Adlestrop

Da. Îmi amintesc de Adlestrop –
De nume, pentru că într-o fierbinte
După-amiază rapidul a frânat brusc în gară.
Era un iunie târziu, ţin minte.

Aburul a fluierat. A tuşit un om.
Nimeni n-a urcat, nici coborât la stop.
Peronul a rămas pustiu. Tot ce-am văzut
A fost numele. Atâta – Adlestrop

Şi sălciile, scaieţii, iarba
Şi creţuşca, fânul uscat în stoguri, rostogol;
Nimic pe lume mai static şi mai singur
Decât un norişor alb, pe cerul gol.

Şi în acel moment, o mierlă a cântat
Pe-aproape – urmată-apoi, din sihăstrie,
Până departe, nostalgic, de tot păsăretul
Din Oxford şi din Gloucestershire.

poezie clasică de Edward Thomas, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te aşteptam

Te aşteptam în mica gară,
speram să vii dintr-un trecut
lăsat de mine întâia oară
captiv în primul tren pierdut.

Era un tren venit spre seară
dintr-un ţinut necunoscut,
nici nu oprea, de fapt, în gară,
dar l-aştetam, că n-am ştiut.

Rămas până târziu afară,
băteam peronul abătut,
cânta departe o fanfară
şi dintr-odată am văzut
că umbra ta trecea prin gară
dar într-o clipă-a dispărut.

Cânta departe o fanfară,
băteam peronul abătut,
bemolii alergau prin gară,
erai numai un vis pierdut!

poezie de Corneliu Neagu (9 martie 2020)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Nici plăcerea unirii duhului cu trupul n-a rămas
Şi nici măcar norocul reînvierii n-a rămas.

Frumoasei cu chip de lună am vrut să-mi deschid sufletul
Dar din tot ce-am dorit să-i spun, nimic nu a rămas.

Întinde mâna ta mică oricărui suflet întristat
Eyvah, sub junghiul tristeţii amare nimic n-a rămas.

În duh e bucuria, in dorinţi gândul lumii de-apoi
Beţie în care te-ai pierdut şi nimic n-a rămas.

Ey, paharule, aferim, şterge oglinda inimii
În duhul meu târziu nici măcar plictiseala n-a rămas.

Fuzulî! Ascultă cântecul iubirii şi priveşte
În urma ta nici mângâierea aurului n-a mai rămas.

poezie clasică de Fuzulî din Gazeluri (2005)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţă negativă

N-a fost nimic din ce-a putut să fie,
Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit...
N-a fost decât o scurtă nebunie
Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!...

N-am fost decât doi călători cu trenul,
Ce ne-am urcat în tren fără tichete
Şi fără nici un alt bagaj decât refrenul
Semnalului de-alarmă din perete!...

Dar n-am putut călători-mpreună...
Şi fiecare-am coborât în câte-o gară,
Ca două veveriţe-nspăimântate de furtună -
Furtuna primei noastre nopţi de primăvară!

Şi-atâta tot!... Din ce-a putut să fie,
N-a fost decât un searbăd început
De simplu "fapt divers", ce nu se ştie
În care timp şi-n care loc s-a petrecut!...

poezie celebră de Ion Minulescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sare şi piper

... nu mai am nimic din ce-am avut
nu mai e nimic din câte-au fost
toate sunt un nod ce m-a durut
nodul vieţii mele fără rost

nu mai simt nimic din ce simţeam
nu mai văd nimic din ce-am văzut
singur stau cu mine lângă geam
şi aştept s-aud de n-ai trecut

nu mai cred în nimeni şi nimic
nu mai am iluzii să mai sper
singurul rival şi inamic
sare-i pentru mine. Şi piper...

poezie de Iurie Osoianu (27 ianuarie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvară neagră - I

S-a înnegrit firul de iarbă!
Plânge; nimic pe nimeni nu întreabă!
Atâta moarte e astăzi vai, în jur;
Se teme să trăiască atât de singur!...

Nimeni nu mai trece pea lei...
Nimeni nu-l mai mângâie parcă...
Plânge şi roua din ochii săi
O, viaţă, viaţă de acum şi niciodată!

Pământul e negru şi încruntat;
Nu vrea pe nimeni să mai vadă!
Atâta moarte la cam supărat;
Clopotul se aude în fiece ogradă?!

N-a fost zăpadă; n-au fost nici ploi
Şi bolile ne-au cuprins de peste tot;
Nici firul de iarbă nu vrea să-nţeleagă
De ce e primăvara asta neagră, tot mai neagră!

