Devalizatori de-un neam de artă

Ar trebui să fiu, c-am har, un fortunat,
Că am coloana infinitului în moştenire,
S-o urc mereu şi să mă înalţ, fără oprire...
Să privesc tot, de acolo sus... apreciat!

Şi loc pe scaun aş avea, de rezervat
La masa lumii, de-aş tăcea s-ascult puţin
Şi-aş fi înţelept cu cei ce bine-mi vor, nu spin...
Se dă respectul... de se vrea un respectat!

N-am parte de acolade de plăcere
Şi am deschisă o poartă, de sărut,
Cu atâtea mâini întinse, ce-am avut...
Dar nu strâng pumn... de onoarea mi se cere.

Sunt un bogat, mic simbol de un neam
Sublimă artă, în toată lumea-n jur râvnită,
Dar prăvălesc simbolu-n praf, cu ţara mită
Plătind, pe "alese", bolovanii... Ce sărman!

Îmi strigă scrisul păs ce am, dar nu se trece
Niciun cuvânt, că iar cuvântu-i sechestrat,
De cei ce-l au, aşa puţin, dar rezervat...
Să scrie legi, pentru legat... hoţii să-ncerce!

De-aş pune iară să încarc carul cu boi,
Chiar de o să trag, tot cu-ăi săraci, ca vite,
E-un timp când toate au un liman, iubite
Popor curat, dar laş un pic... Şi sunt cu voi!?!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (20 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-aş fi rege

De-aş fi rege-aş duce-o tot în chefuri
Şi-aş întinde-ospeţe noaptea toată,
Dar pe cei cu care-aş face-o lată
I-aş ucide-a doua zi în beciuri.

Mi-aş vopsi picioarele cu roşu,
Şi-aş iubi bomboanele şi danţul,
Seara aş ieşi, plimbând cu lanţul,
Când ogarul verde, când cocoşul...

Şi din ţara mea şi-a frumuseţii
Tuturor le-aş face câte-o parte,
Încât veacuri multe după moarte
M-ar cânta tâlharii şi poeţii.

poezie celebră de Radu Stanca din Poezii (1973)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-aş putea...

De-aş putea să rup din cer doar un petec de albastru
Aş croi din el umbrelă pentru sufletu-mi sihastru
Să îl apăr de ninsori şi de ploile târzii
Dar n-am aripi ca să urc peste norii plumburii

De-aş putea să rup de sus doar o rază aurie
Aş picta cu ea un soare să mi-l pun la pălărie,
Sufletul să-l încălzească când îmi plouă şi îmi ninge
Dar n-am scară să mă sui, soarele nu-l pot atinge

De-aş putea să fac din ochi un izvor cu apă lină
Mi-aş spăla sufletu-n el de păcate şi de tină
Poate vede şi el Raiul, c-am oftat şi am tot plâns,
Însă lacrimi nu mai curg şi poate n-au fost de-ajuns...

De-aş putea aş fura focul de la însuşi Prometeu
Şi-aş aprinde c-o scânteie o iubire-n pieptul meu
Pentru tine care ştii să provoci ca o ispită
De n-aş şti că toamna cerne sentimentele prin sită...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradoxul creaţiei

Păşeam agale- în iulie de foc -
Cu soarele în explozie de atom.
Şi mă gândeam; ce mic sunt, deşi-s om...
Mai mic, decât un câine, hârjonind de joc.

Cu creierul- fierbinte de amintiri-
Găseam că sunt total în handicap.
Uitat pe aici, de lume... de nu încap;
N-am loc, nici cum cel câine, printre firi.

Căci limba nu serveşte la nimic,
Chiar de vorbeşti, căci nimeni nu ascultă.
Nici nu mai ştiu, ori lumea-i foarte multă?
Ori spaţiul, ce mi-l cer, devine mic?

Nici nu mai pot să-mi stăpânesc, în piept,
Dorinţele nebune- câştigate...
Ce-am învăţat, mulţi ani, când făceam carte...
Şi mulţi apoi, gândindu-mă deştept...

Şi poate sunt, c-am trecut milioane...
De întâmplări- ce tot planificam.
Şi niciodată, ţel, nu reuşeam,
Ci un produs... a sute de persoane.

Nu ştiu de fel, cum, leul din savană,
E programat, mai bine de cât mine!?
Să fie rege, de când timpul ţine...
Şi timp, nu iroseşte de pomană!

