Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Mihai Eminescu

Scrisoarea III

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă,
La pământ dormea ținându-și căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară
Și s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumusețe,
Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer și pe toate din natură
Și prin mândra fermecare sun-o muzică de șoapte,
Iar pe ceruri se înalță curcubeele de noapte...
Ea, șezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
- Las' să leg a mea viață de a ta... În brațu-mi vino,
Și durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...
Scris în cartea vieții este și de veacuri și de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieții mele.

Și cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care crește într-o clipă ca în veacuri, mereu crește,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lățește;
Umbra lui cea uriașă orizontul îl cuprinde
Și sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părți a lumii vede șiruri munții mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari;
Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrână -
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Și corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,
Mările țărmuitoare și cetăți lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaș covor,
Vede țară lângă țară și popor lângă popor -
Ca prin neguri alburie se strevăd și se prefac
În întinsă-mpărăție sub o umbră de copac.

Vulturii porniți la ceruri pân' la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruință se pornește îndelung
Și lovește rânduri, rânduri în frunzișul sunător,
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuțite se îndoaie după vânt
Și deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul... se deșteaptă... și pe cer
Vede luna cum plutește peste plaiul Eschișer.
Și privește trist la casa șeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbește, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a șeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălțase chiar în rai la Mohamet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naște,
Ai căruia ani și margini numai cerul le cunoaște.

Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește,
An cu an împărăția tot mai largă se sporește,
Iară flamura cea verde se înalță an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul și sultan după sultan.
Astfel țară după țară drum de glorie-i deschid...
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...

La un semn, un țărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băț.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreț:
- Ce vrei tu?
- Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
- Tu ești Mircea?
- Da-mpărate!
- Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
- Orice gând ai, împărate, și oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierți;
Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn și nouă de mila Măriei tale...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris și pentru noi,
Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război.
- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândești că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câți în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ și mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruință se mișcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!...
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins.
Când văzui a lor mulțime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne'mpăcată mi-am șoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânșii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs...
Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Și, purtat de biruință, să mă-mpiedec de-un moșneag?
- De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești
Nu e om de rând, el este domnul Țării Românești.
Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oști.
După vremuri mulți veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomenește, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod;
Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă -
Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toți o apă ș-un pământ.
Te fălești că înainte-ți răsturnat-ai valvârtej
Oștile leite-n zale de-mpărați și de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?...
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,
A credinței biruință căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul...
Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,
Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Și abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreții umplu câmpul și roiesc după un semn
Și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă fața negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeți de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie...
Urlă câmpul și de tropot și de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare,
Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste,
Căci se clatină rărite șiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca și pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgețile în valuri, care șuieră, se toarnă
Și, lovind în față,-n spate, ca și crivățul și gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul...
Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți,
Printre cetele păgâne trec rupându-și large uliți;
Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri,
Și gonind biruitoare tot veneau a țării steaguri,
Ca potop ce prăpădește, ca o mare turburată -
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oțelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se așează, iată soarele apune,
Voind creștetele nalte ale țării să-ncunune
Cu un nimb de biruință; fulger lung încremenit
Mărginește munții negri în întregul asfințit,
Pân' ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Și din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ș-a nopții varsă liniște și somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiță dragei sale, de la Argeș mai departe:
"De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne ești așa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiți prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că și eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul și cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Și să știi că-s sănătos,
Că, mulțămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos."

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii...
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poți să-ntâmpini patrioții ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseți,
Ați ajuns acum de modă de vă scot din letopiseț,
Și cu voi drapându-și nula, vă citează toți nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneți în umbră sfântă, Basarabi și voi Mușatini,
Descălecători de țară, dătători de legi și datini,
Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră
De la munte pân' la mare și la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noștri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiștea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți
În aplauzele grele a canaliei de uliți,
Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii,
Măști cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul,
De ai crede că viața-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ți stă un stâlp de cafenele,
Ce își râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget,
Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri,
La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toți pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesență de mizerii de la creștet până-n talpă.
Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,
Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască...
Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii,
În cămeși cu mâneci lunge și pe capete scufie,
Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioții! Virtuoșii, ctitori de așezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mișcări și în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri
Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri...
Și apoi în sfatul țării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână și pe țară și pe noi!
Tot ce-n țările vecine e smintit și stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,
Toți se scurseră aicea și formează patrioții,
Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,
Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații!

Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!
I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!
Și această ciumă-n lume și aceste creaturi
Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' și numele tău... țară!

La Paris, în lupanare de cinismu și de lene,
Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene,
Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă bețișor de promenadă,
Vestejiți fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept științ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Și acum priviți cu spaimă fața noastră sceptic-rece,
Vă mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înșela,
Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?
Prea v-ați atătat arama sfâșiind această țară,
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,
Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteți - niște mișei!
Da, câștigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

poezie celebră de
Adăugat de Ion BogdanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 5 comentarii până acum.
Participă la discuție!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Calin" de Mihai Eminescu este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.

Citate similare

Scrisoarea III - Parodia imigrantului

Imigranți, copii de suflet ai lui ăla cu A mare
Nu puțini, milioane, după ultima estimare,
Răspândindu-se în roiuri întind corturi uriașe
Și ascunzându-se în ele fac planuri ucigașe.

Iată vine-un imigrant ce părea mai descurcăreț
Johannis privind la dânsul îl întreabă cu dispreț:
- Was ist das?
- Was? Și de mai știi și românește
Domnul nostru vrea să-ți spună ceva ce te privește.

La un semn deschisă-i calea și se-apropie de Cotroceni
Un imigrant atât de simplu că se pierdu printre bucureșteni.
- Tu ești Johannis?
- Da imigrante!
- Am venit să-ți cer să ne primești,
România e frumoasă, e o țară ca-n povești.
- Orice gând ai imigrante și cu orice planuri vei fi sosit
Cât suntem încă la pace eu îți zic du-te de unde-ai venit.
Despre partea cu primitul, noi și-așa suntem săraci
Iar în România nu prea ai nici ce să faci.
Mai bine fă întoarsă de pe-acum a ta cale
După cum te văd nu prea ai nici parale.
De-o fi una, de-o fi alta... Nu am centre pentru voi
Nu vă pot îndeplini nici cele mai simple nevoi.
- Cum? Când Schengen e aproape, să-mi închipui crezi că pot
trimit toți imigranții înapoi pe feribot?
O, tu nici visezi Johannis, câți au vrut să mă întoarcă
Grecii, sârbii, ungurii au vrut să mă pună în barcă,
Președinți de țară, miniștrii, generali, toți fără folos se-adună
Să de-a piept cu imigranții ce au tricouri cu semilună.
Adu-ți aminte cum a fost demult cu cavalerii-n zale lucii
I-am prins pe toți și i-am pus frumos la umbra crucii.
Acum iar vă strângeți împotriva imigranților care
Doar vin râzând de peste tot, dinspre pământ și mare.
Mi-e destul pe Facebook doar un simplu semn a face
Și-ntreg Apusul își trimite toate neamurile-ncoace.
Doar în Siria văzut-ai câte forțe s-au aliat
Am cu toate țările o listă în mod detaliat.
Când văzui atâtea avioane, câtă frunză câtă iarbă
Le-am zis la ai mei să fugă dacă țin la a lor barbă.
După toate acestea să mă împiedic de-un președinte?
Și să mă-ntorc înapoi ascultând de-ale lui cuvinte?
- Un președinte, da, căci șeful țării ce-l privești
Nu e român de rând, el are origini nemțești.
Nu ți-aș dori vreodată ca într-o zi să ajungi să ne cunoști,
Nu știu cum ne vezi de-afară, dar nu suntem niște proști.
De dincolo au venit mulți de-au vrut ia pământ și apă
Dar majoritatea nu au luat altceva decât țeapă.
Eu? Poate-ai crede că sunt pus aici de formă
Am câștigat alegerile jurând să fac reformă,
Dar cum? În țara asta nimica nu se schimbă
Unul muncește și zece pe lângă el se plimbă.
N-avem nici măcar autostrăzi, nu circuli ca-n occident
Vei conduce numai pe naționale și vei muri în accident.

Și abia plecă imigrantul... și se urcă în a lui Pasat
În graba lui spre răzbunare accelerația călcând apăsat,
Pe DN1 era aglomerat și depăși riscant două mașini
Cu gândul de-a invada mai repede această țară de creștini.
Drum în lucru..., ce mai frâne, derapare, izbitură
Un carambol se făcu înainte de Ploiești, la cotitură.
Pe Facebook Johanis urmărește cu atenție evenimentul
Imigranților, așa-i la noi, acesta a fost avertismentul.

parodie de , după Mihai Eminescu
Adăugat de Rozsnai ZsoltSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Scrisoarea XXL (parodie după "Scrisoarea III" de Mihai Eminescu)

Un osman dintre aceia fără neam și fără limbă,
Ce mânat de vreri meschine patria ades și-o schimbă,
Se plimba matol, sărmanul, neținând cărarea dreaptă,
Scărpinându-și cu ardoare scăfârlia cea deșteaptă.
Dintr-un bloc fără ferestre o gagică se coboară,
După mutra rutinată nu părea deloc fecioară,
Mirosea a vișinată de-acum două primăveri
Iar surâsu-i (cu proteză) provoca la ochi dureri.
Osmanlâul, tip sensibil la atâta frumusețe,
A-nceput facă zâmbre și pe-alocuri fețe-fețe
Și chiar dacă peste case, nesimțită, cădea bură
Pofticios privea la tipă, fermecat de-a ei natură.
Pipăindu-și marafeții, vru -ngaime tandre șoapte
Cam ceva de genul: "Fato, unde vrei să dormi la noapte?"
Ea, văzându-i poticneala, gât de struț pe dată-ntinde,
Din cotlonu-i plin de zoaie, ca zvârluga se desprinde:
- Scoate euroii, nene, iar apoi în brațe-mi vino
Eu să îți alin hormonii, iară foamea-mi tu alino!
Hai, acuși se face beznă și apar la streșini stele,
Vin să-ți prezantez tariful plus serviciile mele!

