Duminică dimineaţă - II

De ce ar trebui să fie reverenţioasă în faţa morţii?
Ce fel de divinitate este aceea care se dezvăluie
Doar în umbre mute sau în vis?
N-ar trebui să se bucure de mângâierea soarelui,
De aroma fructelor, de aripile strălucitoare ale păsărilor
Sau de balsamuri şi de frumuseţea pământului,
Lucruri care au cel puţin acelaşi fermec ca visele despre paradis?
Divinitatea trebuie să trăiască în interiorul ei însăşi:
Vehemenţele ploii, atitudinile ninsorii;
Suferinţa singurătăţii sau entuziasmul de neînvins
Când pădurile dau în floare; sentimentele
Răvăşite pe drumuri ude în nopţile de toamnă;
Toate bucuriile şi toate durerile, amintirea
Unei ramuri verzi – vara şi a unei crengi în iarnă.
Acestea sunt măsurile destinate sufletului ei.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duminică dimineaţă

I

Satisfacţiile oferite de moliciunea capotului, şi cafeaua băută
Mai târzior, şi portocalele savurate pe scaunul însorit,
Şi cacaduul verde de pe covoraş, şi libertatea –
Amestecate pentru a risipi
Sfânta linişte a străvechiului sacrificiu.
În reveria ei simte asediul
Întunecat al acelei vechi catastrofe,
În vreme ce acalmia se-adânceşte printre luminile apelor.
Portocalele aromate şi aripile verzi, strălucitoare,
Par lucruri dintr-o procesiune a morţilor,
Şerpuind deasupra apei întinse, fără sunet.
Ziua-i asemeni apei întinse, fără sunet,
Calmă-n aşteptarea trecerii paşilor ei visători
Peste mări, spre tăcuta Palestină,
Dominionul sângelui şi-al mormântului.

II

De ce ar trebui să fie reverenţioasă în faţa morţii?
Ce fel de divinitate este-aceea care se dezvăluie
Doar în umbre mute sau în vis?
N-ar trebui să se bucure de mângâierea soarelui,
De aroma fructelor, de strălucitoarele aripi verzi ale păsărilor
Sau de balsamurile şi de frumuseţea pământului,
Lucruri care au cel puţin acelaşi fermec ca visele despre paradis?
Divinitatea trebuie să trăiască în interiorul ei însăşi:
Vehemenţa ploii, atitudinile ninsorii;
Suferinţa singurătăţii sau descătuşarea bucuriei
Când pădurile dau în floare; sentimentele
Răvăşite pe drumuri ude în nopţi de toamnă;
Toate bucuriile şi toate durerile, amintirea
Unei ramuri verzi – vara – şi golaşă – iarna.
Acestea sunt măsurile rânduite pentru sufletul.

III

Inumana naştere-a lui Jupiter s-a petrecut în nori.
Fără o mamă care să-i dea sân, fără dulceaţa unui pământ
Care să ofere emoţii afectuoase minţii lui mitice.
El umbla printre noi, un rege bombănitor,
Măreţ – printre ciutele sale,
Până când sângele nostru virginal, atins de miresmele
Paradisului, s-a primenit cu o răscumpărare a impulsurilor,
Prevestită ciutelor de o stea.
Ar putea da greş sângele nostru? Sau va deveni
Sângele paradisului? Pământul va deveni
Rotundul nostru paradis – pe care noi îl vom cunoaşte?
Cerul va fi mai prietenos atunci decât este acum,
O parte a trudei şi-o parte a durerii,
Iar apoi... gloria iubirii nepieritoare,
Nu acest albastru părtinitor şi indiferent.

