Daniil Sihastrul

Ajuns în vale, pe un râu în spume,
Aşa cum scris-a pana de poet,
Bătrânul Ştefan glăsui încet
Către sihastrul ce-a fugit de lume:

Când am simţit pe-al ţării trup nepace
m-am răsucit la Putna în mormânt
şi-am răsturnat cinci veacuri de pămînt
de pe pieptarul meu, să vin încoace.

Au mă sminteşte ochiul ce se bate
sau nu-mi ajută mintea să dezleg?
Hotarul drept vi l-am lăsat întreg
şi aflu-acum Moldova jumătate.

Vânduta-ţi oare hoardelor de-afară,
în târgul vremii, una din moşii?
Eu nu cunosc pe lume avuţii
să-mi poată preţui un colţ de ţară.

Sau nu cumva pe platoşe oţelul
a ruginit prin sutele de ani,
de-au spart zăgazul vechii mei duşmani
şi-au slobozit din suliţe măcelul?

De ce nu bate ceasul de vecernii
în pieptul Putnei – clopot necuprins?
Au taci şi tu, bătrâne? Sau ţi-au stins
făclia vieţii, viscolele iernii?

Târziu abia, în noaptea de cărbune,
cu ochii grei de-atâta nepătruns,
s-a îndurat sihastrul cu răspuns:
Măria Ta, eram în rugăciune.

Ci nu păstra în inimă sminteală,
că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi
precupeţind Moldova pe arginţi,
cum le-ai adus la cuget bănuială.

Ei zac în lanţuri, lângă hăul mării,
şi trag în juguri puse de călăi.
Bicele însă nu le ţin ai tăi
şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării.

Potop cumplit de neamuri fără cruce
se năpustesc acum spre crucea ta,
dar în zadar se-ncrâncenă sub ea
căci prea e sus – şi nu pot s-o apuce.

Măria Ta. Înseninează-ţi faţa,
puşcaşii n-au uitat să dea la semn,
ci doar aşteaptă chiot de îndemn
să rupă lanţul şi să ia sâneaţa.

Atunci vor arde ţestele duşmane
cu vâlvătăi de sânge şi de fum
şi nu va fi zăgaz pe nici un drum
să ne oprească iureşul, Ştefane.

Şi-ţi vom zidi biserică frumoasă
sub nesfârşitul cerului safir
să intre neamul tot sub patrafir
ca să-l primeşti, cuminecat, acasă.

poezie clasică de Andrei Ciurunga
Adăugat de Mishu57
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Putna (550 ani de la sfinţire Mănăstirea Putna)

La Putna un clopot bate,
Dangătul lui peste munţi răsună.
El ne cheamă la libertate
Şi la unitate ne îndrumă.

La Putna toaca se bate,
Ne cheamă să ne rugăm.
Pe mine şi pe tine frate
Căci de acelaş sânge suntem!

La putna Ştefan ne cheamă,
Să ne spună cu glasul său bland.
S-o iubim pe a noastră mamă
Cum la iubit el pe domnul sfânt!

La Putna e o frumoasă sărbătoare,
Ea s-a îmbrăcat în alb.
E ziua ei şi a lui Ştefan Cel Mare.
Să ne ducem fratele meu drag.

poezie de Vladimir Potlog (1 septembrie 2019)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare către Ştefan cel Mare

Cum sufletul de jale-mi geme,
Să-mi ierte îndrăzneala Domnul,
Că dup-atât amar de vreme,
Cu proaste veşti îţi tulbur somnul.

Moldova ta, de altădată,
Lăsată moştenire nouă,
E astăzi marginalizată,
Măria Ta, şi-i ruptă-n două.

Bucăţi din trupul românesc,
Peste-ale Prutului vâltori
Înstrăinate, se privesc
De parcă-s vitrege surori.

Domniţele cu fragezi sâni,
Pe vremea ta, neprihănite,
Se-aruncă-n braţe de păgâni,
De bunăvoie, nesilite.