Nu sunt nici cum furnica fără creier,
Ce poate face totul, fără minte.
Ce ştiinţa... îmi povesteşte? Se dezminte!
Nici ca să cânt, nu ştiu, precum un greier.

N-am nici talent, sau poate, n-am curajul
Cuvântul ac să-l fac- când mă susţin...
Cum scorpionul varsă prin venin
Dorinţa de-a învinge- nu sclavajul.

Abil, ca şarpele să pot să mă strecor,
Prin apă să înot- ca prin nisip...
Nu-s efilat, iar membre- de-am primit;
Târâş mă mişc, nici pom nu urc uşor.

Şi chiar cu sticle de dublez vederea,
Şi aripi de metal mă poartă în zbor...
Nu pot plana, în picaj, precum cocor,
Şi nici distinge, chinul, sau plăcerea.

Şi chiar muncind, nebun, până a piere,
Ca să adun rezerve, să fiu bine...
Eu, mulţi de-aş fi, mai mulţi decât albine;
Tot nu aş umple univers... de miere.

Iar dacă aş fi Chanel, Armani... toţi,
Cu averi imense şi laboratoare;
N-am cum s-ating esenţele de floare,
De la magnolii, ori tulipa de doi coţi.

Chiar galaxie, de buchet, de-aş da în dar,
Eu dragoste nu pot, să răspândesc;
Aşa cum Panda- simbol chinezesc-
Inimi înmoaie... în spectrul planetar.

Atunci, ce sunt, de ce susţin că-s primul?
Căci nu pot depăşi, nici un- nici unde?!...
Dar mintea, caldă, din străfund răspunde;
Doar suflet... ce-ai primit în dar... el e divinul.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (17 mai 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nostalgic clasicism

Priveşte în jos peste monoclu, cu palma la lavalieră,
Cadranul ceasului, cu lanţ din buzunar de vestieră
Şi se îndreaptă, dos arcat, semeţ, stăpân pe auditoriu
Dintre amici, ce-i urmăresc un gest subtil, premonitoriu,
Apoi îşi drege glas un pic, din guturalul sacadat
Şi-şi spune clar, cu voce calmă, precis şi fără răspicat,
Părerea sa despre onoare, din ţara sa, ce-i afectată
De un început de mojicism proletarist şi judecată
De-o pierdere de bunul simţ, de manierele alese,
Ce tot încep să se strecoare printre jurnale noi, să pese
La Europa dinspre vest, ce-a fost odată loc de şcoală
De franţuzism, dans vienez şi acum presimte, ca o boală,
Ce infectează dinspre ruşi, c-o seceră şi c-un ciocan
Şi prinde, vezi, printre vecini, la sud Carpatico-Balcan...
E-un pic de tremur în vocale, ca de-un pierdut ireparabil,
Ce mintea sa, de gentleman, găseşte sigur lamentabil
Şi încearcă o previziune, ce ascunde în parte în conştiinţă,
Spunând doar că popor începe să-şi piardă-ncet a sa credinţă!
Se uită cald la cei din jur şi parcă îl trece un fior,
Că se va pierde o zi de toţi, aşa cum sunt, 'ntr-un viitor...

E-un ultim personaj de vis, ce-l am în minte, de la tata
Când era mic şi-a fost odat' băiat, ce le dădea îngheţată,
El care-a moştenit şi ceas, onoarea, cultul de mândrie,
Statura dreaptă, spusul calm, atâtea-n mintea-mi încă vie
Şi-un dor nebun, de ce s-au dus şi-i caut, mai mondeni, cinstiţi,
Dar nu-i găsesc şi doare rău, că-s mulţi acum din cei pestriţi,
Cu răsărit, nu simbol gând, ce-mi lasă aşteptări pierdute...
Şi-s aşa singur, să mă bat, să recâştig din nou redute!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 mai 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascuns în ceaţă

Râde vecinul, că nu mi-e bine,
Cred... de-ar putea, m-ar otrăvi.
Dar bag de seamă, că îi e ruşine
Şi zilnic, ştiţi, eu îl voi chinui.

Ascuns în ceaţă... dus de dimineaţă
Îmi ar cu drag pământul meu.
Când o fi soare... şi iarbă creaţă,
Ştiu c-am semănat tot ce-am vrut eu
.
Satul... mă cheamă acum din depărtare...
N-aş merge, dar nu am de ales.
Loc e destul ştiu... pentru fiecare,
Dar nimeni nu mă ajută la cules.