IV

Ea spune, "sunt împăcată când păsările-abia trezite din somn,
Înainte de-a-şi lua zborul, testează realitatea
Câmpurilor înnegurate, prin întrebările lor gingaşe;
Dar când pasările-au plecat, iar căldura câmpurilor
A dispărut, unde-i, atunci, paradisul?"
Nu există adierea niciunei profeţii,
Nici himera străvechiului mormânt,
Nici peştera aurită, nici insula
Melodică, unde spiritele-şi au sălaşul lor,
Nici sudul vizionar, nici palmierul îndepărtat dintre norii
De pe raiul dealului care-a suferit
Aşa cum suferă verdele-n aprilie; sau va suferi
Ca păsările,-n amintirea ei, care se trezesc din somn
Sau ca dorul ei de luna iunie şi de venirea serii, atins
De ultimele bătăi de aripi ale rândunicii.

V

Ea spune, "Dar, pentru o deplină mulţumire, simt că e încă
Nevoie de acele binecuvântări nepieritoare."
Moartea este mama frumuseţii; de aceea de la ea –
Şi numai de la ea – va veni împlinirea viselor
Şi a dorinţelor noastre. Deşi împrăştie frunzele
Profundei dezintegrări pe drumurile bătute de noi,
Drumul pe care-l ia tristeţea bolnavă, mulţimea drumurilor
Unde-i răsună triumfului frazele de-alamă, unde iubirea
A şoptit puţin, dintr-un surplus de tandreţe,
Face salcia să freamăte în soare
Pentru domnişoare care nu-s acolo ca să privească
Iarba, abandonata la picioarele lor.
Ea-i face pe puştani să adune prune şi pere
Pe un taler uzat. Domnişoarele gustă
Şi se răspândesc nerăbdătoare printre frunzele uscate.

VI

Nu există substitut pentru moarte în paradis?
Acolo fructele coapte nu cad niciodată? Acolo întotdeauna
Ramurile atârnă grele de rod sub un cer perfect, neschimbate?
Dar nu toate sunt aidoma celor de pe pământul nostru pieritor,
Râuri ca ale noastre, căutănd mări pe care nu le vor găsi niciodată,
Aceleaşi ţărmuri aşteptând apele mareei înalte
Pe care în elanul lor şovăitor nu le pot ajunge?
De ce să plantăm peri şi meri pe bancurile nisipoase ale râurilor
Sau să parfumăm falezele cu arome de prune?
Nu-i păcat să ne transferăm acolo culorile,
Ţesătura de mătase a după-amiezilor
Şi sunetele lăutelor noastre modeste!?
În magia ei, moartea este izvorul frumuseţei:
În flăcări, la pieptul ei ne concepem
Mamele pământeşti, mamele noastre-n aşteptare neadormită.

VII

Suplu şi turbulent, o horă de bărbaţi
Va dezvălui cântând orgiastic într-o dimineaţă de vară
Impetuoasa lor devoţiune pentru soare,
Nu pentru zeu, ci pentru zeul care-ar fi putut să fie,
Gol printre ei, un izvor sălbatic.
Cântecul lor va fi un cântec al paradisului,
Ţâşnind din sângele lor, întorcându-se înapoi în cer;
Şi vor intra fi acolo, în cântec, voce cu voce:
Lacul bătut de vânturi întru plăcerile domnului lor,
Arborii, ca nişte serafimi, dealurile străbătute de ecouri;
Iar mult, mult mai târziu va sosi acel cor înălţat de ei.
Vor cunoaşte deplin împărtăşirea cerească
A oamenilor atât de repede muritori şi a dimineţii de vară.
Iar de unde-au venit şi unde se vor duce
Le va mărturisi roua de pe tăplile lor.