În locul hoardelor barbare
Pe care tu le-ai izgonit,
Azi cetele parlamentare,
Sunt puse pe căpătuit.

L-au stors, la sânge, pe sărmanul
Popor al dragului tău plai;
Şi tot ce mişcă, râul, ramul,
Ei vând en gros şi en detaille.

P. S.
Când bunul Dumnezeu ne-o da,
Un domn viteaz şi drept, ca tine,
Ţi-oi scrie iar, Măria Ta...
Şi-atunci vom auzi de bine!

pamflet de Ica Ungureanu (decembrie 2013)
Adăugat de Ica Ungureanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare lui Ştefan cel Mare şi Sfînt

Un secol tehnologic avansat
Ne conservează-n neagră sărăcie
Şi ţara parcă-i scoasă la mezat
De comunisti şi oaia AEI-e.

Pentru putere aici, la Chişinău,
se zbat Partidele nomenclaturii ce -ncă-i vie,
Şi Bucureştiul parcă a scuipat
Pe visul meu cu Marea Românie.

Întotdeauna noi, am fost obiect de schimb.
Mărite Ştefane, ne fă cumva dreptate,
Că să ajung la Putna să mă-nchin adânc,
Mă -nchin adânc întâi prin consulate.

Ce poate fi şi mai stupid şi mai absurd
Ca viza de intrare şi control la vamă?
Asemeni adâncimi în vaduri de la Prut
Să mă despartă infinit de Ţara Mamă

Şi că să vezi, subiectul al atarei abordări
Sunt numai eu, ţăranul simplu, talpa ţării.
Pe când, cu uşurinţă TIR- Uriel cu ţigări,
Forţează Prutul avântat în albăstrimea zării.

Măria Ta, cândva cu sabie şi foc
Salvat-ai neamul şi lărgii hotare.
Netoţii ăştia azi nici contrabandă
nu mai pot
Bsă facă omeneşte...
Figurează prin dosare.

De râsul lumii mai dăunăzi n-am ajuns!
Nici unul dintre ei n-a vrut să fie preşedinte...
În circul asta intuiesc un sens ascuns –
Mă vor belit şi jupuit ca înainte,

Mă vor din nou ajuns sub comunişti,
Din nou, ca şi-nainte, să mă sugă.
Păi, cum altfel liberalistii-ghimpleristi
Ar mai ajunge iar miniştri din- tro fugă.?!!

Şi cum altfel bulbucii pedelisti
Ar mai putea să controleze acest picor de ţară?
Altfel decât prin foştii kaghebişti
Şi prin Zubco, de la Procuratura Generală...

Şi cum alfel haiducii lui Filat
Ar mai putea înfăptui programul-minim?
Întâi ne facem şeful împărat,
Apoi reîmpărţim mai totul ce- a furat P... Ulinici?!!

Da poate, Ştefane, Măria ta,
Coborî cu voia Domnului din ceruri,
Pe-o zi măcar, cu crucea şi cu spadă ta,
Să dai războiul ultim al nepoţilor lui Lenin?

Moldova n- a fost a mea şi nu e a voastră...
Ci a urmaşilor noştri, şi a urmaşilor urmaşilor noştri,
Să-mi spui te rog, Măria Ta,
Îţi sunt urmaşi aceşti golani de bogdaproste?!

Aceşti mancurţi şi hoţi şi trădători
Ce astăzi au ajuns în fruntea ţării mele,
Ei sunt urmaşii gloriosului popor
Învingător în lupte şi războaie grele?!

Şi pentru ei atunci, Măria Ta, te-ai străduit
Şi ai visat, Măria Ta, pe vremile acele –
Ca azi s-avem în fruntea ţării pui de bolisevici,
Icoană lor fiind satana Lenin?!

Blagosloveşte, Ştefane, poporul muribund,
Redă-i şi suflul vieţii şi încrederea în mâine –
Eu parcă-l văd pe potlogarul de Voronin în genunchi,
Că viermele prin glod, târându-se spre Ţine.