Destine tulburate de efemer şi de abis;
Firul de iarbă topindu-se întrânsul învins!
Mi-e dor de alb, de iubire, de curcubeu,
Mă iartă, viaţă; credinţă fie-n Dumnezeu!

poezie de Constantin Anton din Simplitate şi firesc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate îmi răspunzi din iarna ta...

Nu mă-ntreba de ce te caut iară!
(Am mai promis că-am să te uit, cândva).
Dar, şuieră prea tare vântu-afară
Şi îmi aduce-n casă iarna ta.

Şi cum să n-o primesc, când amiroase
A mere coapte şi-a parfumul tău?
Şi ninge cu zăpadă de mătase,
Cum ninge peste brazii din Ceahlău.

Şi tot mătase albă se aşterne
Pe-un ţărm de mare ce l-am vrut al meu,
Când valurile ne foşneau sub perne
Şi ne privea din ceruri Dumnezeu.

Să reînvii o clipă risipită
Dintr-un noian de alb rătăcitor,
E pentru mine-o tainică ispită,
Ca cerul pentr-un vajnic zburător.

Şi-am să te caut şi prin mine, iară...
Poate-ai rămas şi eu încă nu ştiu,
Că n-ai plecat, nicicând, din mine-afară-
Doar, să nu te găsesc mult prea târziu!

Când va-nceta să ningă peste lume
Şi albul, să tresară, va uita,
Voi îndrăzni să te mai strig pe nume
Şi poate îmi răspunzi, din iarna ta.
......................................................
Doi oameni de zăpadă şi-o tăcere-
Atât a mai rămas din tot ce-am fost.
Şi eu şi tu avem o mângâiere:
C-avem aceeaşi iarnă, adăpost.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai ştiu

Nici nu mai ştiu de ce, în seara când
Am stat cu tine-n braţele din gând,
Făcusem foc înalt la ceas târziu,
Căci nu era nici frig şi nici pustiu.

Erau atâtea stele peste noi
Şi peste cortul nostru din zăvoi,
Atâţia greieri într-un singur cânt,
De mă credeam în Rai, nu pe Pământ.

Mă-ntreb şi-acum de n-o fi fost un vis
Ce mi-a rămas adânc în minte-nscris,
Dar nu mai ştiu nici dacă ne-am iubit
Sub stele,-n cort, şi nici cum am dormit.

Ce ştiu cu siguranţă, e că eu,
Te văd tot mai frumoasă,-n visul meu,
Şi îţi aştept sosirea cu nesaţ
În nopţile când îmi adormi pe braţ.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-a mai rămas

n-a mai rămas nimic
din nuanţele ce-mpodobeau lumina.
lucrurile s-au camuflat în galbenul pereţilor,
cuvintele s-au topit într-o rotire altfel,
în golul tot mai mare au coborât iluziile fără gravitaţie.

târziul umflat cu minute false
a stors lacrimi neputând să vorbească,
sunetele libere au plecat dincolo de ziduri.

am strâns neliniştea ce bântuia prin spaţiu
şi am clădit-o în muntele meu alb
îndurerându-mi tălpile
să nu poată găsi drumul ce duce spre tine.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alb

Discutam cu o doamnă,
Nu aveam nimic în comun,
Ea era albă, albă, se rotea,
Nu ne-am atins, nu era fluture,
Părea o pisică parfumată,
Se desfăşura, tot albă, ca un vis,
Eu povesteam de copilărie,
De prima iubire, ea mi-a spus
Câţi muritori a dus dincolo,
Trenul s-a oprit. Doamna a coborât
Fără un cuvânt, am plecat mai departe,
n-am mai ştiut nimic despre ea.
Devenisem nemuritor.
*************************
Ulyses mai era şi Grant,
Avea garaj, n-avea garant,
Avea talent, scuipa doar Kent,
Venea, venea din Florida
Cu-o bidinea, cu-o bidinea.
Nu poţi pleda, îmi spune Grant,
Înalt, subţire, elegant,
Nici soarele n-a răsăsit,
Nici nicu nu ne-a părăsit,
Iubita cui era? Şocat
l-am întrebat pe Iosafat,
simţeam că nu pot părăsi
esenţele din Marcapi.
Atunci, pe loc am înţeles,
Că moartea este un eres,
Mormântul meu, oricât de mic,
Nu va cuprinde-n el nimic.
Eu voi fi iară peste tot,
Tu erai albă, eu - netot.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din turistul care-am fost

