membre- de-am primit;
Târâş mă mişc, nici pom nu urc uşor.

Şi chiar cu sticle de dublez vederea,
Şi aripi de metal mă poartă în zbor...
Nu pot plana, în picaj, precum cocor,
Şi nici distinge, chinul, sau plăcerea.

Şi chiar muncind, nebun, până a piere,
Ca să adun rezerve, să fiu bine...
Eu, mulţi de-aş fi, mai mulţi decât albine;
Tot nu aş umple univers... de miere.

Iar dacă aş fi Chanel, Armani... toţi,
Cu averi imense şi laboratoare;
N-am cum s-ating esenţele de floare,
De la magnolii, ori tulipa de doi coţi.

Chiar galaxie, de buchet, de-aş da în dar,
Eu dragoste nu pot, să răspândesc;
Aşa cum Panda- simbol chinezesc-
Inimi înmoaie... în spectrul planetar.

Atunci, ce sunt, de ce susţin că-s primul?
Căci nu pot depăşi, nici un- nici unde?!...
Dar mintea, caldă, din străfund răspunde;
Doar suflet... ce-ai primit în dar... el e divinul.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (17 mai 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nesigur

Pleacă, stai, vino!
Nu ştiu, cine eşti?
Te mint! Rană alin-o...
Mai spune-mi poveşti!

Te ştiu...?! Te-am uitat!
Ba nu, nu mai pot...
Vino iar, din plecat!
Dă-mi ceva, sau dă-mi tot!

N-am nevoie de tine!
Oh, ce zic, sunt pierdut...
Orice rău, e spre bine.
Ba e rău... dar l-am vrut.

Te urăsc când zâmbeşti!
Toate sunt un totuna...!
... Să las naibii minciuna?!
Ele-s firi... zână, eşti.

Pot trăi, bine, singur!
Până ieri, te-am văzut!
Ah, fă sfârşit... început.
Ba nu, pleacă-i mai sigur!

Dar ce am, ce-i cu mine?
Nu te merit de fel...
Poţi pleca, că-i mai bine!!!
Am ieşiri de... tembel.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Criricanţi

Cum dracu' o fi doar să tot critici,
Adică "nu", să-l faci un "da"...
Cum proştii îşi zic că-s apolitici
Şi după vot -nedând- sunt... "ba"?!

Adică un fel de ba... ba oarba;
Stând tot mereu cu ochii închişi?
Nu ştiu cum; scărpinându-şi barba
Pot scoate ei pe toţi... pros(t)scrişi!?

Iar dacă-i critici tu pe ei;
"Cum e posibil, criti(c)... (c)are?
De unde-s ăştia; derbedei,
Ce-şi fac din critică... lucrare?!?".

Deci, lucru-i bun de criticat,
Iar critica, nu-i o lucrare!
Aşa că criticu-i... lucrat,
Când lucrătoru-i critic!... Oare?

PS
Măcar pe timpuri era stil;
Ceas de Gousset, cizme, bufanţi,
Monoclu, lulea din exil...
Paris, Viena... Eh, criticanţi!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uscate lacrimi

Când mă mai plâng,
Mi se ciupesc din strune,
Întinse, aproape a rupe, bune
Cât încă nu mă frâng.

Când mă despart,
E ca şi un ecou,
Ce se întoarce afazat...
Târziu şi deformat de hău.

Când încă mai visez,
Sunt ca un curcubeu
Plin de culoare; crez
De-un arc, pe-un defileu.

Când plâns şi el dispare,
S-a dus şi strigăt, strună,
Culoare... pe uscat se moare...
Cum o pădure, asecând arid, sub dună.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naştere... de propriu

... surprinzător, un necunoscut din mine a apărut, azi, pe întinsu' timp o plajă,
topită pe-un celuloid de rolă ce începe într-un obscur, cert negativ,
ce îşi aşteaptă impresionare, un developat dintre revelatoarele de-o unicată vrajă,
în poze multidimensionale, întinse o filmotecă, ce încep s-o simt pe undeva, din mine obiectiv...

... m-am trezit brusc, înspre ora şapte, aproape în ţipete, fără de dinţi, mic şi golaş,
fără de păr, ce nici nu mai contează, s-a văzut că pică, grav însă, fără de nicio minte,
într-un fel de cald, de înconjur de palme mângâind, mă pipăind bucăţi, pe ruşinos panaş,
ce-mi pare a fi, că ştiu acum că-i sex, dar şi ades pe frunte, mi se tot spunând un neînţeles să fiu cuminte...

... sunt, culmea, obosit de viaţă, ce se pare că-i a mea şi doar începe, îs multe, multe ore
şi-o dorm, o sorb din sâni ce-mi vor fi mamă, ce-o cunosc acum, jumatea ce mă doare, doare,
rămasă într-o sticluţă o lacrimă uscată ca o pată, mată, alburie, de-ochi pierduţi pe mine să m-asculte,
parcă aş fi ştiut ceva să zic... mă îmbie şi bărbatul zâmbind larg, ce ne-a adus la amândoi o floare...