Reintegrarea Ţării să ne-o pui la punct,
Stârpind cu foc şi spadă seminţia de neghină!
Poporul Basarabiei, de secole ( f)cernut,
Tu adă-l înapoi la sânul Ţării –mume!

Căci simţ că Bucureştiul nu mai vrea,
La fel cum Chişinăul n-a dorit vreodată,
Să fie România ţara mea,
-Un tot întreg Bugeacul şi Carpatul!

Şi numai tu, Mărite Ştefan, ai putea
Să ni-l trimiţi pe Ţepeş, să mai tragă-n ţeapă
Cohortă trădătorilor de neam,
Nomenclatura asta nespălată.

-Aici, Mărite Ştefane, închei scrisoarea mea
Şi ţi-o trimit la cer umil, cu plecăciune.
-Mai poate Basarabia visa?
Sau moldoveanul poate numai versuri spune?

poezie de Iurie Osoianu (26 noiembrie 2011)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doina

De la Nistru pân-la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân-la Mare
Vin muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte;
Sus la munte, jos pe vale,
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân- în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Zboară pasările toate
Numai umbra spinului
De neagra străinătate.
În uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codru ­ frate cu românul ­
De săcure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă ­
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia!

Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las-arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor,
În sama părinţilor,
Clopotele să se tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând!
De-i suna din corn o dată
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
­ Îţi vin codrii-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară,
Din hotară în hotară ­
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

poezie celebră de Mihai Eminescu din revista Convorbiri literare, XVII, 4 (1 iulie 1883)
Adăugat de Georgescu Alexandru Cristian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Recunoştinţă

La Putna clopotele bat,
E lume multă-n Mănăstire,
Să-i facă, iar, s-a adunat
Lui Ştefan Vodă pomenire.

Şi nu-l vom da nicicând uitării,
Ne-om aminti de cel ce-a stat
De strajă la hotarul ţării
Şi de duşmani l-a apărat.

La două iulie mereu
S-aprindem câte-o lumânare
Căci Sfânt e lângă Dumnezeu
El, Ştefan, Ştefan Domn cel Mare.

poezie de Vasile Larco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai descoperit tu că propria mea Inimă bate în pieptul tău? Oare ai uitat că nici măcar un fir de iarbă nu se mişcă în lumea aceasta de vis fără voia Mea? Dar tu pretinzi că ai primit ajutorul bietului cascador ce este mult mai păcătos ca tine? Iar Acum, vii în faţa mea, Tatăl tău şi tot mie îmi ceri socoteală pentru că l-am definit, drept un iluzionist, un cascador sau biet magician? Oare are vreo una din cele cinci mari religii monopolul Meu, te rog, ca prin vasta ta experienţă să îmi spui fiule ca să mă închin la ea sau la sfinţii minţilor umane deşarte? Atunci la ce folos vă rugaţi la deşertăciune dacă Eu însumi mă dărui fiecăruia dintre voi? Adevărat, adevărat vă spun, tot ajutorul pe care-l puteţi primi de la această lume e doar deşertăciune că inima voastră este deja cu Mine pentru că e propria mea inimă, doar gândul nebun continuă să-şi trăiască separarea închinându-se şi cerşind la toate porţile religiilor acestei lumi şi mai mult vis şi mai multă deşertăciune. Află cine eşti, fiul meu, căci nu ai fost născut vreodată şi atunci ce crezi că ştii sau îţi aparţine din acest vis?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul săracului

Cerul s-a ascuns în valuri
De nori grei... Acolo, sus,
În întunecata lume,
O speranţă a apus...

Iată-un fulger că se-arată
Calea să nu-o lumineze...
Dor, de-atâta întristare,
Cum oare să viseze?

Cu săraci şi mizerabili
Poate-un colţ de pâine, poate
-o haină sau poate o casă
Să-i adăpostească-n noapte

În zadar sunt toate însă
Sănătatea i-a lăsat,
Fericirea stă ascunsă
Într-un colţ îndepărtat.