VIII

Ea aude, deasupra acelor ape tăcute,
O voce care strigă: " Cripta din Palestina
Nu-i terasa unde lâncezesc spiritele.
Este mormântul Domnului, al lui Isus. "
Noi trăim în epoca veche, în haosul soarelui,
Încă dependenţi de zi şi de nopte –
Sau pe insula singurătăţii, orfani şi anarhici,
De cealaltă parte a apelor mari, fără putinţă de scăpare.
Căprioarele ne cutreieră munţii, iar pitpalacii
Înalţă fluierături spontane împrejuru-ne;
Mure dulci se coc în pustietăţi;
Şi, în solitudinea cerului,
Seara, stoluri de porumbei plonjează
În acrobaţii aeriene, lansându-se
În penumbră cu aripile larg deschise.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumeţul

Frumuseţea acestei lumi mi-a întristat sufletul,
O frumuseţe perisabilă, trecătoare;
Uneori inima-mi tresălta de bucurie
Când vedeam o veveriţă sărind într-un copac
Sau o păsărică pe un ram,
Sau puii de iepure pe câmp la asfinţitul zilei
Luminaţi de soarele-n scădere,
Sau dealurile verzi pe care-alunecau umbrele norilor,
Dealuri pe care oameni voinici au semănat recolte,
Recolte care curând vor trebui culese –
Atât de aproape de poarta Raiului;
Sau copii alergând desculţi pe nisipurile
Mării la mareea josă, sau jucându-se pe străzile
Orăşelelor din Connacht,
Lucruri tinere şi fericite.

Şi-atunci inima mi-a spus:
Toate acestea vor trece,
Vor trece şi se vor schimba, vor deveni trecut şi nu vor mai exista,
Lucruri verzi şi strălucitoare, lucruri tinere şi fericite;
Şi am plecat abătut
Pe drumul meu.

poezie de Patrick Pearse, 1879-1916, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul de zăpadă

Cineva ar trebui să aibă o minte ca aceea a iernii
Pentru a înţelege îngheţul şi crengile
Pinilor acoperiţi de zăpadă;

Ar trebui să-i fi fost frig multă vreme
Pentru a percepe tristeţea ienuperilor degeraţi,
A frunzişurilor pline promoracă, sclipind departe

Sub soarele lui ianuarie; doar asemenea minte
Nu sesizeaza mizeriile din şuieratul vântului,
Durerile din sunetele celor câteva frunze rămase pe ramuri,

Care de fapt nu sunt altceva decât sunetul pământului
Împînzit de acelaşi vânt,
Care bate peste aceleaşi locuri sterpe

Pentru a fi auzite de ascultătorul care ascultă-n zăpadă,
Şi care, fiind nimic el însuşi, priveşte
Nimicul care nu se află acolo – şi nimicul care se află.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucrurile n-ar trebui să fie atât de grele

O viaţă trebuie să lase
semne adânci:
urmele pe unde ea
s-a dus şi de unde s-a întors
ridicându-şi corespondenţa
sau mutând furtunul
în grădină;
unde stătea
în faţa chiuvetei,
un loc uzat, bătătorit;
sub mâna ei, clanţa uşii
de-atâta frecat
a devenit albicioasă;
tivul pe care ea
obişnuia să-l pipăie
în întuneric
aproape a dispărut.
Lucrurile trebuie
să-i păstreze amintirea.
Drumul
unei vieţi trebuie să
rămână marcat;
trebuie să poarte cicatrice.
Şi când viaţa se opreşte,
un anumit spaţiu –
nu contează cât de mic –
trebuie să rămână zgârâiat
în urma marei parade
cauzatoare de pagube.
... Lucrurile n-ar trebui să fie atât de grele.

poezie de Kay Ryan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Camera cenuşie