Ieri cutreieram pământul
în patru punte cardinale.
Mă-întreceam în zbor cu vântul
până departe în zare.
Astăzi nu mai sunt în stare
nici măcar un pas să fac.
Speranţa în mine moare,
viaţa nu-mi mai e pe plac.
Rău mă dor picioarele.
Nici pe-afară nu mai ies.
Foarte rar văd soarele.
Gânduri multe, nu mai ţes.
Din turistul care-am fost,
azi n-a mai rămas nimic.
În lume nu mai am rost,
din pat nu mă mai ridic.
Singura mea bucurie
e că... picioarele mă ajută,
în lunga călătorie
către lumea neştiută.
Acolo nimic nu doare.
Nici inimă, nici picioare,
Nimic nu te împiedică.
Viaţa este veşnică.

poezie de Dumitru Delcă (10 octombrie 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răscoliri

Primele, pe care le-am uitat de-atâtea dragoste,
Au fost litere, ce nu se mai adună în nume
Şi, au rămas imaginile, toate de neşters, ce pacoste...
Doar ele şi cu pipăit, căldură, zâmbete de glume.

Îndeajuns e doar privirea, fără noimă, în gol
Şi un dans de personaje se îmbulzeşte într-un prim plan
Fragil, pierzându-se în rânduirea fiecărui rol
De-un puzzle franjurat de chipuri, trup... privirile de alean.

E tot cu aceeaşi vârstă în frumosul static
Ce n-a întinat de-o clipă sublimele amintiri,
Rămase, cum tăişul, într-o scoarţă de-un fanatic
Rănindu-şi singur minte şi suflet... din trăiri.

E atâta nostalgie plecată în valuri, unde,
Cum picurul ce sparge oglinda apei, sticlă,
Ce poate atinge mal... frumoasa de niciunde
Ce-şi scaldă gândul dus pe-un abajur de-o aplică...

Şi ochi d-eter se ating, de-un picur timp... ce pică.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (12 aprilie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu, Olarul

A fost odată un Pământ pustiu
Pustiu şi gol, sărac, nepopulat,
Singur, în întuneric, inundat,
Acoperit de ape... nimic viu...

Apoi, a dat poruncă şi-a adus
Lumină, fără sori şi fără stele
Lumină din Lumina lumii mele,
Din Fiul Său întâi născut, Isus.

Apoi, a separat ape de ape,
Şi cerul a luat astfel fiinţă
N-o să vă spună asta vreo ştiinţă,
Nici vreun arheolog să v-o dezgroape.

A treia zi, a scos uscat la suprafaţă
Mări şi oceane ne-a făcut, şi lacuri
Croite să dureze peste veacuri,
Şi pomi, verdeaţă, început de viaţă.

A patra zi, ne-a dat soare şi lună,
Şi stele fără număr ne-a făcut,
Le-a pus pe cerul mare şi tăcut
Şi lumea noastră era tot mai bună.

A cincea zi, a pus viaţă în apă
Şi păsările au umplut tot cerul.
Încet, încet, întreg atelierul
Le-a făcut loc atât cât să încapă.

A şasea zi, a frământat un lut,
Pământ şi apă, şi-a făcut Adam,
Din coasta lui, pe Eva, gram cu gram,
Bijuterie pe-un pământ plăcut.

A şaptea zi, Olarul obosit
S-a odihnit de truda-i creatoare,
Privind satisfăcut uscat şi mare,
Şi binecuvântând tot ce-a făcut.

poezie de Petrică Conceatu din Volum în lucru - "Geneză" (7 martie 2017)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Momentul

A fost o zi, nu ştiu în ce zi,
Nu-mi amintesc la ce oră
Dar îmi amintesc că te-ai întâlnit,
Te-ai auzit, ai strigat, ai trăit.
Îmi amintesc evadarea ta...
Ai ieşit dintr-o gaură de viaţă
Şi te-ai născut cuvânt fără voce.

Acum că te-am citit,
Nu-mi amintesc de ce...