Ei cu ce-s oare de mică?
Ce-au greşit? De ce tot plâng?
De ce soarta, mult prea cruntă
I-a cuprins de braţul stâng?

Primăvara-n suflet, oare,
Va mai fi cu-adevărat,
Sau nuci vor intr-o noapte
Fără a se fi schimbat?

Căci averea-i sărăcie
Şi săracul e avut
Sufletu-i e plin de aur
De la a lumii început.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gligore Fărăţară

De-un car de ani mă tot numesc aşa
bătrânii brazi pe care-i ţin de neamuri,
aghezmuind pe jos, în calea mea,
cu lacrimi de răşină de pe ramuri.

Când urc pe munte, sus, printre păduri,
aud, de sub a crengilor povară,
cum mă îndeamnă nevăzute guri:
"Rămâi la noi, Gligore Fărăţară."

Dacă mă prinde-al Dunării şuvoi
cu spume albe ce se sparg în valuri:
"Gligore Fărăţară, hai cu noi!"
mă cheamă glasul apei dintre maluri.

Iar când pornesc smerit spre cimitir
să mai îngrop câte-un copil de ceară
mă trag de mână morţii mei în şir:
"Mai stai cu noi, Gligore Fărăţară."

Privesc în brazdă: plugul nu-i al meu.
fac ochii roată: nu-i a mea moşia,
şi parcă, Doamne, nu mai sunt nici eu,
nici Gheorghe, nici Ileana, nici Maria.

Vara cosesc – n-am pâine la iernat,
cresc iarna boii ca să-i pierd în vară
şi-mi cară hoţii ţara hat cu hat,
eu rămân tot Gligore Fărăţară.

Mă uit spre cer, dar nu-l mai văd senin,
aş întreba – şi nu cutez a spune:
"Oare şi cerul s-a întors străin
sau mi-e surată zarea de cărbune?

Şi tot aştept cu fiecare nor
să se deslege-a ploilor pornire
şi de pe faţa dreptului ogor
să spele apa strâmba rânduire.

Apoi va scoate Dumnezeu din sân
hrisovul vechi, pecetluit cu ceară,
să-l întărească iarăşi de stăpân
pe robul său Gligore Fărăţară.

Voi şti atunci că plugul e al meu,
a mea cu toate brazdele moşia
şi voievod pe toată holda eu
şi Gheorghe şi Ileana şi Maria...

poezie clasică de Andrei Ciurunga
Adăugat de Mishu57
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi nu tăcem

Cu dinţii strânşi de aspra suferinţă
urcăm pe brânci Golgotele, cădem,
ne ridicăm, scrâşnind de neputinţă
şi iar ne prăvălim – dar nu tăcem.

Pe-a ţării noastre darnică moşie
târâm de-un car de ani acelaşi jug.
cum oare să tăcem, când de sub glie
răcneşte osul dezgropat de plug?

De-a lungul zării noastre de cărbune
paharul plin ne-am învăţat să-l bem
dar gura ştie bine-o rugăciune
şi-o geme printre dinţi – căci nu tăcem.

Cum să tăcem când fiecare ghindă
căzută din stejarul secular
se-ntoarce din adâncuri, să cuprindă
tot plânsul ţării într-un nou stejar?

Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată
în trupul nostru oase ce s-au frânt
şi strigă morţii ce-au tăcut odată
cu gura caldă plină de pământ.

De s-ar surpa în ceasul nefiinţei
pe toate-aceste guri câte-un Negoi,
l-am sfărâma necruţători cu dinţii
şi-ar da năvală răcnetul din noi.