O zână... vine şi-mi spune... hai acasă,
Să ştii că niciodată nu te voi părăsi.
Inima ar vrea... dar anii nu mă lasă
Rănit în suflet doar câmpul l-aş păşi.

O clipă simt că doare... oare cât voi putea...
Să încerc să fiu tare... să-frunt zodia mea.
Ascuns în ceaţă, mă zbat într-o credinţă
Şi-n 'cerc ca să câştig dragostea ta.

Dar strig zadarnic... mă lupt chiar cu destinul,
Dau totul la o parte, chiar dacă sunt lovit.
Ştiu că se poate, că îmi alini tot chinul
Şi-aş merge înainte ca să fiu fericit.

Degeaba mai încerc... că Dumnezeu îmi spune,
Ioane...! timp... puţin ţi-a mai rămas.
Dar încă sunt puternic, încă am un nume,
Şi pot să întorc grăbit, ultimul ceas.

Doresc să port opincă, o coasă pe umăr să am.
Să plec de acasă nu vreau îmi este frică
Rămân să cânt într-un pustiu încă un an.
Şi-apoi... când Dumnezeu va vrea, un suflet mai ridică.

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă tem

Mă tem că nici popor n-ajunge
Să învingă şleahta de tâlhari
Precum haiducii, pe cai mari...
Şi care pot pe neam înfrânge!

Mă tem c-am pe-undeva, înăuntru
-În ce-i istoria trecută-
O rădăcină înfipt-neruptă...
Într-un vampir, la neam, lăuntru.......

Mă tem şi de-alde ce-s pe stradă,
Că nu le ştiu hidosul gând,
Nu-i ştiu pe ce orgii îs stând
Şi când pot răbufni-n paradă!?

Mă tem, de ce-am ales, sau nu,
Că n-am ce face, e totuna!
Oricum se schimbă-ntr-un, într-una,
La fel... Cum n-ai mai ştii de "TU"!

Mă tem al dracului, de tot,
De ce mi s-a promis degeaba!
Mă tem, că încet devine graba
Şi, zâmbet poate fi netot!

Mă tem că drept, se minte strâmb
Şi, prostul trece de deştept...
Şi-s aşa mulţi, să-i iau în piept...
Şi ei în piept mi-nfig carâmb!

Mă tem că tot ce-am câştigat
Din toţi de-ai mei, ce au pierit,
Parcă n-a fost, s-a risipit...
Şi sânge n-am, l-am tot vărsat!

Mă tem pentru că eu n-am gură,
Şansa să ţipe, ce-au tot hoţii...
Şi mi-au luat vis şi, eu, nepoţii
N-o s-avem nici de bătătură!

Mă tem până şi de ai mei,
Că-s creduli rău, n-au vigilenţă,
Sau gaură-i inteligenţă...
Ori, sunt şi ei, tot derbedei?!

Mă tem, mă tem chiar şi de mine,
C-am tot crezut în tot ce fac,
Dar am greşit şi eu şi, tac...
Că oricum n-am glas, nici sânge-n vine!

Mă tem că Dumnezeu mă lasă
Singur şi, sunt cu mâna goală!
Dar, o să mă fac iad, cu smoală...
Şi Drac, să-i pescuiesc în plasă!...

Pân' n-or mai şti de ei, de casă!
Că oricum sunt morţi şi, groapa-i rasă!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 februarie 2017)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul unui om

Ce-am fost cândva azi nu mai sunt...
Dar ce sunt azi îmi pare rău
Că n-am putut să fiu mereu -
Acelaşi cântăreţ cu chip de Sfânt...

Când am urât am fost iubit,
Când am iubit am fost urât...
Şi-n viaţă n-am cântat decât
Romanţa Celui răstignit...

Tot ce-am sperat rămas-a vis,
Şi-am dobândit ce n-am visat...
Dar ce-am fost ieri am şi uitat -
Un titlu de volum nescris...

Şi-azi, dacă sunt un chip de Sfânt,
Aşa m-a vrut, pesemne, Dumnezeu -
Să fiu tot altul... Şi să-l cânt mereu
Pe cel ce-am fost cândva, dar nu mai sunt...

poezie celebră de Ion Minulescu din Viaţa literară, I, nr. 4 (22 ianuarie 1906)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imigrant

E devenit aproape o rasă
Făr' de culoare definită.
"Exterior" îi este ispită...
S-a săturat, de viaţă "trasă".