În acea zi, în acel moment
Te-ai găsit căutând în mine,
Pe mine sau pe lângă mine.
Ai fost în aşteptare
Sau mai eşti încă,
În acel moment, în locul acela
Mi-amintesc...
Era plin de absenţa mea.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pandemia Covid-19 este copacul care ascunde pădurea. De ce copacul care ascunde pădurea?..
Prevăzuseră totul. Nu doar pandemia unui virus necunoscut care coboară din cerul senin, ci tot ce se va întâmpla după aceea; Supravegherea în masă şi controlul cetăţenilor din întreaga lume până la suspendarea drepturilor constituţionale.
Acest nume nu a fost ales întâmplător, deoarece aşa cum vom vedea mai târziu, din această pandemie se va naşte un sistem politic complet autoritar în care nu este permisă nici cea mai mică disidenţă.
"Nimic nu va mai fi ca înainte".
Lumea care va ieşi din această pandemie va fi una în care nu va mai fi loc pentru disidenţă. De fapt, se prevede naşterea unui autoritarism global în care cetăţenii înşişi vor preda drepturile lor fundamentale guvernelor în numele unei pretinse securităţi.
Paşii următori: microcip şi guvern unic în lume.

Camelia Opriţa în Palimpsest (Jurnal) (martie 2020)
Adăugat de Dobrin Filip
Comentează! | Votează! | Copiază!

În bezna tunelului

Demult, am urcat într-un tren, fără vagoane,...
Era pentru prima data când urcam într-un tren
M-am urcat în primul tren din gara vieţii mele
Ciudat, nimeni nu ştia ce destinaţie are, nici eu
Mergea încet la început, şinele erau de vină,

Tot timpul, am stat cu ochii pe geam,
Am văzut tot ce se putea vedea...
Sate, comune, oraşe, spitale, şcoli, biserici...
Am văzut mai multe biserici decât şcoli şi spitale,
Şi multe umbre cu chipuri de oameni,

Am văzut mai multe oraşe decât sate,
De fapt am văzut sate cu pretenţii de oraş
Ce bine că luasem trenul, nu erau autostrăzi
De ce? Nu vrem, nu avem nevoie, nu ne trebuie,
Mai bine cu trenul, cine să mai fure?

Am vrut să sar din tren, să o iau pe jos înaintea lui,
Am vrut să împrumut nişte aripi, să zbor!
Încotro să mai zbori în zilele de azi?
Nici orizontul nu se mai vede de atâta nepăsare
M-am răzgândit, era prea multă rugină..., pe aripi

După un timp, trenul a intrat într-un tunel,
Oare urma să iasă curând din el?
Mi-a fost teamă, de când am urcat în tren,
Nu ştiam, cât de lung e tunelul în care intrasem,
Nu se vedea nicio lumină, la capătul lui

Era un tunel în care intrai, dar nu ştiai când ieşi
Şi dacă în tunel s-ar fi produs o catastrofă?
Unde am fi mers să ne vindecăm rănile?
Spitale nu avem, la biserică nu mergi să te vindeci
Să mergi toată viaţa prin tunel? E dezolant!

Mergeam prin tunel de o viaţă şi tot întuneric era,
N-am cunoscut pe nimeni în trenul acesta
Oare care era staţia terminus şi când avea să fie?
Mai bine aş fi tras semnalul de alarmă!
Nu poţi să-nvingi destinul, nu poţi să-l deraiezi

Trecuse atâta timp, de când urcasem în tren,
Era înfiorător de întuneric, şi trenul, tot mai mergea
Aş fi putut să sar din acest tren, al întunericului,
Mi-era teamă să nu-mi fracturez sufletul
Pierdusem atâta timp mergând prin tunel,

Când am urcat în tren eram tânăr, acum...
Parcă a trecut o veşnicie, este frustrant,
Să te urci într-un tren fără destinaţie,
Să nu cunoşti pe nimeni de care să-ţi aminteşti,
Şi să rămâi toată viaţa... în bezna tunelului...

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eugene Carman

Sluga lui Rhodes! Vânzând încălţăminte şi stambă,
Făină şi şuncă, salopete şi rochii, zi de zi,
Câte paisprezece ore pe zi, timp de trei sute şi treisprezece zile pe an
Pentru mai mult de douăzeci de ani;
Îngăimând "Yes ma'm" şi "Yes, sir", şi "Thank you"
De o mie de ori pe zi, şi asta pentru cincizeci de dolari pe lună;
Locuind într-o cameră împuţită din secţia de vechituri de la "Commercial"
Şi obligat să merg la Sunday School şi să ascult
Mai mult de o oră
Predica preotului Abner Peet de o sută patru ori pe an –
Pentru că Thomas Rhodes, pe lângă magazin şi bancă,
Administra şi biserica.
Aşa că în dimineaţa aceea, în timp ce îmi legam cravata la gât,
Brusc, m-am văzut în oglindă:
Părul îmi era tot alb, faţa arăta ca o coajă de pâine uitată în ploaie.
Am blestemat şi-am tot blestemat: "Tu, hodorog bun de nimic,
Javră fricoasă! Tu, sărăntoc nenorocit!
Scalvul lui Rhodes!" Până când Roger Baughman,
Crezând ca mă bat cu cineva,
A privit pe fereastră tocmai la timp
Ca să mă vadă prăbuşindu-mă grămadă la podea
Din pricina unei artere care îmi plesnise în cap.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cocorul alb