Pân' osmanul să-i dea verde, portofelul îi dispare,
O durere de dinți (lipsă) din neanturi, brusc, răsare,
O durere criminală care crește, crește, crește,
Cu viteză de Ferrari peste fălci i se lățește
Săgetându-l înspre tâmple tenebroasă îl cuprinde
Și din creștet până-n talpă ca o plagă se întinde,
Iar subit din tărtăcuța-i se ițesc cucuie mari
Depășind ca înălțime baobabii seculari.
La doi pași de-osmanul nostru, o țigancă mai bătrână,
Peste-o pungă cu semințe tronând veșnică stăpână,
Observându-l că-și blesteamă soarta crudă în pustiuri
Și că lacrimi mari, tardive, curg pe barba-i, râuri, râuri,
Râde: "Spune bogdaproste că nu te-a târât prin lanuri,
Sau în vreo fântână seacă, prea departe de limanuri.
Mie mi-a ciordit din casă frigideru' și-un covor,
E piranda lu' Șmenaru, nu e fată din popor!
(Dă și mie, coane,-o sută, mor io de mă prefac,
Merg ca martor și la Circă, nu mă dau după copac)"

E snopit de tot osmanul, iar biștarii nu-i ajung
Nici de-o chiflă expirată și oftează îndelung,
I-au șparlit din buzunare tot ce-avea, ultimii chiori,
Astfel o pățești când seara umbli beat cu capu-n nori.
Prins cu dreapta de o bârnă apărută-n drum, înaltă,
Își adună pălăria și fularul laolaltă,
Ochii-i vineți lăcrimează de durere (sau de vânt?)
Și c-un icnet animalic se urni de la pământ...

În sfârșit ajunge-acasă, vila kitsch cu turle-n cer
Strălucește de departe pe al urbei eșichier,
Alta nu găsești de cauți din Strehaia în Bali,
Străjuind intrarea, sumbru, bodyguardu' își zări,
Bâta lui de baseball, groasă, cu esențe de alun
Te ferește de belele chiar și-n ultimul cătun.
- Bine mi-am găsit bârlogul, thanks, măritule profet,
Căci Allah e unul singur și doar unul Mahomet!
Așa murmurând osmanul, bucuria i se naște
Când o haită de rotweilleri dă semnal că l-ar cunoaște...

Timpul a trecut, osmanul a-nfipt ghiara, vulturește,
Ilicit în zestrea țării iar averea îi sporește,
Are-acum un supermarket, un hotel și an de an
Dă petreceri grandioase cu bugete de sultan,
Nu îi stă nimic în cale, orice porți i se deschid,
Știe cui -mpingă șpagă, demn vlăstar de Baiazid.

N-a uitat seara de care sumbre amintiri îl leagă,
Pe piranda lu' Șmenaru o visează noaptea-ntreagă,
Scos din minți de dor, osmanul a tocmit pe-ai lui spahii
S-o găsească, vie, moartă, ori în munți ori în câmpii,
S-a sfădit și pe la șatre doar cu bulibașe mari
Ca să scotocească bine până-n codrii de stejari.

Într-o zi, la poarta vilei, bate-un tuciuriu c-un băț,
Culturistul de la pază îl descoase cu dispreț:
- What's up, doc?
- Nimic mâncați-! Sunt venit hăt din Banat
De piranda lu' Șmenaru îi zic la împărat!

Namila își dă acceptul iar țiganul de la cort
Intră țanțoș drept în vilă, etalând slinosu-i port.
- Ce-i țigane? întreabă-osmanul, ai vreo veste să-mi închini?
Spune repede, nepoate, nu mă ține ca pe spini!
- Ia--ncet, pupați- ciocu', nu vezi că-s abia sosit?
un vischi mic la mandea, ca un semn de bun venit!
De-mi servești niște friptane nu zic nu, ba să mă ierți,
Oi fuma și o mahoarcă chiar cu riscul să mă cerți.
Am venit la tine, șefu', cu un plan ce-am pus la cale
Ca s-o prindem pe piranda, sclava visurilor tale,
Am niște idei deștepte, dar rămâne între noi,
Nu vreau să se iște, coane, peste noapte vreun război!
- Tu ești prea naiv, țigane, la atâtea câte pot
Crezi c-o să mă-ncurc aiurea cu un găinar, c-un ciot?
Bă, tu n-ai habar în viață pe câți zmei șaua am pus
Ocupându-mă de biznis de cu zori până-n apus,
Banul lângă ban, fârtate, se-nmulțește, se adună
Căci mă trag din seminția ce-are-n steag o semilună,
Iarna mi-o petrec în Fidji, iară vara plec în Malta,
Top modele în jacuți înșir una lângă alta,
Ieri am cumpărat în lizing câteva autocare,
Să le plimb, de-mi vine cheful, ba la munte ba la mare,
Banii de la proști curg gârlă înspre mine, râuri-râuri,
Pot să fac din lapte țuică, să scot apă din pustiuri!
Deși fost-am o amibă pricăjită la-nceputuri
Astăzi euroii, falnici, îmi sunt paloșe și scuturi,
Am colecție completă de nunceakuri și de săbii,
Chiar aseară, lu' bunicu, i-am donat vreo trei corăbii
Și pe bune, bă țigane, la câți avocați am strâns,
În procesele penale sunt mereu de neînvins.
Dintr-un prăpădit sinistru ce tundea prin parcuri iarbă
Azi sunt rege-n astă urbe și îmi râd, pe-ascuns, în barbă.
Zi-mi pe sleau care e șmenu', ciripește de-ai vreun păs,
Ori vrei să te-ntreb de-a dreptul: "Mănânci, calule, ovăs?"
Nu mă face, că-mi pun zbirii să te-alinte c-un nunceak,
Orice-ai fi tu, mare mahăr, un țigan sau un moșneag.
- Un țigan? Da, barosane, dar țiganul ce-l jignești
E mai șmecher decât alții, nu-i ușor să-l mătrășești!
Lasă țâfna, fii cuminte, fi'ncă nici nu mă cunoști,
Hai, adună-ți toți gealații, mercenari ce-i ții ca oști,
Omenește-, baștane, cu potol, ca pe-un oaspe,
Că sunt văr primar cu Țeapă, care-și zice și Istaspe,
Ăla care vinde ciungă mai încolo, lângă pod,
Profitând șiret de granguri ca de ultimul nărod.
Deci, s-o prindem pe pirandă, astăzi, zău, nu ne mai scapă,
Șade-ntr-un bordel, la șatră, fără bec și fără apă.
Însă treaba e cam nașpa, nu că vreau să te-nspăimânt:
Cinșpe cuțitari stau strajă la chilia-i de pământ!
Tu gorilele adună-ți, hai s-o ștergem, val-vârtej
Ia și-o trupă antitero (cică ăștia-s mai viteji)
O vrei grabnic pe pirandă fi'ncă pata ți s-a pus,
Dacă-ți etalezi și mușchii poți s-o legi pân' la apus.
În schimb, vreau să-mi dai de-a moaca, ce-ai p'aci, cupru și fier
Ca să-l vânz la "Colectare", să ajung și io boier.
Jur! Să-mi moară puradeii și borțoasa și tot neamu'
Dacă ea până diseară n-o să-ți spele, tandră, geamu'!
Însă, ca să nu te facă vreun gușter de poveste,
Nu uita iei cu tine antiglonțuri d-alea, veste,
Ia-ți și-un tanc, că nu se știe, de-or să-ți stea în față zid
Să-i dobori ca pe popice, doar ești neam de Baiazid!

În sfârșit osmanu-și strânge mecenarii cu mult zbucium,
Fin'c-avea numai un fluier, n-apucase să-și ia bucium,
Bine echipați cu bâte, lanțuri, săbii (chiar și-o coasă),
După ce-au urcat în Jeepuri, pleacă-n noaptea-ntunecoasă...
Au ajuns curând la șatră. Osmanlâul face-un semn,
Toți coboară din gipane, doar țiganul, om nedemn,
Stă pitit după tufișuri, cu burtoiul la pământ,
Așteptând deznodământul, ocrotit de ploi și vânt.
Mercenarii, duri, atacă, vin ca boabele de grindeni,
Vin din față, vin din spate, vin en-gros de pretutindeni,
Cerul plin de nori mulatri se întunecă a ploaie,
Parcă știe că la șatră se încinge o bătaie...
Osmanlâul fără scrupul e cuprins tot de turbare
Și ordonă genocidul de la mic până la mare,
Mercenari din Legiune ce-au făcut prin Franța oaste
Bat, metodic, tot ce mișcă, dau la cap și sfarmă coaste,
Cuțitarii se-nfierbântă, se pornește-o bătălie
Ca în "Cei șapte magnifici" când pe deal, când pe câmpie,
Ei căruțele cu corturi fără veste le răstoarnă,
Peste fân și peste zdrențe niște motorină toarnă,
Totul arde, zici că-i torță ce preschimbă-n lavă gerul,
Iară fumul asimptotic prinde-n funii roșii cerul,
Osmanlâul e în frunte, c-o mânie-ngrozitoare,
Ca Van Damme în plină formă dă din mâini și din picioare,
Pârnăiașii nu se lasă, ei din mături își fac suliți,
Câte-un porc jegos guiță, e răzmeriță pe uliți!
Mercenarii-și umflă mușchii. Ordonați, vin în șiraguri,
Cad în roiuri nesfârșite, ca albinele în faguri...
În ăst timp, într-o chilie șade calm, netulburată,
Chiar piranda lu' Șmenaru. Încropește o salată,
Cu o coajă de banană și un ou stricat în mână,
Pentr-o ciorbă ar traduce și din greacă în română,
Iar pe masă, plin de larve, un borcan cu gem de prune
Vrea să-l dea cadou lu' sor-sa, când o fi să se cunune.
Osmanlâul observând-o a rămas încremenit
Parcă însuși "Terminator" peste nas l-ar fi pocnit.
El rememorează iute amintiri una și una
Până când, peste coclauri, adormită, iese luna,
Dar piranda, hoțomană, ca trezită brusc din somn
Face pe mironosița, descântându-l, blând, pe domn:
De ofelie privirea pironită-i pe o carte
Ce-a găsit-o-n tomberoane, aruncată, nu departe.