Deşi locuieşti într-o cameră cenuşie,
Cu excepţia feţei de masă
Argintii,
Şi brodezi
La rochia ta galbenă
Sau ridici o perlă verde
De la colier,
Care tocmai a căzut,
Sau îţi priveşti evantaiul verde
Pe care sunt pictate ramuri de sălcie roşie,
Sau, cu un deget,
Mişti o frunză în bol –
Frunza căzută din copacul de magnolia
De lângă fereastra ta...
Ce importanţă au toate acestea?
Eu ştiu cât de furios îţi bate inima.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul n-are praf şi nici vreun lucru grosolan; el trebuie să fie mai fin decât aerul, mai impalpabil decât lumina, mai pur ca esenţa – este viaţa în puritate absolută... N-are rost să vorbesc cu tine despre lucruri de prisos, cum ar fi forma sufletului, sau unde sălăşluieşte, sau dacă bea şi mănâncă, sau dacă are aripi; căci nu ştiu nimic din toate acestea. Nu. Este mai potrivit să ne încredem în Dumnezeu. Frumuseţea din lumea asta vine toată din mâna Lui, grăind despre perfecţiunea gustului. El este Creatorul tuturor formelor; El îmbracă crinul; El colorează trandafirul, El picură boaba de rouă. El face muzica naturii. El a alcătuit lumea asta cu tot ce e în ea, şi de aceea, încrezător ca un copil, las în seama Lui să alcătuiască şi Sufletul meu.

Lew Wallace în Ben Hur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O opinie agreabilă este acceptată ca adevărată: aceasta este dovada prin plăcere (sau, după cum spune biserica, dovada prin putere), de care toate religiile sunt atât de mândre, când ar trebui să le fie ruşine. Dacă religia nu ne-ar face fericiţi, n-ar fi crezută: cât de puţin trebuie, atunci, să valoreze!

citat clasic din Friedrich Nietzsche
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

dragoste la prima vedere

Dragostea la prima vedere nu este decât materializarea unui vis imaginar care ne-a bântuit dintotdeauna; sau întâlnirea unei feţe, unei figuri, sau a unei expresii perfecte, dar pe care am văzut-o sau admirat-o în alte dăţi, într-un grad mai mic de perfecţiune sau în circumstanţe mai puţin favorabile.

definiţie clasică de William Hazlitt
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scopul activităţii sociale nu va trebui niciodată să fie întreţinerea unei somnolente prosperităţi, ci, mai degrabă, evitarea carenţelor de fond ale vieţii noastre economice şi culturale, care duc în mod obligatoriu la degenerarea individului sau pot cel puţin să o antreneze.

Adolf Hitler în Mein Kampf
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scopul activităţii sociale nu va trebui niciodată să fie întreţinerea unei somnolente prosperităţi, ci, mai degrabă, evitarea carenţelor de fond ale vieţii noastre economice şi culturale, care duc în mod obligatoriu la degenerarea individului sau pot cel puţin să o antreneze.

Adolf Hitler în Mein Kampf, volumul I (1997)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem.... asemenea unei căruţe sau unei caleşti.... care circulă pe un drum simbolizând viaţa sau, mai degrabă, Calea Vieţii. Drumul pe care circulă Caleaşca este unul de pământ. Ca toate drumurile de pământ, el are, de o parte şi de alta a sa, hârtoape şi movile, pietre, urme şi şanţuri. Gropile sau locurile mai ridicate şi pietrele sunt dificultăţile, loviturile vieţii. Urmele sunt schemele deja existente pe care le preluăm de la alţii şi pe care le reproducem. Şanţurile, mai mult sau mai puţin adânci, reprezintă regulile. Limitele peste care, dacă trecem, negreşit vom primi o pedeapsă.... Acest drum are uneori curbe care împiedică vizibilitatea sau, alteori, traversează zone de ceaţă sau de furtuni. Toate sunt etape ale vieţii noastre, de-a lungul căreia "ne rătăcim" sau ne este greu să vedem clar ori să anticipăm un obstacol, căci nu putem zări nimic din ceea ce se află "în faţă".

citat din Michel Odoul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea unui soldat

Viaţa se contractă şi moartea e aproape,
Ca într-o scenă de toamnă.
Soldatul cade.

El nu devine pentru trei zile un personaj,
Nu-şi impune desprinderea,
Nu pretinde niciun fel de pompă.