Visează sigur motivat,
Câştigu-i doar mulţumitor.
Îşi face plan de viitor...
De unde e, s-a săturat!

Nimic nu vrea, nu mai îl leagă.
Renunţă fără să clipească
La neam, la ţara strămoşească;
Nu o mai vrea, nu-i mai e dragă.

Îşi vinde tot şi pleacă-n lume
Căci fiu de neam, este hulit.
N-are nimic, chiar de-a muncit...
Nu-i dintre fortunaţi, nu-i nume.

Ajuns "aiurea" nu-i uşor,
Munceşte mult, de se speteşte.
Adună un pic, dar reuşeşte...
Nu-i fericit, dar are spor.

Îi e dor de ţară, sau de-o rudă,
Dar timpul trece, uită-ncet.
E drept, trăieşte sobru, ascet,
Ban se câştigă greu, cu trudă.

Vine pe-acasă tot mai rar,
Pentru cutume, ce-a lăsat.
Prietenii l-au şi uitat,
E ruda, ce aduce dar.

Are mâini roase de la muncă,
Dar are casă şi maşină;
Putea să stea, el n-are vină...
Acasă-s hoţi, ştiu doar poruncă.

De ce-i mai bine în altă parte?
De ce, noroc, au numai curve
Şi n-are cine să-i perturbe!?
Ne pierdem neam... ne dorim moarte!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Freamătul norilor

De-aş fi ştiut că pot vorbi cu norii,
M-aş fi legat la ochi, să nu îi văd,
Să îmi închipui că nu-s ei, ci zorii
Sau curcubeul după un prăpăd.

Căci norii negri-mi par, pe cer, povară,
Aşa cum cei din suflet pot să-mi fie
Ca o furtună ce-i alungă, iară,
Pe-aceia albi, de dulce armonie.

Dar i-am văzut şi, să le spun să plece,
Aş vrea s-o fac şi rău nu mi-ar părea,
Căci ştiu că freamătul din ei va trece
Şi vor pleca. Ei... singuri vor pleca.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rod

Stau aninat ca fructul, sus pe ramuri,
Mai copt pe zi ce trece, aştept să cad
Bun de consum, pe o potecă, în plin vad...
Îmbujorat de atâta pârg să-nroşesc flamuri.

Mă însămânţez tot neam de acelaşi trunchi
Şi-aş vrea din miile seminţe fără număr,
Ce putrezesc, să dau lăstarul rar şi tânăr...
Şi tot aşa, să fiu al neamului mănunchi.

Chiar floare dac-am fost, purtat de albine,
Nicicând n-am fost un dezrădăcinat
De-al său pământ, ce semeni mi-au mai luat...
Că-s seva lui, mai mult la rău, decât la bine.

Şi pasăre de m-ar mânca să mă digere
Împrăştiind sămânţă-n locuri depărtate,
Rămân tot eu, ce nasc paternitate...
Ce-aş vrea s-o ştiu născândă, nu că piere.

Privesc în jur; măcar nu-s doar o frunză,
Ospăţ de vreo omidă, doar caducă,
O lucrătoare veşnică, pierind nălucă...
O foaie-curcubeu de verde, galben, ruginiu... de-o pânză.

Poate am trăit mai scurt de astă dată,
Îmbobocit târziu şi n-apuc pân' la iarnă,
Ce oricum îngroapă tot, fără să cearnă...
Rămân fruct, o poveste ce în nou se adapă.

Ce şansă am avut c-am apucat dulceaţă,
Strânsă s-o dau, n-am pierit verde crud.
Rămân mătase din cocon, nu cad frunze de dud...
Sunt rod, trunchi deşirat în coli, cu scrisă... viaţă!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea albastră

am în piept o pasăre albastră care
vrea să iasă
dar eu sunt prea sever cu ea,
îi spun, stai acolo, nu voi permite
nimănui să te
vadă.
am în piept o pasăre albastră care
vrea să iasă
dar eu îi torn whisky pe pene şi inhalez
fum de ţigară,
iar prostituatele şi barmanii
şi băcanii
nu vor ştii vreodată
de existenţa ei
interioară.

am în piept o pasăre albastră care
vrea să iasă
dar eu sunt prea sever cu ea,
îi spun,
şezi blând, vrei să-mi complici
existenţa?
vrei să mă pui în
dificultate?
vrei să îmi sabotezi vânzările de carte
în Europa?
am în piept o pasăre albastră care
vrea să iasă
dar eu sunt prea deştept, o las să zburde
câteodată noaptea
când toată lumea doarme.
îi spun, ştiu că eşti acolo,
prin urmare nu fi
tristă.
apoi o pun la loc,
dar ea mai cântă puţin
acolo înăuntru, nu am lăsat-o chiar
să piară
şi dormim împreună
aşa
cu înţelegerea noastră
secretă
şi este suficient de emoţionant pentru
a face un bărbat
să lăcrimeze, dar eu nu
lăcrimez, dar
tu?