Urcăm Golgote aspre de credinţă,
venim spre piscuri tari, îngenunchem
şi iar ne scuturăm de neputinţă
cu pumnii strânşi în trup – dar nu tăcem.

poezie clasică de Andrei Ciurunga
Adăugat de Mishu57
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gând şi văpaie

dintr-un zid iese un câmp
la margine de zare
acolo sus în munţi
unde păşesc mioare
un păstor tace pe o piatră
frunzişul cade neîncetat în liniştea din vale
e seară iar
un clopot plânge printre gânduri uitate
o biserică cu turlele rezemate de cer
se închină spinii pe o cruce
ceasornicul mai bate o clipă
apoi tace, ora, ceasul bate şi bate
se scurge ceara din anvon în palme chinuite
se scutură în zare crinii
în cale plânge o apă
seara, mă întorc pe cărări
printre palide făpturi
stins, mă lovesc de ancestrale tăceri
prin păduri adormite
ochii nopţii încet se deschid în ţipătul clipei
pe drum sunt cruci şi visuri pierdute
mai trece un om, bătrăn trecător
sprijinit de gânduri bolnave
mai umblă un suflet prin crâng fără har sau habar
înalţ mâinile către cer
mai cade un strop de rouă pe tristul rozmarin
prin jar şi fum apar făpturi
şi noaptea curge rece
se stinge chipul ultimului gând în ape
eu plec spre soare răsare
paşii răsună în timp
sunt gând şi văpaie

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Măria Ta"

"Măria Ta de nu te schimbi
Şi orice sfat te lasă rece,
Deschide graniţele ţării
Şi lasă-i pe români să plece

Să meargă unde văd cu ochii,
Cuprinşi de cel mai trist fior,
De-a căuta un loc sub soare
Când nu e loc în ţara lor."
Damian Ureche 1986

Ce-ai spus atunci n-a fost o glumă
Ci te-ai rugat fiind la greu
Şi după 20 de ani
Azi te aude Dumnezeu.

Damiane cât ai fost de pur
Măria Sa te-a ascultat
Sau poate-acolo sus în cer
L-ai întâlnit, l-ai mai rugat.

N-is harnici, ţara e bogată
Şi am trăi un trai decent
Noi nu vrem banii daţi degeaba
Ca cerşetori din parlament.

Aici e haos e urgie
Ni le-ai trimis Doamne din cer?
Ne-ai dat s-avem un preşedinte
Ce nu suportă-un premier

Iar noi ne luăm în cap o lume
Şi-i părăsim flămânzi şi goi
Până-or ajunge-n ţara asta
Să mai rămână doar ei doi.

N-ar părăsi această ţară
Nici oameni mari şi nici feciori
Fiindcă aici ar fi de toate
Dacă-am avea conducători.

Măria Ta de vrei ne iartă
Că forţa Ta Dumnezeiască
Ne poate alina durerea
Dar dă-ne şefi să ne iubească

Şi-atunci, că-s graniţe deschise
Se vor întoarce mulţi acasă
Că România-n lumea asta-i
Cea mai bogată şi frumoasă.

poezie de Petru Miloş (februarie 2007)
Adăugat de Petru Miloş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă crucea părăsită

La o margine de codru, pe-o colina însorită,
Lângă potecuţa-ngustă, stă o cruce părăsită.
Răstignit in patru cuie, prăfuit de ani şi vreme,
Stă Hristos uitat şi singur, peste El timpul se cerne!

Doar un biet copil ce zilnic paste turma de mioare
Se opreşte să se-nchine, şi se-ntreabă cu mirare:
"- Cât mai poţi să rabzi, Hristoase, cuiul şi singurătatea,
Nu Ţi-e frica de-ntuneric când se-aşterne-n codru noaptea?

Nu Ţi-e foame, nu Ţi-e sete, n-ai pe nimeni lângă Tine,
Eşti şi Tu la fel de singur, eşti orfan la fel ca mine?
Eu pasc turma de mioare ca să-mi dea un colţ de pâine,
Cel ce e stăpân pe turmă... azi îmi dă... dar nu ştiu, mâine!

Ţi-am adus un colţ de pâine, e mai veche, dar e bună,
Sunt prea mic... nu pot ajunge, să-ţi dau jos acea cunună
Şi să-Ţi scot din frunte spinii, care pielea Ţi-au străpuns.
Cum sa fac, că-s mic, Hristoase, şi n-ajung aşa de sus?