"Șed amu' chircit pe vine
(Aș hali niște măsline)
Da'... îți scriu, cu pix, o carte
Că-mi ești, iubi, prea departe,
Să-mi trimiți, pliz, o nuga,
Dacă ești un cineva
Cel mai cel din branșa ta!
Cutreier poienele,
Îmi boiesc sprâncenele,
Doar m-o prinde-un cintezoi
m-arate și-n Plaiboi,
Să-mi pozeze flamurile,
Io să-mi scutur ramurile,
Să-mi boțească penele,
Io să-i spăl izmenele,
Și-ntr-un fel simandicos
-ntorc dosu' la Cristos
Că-i prea surd și ofticos"

Când osmanul a văzut-o declamând precum rapsozii,
S-a-nvârtit de unul singur ca un câine-n jurul cozii:
- De ce oare sunt aicea? Ce voiam? Pe cine caut?
(Și-n timpanele-nfundate-i răsunau muzici de flaut)
- N-o să-i zic lu' mândra asta nici un "du-te mai încolo!"
Azi empatizez cu Rocky, împac și cu Apollo,
Plec mai bine la Safari, poate-mi pică un mistreț,
Poate scriu, dacă-s beat mangă, chiar și un letopiseț,
Suferințele lui Werther le trăiesc mai toți nerozii,
Să mă deghizez în Goethe, m-afund în mâlul prozii?
Să-mi dezvolt musculatura la tăiat de brazi și paltini
Ori făcând pe Moș Crăciunu' -mpart daruri, după datini?
Știu, am folosit bazooka, terci e toată șatra voastră,
Văd că am produs ravagii, situația-i albastră,
Însă vreau -ndrept greșeala. Mâna zânei o s-o cer,
O să-i dăruiesc pirandei cel mai trendy giuvaer!
Nu contest c-au tăvălit-o prin tufișuri toți tembelii,
Poa' facă și trotuarul drept în fața cafenelii!

Se retrag toți mercenarii. Cuțitarii cu-a lor suliți
Pleacă la ciordit poșete. E iar liniște pe uliți...
Ca pe o marionetă dirijată ferm de funii,
Pe osman piranda-l ține prins în plasele minciunii,
Ea l-a luat de soț pe fraier. Naș Patriciu, liberalul
Cel curat ca o fecioară și mai pur decât cristalul,
Cel ce bea doar apă plată și nu intră-n cafenele
Le-a făcut cadou un Maibach plus o geantă cu lovele.

Stând la masă în bodegă beau un Heineken și cuget,
Care dintre personaje e mai ticălos, mai buget:
Matracuca lui Șmenaru cea expertă-n șiretlicuri
Ori osmanul ce avere a făcut vânzând nimicuri?
Cel care văzând în stradă o monedă veche, calpă,
O ridică brusc de parcă n-ar avea pingele-n talpă?
N-ai să vezi un ins ca ăsta, cu fairplay să recunoască:
"Eu sunt doar un neica nimeni, un râios cu ochi de broască"
Cămătarii plini de-osânză își trimit cu ranga solii
recupereze grabnic de la vreun naiv, toți polii
Și ascund, pe la chindie, părăluțele-n scufie,
Căci așa le este datul, singura filozofie,
Banu-l fac lovind cu pumnul, însă n-au prea multă minte,
În vocabularul zilnic zac timide cinci cuvinte,
Prin senate, parlamente își găsesc prea lesne locul,
Când politica e curvă ei sunt peștii ce-i fac jocul,
Iar apoi stau la oglindă, îngâmfați, să se admire,
Bat obrazul ca tovalul pretinzând că e subțire,
Ciorditorii, pârnăiașii, toți au sânge de roman,
Fi'ndcă au cerșit pe vremuri chiar în hală, la "Traian",
Au uitat că ani de-a rândul scotoceau doar prin gunoi,
Astăzi ei sunt stâlpii țării, iar gunoiu-l ducem noi!
Bani întoarce cu lopata orice fel de stârpitură,
Dacă ai tupeu cu carul te agiți și dai din gură,
La alegeri toți ca unul te votează, idioții,
De ciolan când vine vorba din neant sar patrioții,
Toate fețele de pernă, papagalii și gușații
Au ajuns să-și facă zestre pe cocoașa bietei nații...

Suntem noi fanii lui Guță? Maneliști inculți și fameni
Au inoculat prostia în dovleacul multor oameni,
Indivizi cu stil de grotă, nesimțite creaturi,
Scot doar kitsch-uri maneliste din mirositoare guri,
Prăvălesc pe capul nostru doar rușine și ocară,
De-aia tineri de valoare fug cu traista-n băț din țară.
Ne-a ajuns câți inși bezmetici injectați cu drog în vene
Din merțane opulente fac la stop semne obscene,
Dacă știi să pupi temeinic și cu râvnă drept în dos,
O s-ajungi, fără tăgadă, dintr-un cerșetor un boss!
Dive strâmbe și grăsane se dau bine cu pomadă
Și călcând ca rața-n străchini ies în Jeep la promenadă,
Le-nsoțește vreun ministru cu figură de copil
Care etalează țanțoș cât chibritul, un mobil,
Au uitat aceste fee cu mișcări de curtezană
dormeau iarna trecută în metrou pe la "Romană"...

Iarăși deșteptat din gânduri sorb nervos din berea rece
Și mă-ntreb când nebunia ce ne mistuie va trece,
Când parlamentarii noștri cu promisiuni aruncă
Urmăresc binele țării ori o halcă roz de șuncă?
Românașul e un haplea, lesne e a-l înșela,
Un cioban fugit din stână greu se poate cizela,
De-aia stăpânesc acuma cioflingarii peste țară
Și o jecmănesc cu sete, fie iarnă fie vară,
La alegeri, asta-i soarta, ne-am făcut un obicei
instaurăm la cârmă numai loaze și mișei,
Care zâmbitori, dar sadici, au o singură pornire:
Să ne lase-n aia goală pân' să prindem noi de știre!
N-au de gând eroi să fie, rămână-n veci prin cronici,
De cei mulți îi doare-n spate, îi sfidează cruzi, ironici,
Chiar de vine don Becali și-o să dea cu barda-n ei,
Tot or rămână-n urmă alte turme de mișei...
Dacă-ți faci o socoteală și stai bine să aduni
Tot mai bine-i în Canada că e joi sau că e luni!

parodie de , după Mihai Eminescu
Adăugat de Rudy ValentinoSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 4 comentarii până acum.
Participă la discuție!
George Coșbuc

Podul lui Traian

Colo surele ruine
Către Dunăre privesc
Cum tot vine apa, vine
Martori vremilor trecute,
Cât sunt astăzi de tăcute,
Numai inimii-i vorbesc.

Eu mă uit pe apa sură
Încrețit-abia de vânt;
Apa lângă mal murmură.
Trec și vremile-nainte,
Trec și-aducerile-aminte
Cum trec toate pe pământ.

Au pierit acele glorii,
Și-alte-asemeni nu se nasc
Ah, dar iată luptătorii
Scutul lor cum îl aruncă,
Sapă, cum le-a dat poruncă
Meșterul de la Damasc.

Grinzile de grinzi se leagă
Peste munții de granit,
Lespezi peste bârne-ncheagă
Viaduct pe bolți enorme
Și-uriașele lui forme
Parc-ajung până-n zenit.

Și din câte-avea ținuturi
Roma-n stăpânirea sa,
Iuți oșteni ascunși sub scuturi
Vin ca apa revărsată,
Cum potopul tău odată,
Iahve, peste lumi vărsa.

Podul își îndoaie fierul
Sub atâți legionari,
Tubele-nspăimântă cerul!
Istre,-acum te bați în spume!
Mulți văzuși tu tari în lume,
Însă nu pe cei mai tari!

Cine va mai sta-mpotriva
Leului roman de-acum?
Care fulger stăvili-va
Goana răzbunării sale?
Ai voinici tu, Decebale,
oprești furtuna-n drum?

Ori ai tăi sunt cei ce-n gloate
Ies din codri-ntunecați?
De pe câte râuri toate
Vin la moarte ca la nuntă
Cu topoare-n mâini, și-nfruntă,
Șapte rânduri de-mpărați?...