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Dan Costinaş
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steaua mea

Cu nostalgie pribegesc prin viaţa mea
Şi comori în ani adun în ea,
O salbă de argint sunt zilele trăite
Şi de diamant sunt clipele fericite.

Urc şi urc cu paşi mici şi uşori,
Pe o scară -naltă de mătase,
Câteodată am mai şi căzut,
Firele strâns mpletite m-au salvat,
Că prin al meu destin aşa mi-a fost dat.

Mă înalţ anevoios şi paşii -s număraţi,
Mult a fost, puţin a mai rămas,
La liman curând eu voi ajunge,
Al meu val în mare se va stinge
Şi în alt ţinut eu voi ajunge.

În urmă mai privesc din când în când,
Să cobor desigur nu mai pot
Şi aşa eu urc, tot urc, până la cer
Şi de acolo de sus aş vrea,
Să găsesc şi să ating steluţa mea.

Acum, la senectute, mă întreb firesc,
Voi reuşi eu oare vreodată să strălucesc
Şi lumină să aduc pe acest pământ
Prin a mea viaţă şi al meu cuvânt
Aşa cum sufletul îmi spune
Că nu sunt chiar oricine -n astă lume?

Sper şi tot sper că în al nouălea ceas,
Din timpul ce mi-a mai rămas,
Luminiţa ce la naştere mi-a fost dăruită,
Să se aprindă şi să strălucească
Aşa cum a vrut Pronia cerească,
Şi cu lauri fruntea să- mi împodobească.

poezie de Georgeta Ganea (6 noiembrie 2022)
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă într-o călimară...

Un toc vechi şi murdar de cerneală
E singura-mi comoară
Dar fără voi ce s-ar alege
De scrisul meu?
Căci tot ce am făcut până mai ieri...
A mers pe foc sau la maculatură.
Oh, preferam să tac.
Dar asta până ieri. Acuma, gata!
Dau viaţă scrisului...
Punem capăt timpului pierdut...
Sperând că nu se va termina cerneala,
Căci eu chiar de aş plânge în călimară,
Sau chiar cu sângede la răni aş scrie...
Aş scrie iar cu lacrima-cerneală
Chiar de ar trebui să mor de-o mie de ori pe zi.
Oricum ultima mea clipă ţi-aş face-o cadou ţie, cititorule.
Şi aş trăi prin tine...
Chiar şi cu rugina sufletului meu aş trasa dungi,
Hieroglife pe hârtie...
Chiar de voi fi rănit mi-aş căţăra pana pe "masa tăcerii" lui Brâncuşi,
Ori pe o "coloană a infinitului",
Implorându-l să îmi sculpteze litere,
Ce le-aş aşeza în pagină doar pentru voi...
Şi tot aş scrie.
Mi-aş pune chiar şi viaţa,
Într-o călimară...

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Definitiv... lipsuri

Mereu mi-am dorit fericirea, mereu,
şi-am luptat s-o câştig pe vecie,
dar chiar de-am strigat-o o viaţă, e greu...
n-o să vie.

Mereu mi-am dorit să n-am lipsuri, mereu,
şi-am muncit mult o viaţă,
dar n-am adunat, n-am talent de evreu...
nu-s pe piaţă.

Mereu mi-am dorit frumuseţea, mereu,
şi-am crezut în oglindă,
dar nu-i vina mea, n-am avut pedigreu...
nu-i a mea, se perindă.

Mereu mi-am dorit s-am dreptate, mereu,
şi-am urât interesul,
dar chiar de-mi pun toga de arhiereu...
nu-s alesul.

Mereu mi-am dorit să fiu primul, mereu,
şi-am făcut multe şcoli,
dar n-am de la tată şi mamă tupeu...
n-am idoli.