Ţi-am adus şi apă rece, că Ţi-o fi amar şi sete,
Ei Ţi-au dat oţet şi fiere, da' zic: Dumnezeu să-i ierte!
Că şi astăzi trec grăbiţi şi nu vor să se oprească,
Chinul să Ţi-l uşureze, setea să Ţi-o ostoiască!

N-ai nici haină, n-ai nici cuşmă, pentru când o fi mai rece,
Dar îţi las a mea cămaşă, că nu ştiu când 'oi mai trece.
N-am mai multe, că aş vrea să-ţi mai las, să ai de schimb,
Dar ce văd?! Sau mi se pare? Ai în jurul Tău un nimb?

Ooo... nu pot să cred, Hristoase, că-ntinzi mâna către mine,
Că nici cuiul nu mai poate, răstignit a Te mai ţine!"
"-Drag copil, grăieşte Domnul, Crucea mea n-ar mai fi grea,
Dacă ar veni cu toţii, cu iubire lângă ea.

Şi eu sunt Păstor la oi, mi-am dat viaţa pentru ele,
Multe au plecat din staul, eu le caut cu durere
Şi le-aştept sa se întoarcă, să le mân către păşune
Cu iubirea mea cea sfântă, eu le strig ca să se-adune!

Tu eşti mic, da-n suflet mare şi bogat cum alţii nu-s,
C-ai întins un colţ de pâine şi-ai dat apă lui Iisus
Şi-ţi voi da, când va fi vremea, apă vie şi merinde,
Viaţă veşnică şi Raiul, pentru dragostea-ţi fierbinte!"

Şi i-a pus Hristos, pe creştet, mâna Sa cu răni de cui
Şi-a mâncat din pâinea tare, pusă înaintea Lui.
Binecuvântând orfanul şi gustând din apa rece,
S-a urcat din nou pe Cruce, pentru cei ce vor mai trece!

poezie de Eliana Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceasul vieţii

Peste lume, peste sate,
bate ceasul vieţii, bate.
Trec secundele spre stele
ca un stol de rîndunele.
Zboară vremea către slavă
şi cu roadă şi cu pleavă.
Zboară clipa către Rai.
Tu, prietene, ce-i dai?

Peste lume, peste sate,
bate ceasul vieţii, bate.
Zboară clipele albastre
către Domnul vieţii noastre.

Tu, acel ce mergi pe Cale,
ce dai tu secundei tale?
Tu, ce ştii ce-a dat Isus,
ce-i trimiţi acolo sus?

Peste lume, peste sate,
bate ceasul vieţii, bate.
Vremea trece. Holda-i coaptă.
Domnu-i gata şi ne-aşteaptă.

Domnu-i gata şi ne roagă
să-L vestim în lumea-ntreagă,
să dăm iureş secerînd,
ca să vie mai curînd!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mesteacănul de lângă râu

Mesteacănul de lângă râu
Îmi ţine sentimente-n frâu,
La el vin seara să cer sfat
De mă iubeşti sau m-ai uitat.

Din frunze fremăta frecvent,
Când tu veneai păream absent,
Zvâcnea zălud inima în piept,
Speranţe dându-mi să te-aştept.

Veneau cascadă veşti spre noi,
Poveşti iscate de-amândoi,
Împreunaţi sau separaţi
Dar nicidecum uitării daţi.

Încolăciţi eram, cumva,
Ca pe mesteacăn iedera,
Un cuplu demn cum altul nu-i:
Bărbatul cu perechea lui.

Frunzişul fremăta firesc
Să te cuprind când te iubesc,
Iar când veni-vei tot mereu,
Mesteacănul să fiu chiar eu.

Iar Cel de Sus ne-o da un semn
Să fie dragostei îndemn:
Pe veci să fim nedespărţiţi,
De iederă încolăciţi.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii mei

Ochii mei ţi-au dăruit
sclipirea stelelor
prin albastrul infinit
din adâncul mărilor.

Ochii mei te-au dorit
vis de fată-ndrăgostită
prin reveria de argint
din privirea adormită.