Ah! visez. Eu la ruine
Și la Dunăre privesc,
Cum tot vine apa, vine.
Ele stau ruine mute
Martori vremilor trecute,
Numai inimii-i vorbesc.

poezie celebră de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Balade si idile" de George Coșbuc este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -9.90- 4.99 lei.

Domnia Lui Hristos

Când în slava Lui cerească Domnul Isus va veni
El își va întinde mâna și totul va înnoi
curăța-va tot pământul de păcat nelegiuire
și toți oamenii cei răi vor fi dați doar la pieire
Domnul va-nnoi pământul și fața-i va transforma
căci doar El crease totul și a Lui este puterea
și toți oamenii-or fie de Hristos dar îmbrăcați
prin a Lui lumină sfântă o să fie transformați
vor trăi aici viața cum copacii din pădure
căci nu va fi aici nimeni mintea lor ca să o fure
doar Satan va fi legat și în temniță închis
astfel pământu-ntreg va fi atunci un Paradis

nici un rău nu se va face pe tot muntele cel sfânt
căci Isus își va impune omenirii al Lui Cuvânt
și va fi o nouă eră omul cum n-a mai văzut
căci viața va fi-ntreagă sub al Domnului Sfânt scut
împreună atunci cu mielul lupul blând va locui
și cu vitele-ngrășate leul se va zbengui
cu ursoaica la pășune vaca se va desfăta
pe pământ chiar nici un rău loc aici nu va avea
o pace fără hotar va fi iarăși peste tot
împlinindu-se Cuvântul Celui Sfânt și Savaot

copilașul cel micuț cu năpârci se va juca
nici un rău nu se va face și nimic nu va avea
tot pământul va fi plin de lumina Lui Hristos
și rău nu va exista pe pământ aicea jos
iată Domnul dar ce zice al vieții Creator
Eu fac ceruri noi pentru omul muritor
și-atunci vă veți bucura tresăltând de bucurie
căci trăi-veți dar viața iată până-n veșnicie
și întreg Ierusalimul piatră scumpă atunci va fi
căci peste întreg pământul Hristos doar va stăpâni

oamenii vor înflori ca și cedrii din Liban
îndreptându-și dar viața înspre-al fericirii lan
a lor muncă pe pământ în zadar nu va mai fi
vor avea atunci de toate sute de ani vor trăi
iată Domnul ce vorbește și El Însuși azi ne spune
atunci va fi o nouă viață și va fi o nouă lume
oamenii nu vor avea copii ca să îi înmormânteze
ci ca plini de bucurie pe brațe îi așeze
Hristos le va fi lumina și de toate le va da
trăiască-n bună stare fericită având viața
iată dar ce se va face oamenii cum vor trăi
când peste întreg pământul Hristos Însuși va domni
îmbrăcată-n fericire planeta va fi lumină
omenirea atunci întreagă va trăi fără de vină

prea puțini înspre păcat ochii își vor îndrepta
și vor fi toți pedepsiți doar stăpân va fi Mesia
astfel că-n neprihănire omu viața-și va trăi
ce-a râvnit atâta vreme iată el va dobândi
Raiul Raiul cel pierdut îi va fi iar locuința
numai pentru că Hristos îi oferă biruința
glorie dar Lui Hristos slavă Celui Prea Înalt
Raiul cel plin de miresme iarăși omului l-a dat
Tată scump și Sfânt din cer noi o iată-ți mulțumim
pentru Noul Paradis în care ne-ai dat fim
slavă cinste și onoare acum iată ți-am adus
te slăvim o scumpe Tată și-l cinstim azi pe Isus

poezie de (30 noiembrie 2018, Mănăștur)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ion Luca Caragiale

Pohod la șosea

De mult se vorbea,
Se tot auzea
are fie
Mare bătălie
Și că-n București,
Au de gând să vie
Oștile rusești,
Căci de-aici se poate
Laolaltă toate
Lesne pășească
În țara turcească.

Vreme a trecut,
Și nu s-a văzut
Un muscal măcar;

Toți îi așteptau
Însă în zadar:
Rușii nu soseau.
Trecu ce trecu
Și cam începu
A se arăta
Pe ici pe colea,
Câte-un ofițer
Singur și stingher —
Când se pomeni
Lumea într-o zi
(Mai alaltăieri)
sosesc aci
Mii de ofițeri:
calci unde vrei
Te-mpiedici de ei.
Tot muscali de soi
Gata de război,
Care toți firește
Vorbesc muscălește,
Și care au vestit
Cum că negreșit
Peste prea puțin
Toți muscalii vin.

Vestea zboară iute,
În zece minute
S-a dat sfoară-n țară,
Că va să sosească
La șosea afară
Oastea muscălească...
Și iată-n sfârșit
Că a și sosit!

La zi-ntâi de Mai
A pornit alai,
Gloată peste gloată
Merge lumea toată,
Claie pe grămadă,
Pe muscali vadă.

Astăzi, știu are
Tramvaiul cătare.
Dinjos de Teatru
Urcă și coboară,
De par-că-i la moară,
Câte trei și patru
Ba și cinci vagoane
Pline de cocoane,
Umflate, gătite
Și sulemenite.
Iar pe tramvai sus
Grămadă s-au pus
Sumă de monșeri
Amploiți, becheri,
Tot galant gătiți,
După cum îi știți.

Mahalale-ntregi
— Zdraveni și betegi —
Tineri și bătrâni,
Calfe și stăpâni
Cu-ai lor ucenici,
Cu toți mari și mici;
Slujnici, jupânese
Și negustorese;
Apoi mărginașii
Și meseriașii,
Târgoveți mulțime
Și mitocănime
— Toți din Capitală,
Dau cu socoteal㠗
Cu-ale lor femei
Încet după ei,
Au pornit cu toți
— Să-i numeri nu poți —
Cu prăsila lor:
Toți să vadă vor
Oștile rusești
Lângă București.

Sub cer călduros
Merg încet pe jos,
De zăduf și soare
Sunt plini de sudoare.
Cam pe la nămiez
Or s-ajungă, crez.
Toți din mahalale
Duc în mâini basmale
Cu fel de mâncări,
Și pe urma lor,
Urma tuturor,
Pe două cărări
Vine-un popă beat,
Frânt și asudat
De mult ce-a umblat
Și pe gât a dat...

Iar pe urma lui,
Un copil mucos
— Nu se știe-al cui —
Tare obosit
De-ai lui rătăcit,
Plânge obidos,
Și pe nas, pe bot,
E mânjit de tot.

Toți cu toții dară,
La șosea afară,
S-au dus privească
Oastea muscălească.
Căței și purcei
Merseră și ei,
După cum scris este
La orice poveste.

Numa-ntr-o chilie,
Singură, pustie,
O babă rămase,
Care de ani șase
Ologită sta
În chilia sa.
Numai ea rămasă
Singură acasă
Și în mahala
Biata se văita
Și se tânguia:
— "Oameni buni! (striga)
Mi-aduceți și mie
Pomană fie!
Măcar un cazac...
Nu de altceva
Ci numai de leac!"

poezie celebră de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Momente" de Ion Luca Caragiale este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la -69.36- 48.99 lei.

Cum se mântuie o țară (2 Cronici 7,12-14)

Și eu vreau ca țara-ntreagă să se-ntoarcă la Hristos,
Și eu vreau ca președinte fie un credincios.
Nu-i asta la urma urmei dorința lui Dumnezeu,
Ca tot omul -L primească drept Mântuitorul său?
Da, așa-i, dar când e vorba despre scopul nostru care
Urmărim când vrem s-aducem țara pe sfânta cărare,
Ne-mpărțim în două cete: cei care sincer doresc
Pocăința țării-n sine și-un alt scop nu urmăresc;
Iar ceilalți prin pocăința țării urmăresc de fapt
Doar o viață mai comodă, într-o lume de păcat.
Când vezi un creștin politic plin de zel minune mare
Să-și împingă toată țara pe-a sfințeniei cărare,
Dă-i Scriptura s-o deschidă la a doua Cronici șapte,
La versetul treisprezece și de-acolo mai departe.
În a doua Cronici șapte, în versetul amintit,
Domnul spune cât se poate și de clar și lămurit:
"Când poporul Meu se roagă - zice Dumnezeu Preasfântul;
Când poporul Meu Mă caută - spune-aici iarăși Cuvântul;
Când poporul Meu se-ntoarce de la căile lui rele,
Atunci Eu, Domnul din ceruri, Eu prin harurile Mele
Am să-ntorc țara la Mine; dar nu ca să puteți voi
Să vă lăfăiți în bine într-o lume de nevoi".

După ce-a închis Scriptura, ai să-1 vezi că nu-i convine
Când e vorba înceapă pocăința-ntâi cu sine.