Moartea e absolută şi lipsită de grandoare,
Ca într-o scenă de toamnă –
Când se opreşte vântul,

Când se opreşte vântul şi, acoperind cerul,
Norii îşi continuă, cu toate acestea, plutirea
Într-o direcţie sau alta.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bărbaţii călătoresc prin toate haltele

bărbaţii vor să bea apa feminităţii
(la toate vârstele înfloririi
şi coacerii pământului)
până la marea plecare
prin haltele văzduhului.
şi în peşteri din stâncă
şi în borta peşterii
(unde se agită o fiară),
şi în momente de graţie
sau de răsucire a sufletului.
pentru ei femeile
sunt nişte cetăţi
(ce se vor cucerite şi împodobite
cu crengi de măslin).
când au gustul gutuielor coapte
bărbaţii călătoresc
pe firul altor ape
ale inimii sau ale morţii
şi au viziuni cu femei
-adevărate roţi-
care să le mişte altfel universul.
doar când întâlnesc Ane
(încep să ridice mânăstiri
şi nu mai fug în lume cu niciuna)
devin miri lunatici
şi-şi pun pe umeri luna
alunecând pe fereastră cu una
cu coasa care le leagănă somnul
până ce devin păsări cuc
şi nu mai ştiu în ce parte se duc.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Literaţii se ocupă deseori cu cerul şi nu există în toate literaturile un poet care să nu fi vorbit de soare, de lună, de stele etc. Din nefericire, vorbesc totdeaua de lucruri pe care nu le cunosc; se mulţumesc cu nume care sună frumos şi puţin le pasă dacă acel nume e al unei stele, sau constelaţii, al unei planete sau comete, ba pun la cale evenimente astronomice care nu s-ar putea întâmpla niciodată.

citat celebru din Victor Anestin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astăzi, când ororile deformaţiilor din picturile şi sculpturile unor artişti moderni au ajuns să ne arate cum trebuie să fie un corp frumos, am putea regreta că nudul şi amorul fizic nu sunt bine studiate în toate atitudinile de către pictori. Artiştii ar trebui să se lepede de prejudecăţile unei morale grave ca prostia şi să trateze cu sinceritate şi realism aceste subiecte aşa de nobile ale vieţii omeneşti.

Camil Ressu în Însemnări
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miros, pieptene, lingură

Chiar şi "ar-fi-putut-fi" revine.
Cel mai simplu lucru – miros, pieptene, lingură –
se întoarce învolburând o pulbere strălucitoare-n aerul însorit,
o confuzie care se cere şi trebuie cunoscută,
o sete insistentă de istorie, o foame a sufletului.
El aşterne ideea pe hârtie,

rememorând cum ei priveau odată două nurci –
acele jurubiţe sinuoase mai fluide decât însăşi apa.
Gândul şi sentimentul sunt oare la fel de întreţesute,
o elice-n spirală arzând timpul?
Acum apa s-a liniştit,
reflexia şi pierderea rămân egale cu ele însele.

Dar, unde se duc, de fapt, se întreabă el,
sau de unde vin;
este vorba de nişte mijloace de reînviere,
de un pâlpâit al celulelor, de o nevoie de simetrie?
Renunţă la o dimensiune şi... despre ce a fost vorba?
Ticul nervos al ironiei lui e doar o scurtătură:

două ezitări, ăă... ăă...
într-o declaraţie de dragoste,
întrebare-răspuns într-o dezbatere fără importanţă
sau mai puţin, un citat care marchează ambele capete
ale unei anecdote cu poantă debilă –
"două aripi negre care nu ne pot susţine păsărica-n zbor".

Iar familiarul apel la bun simţ....
aparţine conştiinţei, confuziei sau laşităţii?
Muzica se pierde în ea însăşi, scrie el,
Cuvintele înoată înapoi prin cuvinte, lucruri de felul ăsta.
El scrie o carte despre Sciţia.
Umblă vorba că ea s-a apucat de golf.