se risipeau târziu în zare
şir lung de păsări călătoare
cădeau şi stropii cruzi de rouă
albastră era zarea dar unde Doamne era cărarea
cerul înstelat
se scurgeau din ochi şuvoi
plângeai
durerea şi nemărginirea unui vis ucis
prezentă este luna
dar unde-i soarele din noi
viaţa asta curge, curge neîncetat
şi totul nu mai e deşi era
azi toate-s triste amintiri
un zbucium inutil, o zbateră eternă către nicăieri
ştiu, m-ai iubit
mi-ai spus atunci în acel ceas
dar totul nu a fost decâ cuvânt de bun rămas
tu ai plecat la cer în corul de îngeri
azi ţipătul luminii este vuiet în pustiu
ce dor nebun şi nu mai eşti
decât un alb cocor cu aripi arse

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am devenit o şoaptă

La naştere am fost un ţipăt simplu
Şi-ncet, încet am devenit cuvânt
Ca să-nteleg că dacă trece timpul
Umila şoaptă a tacerii sunt.

Ard combustibil care îmi îndreaptă
Spre altă lume cei din urmă paşi
Mai port în mine doar atât, o şoaptă
Şi bietul ei ecou sinucigaş

Ca într-o lampă, într-un sat de munte,
N-a mai rămas în mine gaz decât
Să mi se vadă ochii trişti în frunte
Şi scara ce o am de coborăt.

Sunt ţipete şi urlete în lume
Şi tunurile trag neruşinat
Se strigă daruri şi averi şi nume,
Şi tobele de cobdamnare bat,

Iar eu din toată forfota nedreaptă
În marele vacarm al tuturor,
Încet, încet, am devenit o şoaptă
Şi îmi amân rostirea să nu mor.

Ca într-o lampă, într-un sat de munte,
N-a mai ramas în mine gaz decât
Să mi se vadă ochii trişti în frunte
Şï scara ce o am de coborât.

poezie celebră de Tatiana Stepa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă întreb, totuşi, de nu cumva amintirile ajung să fie o capcană. Mai devreme sau mai târziu, am sfârşi prin a obosi să descoperim mereu că nu mai suntem ce-am fost... Nu pot găsi în ele decât cauze, explicaţii. Or, eu aş avea nevoie de altceva. Într-un deşert, probabil, nu te uiţi în urmă. Ce să vezi? Vântul ţi-a şters, deja, urmele. Privirea caută, stăruitor, orizontul, în faţă, unde, pe nisipul fierbinte, tremură o nălucire care te poate stimula să speri. Un pustiu nu e niciodată fals. El minte doar pentru a te încuraja să mergi mai departe, ceea ce face din amăgire ceva vital.

Octavian Paler în Deşertul pentru totdeauna
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Englez, cu siguranţă, Phileas Fogg nu avea nimic din carateristica londonezului. Nu fusese văzut nici la bursă, nici la bancă, nici în vreuna din agenţiile comerciale ale metropolei. Bazinele şi docurile Londrei n-a primit niciodată vreun vas al armatorului Phileas Fogg. Gentlemanul nu figura în nici un comitet de administraţie. Numele nu-i fusese auzit în nici o reuniune de avocaţi. Nu era nici industriaş, nici negociator, nici negustor, nici agricultor. Nu făcea parte din Instituţia Regală a Marii Britanii, din Instituţia Londrei, din Instituţia Russel, din cea literară de vest, din cea a Dreptului sau a Artelor şi a Ştiinţelor Reunite, pusă sub directul patronaj al reginei. Nu aparţinea, în sfârşit, nici uneia din numeroasele societăţi care împănează capitala Angliei, de la Societatea Armonică până la Societatea entomologică, fondată îndeosebi pentru nimicirea insectelor vătămătoare. Phileas Fogg era era membru al Reform-Clubului şi-atâta tot.

Jules Verne în Ocolul Pământului în 80 de zile
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!