Ceata doua sunt cei care nu se joacă cu Scriptura,
Nu-i schimonosesc Cuvântul, ca să-i schimbe-nvățătura.
Sunt cei ce urăsc favorul lumii care-a prigonit
Și L-a răstignit pe cruce pe Stăpânul lor iubit.
În iubirea lor curată pentru Domnul lor Hristos,
Scârbesc lumea trecătoare, dar iubesc pe păcătos.
Și-n iubirea lor curată, văd prostească nebunie
Să-i ceri lumii să accepte a cerului armonie.
Iartă-ne, o, Doamne sfinte, mișeleasca viclenie
De a osândi în alții propria noastră murdărie!
Căci noi necitind acasă la copii Sfântul Cuvânt,
Cerem la păgâni -1 bage în scoli și-n învățământ.
Și pentru că de asemeni n-avem timp de rugăciune,
O cerem ca o programă în învățământ în Iume.
Iar de când Laodicea L-a-mpins pe Hristos de-o parte,
Vrea prin televiziune să-I facă publicitate.
Doamne, la-nceput creștinii se-adunau pe sub pământ,
Dar ce har și ce putere răspândea al Tău Cuvânt!
Evanghelia atuncea era aspru prigonită,
Dar a fost ca niciodată mai sfânt și mai drept trăită!
Se-nmulțeau atunci creștinii cu mare repeziciune,
Fără rugăciune-n școală, fără școli creștine-n lume.
Nu puteau nici să rostească numele Isus Hristos,
Dar trăiau din plin ca Dânsul printre oameni aici jos.
Nu vorbeau pe stadioane, dar trăindu-și pocăința
Și pecetluind cu sânge acest scump cuvânt "credința",
Ca bureții după ploaie se-nmulțeau ducând Cuvântul
Pân' la marginile Terrei, căci lucra Domnul Preasfântul.

Care însă-a fost secretul ce-i făcea să se-nmulțească,
De-au ajuns întreg imperiul Romei să îl împânzească?
Iată-l: e doi Cronici șapte! Ei pe când se adunau,
Nu cu pocăința lumii, ci cu-a lor își începeau
Misiunea jos în lume, cum Isus i-a învățat
Chiar în ziua cea din urmă, când la cer S-a înălțat.
El le-a zis atunci să-nceapă din Ierusalim întâi,
Apoi meargă-n Iudea - zona-nvecinată lui,
În Samaria, și de-acolo - tot o zonă-nvecinată,
S-ajungă cât mai departe, -mpânzească lumea toată.
Noi începem tocmai invers, dinspre lume înapoi,
Și vrem, pocăind pe alții, să o ducem bine noi.
Cine-o ia însă-nainte de Hristos și de Scriptura,
Dovedește că nu-L are, căci îi calcă-nvățătura.
Doamne, vrem și noi acuma, să ne-ntoarcem înapoi
Și să-ncepem chiar de astăzi pocăința-ntâi cu noi,
Trăind morți față de sine și de poftele păgâne,
Ca s-aprindem pentru Tine, Doamne scump, întreaga lume! Amin!

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Amurg

Într-o țară mare și întinsă
amurgul este de asemenea mare și întins,
lămpile se aprind una câte una,
asemeni toamnei amurgul se întinde peste tot.

Toți oamenii și-au închis gura;
ridicați-, voi, cei morți,
pentru că amurgul este un vis
tăcerea și-a dobândit întreaga puritate.

Îmi amintesc iarăși niște nume,
fiecare din ele semnalează
o experiență unică
din care sunt constituite Paradisul și Infernul.

Amurgul cuprinde pământul.
Îmi întind mâna, iar cineva mi-o strânge-n mâna lui –
ori de câte ori cade amurgul cineva
bate încetișor la ușa mea.

poezie de , traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Politică de trei parale

Ne dăm pe mâna orișicui, că iată, nu avem ce-alege,
Toți sunt o apă și-un pământ, ei n-au credință și nici lege.
Ne tot lăsăm îmbrobodiți, când vin din patru-n patru ani,
Cu vorbe mari, sforăitoare și cu discursuri de doi bani.
Promisiuni de viață bună și miere multă peste tot,
Nu au măsură la minciună prindă cât mai mulți la vot.
Iar după-aceea... noroc bun! De noi, în cot pe toți îi doare,
Prioritatea-i pentru ei s-apuce osul cel mai mare.
Se sfâșie ca niște fiare, pe viață și pe moarte-i lupta
Se folosesc de orice arme și crâncen își păzesc reduta.
Ca niște stoluri de lăcuste rod tot ce întâlnesc în cale,
În urma lor, pe trupul țării rămâne doar potop și jale,
Un biet popor încovoiat de-atâtea biruri și ponoase,
Abia mai poate respire în case mici și friguroase.
E sărăcie peste tot și deznădejdea-i tot mai mare;
La știri auzi că un biet om s-a sinucis din disperare.
Nici Dumnezeu nu te mai scapă, nici toată inchiziția
De-o să ajungi prin tribunale afla-vei ce-i justiția.
Pe-un amărât de cum l-au prins, c-un sac de boabe c-a furat -
Adio, sfânta libertate! La pușcărie l-au băgat...
Cam vreo cinci ani, ba chiar mai mult, justiția e foarte dură,
Doar legea este pentru proști, nu pentru grangurii ce fură
Și-atâtea au devalizat: uzine-ntregi, mașini, vapoare,
Pământul țării l-au furat și din păduri mii de hectare.
Ei nu acceptă că sunt hoți, voi, însă, știți cum se numesc,
Ei spun că fac " privatizare " când faptic fură cât poftesc.
Și dacă-așa,... dintr-o "eroare", un avocat "nepriceput",
Mai bagă vreunul la-nchisoare... se știe ce e de văzut:
Cum se găsește câte-un doctor, ce foarte prompt ne dovedește-
are-o mare suferință și închisoarea nu-i priește.
Pe loc, e pus în libertate și ne sfidează clar, pe toți.
Se-aplică legea la cei mici, ea nu e pentru marii hoți.

poezie de din Țara lui Papură-Vodă (2000)
Adăugat de Mariana DobrinSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

A noastră soartă

Au murit atâția oameni
Cu speranța la mai bine
Cu speranța că urmașii
Vor trăi cum se cuvine.

Și acum trecut-au anii
Tot ce s-a schimbat sunt nume
Tot aceleași fețe-amare
Tot aceleași timpuri dure.

cădem puțin pe gânduri
Pentru ce noi am luptat
Nu să-ntoarcem spatele
Ca și cum am fi uitat.

Vor veni copiii noștri
Întrebând: voi ce-ați făcut?
V-ați jertfit pentru o viață
Ce noi nu am cunoscut

Putem schimba istoria,
Clădim palate pe ruine
Nu să spunem asta-i soarta.
Va veni odată bine.

Am distrus ce am avut
Și căpeteniile sunt moarte
Dar doi oameni n-au putut
conducă-n țară toate.

Și acei care acum
Dau din gură ca-nainte,
Sunt acei ce cred că noi
Fân avem în loc de minte.

Însă noi știm răbdăm
Nu știu dacă bună-i calea
S-așteptăm ca peste toate
Să s-așterne uitarea.

Strigă suflete din groapă
Și copii rămași orfani
Plânge Dunărea de milă
Și ai țării veterani.

O lume-ntreagă ne privește
Milă este-n ochii lor
Când aud că spun "săracii"
Simt -nebunesc și mor.

N-am avut de ei nevoie
Și sper că nici nu om avea
Căci nimeni nufără a cere
Cât ar fi viața de grea.

Va veni și ziua-n care
Ne vor cere înapoi
Ce-a venit într-o căruță
Va pleca într-un convoi.

N-ar fi pentru-ntâia oară
Când din bunătatea noastră
Alții foloase ar trage
Chiar cu mintea lor cea proastă.

Încredere s-avem în alții?
Doar în noi și e destul.
Căci de mila ăstor oameni
Îmi ajunge, sunt sătul.

Nu că am pierdut curajul
Sau încrederea în oameni
Da nu noi suntem cei ologi
Ci un popor de oameni zdraveni.

Și de credeți spun basme
Ia uitați-vă-n oglindă
Și ce veți vedea atunci
În al vost suflet să se prindă.

Veți vedea pe Ștefan, Țepeș
Brâncoveanu, Cantemir,
Pe Vladimirescu Tudor
Și pe viteazul Mihail.

Poezie aveți în sânge
Coșbuc, Goga, Minulescu,
Oameni de popor ca Creangă
Visători ca Eminescu.

Acești oameni, oameni mari
Vin dintr-un popor tot mare
Și cu ei noi ne legăm
Într-o națiune tare.

Și cum spun eu ce gândesc,
Spuneți ce aveți pe suflet.
Au venit vremurile-n care
Viața este fără scrupet.

De-a lungul anilor și-acum
Cu toții știu îndurăm
Dar nu ne provocați prea mult
Căci încă știm să și luptăm.

Și-odată sângele când fierbe
Greu se poate domoli
Și toate-armatele străine
Nu ne-or putea iar potoli.

Feriți- dușmani nemernici
Feriți-vă de cei ca noi
Căci când e unul la necaz
Vom fi cu toții stil pe voi.

Noi v-am primit cu pace-n suflet
Când în pace ați venit
Ați venit cu gânduri rele
Peste graniți v-am gonit.

Ați plecat cu capu-n piept
Din istorie ne-ați șters
Dar în a istoriei poezie
Încă mai lipsește un vers.

Acel vers suntem doar noi,
Oameni simpli, doar români
Dar noi încă n-am uitat
Cine-au fost ai noști bătrâni.

Avem suflete curate
Și a noastră țară încă
Pe meleagurile lumii
Este cea mai-naltă stâncă.

Nu-i din aur ca a voastră
Nu sclipim doar în afară
Dar de vi la noi în iarnă
Vei pleca crezând că-i vară.

Seara ne plimbăm pe stradă
Nu avem inima mică
Nu ca voi frică de oameni
Doar de Dumnezeu ni-e frică.