Ochii mei ţi-au visat
dorinţele sufletului
prin aleile din parc
din rătăcirea gândului.

Ochii mei te-au urmărit
al primăverii zefir
prin zborul liniştit
din licuricii de safir.

Ochii mei ţi-au zâmbit
strălucirea soarelui
prin focul mocnit
din adâncul sufletului.

Ochii mei ţi-au dedicat
prin versuri rimate
cel mai preţios smarald
din poeziile create.

Ochii mei te-au adorat
iubite, înger – ireal
prin curcubeul desenat
din puritatea de cristal.

Ochii mei ţi-au lăcrimat
ploaia amintirii
prin suavul picurat
din tristeţea despărţirii.

Ochii mei acum sunt cenuşii
şi-au pierdut strălucirea
de umbre şi neguri fumurii
când le-ai furat tu iubirea.

poezie de Elena Seceleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum inteleg

Fulgerul te-a străpuns
Şi te-a tăiat în două?
De ce-ai căzut răpus
La pat?
Mâinile amândouă
Nu le-ai mai ridicat.
Ţi-era tot una
Corpul jumătate, cu patul.
Şi mâna
Ţi-o mişcam cu macatul.
Dintr-un întreg
Ai rămas jumătate
Şi asta pe moarte.
Ce năluciri vedeai cu ochiul sâng
Care sta nătâng
Privind aiurea?
Cu securea parcă despicat
Stăteai nemişcat
Jumătate.
Cu şerpii de chinuri legat
M-ai rugat
Din ochiul tău viu lăcrimând
Să-ndrept
Ce stricase natura în tine
Nedrept.
Durerea din ochiu-ţi subit
Mi-a trecut în ureche
Cu nechezit
De sminteală, pereche.
Nu mai sunt om întreg....
Acum înţeleg
De ce sufletul mi-a rămas jumătate.
Cu tine-n mormânt, jumătate
Plecat-a odată cu tine,
Cealaltă, aşteaptă pribeagă
Prin lume
Să se adune.

poezie de Constantin Enache
Adăugat de Laurentia Paun Taban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luleaua uitării

Pe un colţ de policioară, şi-a lăsat bunu'luleaua,
Într-o ceaşcă fără toartă, s-a uscat de demult cafeaua
Un ziar vechi, mototolit, a cules pulberea vremii,
Iar icoana din perete, parcă-şi murmură vecernii.

Un păianjen a ţesut pânză peste masa mică
Vine vântul, pe-un geam spart şi din joacă i-o mai strică
Un ceasornic tace-n tindă, cu limbile înţepenite,
Pe-o hârtie îngălbenită, cineva a scris cuvinte.

Parcă seamănă a rugă, sau o listă de bucate,
N-a mai apucat se vede, să le-nşiruie pe toate
Şi din umbra unei uşi, parcă face semn ciomagul
Cheamă, ceartă şi aşteaptă, doar s-o înturna moşneagul.

Pălăria găurită, zace-n prispă aruncată
Nimănui nu-i trebuieşte şi se rupe nepurtată,
De s-ar face vremea aceia, când era unchiaşul tânăr
Toată supărarea casei, ar duce-o râzând pe umăr.

Şi s-ar veseli să ştie, că n-au împărţit luleaua,
Nici din ceaşca fără toartă, nu s-a mai băut cafeaua
C-au luat tot ce se putea, ce-au crezut folositor,
Şi-au lăsat odaia-n seama vremii şi uitărilor.

poezie de Elena Căruntu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căluţul meu

E trist căluţul meu de la o vreme
Citesc în ochii lui plini de blândeţe,
E tânăr şi-n putere, nu se teme,
Doar eu mă vait ajuns la bătrâneţe.

Grijă-am avut, l-am dus la potcovar,
Picioarele să-l ţină, să nu-l doară,
Nu s-a schimbat, ce-i fac e în zadar,
Nu-i bucuros de soarele de-afară.