... este, se pare, prima zi, când lume multă-i adunată, nici nu ştiu de ce doar pentru mine... dăinui-va oare, oare?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 februarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţire

Parcă şi florile din glastră
Vorbesc de desparţirea noastră
Şi plâng muşcatele la geam
Căci am pierdut tot ce aveam

Şi lacrimile se preling
Peste pervazul prăfuit
Şi căt aş vrea să nu le ating
Şi cât aş vrea să uit...

Aud cum frunzele se frâng
Sub lacrimile grele
Şi cât aş vrea să nu mai plâng
Să nu mai plângă ele...

Dar plângem toate lângă geam
Căci am pierdut tot ce aveam
Şi plâng şi eu şi florile din glastră
Acum la despărţirea noastră

poezie de Florentina Danu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nedreptate divină

Nu ştiu cum le-ai dat Tu, Doamne, unora noroc cu sacul,
Eu, la şaizeş'cinci de toamne, mă crucesc ca tot săracul,
Auzindu-i şi prin piaţă cum se plâng, fără temei,
Că, noroc n-avură-n viaţă, de când sunt ei, la femei!?

Fi'ndcă, după cum văd treaba, mitocani, beţivi sau chiori,
Şi cum dracu' şi-a pus laba,-s însuraţi de şapte ori,
Tot la fel, şi divorţaţi, cum mi-au spus-o ei, pe şleau,
Mari bascule de bărbaţi, că... noroc în viaţă n-au!

Blonde, brune, platinate, ochi albaştri, verzi, căprui,
Mai cuminţi, mai deocheate, cum e Leana nu ştiu cui,
Şi-au avut... fără mişto, unele cu un mijloc,
Şi ce pept, şi ce popo', de... sub plapumă luau foc!

De-aia, tot gândind, Părinte, fiind vorba de noroc
Şi femei, ca om cuminte, mi-a rămas mintea în loc,
Fiind... cum eşti informat, în patru'j-de ani şi-o vară,
Doar o dată însurat, cu aceeaşi Mărioară,

Aşa că, Ţi-o spun şi basta, că nu sunt trăit în crâng!
Poa' să zică-orice nevasta, fi'ndcă eu tre' să mă plâng,
Socotind, dintr-un condei... fără glume, caragaţă...
Că, de fapt eu, la femei, norocos n-am fost în viaţă!

poezie satirică de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici măcar prost

nu ştiu să iubesc
nici să urăsc
sau să port obidă
sunt precum băţul de chibrit
gata să scapere
doar că jilave timpuri am mai prins

nu ştiu unde-i focul
o fi la cap
o fi trupul subţiriu
o fi altundeva

nu ştiu să mor
tot aşa cum n-am ştiut singur a mă naşte
şi ca să nu râdeţi de mine cât sunt de prost
ceva tot ştiu

ştiu că toată zbaterea asta e pentru tine
tu mă înveţi clipă de clipă
bunul din rău
ca o lumină
ca o iubire
ca focul
nu ştiu să mor
aşa cum n-am ştiut singur a mă naşte

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Ah, Luci, nasol... Zău că nu ştiu ce să-ţi spun. De fiecare dată când vorbesc cu tine, mă pui în imposibilitatea de a-ţi da un sfat util. Sincer, problemele tale mă depăşesc. Mă laşi fără replică.
Lucian: Şi pe mine mă depăşesc, Mihai. Cred că de aia o iau razna uneori. Dar nu mai! Gata! Chiar mi-e de ajuns! Am decis ceva şi aşa rămâne! De acum încolo, nu mai calc strâmb, indiferent ce-ar fi! Doar sunt comandantul; încă, tot eu... Din cauza voastră, că aţi insistat...
Mihai: Şi cu Lia ce faci? Chiar renunţi?
Lucian: Să renunţ?! Mi-e greu să mă gândesc. Sincer, habar n-am ce să fac... Cum să renunţ aşa, deodată, la opt ani din viaţa mea?! Nu ştiu... Deocamdată, las lucrurile aşa cum sunt. Mai târziu, rămâne de văzut ce se va întâmpla. Dar încă n-am de gând să renunţ definitiv.
Mihai: Luci, eu tot cred că dacă i-ai vorbi, dacă i-ai spune ce simţi pentru ea, totul s-ar îndrepta spre bine.
Lucian: Da, probabil... Acum însă, în mod sigur nu i-aş putea vorbi, mai ales nu despre aşa ceva! Iar dacă aş încerca, cine ştie ce grozăvie i-aş spune, de fapt... Cu siguranţă n-ar ieşi nimic bun din toată încurcătura asta. Deci, nu vreau s-o caut, să vorbesc cu ea, nici măcar s-o văd; deocamdată doar, desigur!
Mihai: Complicat, Luci, foarte complicat.
Lucian: Da, sunt un tip complicat... Iar viaţa mea pare a fi doar o înşiruire de greşeli, pe care mă străduiesc să le îndrept. Sper să şi reuşesc acest lucru. Şi cred că acum ai ajuns la concluzia că nu sunt totuşi un model bun de urmat pentru tine.
Mihai: Aş... Şi eu am să-ţi răspund că indiferent ce-ai face, tot eşti un tip super! Şi-n plus, parcă ţi-am mai spus că n-am de gând să împrumut de la tine toate ciudăţeniile tale; prefer să mi le păstrez pe ale mele, că am şi eu destule...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!