Ce a mai rămas? Un dor de albastru.
Şi-o amintire care le supravieţuieşte amândorura –
o jumătate de lună cărând pe cer povara jumătăţii nevăzute,
carnea aceea mai de preţ decât toate. Există
o plenitudine ataşată fiecarui lucru.

poezie de Jan Owen, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Cineva, seamana pe furiş seminte in mine..
Unele de cuvinte.. unele de gânduri.. unele de emoţii..
Toate. s semănate pe ramurile unui măr.. cu rădăcini în inima mea...
Măr, fara şarpe.. Sau...
Apoi seminţele cresc in mine, adapându. se in izvoare de suflet..
După ce sunt semănate,
eu le dau viaţă..
Naşterea insa e mereu provocată
de o atingere, un dor sfâşietor.., o strângere de inimă.. o rasuflare care se frânge cald...
de tristeţea nesfârşită sau
fericirea absolută a unei clipe -extazul absolut...
Ca orice naştere.. are chinurile ei...
mă revars insa în taina, usor si lin...
precum. alunecarea ta in mine...
Dorurile toate. mi sunt şoptite, iar strigătele mute... Doar de tine ştiute...
Te simt ţinându. ma de mana.. şi curgând odată cu ele..
De aceea scrierile mele ar trebui semnate cu numele tau...
De fapt tu m. ai născut pe mine..
creatorul a ce sunt eu.. eşti tu...
Esti săpat în mine..
pentru totdeauna....
cu litere.. cu şoapte.. cu doruri..

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciun copil sub vârsta de cincisprezece ani n-ar trebui să primească instruire pe subiecte care ar putea să fie vehicule ale unor greşeli grave, cum sunt filosofia sau religia, pentru că noţiunile greşite imprimate timpuriu rareori pot fi dezrădăcinate, iar dintre toate facultăţile intelectuale, judecata este ultima care ajunge la maturitate.

citat celebru din Arthur Schopenhauer
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurul lucru de care sunt mândru că l-am descoperit foarte devreme, înainte de douăzeci şi unu de ani, e că nu trebuie să procreezi. De aici mi se trage groaza de căsătorie, de familie şi de toate convenţiile sociale. E o crimă să-ţi transmiţi tarele unei progenituri, silind-o astfel să treacă prin aceleaşi suferinţe ca tine, printr-un calvar poate şi mai cumplit decât al tău. Să dau viaţă unei fiinţe care să-mi moştenească nefericirile şi bolile – asta n-am putut s-o accept niciodată. Părinţii sunt cu toţii nişte iresponsabili sau nişte asasini. Doar brutele ar trebui să procreeze. Mila te opreşte să fii "genitor". Cuvântul cel mai atroce din câte cunosc.

Emil Cioran în Caiete I. 1957-1965
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Faptul că cei mulţi se tem de moarte ne atrage luarea-aminte asupra dorinţei sufletului de a învăţa: acesta fuge de ceea ce nu cunoaşte, de ceea ce este întunecat şi neclar; în schimb, prin natura sa, el urmăreşte ceea ce este manifest şi poate fi cunoscut. Din acest motiv, ar trebui să-i onorăm în chip deosebit pe cei care ne-au făcut să vedem soarele şi lumina şi să ne arătăm pietatea faţă de tatăl şi mama noastră, căci datorită lor avem parte de cele mai mari bunuri: acestea sunt, se pare, putinţa de a gândi şi aceea de a vedea. Din acelaşi motiv, ne bucură lucrurile familiare şi oamenii cu care suntem obişnuiţi – iar pe cei cunoscuţi îi numim prieteni ai noştri. Toate acestea demonstrează cu claritate faptul că tot ceea ce poate fi cunoscut, tot ceea ce este manifest şi clar este ceva ce trebuie să fie iubit. Or, dacă acest ceva cognoscibil şi clar trebuie să fie iubit, atunci şi cunoaşterea şi gândirea trebuie să fie, în acelaşi fel, iubite.

Aristotel în Protrepticul, fragmentul 102 (2005)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!