Și acum că știți ce suntem
Știți ce-nseamnă omenie
Pot spun veniți în pace
Și prieteni vom fi pe vecie.

poezie de
Adăugat de Robert BotschSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 3 comentarii până acum.
Participă la discuție!
Mihai Eminescu

Eterna pace

Viața noastră e viața spumei
Și totuși, de-ar seca din fundu-i marea,
O altă mare-ar face lacrimi lumei.

Precum uitarea-i a durerii moarte
Astfel și moartea e uitarea vieții
Spre-a răsăsri din nou la altă soarte.

Da, e-o dorință mare, fără nume,
Pe care-n tot adâncul o cuprinde
Bătrânul haos, născător de lume.

Atâtea lumi care rotesc în haos
Cu zborul lor măsurător de vreme,
În veci pe cale, neaflând repaos.

Astfel tot trec, ca și un roi ce trece,
Și-n a lor fugă fierb și se-nfierbântă,
Plutind în veci prin universul rece.

Astfel e timpul, care lung străbate
Prin mii de veacuri, stăpânind în silă,
Născând și ucizând în lume toate.

Astfel e spațiul fără fund și fine,
Iar din încrucișarea - amundurora,
Născând mișcare, s-au născut lumine.

Căci timpu-i tatăl, iar genunea-i muma,
Iar fiul e mișcarea, e amorul,
E foc aprins ce arde pân-acuma.

Astfel rotind se-nvârt în jur de soare,
Pe când el însuși cu ele împreună
O altă clină-n veci o să coboare.

Din trei mișcări mișcarea lor se-adună,
Cu toți în jos, toți împrejur de sine,
Toți împrejurul altor fac cunună.

Și-astfel din noapte s-a-nchegat lumine,
Căci prin mișcare s-au aprins cu toate,
Prin neodihnă ceru-ntreg se ține.

Și cine știi când ceasul lor va bate
Și cele trei inele s-or desface
Din a mișcării sfântă trinitate.

Și peste toți s-o-ntinde – eterna pace.

poezie celebră de (1882)
Adăugat de Maria HadârcăSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
George Coșbuc

Oltenii lui Tudor

Vine-un chiot dinspre munte,
Vine freamăt din păduri
Tudor domnul vine-n frunte,
Cu mulțimea de panduri!
Iar din Jiu, din apă sfântă,
Iese cântec vitejesc,
Și cu glas de surle cântă
Tot poporul românesc.

Las să-i sune surle-n țară,
Să-și adune-olteni destui,
Țara s-o vedem noi iară
Veselă pe urma lui
Mândra patrie română
Nu sub braț de oameni slabi,
Ci voinică și stăpână
Cum a fost sub Basarabi.

Zboară corbi pe sus, băiete,
Cârduri negre se-nvârtesc,
Și se zbat de-atâta sete
Și de foame se izbesc:
N-au s-aștepte-oltenii rugă
Să le dea de hrană-n văi
Oh, ciocoi, te-ajung în fugă
Toți răzbunătorii tăi!

Cine vrea părtaș fie
Dreptului pe-acest pământ
După Tudorin vie!
Că-i trimis de Domnul sfânt
Să ne scape-acum odată
De ciocoi, căci Dumnezeu
Însuși s-a pornit să-i bată,
Cum ne bat și ei mereu.

Ridicați, români, Dreptății
Steag cu sfântul George-acum
Sfintei Legi și libertății
Faceți-i odată drum!
Cine nu-i cu voi, știe
izbit va fi de voi,
De cei strașnici în mânie
Și din leagăn de eroi.

Domnul Tudor trăiască!
Sus cu toții, pui de lei,
Pentru țara Românească,
Pentru drepturile ei!
A-mbrăcat cămașa morții
Domnul Tudor, ca Hristos,
Dar schimba-va pasul sorții,
Va trânti dranii jos!

poezie celebră de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

La Smârdan

Neam român, văzui odată
Oastea Domnului Mihai
Zicea Dunărea-ntristată:
Fulger îns-atunci erai,
Și-alergând prin cer furtuna
Cânta vorbe românești
Astăzi stau și-ascult întruna
Și mă uit, și nu mai ești!

Dar abia rosti cuvântul
Dunărea, vuind prin văi,
Și văzu gemând pământul
Și de cai și de flăcăi.
Zornet auzi prin zare,
Cum se-ncheagă stol cu stol
Și năprasnică răsare
Oastea domnului Carol.

Jalnic tu-ți doinești durerea
Dunăre, și iat-acum!
Din mormânt ieși puterea
Și-n zadar îi stai în drum.
Trec voinicii peste tine;
Mersul lor e zbor de fulg,
Și din mâinile străine
Stema libertății smulg.

Tresăriră iuți românii
Căci aminte și-au adus
Cât s-au străduit bătrânii
Steagul să ni-l ție sus,
Câte plângeri ne-ntrerupte
În mormânt or fi vărsat,
nepoții fug de lupte
Și că steagul e-nchinat.

Dunăre, ai văzut Smârdanul?
Spune tu, s-o spui și eu!
Și noi știm izbi dușmanul,
Și-n români e Dumnezeu!
Știm și noi găti cununa
Vitejiei ce-o doinești,
Și când urlă-n cer furtuna
Cântă vorbe românești!

La Smârdan așa vru Domnul
Morții dintr-această zi
Vor avea cu spaime somnul
Și-aiurind se vor trezi
Apărându-se cu mâna
Ca de-un tăinuit dușman,
Vor mușca gemând țărâna
Ca și-n luptă la Smârdan.

-ntr-această zi cumplită
N-avu mila nici un rost,
Și mânia răzvrătită
Lege tuturor ne-a fost.
Astfel că, văzând pierirea,
Însuși Dumnezeu de sus,
Galben întorcând privirea,
Mâna peste ochi și-a pus.

La Smârdan, pe unde drumul
Da de-a dreptul spre vrăjmași,
Risipeai cu mâna fumul,
Ca să vezi la patru pași.
Și-ntr-un iad fără de nume,
Unde-ai noștri iuți pătrund,
Nu era nici cer, nici lume,
Numai noapte fără fund.

Și-ntr-acel noian de ceață
Dorobanții, dând de-un râu,
Au trecut prin sloi de gheață
Și prin apă până-n brâu.
Râu de apă Prut fie
Cum era să-i ție-n loc,
Dacă n-a putut să-i ție
Din redute-un râu de foc!

La Smârdan de-un gând cu toții
Fost-am braț pustiitor,
Și murind au dat nepoții
Mâna cu strămoșii lor.
N-ai avut mai buni tu, bane,
La Călugăreni în văi;
Iar la Racova, Ștefane,
Nu-ți erau mai buni ai tăi.

De-o veni din nou vreodată
Vuiet peste-al tău pământ,
Țară dragă și-ncercată,
Vom ruga pe Domnul sfânt
Nu-ntr-alt chip să ne ajute,
Ca să-nfrângem pe dușman,
Decât dându-ne virtute
De flăcăi ca la Smârdan.

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Marin Sorescu

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.
A existat numai o țară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Și niște ape ca niște copaci curgători
În care luna își avea cuibar rotit.
Și, mai ales, au existat niște oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani și plugari,
Cărora le plăcea spună,
Seara, în jurul focului poezii ­-
"Miorița" și "Luceafărul" și "Scrisoarea III".
Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Și cu avarii și cu hunii și cu leșii
Și cu turcii.
În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Acești oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioșate,
De curgeau doinele la vale
Pe toți munții Moldovei și ai Munteniei
Și ai Țării Bârsei și ai Țării Vrancei
Și ai altor țări românești.
Au mai existat și niște codri adânci
Și un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?
Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieții,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptății, ai iubirii,
Care îi ieșeau mereu fără soț.
Au mai existat și niște tei,
Și cei doi îndrăgostiți
Care știau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.
Și niște păsări ori niște nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi și mișcătoare șesuri.
Și pentru că toate acestea
Trebuiau poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Trei dinti din fata" de Marin Sorescu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -37.00- 29.99 lei.
Marin Sorescu

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o țară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Și niște ape ca niște copaci curgători
În care luna își avea cuibar rotit.

Și, mai ales, au existat niște oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani și plugari,
Cărora le plăcea spună,
Seara, în jurul focului poezii ­-
"Miorița" și "Luceafărul" și "Scrisoarea III".

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Și cu avarii și cu hunii și cu leșii
Și cu turcii.

În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Acești oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioșate,
De curgeau doinele la vale
Pe toți munții Moldovei și ai Munteniei
Și ai Țării Bârsei și ai Țării Vrancei
Și ai altor țări românești.

Au mai existat și niște codri adânci
Și un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieții,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptății, ai iubirii,
Care îi ieșeau mereu fără soț.

Au mai existat și niște tei,
Și cei doi îndrăgostiți
Care știau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Și niște păsări ori niște nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi și mișcătoare șesuri.
Și pentru că toate acestea
Trebuiau poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.

poezie celebră de
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Binecuvântați

Binecuvintează într-una
suflete pe Dumnezeu
Tot ce am binecuvânte
Numele Lui tot mereu.
Îmbrăcat e în măreție
și în slavă-I ne'ncetat
E nemărginit de mare
fie în veci glorificat.

Suflete binecuvântă-L,
binefaceri ai primit
Nu uita însă nici una
din câte ți-a dăruit.

El fărădelegi îți iartă
Îți vindecă boala ta
Suflete binecuvîntă-L,
și aceasta nu uita.

El din groapă-ți izbăvește
viața, nu-L da în uitare
Te înconjoară-n bunătate
și în mare îndurare.

Când ajungi la bătrânețe
face să întinerești.
Alergi tu în bătrânețe,
dar nicicum nu obosești.