Mereu mi-am dorit doar iubire, mereu,
şi-am pus suflet cu totul,
dar chiar de-am dat inima, ca pe-un antreu...
n-am norocul.

Mereu mi-am dorit sănătate, mereu,
şi zile şi nopţi n-am uitat-o,
dar chiar de sunt însumi un epicureu...
n-o mai am, am forţat-o.

Mereu mi-am dorit un confort minimal,
l-am crezut dobândit,
da-s victima lumii, ghinion triumfal...
n-am destinul dorit.

De ce oare, noroc, nu se-mparte egal
-şi-am recurs la suprema instanţă-
dar se pare că totu-i clădit imoral...
nu-i balanţă!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mistic

Mi-am depăşit deplin credinţa-n mine
Ce o gândeam că-i de nezdruncinat;
Cuvântu-i cel puţin... dezesperat
Când doar zadar e... mistic intervine.

Greu explicabil; n-am niciun control
Nici plan să fac, chiar dac-am mai făcut!...
Împiedicat mereu să-l execut
De convergenţe din neant, fără vreun rol.

Nu sunt în niciun fel carieristic
Cu crez că totu-n viaţă-i avuţia
Şi vrutu-n viaţă-i tot... D-am inerţia
De crez, în "trend", că sunt... Irealistic!

Mă am exemplul cel mai concludent,
Al involuţiei pe scara de uman;
Orice credinţă pare-se-i în van...
Sunt neîncetat erou de accident!

Sunt parte de-un întreg interactiv,
N-am prin predestinat nicio prerogativă;
Tot se decide hazardat... Iniţiativă
E doar o farsă de-amăgit fară motiv.

Deci crez profund e doar eufemistic,
Că rezolvările dorite nu-s alese;
Depind d-inexorabile sensuri perverse
În haos controlat... de ştiinţele de mistic!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 martie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răscruce

... mă bate gândul să scriu proză
şi să-mi destăinui viaţă;
un parfum de nuanţe-n amintiri
fără vreun atribut de roză,
un mic platou unde-s încolăcit o aţă,
ce mă mişcă, unde-s o paiaţă
printre figurine, alte pripăşiri...
acum cât mai e timp, pân' la apoteoză,
cât încă pot să-mi deapăn dintre retrăiri!

... curios lucru, îmi tot fac bagajul
de la un timp; nu ştiu de ce,
din ce tipar, ce litere de plumb
se tot înghesuie-n cuvinte, aşalandajul
m-apasă, tot se trece, trece?...
... cum c-ar fi timp, ce-l calculez la rece,
dându-mi stupide limite de un sucumb
stupid, aleatoriu de morbid; linşajul,
ce nu ştii când şi cine pregăteşte bumb?!...

... dar hotărârea am luat-o clar
din lungul şir de experienţe,
că devin sumbru când îmi caut rimă,
nu sunt ca-n viaţă un prozaic cocalar,
aşa cum sunt în fond, am fost mereu mănunchiul de valenţe...
aşa cum toţi avem mai multe existenţe...
deci sunt la fel, nevinovatul care-şi poartă vină;
tot eu postaş, expeditor, destinatar,
şi vreau să fiu capabil, să las vers, să văd de... albul mă exprimă?!?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (22 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Levitaţie

ce-am păţit, doar adormisem
-e-adevărat, epuizat de o durere atroce,
apoi înconjurat de-atâta bine-
dar mă privesc, fără de ochi, ce-i închisesem
şi totuşi văd atâta negru peste tot şi, nici n-am voce
să strig că parcă-s din cărbune şi n-am vine...

mai am un pic, scăpat dintr-o imensă amnezie
şi, simt o flacără din lumânarea, parcă a mamei...
şi nu, nu doar de la ea, e ca un val de oameni,
un fel de necredinţă în tot, o erezie,
că nu mai sunt cu ei... e-adevărat, nu mai am simţul foamei,
atâta de uşor rămas, fără dorinţi, un privitor de seameni...

sunt un desprins inert, un ferice etern,
dar am o urmă de regret că nu mai sunt ce-am fost,
unul ce nici nu mi-l mai ştiu, un gând,
ce-acum e parcă atât de tern,
că nu mai sunt ambiţii, nu mai sunt plăceri, nici post...
dar ce tot zic, mut... mă duc să-i prind pe alţii, să prind rând.

Se vede, un pic, pe cer o dâră –dacă vrei s-o vezi-, un şir zburând mergând...
Eu unu' îl văd. Sunt nişte umbre fumegând, arzând...
Plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de sacrificiu

Cunosc o fată, ce o ştii şi tu, copil, femeie, dragă mamă...
este frumoasa mea pe veci, doar ea, care mereu mă cheamă
şi alerg oricând s-o mângâi, s-o apăr de primejdii, s-o sărut,
să-i dau iubirea, toată strânsă de când sunt, de când cu neamul sunt născut
şi-o port în flori şi-o ţin pe braţe, praguri s-o trec, că-mi e şi după moarte, ea, femeie...
mi-am împlântat-o în suflet, unic gând, tot ce-oi avea vreodată, unica idee,
c-o ştiu că numai ea mă poate creşte, cu tot ce-am, pe mine şi pe toţi ai mei,
curaţi în simţuri, falnic dedicaţi, toţi curajoşi să-i ţină flacară aprinsă, nişte Prometei,
şi-o oblojesc, că-mi este mamă şi visu-i unic să-i fiu mare,
ei, ce s-a dat cu toată, de ofrandă, cu tot ce-i este, intim are...
iar azi mă închin stând în genunchi şi mă curg lacrimi tot, afară,
că-i ziua ei şi n-am alt dar, să-i dau îndeajuns... Te iubesc Ţară!
Îţi jur în veci, podoaba mea... să-ţi port demn nume... să nu moară!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 decembrie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul

Toată viaţa scrii, gândeşti,
Apoi în cărţi tipăreşti,
Trece viaţa, îţi trec anii,
Nu ai timp să-ţi mai iei banii,
Ori să-ţi câştgi ce ţi-au luat tiranii,
Ce folos! Cât trăieşti,
Zi şi noapte tot munceşti,
Nu te bucuri de nimic,
Să ai parte doar un pic...
După moarte toţi se uită,
Apoi scrisul ţi-l aruncă.
Mulţi nu ştiu aprecia,
Zic că nu e munca ta.
N-ai simţit cât ai trăit,
Că eşti apreciat un pic.
Cine nu simte, nu ştie,
Poate avea cărţi o mie...
De-ar citi, s-ar îmbogăţi
Şi alţii l-ar pomeni.
Cine-i bogat de cultură,
Creşte verde în natură
Şi nu-l uită lumea bună.
Pe mormânt cresc floricele,
Îngerii cu luminele;
Te conduc în Rai cu ele...
Să te odihneşti puţin,
Că viaţa ţi-a fost un chin.
Nu te-ai bucurat în viaţă,
Dumnezeu îţi dă speranţă,
Te are în grija Lui,
În grădina Raiului.
Acolo e loc pentru tine,
De n-ai avut noroc în lume.
Mulţumesc lu Dumnezeu,
Că trăiesc şi n-o duc rău,
Am fost om fără noroc,
A mea ştiinţă n-a avut loc.
La cei răi le-a stat pe spate,
Să le-ajungă mai departe.
Îmi doresc doar sănătate,
Dumnezeu mi-o face parte,
Să trăiesc, să am de toate.
La nime nu cer nimic,
Doar dreptul meu – lucru mic.

poezie de Valeria Calma Pleşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastru

De-aş fi iarnă, ce-aş mai ninge peste trupul tău sedus!
Dar, nu sunt şi ninge cerul vinovat, de jos în sus.
De-aş fi mare,-n braţe-albastre, te-aş purta spre mine-n larg,
Dar, în braţe, port doar vise, umbre ce de ţărm se sparg.

Şi de-aş fi suspin de vară-n asfinţit de flori de maci,
Ţi-aş fi lacrima-povară, dar nu sunt şi-n ierni mă-mbraci.
De sub neaua vieţii mele, te adulmec şi te chem
Să îmi fii colind albastru, dezlegare de blestem.

De-aş fi toamnă-n strai de frunze ruginii şi de gutui,
Ne-am sorbi la prânz şi cină şi-amândoi am fi sătui;
Eu, licoare aromată, căpşunică-n bob răscopt,
Tu, şampanie aleasă, aşteptând să te adopt.

De-aş fi primăvara verde, şi tu frunză-nmugurind,
Fir de iarbă ce-ncolţeşte pe-al iubirii tainic grind,
Aş mai cere înc-o viaţă, să am timp să te iubesc;
Dar nu sunt nimic din toate şi-n nimic nu mă găsesc.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!