N-am îndrăznit ca să-l lovesc vreodată
Chiar dac-a fost mai nărăvaş sau tânt
Eu l-am iertat de fiecare dată,
Nimeni pe lumea asta nu e sfânt.

L-am ţesălat pe coama-i mătăsoasă,
L-am întrebat de are vreo durere,
L-am mângâiat pe fruntea lui frumoasă
Şi mi-a răspuns cu lacrimi în tăcere:

-Mă bate gândul rău şi nu mi-e bine,
Mai stai, aş vrea cu tine să rămân,
Mi-e teamă c-ai să pleci de lângă mine,
N-aş vrea să mai cunosc un alt stăpân!

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngerul albastru

Pe vremea când se întâmplau minuni
pe care, azi, le credem doar poveşti,
era un sat cu oameni harnici, buni,
pe care n-ai putea să nu-i iubeşti.

La margine de sat, curgea un râu
cu ape liniştite, iar pe mal,
treceau în şir căruţele cu grâu,
în râsete şi cântec de caval.

În vara-ceea chiar, s-a întâmplat
tot ceea ce am să vă povestesc,
şi-am să vă spun şi cum de am aflat:
din textul vechi pe care îl citesc.

El pare scris de-o mână de copil,
e scris cu pana, şi-i un scris frumos,
dar s-a mai şters în timp, şi-i dificil
să-i înţeleg limbajul curios:

"Trecâmd pe lângă râu, pe înserat,
mi s-a părut c-aud, de pe prundiş,
un sunet ca o zbatere, ciudat,
şi-am vrut să văd ce e, mai pe furiş.

Am mers tiptil şi-am vrut să mă ascund,
dar l-am văzut şi nu m-am îndurat
să-l văd luptându-se, din greu, pe prund,
în pânza de păianjen încurcat.

Era de un albastru ivoriu
şi strălucea-ntr-un fel de necrezut;
m-am aplecat spre el, şi-am vrut să fiu
salvarea pentru îngerul căzut.

Văzându-mă, s-a liniştit pe loc
şi-a aşteptat, cuminte, să-l salvez:
era întreg, căci a avut noroc
şi-am reuşit să îl eliberez.

Abia atunci, încet, şi-a îndreptat
antenele spre mine şi-a vorbit,
spunându-mi, pentru că l-am ajutat,
va ţine seama, şi mi-a mulţumit.

Şi-a arătat, apoi, un dar divin
şi s-a-nalţat spre ceruri într-un fel
ce m-a uimit, Am zis, într-un suspin:
"Voi fi şi eu un înger, ca şi el."

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furtuna

Când cerul pare-a răsturna din el neantul e un semn
pe care am uitat să 'l înţeleg şi numai Dumnezeu
mi 'l poate arăta.
În faţa Lui şi 'n faţa ta nu sunt nimic, nici hierofantul,
nici preotul, nici mag sau semizeu.
Sunt doar iubirea ta.

Când în lumină umbrele din tobe răbufnesc şi mug
mai multă strălucire 'mi dai când mă iubeşti
şi simt în mine fulgerul.
Când se frământă crengile să rupă din pământ
precum tu mă alinţi şi clopote 'ngereşti aud
sunt însetat şi nesătul.

Când noaptea plânge dup' un iluzoriu trup
văd norii ce-au trecut fără picături de ploaie
iar eu de dor sunt ud.
Aş fi dorit să înţeleg ţărâna în nevoia ei de sânge,
să 'ţi dărui, dor al meu, pe piele apa în şiroaie
şi-abisul dezbrăcat şi vântul nud.

Când pentru tine însă adevărul se strânge 'n sufletul avid
aşa cum e mişcarea din nori să năpustească locul
în care ne răsare luna,
mi-e pieptul jale că nu dărui pe cât pot magia dintre flori
aşa cum vreau şi ştiu spre tine 'n zbucium să deschid
năvalnică furtuna.

poezie de Liviu Pendefunda din Ros ucis (2009)
Adăugat de Liviu Pendefunda
Comentează! | Votează! | Copiază!