Zbori ca vulturul bătrâne,
umbli fără obosire.
Și se cade ca într-una
Domnului dăm cinstire.

Domnul face El dreptate
celor care-s asupriți.
Pâine dă la cine n-are
la acei ce-s flămânziți.

E bogat în bunătate
și este îndurător.
Milostiv e Domnul nostru
e îndelung răbdător.

Nu ceartă fără încetare
doar o clipă-I e mânie.
Îndurarea-I toată viața
așa Domnul ți-oție.

După greșul nost' nu face,
nu face după păcat.
Nu ne pedepsește Domnul
așa cum noi am lucrat.

Bunătatea-I pân' la ceruri,
cum e cerul de pământ.
Așa bunătate are,
pentru cei ce a Lui sunt.

Cât apusu-i de departe
de celălalt capăt răsărit.
Tot așa El depărtează
de la noi ce am greșit.

"Eu îți șterg fărădelege",
spune Domnul, nu uita.
"Și nicicând și niciodată
nu duc aminte de ea".

Cum un tată se îndură
pentru toți a lui copii.
Așa se îndură Domnul
pentru noi din veșnicii.

El cunoaște slăbiciunea
lipsurile ce avem.
Cum suntem făcuți, El știe
din țărână că suntem.

Viața noastră pământească
ca și iarba-i pe pământ.
Înflorește ca și floarea
se usucă când e vânt.

Cum se risipește norul
așa omul, viața sa.
Nu îl mai cunoaște locul
în care el locuia.

Bunătatea-I este mare
pentru cei fără cusur.
Spune El: "În a mea spiță
pentru copii mă îndur.

Pentru cei ce legământul
ne'ncetat ei îl păzesc.
Și aminte de porunci
ei le au și le păzesc".

Împărat pe tot pământul
este Domnul, osanale.
Scaunu-I este în ceruri
în cerească sfântă cale.

Binecuvântați pe Domnul
îngeri în putere tari.
Voi ce ascultați Cuvântu-I
și porunca vă e fruntari.

Binecuvântați pe Domnul
toata oștirea cerului.
Robi care îi faceți voia
Aduceți mărire Lui.

Binecuvântați pe Domnul
lucruri toate cîte sînt.
Suflete binecuvântă-L
Cu tot ce e pe pământ.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Puiul

Trist
și singur în găoace,
puiul galben-auriu
a simțit într-un târziu
că-i stingher,
că n-are pace.
A simțit că lumea lui
tot mai strâmbă
nu știu cum,
se face...
"Ce-o fi asta?"
se gândi.
"Cum de m-a ajuns năpasta
trăiesc într-o mărgică,
într-o casă
tot mai strâmbă,
tot mai mică?...
Să nu pot să-mi aflu loc
nici pe față,
nici pe spate.
Și să-mi crească,
după toate,
uite
ce nătâng de cioc!
Ce vrei tu?
Vorbesc cu ciudă
eu cu ciocul,
ca un prost...
Însă ciocul ce s-audă?
Cade-n stânga,
bate-n dreapta
și-mi atârnă
ca o bârnă
fără rost.
Mi-ai ieșit și doi ochi mici.
Ce să fac cu ei aici?
Mi-au crescut și aripi grele.
Ce să fac aici cu ele?
Iar sub pântec,
la picioare,
se făcură niște ghiare...
lungi... cu vârfu-ncovoiat...
Simt că toate-n pântec mi-au intrat!
Doamne,
pentru ce mi-ai dat
daruri care-mi sunt povară?..."

Și,
lăsat pe partea stângă,
a-nceput ușor plângă
puiul
pentru-ntâia oară...

*

Dar deodată,
în găoc,
bate cineva de-afară...
Cioc!
Cioc, cioc!
Inima în pui se zbate,
se-nfioară.
Cine...
oare cine bate?...

Cu un tremur ca de-o vrajă,
a bătut și puiu-n coajă.
Uite!
Sub ciocănituri solide
se deschide
o fereastră!
Doamne,
ce priveliște măiastră!
Apoi uite-acum cât loc...
unde poate să alerge
să se joace,
să se culce...
Iar un glas atât de dulce,
glas de mamă...
andantino,
iată,
îi vorbește:
Vino...
Și sări degrabă puiul
din bârlogul vieții vechi.
O, acum cât e de bine
să ai ochi,
să ai urechi!...
Ce frumoasă e lumina!...
Parc-ar vrea în piept s-o soarbă.
Asta ce-i?
Un fir de iarbă...
Iar acolo?
E grădina...
Și-nălțând privirea-n soare,
puiul,
suflet de pripas,
a bătut din aripioare
și-a făcut întâiul pas.
Iar apoi,
dup-o clipită,
a zărit într-un arbust
o grăunță rumenită.
Mm!
DaŽ bună e la gust!
Iar colea, o gâză mică
pe un fir de busuioc.
Doamne,
ciocușorul totuși
nu e...
nu e rău de loc!
Dar aici în noua țară,
ce s-ar fi făcut el oare
fără aripi, fără ghiare,
fără vechea lui povară
din căsuța cea sihastră?
Bietul pui...

*

Frații mei,
povestea lui
nu-i decât povestea noastră...

Cinste,
curăție,
milă,
jertfă,
inimă umilă,
lacrimi grele,
bunătate,
și suspine după stele,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci aici cu ele?
fii mut ca oaia-n strungă,
cu răbdare (îndelungă!),
să nu fugi după avere,
după nume,
iubești pe cel ce-i gata,
de-ar putea,
să te sugrume,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci cu ele-n lume?
Când sub soare are preț
numai zâmbetul isteț,
numai vorba îndrăzneață,
numai pașii rari și grei,
numai mâna cu mănușă
care trage la cenușă
de la toți
pe turta ei;

da,
când viața e-o berbuncă
unde toți străbat răscrucea
și în calea ta aruncă
spini și cioburi
fără număr,
tu,
să-ți iei în taină crucea
și s-o duci umil pe umăr...
suspinând discret,
cuminte,
sub scuipatul de ocară...
O, Părinte,
Creatorule-ndurat,
oare pentru ce ne-ai dat
daruri
care sunt povară?

*

Pentru ce?
Nu știi?
Așteaptă...
Vine-o clipă,
un soroc,
când la marginile lumii
cineva din cer va bate...
Cioc!...
Cioc, cioc!
Și-n acest străvechi găoc
se va face o fereastră
către lumea cea măiastră.

Și-atunci,
frate,
cât va fi de bine
să ai pieptul cu suspine,
să ai umerii cu cruce,
să ai tâmplele cu spini,
să ai fața toată plină
de a lacrimilor salbe!
Căci acestea toate, toate,
se vor face... aripi albe
și tunică de lumină
și cunună de rubini
și toiag de-mpărăție,
care știe lumi -nfrunte
(după cum Ioan ne-a spus!)
când ne va sclipi pe frunte
numele etern,
ISUS!

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Urătură din zona Voronei

Aho! Aho!
Ascultați măi frați români,
Tineri și voi, cei bătrâni,
Și voi, fete și neveste.
Ce vă spun, e o poveste,
Cum a fost și cum mai este.
Într-un suflet vă sculați,
Și sub pravila română,
Dați năvală-n spre Carpați,
Unde plâng copii și mame,
Unde frații noștri mor.
Mor strângând la piept, sărmanii,
Tricolorul țării lor.
Duceți-le mângâierea,
Ce-o aștepta de la noi,
Libertatea mult dorită,
Și păzită de eroi.
Sus, drapelul României,
Trece umbra lui Ștefan –
Care merge cu noi astăzi,
Să-i înfrângă pe tirani.
Aveți arme, aveți sânge,
Aveți mândri căpitani,
Dați năvală învingeți
Pe-ai românilor dușmani.
Umbra lui Ștefan cel Mare,
Și-a viteazului Mihai,
conduce la izbândă,
Și mărire peste plai.
După dânșii dați năvală,
Treceți iute la hotare,
Numai strigătul de "ura"
-nspăimânte pe dușmani.
piară la glasul nostru,
De pe plaiul strămoșesc.
Sus pe culmea dealului,
Merge-n voia calului,
Un voinic de căpitan,
Care-i zice Stroi Plopan.
Aruncă ochii de sus,
Când spre șesul înflorit,
Și tot cată ca să vadă,
Acolo-n zare câte-o pradă.
Ciocârlia sus cânta,
Iar voinicul cuvânta:
- Cum nu am aripa ta,
Ciocârlie nevăzută,
Păsărică-n cer pierdută,
Cum nu am și zborul tău,
Să mă-nalț în cer și eu.
Ca să văd în dos de zare,
De nu vin oștiri tătare.
răpească și să fure,
Fete mari cu ochi de mure,
Și copii mărunți la ani,
Copilași de cei bălani.
Cum mergea și cum grăia,
Iată-l măre vedea,
Jos, devale, pe sub deal,
Lâng-o apă, sus pe mal,
Un foc mare strălucind.
Iar departe, lângă foc,
Se bocea o mândră fată,
De o salcie legată.
De umplea câmpul de milă.
Dar păgânii o priveau,
Și în limba lor ziceau:
- Mult plătește-aist odor,
Că e puică de bun soi,
Și-i ca trestia la boi,
Și-i ca luna la obraz,
Numai bună de-un viteaz,
Ghirai hanul, pentru bea,
Ne-a da scule câte-om vrea,
Și caftane de sultan,
Și 50 de pungi de bani.
Stroi Plopan mi-l auzea,
Calul iute-l repezea,
Auzit-am auzit,
De ronul îndrăcit,
Cică-i prins de mare dor,
meargă pe-un pod plutitor,
Când pe apă curgătoare,
Când pe apă-ntins la soare.
Pân la Dunărea cea lată,
Pân la Marea tulburată,
Stroi Plopan atunci a scos,
Buzduganul ghintuit,
Și-n dușmani el a lovit.
Iar fata bucuroasă,
A plecat cu el acasă.
Opriți plugul băietani,
La anul și la mulți ani!

folclor românesc
Adăugat de Rază de SoareSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Neam de trădători și lași...

Curge sângele șiroaie din al nostru tricolor –
De când țărișoara noastră, a devenit țara lor!
Cum adică țara cui?! Țara trădătorilor!
Nicidecum a (tuturor) posibilităților!

Țara celor care, Domnu', cred că le-a luat mințile!
Altfel nu-mi explic cum de ne distrug tradițiile!
Sau mai bine zis distrug, tot ce le iese în cale!
Și pentru ce toate astea, pentru câteva parale?!

Oricum, la final de drum, nu vom lua nimic cu noi!
Din noi va rămâne numai ce vom lăsa-n urmă apoi!
Asta ar tre' -nțeleagă majoritatea din voi –
Ăștia care peste blana de lup purtați blăni de oi!

Dar cine înțeleagă?! V-ați pierdut de mult pe drum...
Și, la fel ca țara asta, veți ajunge și voi scrum!
Nu contează c-azi sau mâine, peste un an sau acum –
Roata se va-ntoarce drastic nu mă-ndoiesc, nicidecum!

Veți plăti chiar înainte de-a vă transforma-n pământ,
Veți plăti și voi, și-ai voștri... Generații-ntregi la rând!
Ne-ndoielnic, nicidecum, credeți-mă pe cuvânt:
Nimeni nu scapă ușor, când sfidează tot ce-i Sfânt!

Iar voi ați batjocorit un întreg neam de creștini,
Le-ați luat pâinea de la gură și-ați vândut-o la străini!
Ați făcut în așa fel, transformați în cretini –
Câți mai mulți dintre ai noștri, milioane de români!

Ați vârât prostia-n școli și mizeria-n spitale,
Ați prostit bătrâni senili cu promisiuni ireale,
Tineri, precum florile, i-ați lăsat fără petale,
Un procent imens din ei, ajunși sclavi peste hotare!

Departe de-ai lor părinți, de prieteni ori de frați –
Din cauza sărăciei, tot mai mult înstrăinați,
De această țărișoară, de-mprejurări obligați –
accepte "c-asta e!", fiind mai puțin motivați...

De-aș recăpăta mândria, sfânta țară înapoi!
Și-uite așa, ușor-ușor, se-alege praful de noi!
Și de noi, dar și de ei – ca de-un morman de gunoi!
Asta am ajuns să fim, pentru că dăm înapoi...

poezie de din Începuturi (28 mai 2018)
Adăugat de Andrei Ș.L. EvelinSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Unirea de-acum

Un steag, ici-colo, ca un ghiocel
În iarna noastră supurând de ger –
O iarnă încărcată de istorii,
Ce-a strâns în noaptea vieții noastre, norii.

Păduri și ape și câmpii... Și munți,
Gonind prin noi sălbatici și desculți.
Văd semnul crucii sfredelind icoana,
Pe cer îi văd pe tata și pe mama...

Văd cum se roagă pentru țara lor
Și ning în noi, căci sufletele-i dor.
Sunt uși închise... Cumpăna fântânii,
Cheamă în plânsu-i astăzi, toți românii.

Cu aur pâlpâind peste câmpie
E țara noastr㠖 Maica Românie.
Dar pe altar, e-o literă de jale,
pruncii i-au plecat peste hotare.

În vocea țării clopote răsună
Și cade peste ea cumplită brumă,
O năpădesc investitori străini
Și-i smulg iubirea dintre rădăcini.

Din seva ei de stele și candoare,
Au smuls străinii fiecare floare.
Din port și din credință înfruptați,
În țara noastră ne-au făcut argați.

Suntem un neam ce-i condamnat la moarte
Și de strămoși, străini și prea departe.
Ne ninge cerul sânge și pedeapsă
Că n-am știut să ne păstrăm acasă.

Suntem săraci și slabi... am constatat.
Din țara noastră mulți ne-au alungat.
Setea de bani ne-a dus tot mai departe.
În țara noastră este plâns și noapte.

Și plânge-n noi această țărișoară!
Unirea, astăzi, nu-i decât o rană.
Și-o iarnă încărcată de istorii,
Ce-a adunat pe cerul vieții, norii.

Ni-i Soarele un vis mustind în rană...
Adună toți românii iar în țară
Șiun ordin, Doamne, un cuvânt
fie pace pe acest pământ.

Uniți în marea horă a unirii,
La Alba înfloresc iar trandafirii.
Și toți românii se adună-n cerc
Și libertatea iarăși o petrec.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cine dă, lui își dă...

Lângă un sătuc de munte, în hățișuri nepătrunse,
Un bătrân, adus de spate, un bordei mic își făcuse
Sub un fag cu umbră deasă, din pământ și din nuiele,
Petrecând în sărăcie, între flori și păsărele.
Făr‘ de nici-o mângâiere, far‘ de nici-un ajutor,
Rezemat în niște cârje, sprijinea al său picior.
Chinuit așa, sărmanul, își ducea al vieții fir,
Până când l-o duce lumea din bordei, la cimitir.

Uneori, pleca bătrânul către satu-n sărbătoare,
Gârbovit, cu tolba-n spate, cerșească demâncare,

Arătându-și trist durerea prin zicala lui de pace:
"Cine dă, lui își dă, tată, cine face, lui își face''!

Îl știa de mult tot satul și, la orice sărbătoare,
Cei cu inima miloasă îi da-n tolbă demâncare.
El, atunci, cu voce slabă, mulțumea, zicând cu pace:
"Cine dă, lui își dă, tată, cine face, lui își face''!

Ani în șir trecu de-a rândul, mulți din vremea lui muriră,
Însă pe el îndurarea Domnului îl sprijiniră.
Și din când în când bătrânul către sat pleca, sărmanul,
Far-ași mai schimba cojocul, cârja, tolba și sumanul.

Înaintea lui sătenii îi ieșeau cu darul lor,
Ori de câte ori bătrânul le cerea un ajutor.
După ce își lua darul, tuturor zicea cu pace:
"Cine dă, lui își dă, tată, cine face, lui își face''!

De-al bătrânului des strigăt, deranjată mult, se pare,
Într-o zi, o gospodină, doamnă cu un nume mare,
Vru s-aducă la tăcere glasul ăstui cerșetor,
Ce bătea de multă vreme pe la poarta tuturor.

Repede făcu o pâine din faina cea mai albă,
Plămădită cu otravă, și la copt a pus-o-n grabă.
Cum îi dete-această pâine, zise-n inima ei moartă:
– De acuma, știu eu bine, că n-o să mai vii la poartă!

Cerșetorul primi darul, îl privi cu bucurie,
Dar, frumoasă fiind pâinea, se gândește s-o mai ție.
Și-i repetă și stăpânei vorba lui, cu multă pace:
"Cine dă, lui își dă, tată, cine face, lui își face''!

După ce colindă satul, se întoarce la bordei
Și,-obosit, se odihnește pe un scăunel de tei.
Dar nu se-odihnește bine, că se-arată pe cărare,
Un fecior voinic și-un câine, venind de la vânătoare.
Obosit și mort de foame, și uitând că-i de neam mare,
Când sosiră la colibă, tânărul cu voce tare,
Nemâncat de-o zi întreagă, strigă-n culmea disperării:
– Moșule, de nu te superi, n-ai ceva de-ale mâncării?
Căci tot rătăcesc de-aseară prin zăvoi, cu al meu câine,
Și nu am gustat nimica, nici măcar un colț de pâine.
Știu uneori, pe cale, oamenii, cu multă milă,
Îți mai pun ceva în tolbă, ba și cei ce-o fac în silă.
– Cum să nu? răspunde dânsul, chiar acum am fost în sat,
Și chiar mama dumitale pâine asta, ea mi-a dat.
Ia-o toată și-o mănâncă; potolește-ți foamea-n pace;
"Cine dă, lui își dă, tată, cine face, lui își face''!

După ce mâncară pâinea, mulțumindu-i, a plecat
Spre căsuța boierească, ce sclipea la ei în sat.
Ajungând acasă fiul, maică-sa-l îmbrățișează,
Dar deodată rău îi vine și la față se-ntristează.

– Ce-i cu tine? Mama-ntreabă, spune iute ce-ai mâncat?
Însă el cu vocea slabă, îi răspunde înecat:
– Doar atât mâncat-am, maică, pâinea albă și frumoasă
Ce mi-a dat-o cerșetorul, ce-a trecut pe-aici, pe-acasă!

Un fior de groază mare, mamei, inima-i cuprinde,
Care-și vede fiul dulce, cum, murind, pe pat se-ntinde.
Țipă, urlă de durere, conștiința nu-ipace,
Vrea să-l scoale iar la viață, dar nimic nu poate face.
În durere-și vede fapta cea mârșavă și debilă
Și își ia acum răsplata pentru gestul fără milă.
În urechi îi sună glasul moșului, trecând în pace:
"Cine dă, lui își dă, tată, cine face, lui își face''!

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Diaspora Pro RomaniaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook