Mergeam în pustiu

Mergeam în pustiu, nu aveam ce bea,
mi-am tăiat venele, mi-am potolit setea,
mi-am sfâşiat pieptul, am scos inima, a venit o hienă,
mi-a lipăit-o, mi-a mistuit-o,
am plecat de acolo, aşa cum eram, fără inimă,
am trăit o viaţă, aceasta era partea superioară a machetei.
Duioşia este un act de agresiune, viclean,
Urăşte-mă, diavole, nu mă accepta,
Eu sunt mereu acelaşi, neîmblânzit ca lupul,
Liber ca vulturul,
Fratele lipitorii, al şarpelui pândesc,
Vor să vorbească, ei vor striga,
Între noi se află omul umil.
Cine e acea fiinţă divină. Ce taină caută?
E Maldoror, nu l-aţi recunoscut?
Privirea lui este blândă şi adâncă.
Pleoapele lui însoţesc adierea.
Mergeam în pustiu, nu aveam ce bea,
mi-am tăiat venele, mi-am potolit setea,
mi-am sfâşiat pieptul, a venit o hienă,
mi-a lipăit-o, mi-a mistuit-o,
am plecat de acolo, aşa cum eram, fără inimă,
am trăit o viaţă, aceasta era partea superioară a machetei
Se încarcă o altă viziune, o barde, bard,
Poetul, prin acest volum selectiv, elegant, impozant,
ar putea deveni celebru, Numele profesorului, Profesorul de fericire,
Vocea profesorului, Viaţa de profesor, Mers în pustiu sau Căutarea lui Dumnezeu,
Adesea între ore solitare, Abis sau a şaptea poartă, "Opera Omnia",.

Greu, târziu, poate la sfârşitul re-lecturilor, îţi dai seama că
autorul este un EU apostat, proscris,
urmărit, vânat de un "wanted" afişat pe
toţi pereţii, iar căutatul şi vânătorii se uită simultan la acelaşi
afiş. Un spirit non-conformist, de Gavroche incorigibil,
traversează poezia. un antagonism genetic la toate forţele
inerţiale, rutiniere, fără putinţa de a se atenua.
Incontestabil, el are o vocaţie a insurgenţei,
a opoziţiei şi chiar a opoziţiei fără revoluţie,
ca atitudine umană şi poetică.
Altfel, frecventează alternativ şi Infernul (existenţial) şi
Paradisul (erotic), evitând lumea intermediară a Purgatoriului.
Autorul chiar nu evită angajarea de partea libertăţii baricadei, ca în
acest pamflet cu adresă sigură: "În copilărie mă-nduioşa eroismul /
Omului roşu, / Când a murit tatăl omului roşu, lumea plângea. / Nu
toată lumea. / Am aflat multe, prea multe / Despre omul roşu, / s-a
făcut mititel omul roşu. / Acum eu nu iubesc culorile uni, / Roşu,
negru, brun, verde, galben, / Iubesc curcubeul, Aurora Boreală, ţărmul
mării, / Ochii iubitei, zăpezile de pe Kilimandjaro, / Stelele, chiar
stelele, sunt un lunatic, / Dar, uneori, câte un om cu suflet roşu sau
negru / Îmi trimite depeşe falsificate, îmi scrie înjurături / În
versuri, omul roşu se crede democrat, / Reformist şi revoluţionar,
talentat şi chiar / Avangardist, uneori îl roade o veche invidie, / O
ţine înainte, a schimbat pistolul pe un computer / Omul roşu nu va
muri niciodată. Venind cu treabă din Epir, / La
subţioară cu Shakespeare, / Vorbind cu Hamlet, Rosenkranz, / Cobor din
tren la Târgu Neamţ, / Unde se scrie elegant / Despre fazani, despre
neant, / Iar la sfârşit n-aveam un sfanţ / Şi, doamnă, azi suntem
amanţi. Marţianul vine din provincii, / Trece liniştit prin catedrală, /
Seamănă puţin şi cu Da Vinci, / E născut pe-ascuns de o vestală. / Pare-apatic
uneori, pentru derută, / Poartă măşti, e hărţuit, însă degeaba, /
Marţianul are o faţă slută, / Nici oglinda nu-l suportă, oarba. / El
nu i-a citit pe Kafka, / Nici pe Cărtărescu, Llosa, / Marţianul doarme
pe Relaxa / Şi nu gustă poezia, proza.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nefiinta

roşu, albastru, verde
s-au amestecat culorile
zăpada s-a făcut albastră
apusul se părea verzui
nu ştiu cum s-au încurcat
şi cine le-a schimbat
dar nu era nimic la locul lui
şi cerul nu era albastru
era roşu ca sângele lui
m-am apropiat mirat şi m-am uitat
în oglinda apei cum m-am schimbat
am privit sus, şi cerul l-am intrebat
dacă mai sunt sau am plecat
o stea neagră, paşii mi ia-ndrumat,
mi-a arătat trupu-mi însângerat
şi-am văzut şi nimicirea
mi-a dispărut şi amintirea
şi doar nefiinta mă aştepta

poezie de Monica Trif
Adăugat de Monica Trif
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dama de roşu - nocturnă vals manea

pentru că deseori se face trist. şi uneori, amintirea devine o hartă, pe oglinda care mă străbate de la un capăt, până la lumea cealaltă. busola arată mereu roşu.
pentru că nu mai stau într-un punct. desenez cercuri pe stradă. geometria feminină şerpuieste orice drum frânt. mă îmbrac în roşu, să mă recunoşti.
pentru că muzica lui chopin bate într-un borcan cu vin roşu. îmi scot cuiul din inimă şi ea cântă. muşc explozia din piept. cât de dureros, de delicios se vede trecutul prin golul ăsta lăţit sângeros, ca prin lup(t)ă. ah, cât de patetic te caut, încă.
pentru că am uitat ceva. poate, of, viaţa mea. uite cât roşu ai lăsat în urma ta, stângaciule.

poezie de Diana Dumitraciuc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poziţia vieţii

Ce este viaţa?
Cine o cunoaşte?
Ce ştiţi voi despre viaţă şi trăirile ei?
Eu cred că este doar clorofilă
Ce face să se plimbe sângele,
Fie el verde sau roşu,
Galben sau albastru,
Prin venele pline de durere.

Această hârtie albă ce poartă cerneală
Are viaţă sau ce este cu ea?
Îmi puteţi răspunde exact
Sau şi ea conţine clorofilă
Şi este părticică din tine,
Din zorile ce inundă planeta
Şi suflete ce zac în necunoscut
Pe acest pământ ce poartă
Visele vieţii eterne.

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec despre Ioana B

Cât de puţin mă interesează lucrurile pe care nu le înţeleg,
cât de puţin m-a lovit în suflet curiozitatea, fiindcă suntem
frumoşi şi schimbători şi asemenea miracolelor
şi eu vă iubesc, şi nu ne trebuie arheologie şi psihanaliză,
dar voi nu mă iubiţi, fiindcă sunteţi ca şi mine,
fără interesul de a vă gândi la lucruri pe care nu le înţelegeţi,
da, e şi vina mea.

Odată treceam printr-un tunel lung cu trenul, era noapte
în lumea călătorilor şi Ioana B. printre ei,
schimbam macazul, venea soarele roşu ca sângele în zori,
dar fiecare zi e o capodoperă la finalul ei şi fiecare viaţă,
e la fel, obişnuiam să spun.
Fusese odată o luntre a lui Caron, eram sigură de asta,
eram sigură că existaseră Olimpul şi Pythia
şi mai apoi lada de zestre a bunicii şi cufărul cu vechituri,
şi toate frunzele care pier strivite şi ude pe asfalt.

Odată voi aluneca şi eu.
Am şi eu pădurea mea care nu a răsărit şi nu va răsări niciodată,
undeva între sectorul foioaselor mixte şi cel al fagilor solemni.
Da, după legea cauzală - cel dinainte îmi dă viaţă şi eu dau viaţă
în acelaşi timp şi lui. Până într-o zi.

Acum Ioana B. citeşte despre pălăria roşie dintr-o pictură de Vermeer,
eu îmi pun batic roşu fără să ştiu ce citeşte Ioana, pe care nu o cunosc,
fiindcă mi-e frig, şi atunci Ioana B. sare cu lectura până la fetiţa
cu basma roşie a lui Grigorescu.
E vina mea, nici eu nu mă gândesc la Lună sau la zborul avioanelor,
până când nu încep să înţeleg ceva,
poate înţeleg fiindcă locuiesc pe strada Aurel Vlaicu,
sau fiindcă tocmai îl citesc întâmplător pe Ion Marin Sadoveanu,
care a locuit pe strada Aurel Vlaicu. Întâmplător.

Şi Ioana este un om minunat ca şi mine, dar nu se gândeşte
la lucruri pe care nu le înţelege, cum aş fi eu, şi nici eu la ea.
O iubesc, chiar dacă nu mă gândesc la ea şi ea nici ea la mine.
Ea îi iubeşte numai pe cei la care se gândeşte.

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul spân şi omul roşu

Ascultă ce îţi spune moşu':
Să te fereşti de omul roşu
Şi – crede-mă, că-s om bătrân –,
Să fugi cât poţi de omul spân!

poezie de George Budoi din Cugetări versificate (25 iunie 2015)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

LIMBĂU: De ce la intersecţie?
LUPOI: Pentru că acolo se intersectează interesul egoist al agitatorului Guran cu interesul meu naţional! (Ridică receptorul): Alo, Georgică! Trimite-l urgent pe sergentul Beşleagă, cu camionul, la cârciuma Cocoşul Roşu... (Pauză.) Poftim? Nu Drapelul Roşu! Cocoşul Roşu, am spus! (Pauză). Nu ştii unde vine? Înainte acolo era cârciuma lui Matache Răcoare... Acum Matache e la răcoare, iar cârciuma a trecut în gestiunea poporului. Îi spune Cocoşul Roşu...
LIMBĂU: E pe Fundătura Belşugului...

replici din Procesul, scenariu de Valeriu Butulescu (21 septembrie 2019)
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poziţia vieţii

Ce este viaţa?
cine o cunoaşte?
ce ştiti voi despre viaţă şi trăirile ei?
Eu cred că este o clorofilă
ce face să se plimbe sângele
fie el verde sau roşu,
galben sau albastru,
prin venele pline de durere.
Această hârtie albă ce poartă cerneala
are viaţă, sau ce este ea?
îmi puteţi răspunde exact?
sau şi ea conţine clorofilă
şi este părticică din tine,
din zorile ce inundă planeta
şi sufletele ce zac în necunoscut
pe acest pământ ce poartă
visele vieţii eterne,
ce formează spirala infinitului
să fie viaţa pură?
ce poartă holograme în necunoscut
care trec prin ceaţa densă
a experienţei, a purităţii, a epurării
formând puteri necunoscute ţie
om al acestui neam trecător.

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poziţia vieţii

Ce este viaţa?
cine o cunoaşte?
ce ştiţi voi despre viaţă
şi trăirile ei?
eu, cred că este doar clorofilă
ce face să se plimbe sângele
fie el verde sau roşu,
galben sau albastru,
prin venele pline de durere.
Această hârtie albă ce poartă cerneala
are viaţă, sau ce este ea?
îmi puteţi răspunde exact
sau şi ea conţine clorofilă
şi este părticică din tine
din zorile ce inundă planeta
şi sufletele ce zac în necunoscut
pe acest pământ ce poartă
visele vieţi eterne
ce formează spirala infinitului
să fie viaţa putere?
sau este doar o iluzie
ce poartă holograme în necunoscut
care trec prin ceaţa densă
a experienţei, a puterii, a epurării
formând puteri necunoscute ţie
om, al acestui neam trecător!

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muzica flautelor

a sosit în oraşul
ăla cu 50 de locuitori
avea o sabie şi câteva cuţite
venea din asia în deşert
cerul era roşu nisipul era roşu
avea trupul unui asasin
şi sufletul unui preot
a jurat să nu mai scoată sabia
din teacă din cauza sufletelor oamenilor ucişi
pe care le-ar putea auzi
cum se tânguiesc de atâta sânge
cerul era roşu nisipul era roşu
vântul duce zgomotul la urechile
celorlalţi membri
vor veni după el cu săniile lor
sunt asasinii flautelor
ei interpretează muzica asta
dar nu este ceva plăcut
aşa sună tăietura sabiei
numai ei percep tristeţea
morţii instalate în trupul din care a curs
ultima picătură de viaţă
lacrimile cad în stropi
războinicul se vede căzut
în somnul lui veşnic
ascultând muzica flautelor
care a cântat pentru el
zâmbetul se întipăreşte pe faţă
e fericit pentru prima dată
cerul e roşu nisipul e roşu
de la fereastra mea îl văd
vine odată cu apusul soarelui
hotărât să nu scoată sabia din teacă
ar aduce moartea în oraşul
unde a venit să-l viziteze
pe prietenul său mort

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roşu şi negru

Te-ndrepţi către mine în roşu şi negru
Trezită de demoni din soclu funebru
Iar voalul tău de de-un roşu aprins
Va sterge din nou întregul cuprins.

Din floarea roşie uitată pe criptă
Din unghia ta în piatră înfiptă
Curg lacrimi negre pe vechile ruine
Sunt lacrimile demonului ce zace în tine.

Cu zâmbetul tău ce suflete omoară
Cu părul tău ce zburdă ca o fiară
Dansăm printre cruci în modul alegru
Îmbrăcaţi ca de gală în roşu şi negru.

poezie de Alin Ojog
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roşu perpetuu

Roşu sânge, diurn, nocturn,
febră a speţei îndrăgostite.
Marele arbor interior
frunzele tragice ni le transmite.

E o memorie roşie, roşie,
care răsare, care apune,
de la vitala, continuă panică,
pân' la suprema ei sfiiciune.

Roşu din roşu, roşu spre roşu,
se învârteşte spectrul înalt.
Sângele sclav al unuia suie
liber în sângele celuilalt.

poezie de Nina Cassian
Adăugat de Mariana Albu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce ar fi lumea fără tine, Femeie...?!

Când spui femeie,
Ai spus mamă, ai spus soţie sau fiica, soră sau amantă
Ai spus fiinţa cea mai scumpă şi mai iubită tuturora,
Ai spus iubirea, căldura şi frumuseţea.
Fără de care ar fi ţinutul inimii pustiu, pustiu si secetos...
Şi-ar fi durere, ar fi tristeţe... ar fi un haos fără ea!
E-adevărat că prin femeie a venit şi întristarea...
Dar fără ea n-ar fi cântarea, poezia, nici sărutul,
Nici lacrima n-ar fi, nici începutul
Şi nici binecuvantarea...
Cui aş mai dedica eu luna, stelele?! Ce ar fi viaţa fără ea?
Ce am mai fi noi?
Doar simpli aştrii pe cerul gol.
Şi ce singuratate ar fi!. Nici măcar eu sau tu nu am mai fi pe pământ.
Tu nu ai mai fi femeie, ci stea,
Doar cu tine, viaţa mea dulce,
Chiar şi suferinţa este plăcută!
Când spui femeie... tu spui viaţă!
Iar viaţa eşti tu,
Mamă, soră, fiică, soţie sau amantă.
Iubeşte şi respectă-le pe toate
Căci far de ele tu nu pţi trece prin lumea asta!
Chiar şi cimitirul inimii ar fi gol.
Iubeşte-le pe toate aşa cum poţi!
Căci fără ele tu eşti mort... şi nici născut nu eşti.
Îţi multumesc femeie că exişti! Şi că exist!
Îţi mulţumesc mamă, soţie, fiică, soră sau amantă!
Eşi univers de flori, eşti minunată!

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când eram dusă, în alţi ani, prin aeroporturi, în căruţ, mă priveau toţi; iar pentru că eram aşezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existenţial, acela din căruţ; toţi oamenii privesc de sus, te simţi inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci şi obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai şi tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, îşi fereau privirile "din bun-simţ" – aşa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca şi cum cei din faţa ta şi din jurul tău ar vrea să te vadă şi te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca şi cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca şi cum aş putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; şi nu acum, în clipa de faţă.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curcubeul era roşu

Aveam o suferinţă de spus lumii
Dar în aceea zi, lumea nu s-a trezit

Am umblat prin toate castelele ştiute
Să despart istorii de Dumnezei
Să usuc vreascuri pentru o iarnă
Fără zăpadă şi colindători

Aveam însă un zâmbet de arătat prietenilor
Dar în aceea clipă, ei nu mă vedeau

Atunci am răsturnat toate paharele din case
Le-am dat păsărilor tot grâul din hambare
Să pregătesc universul pentru o zi de toamnă
Fără culoare, fără timp şi fără secundare

Aveam totuşi o iubire pentru tine
Dar în această viaţă, nu m-ai privit

Am prins în braţe crinii şi trandafirii cei albi
Şi am mers spre marea-nvolburată
De la marginea hotarului dintre frică şi cald
Acolo, cu toţi m-aţi întrebat de ce am întârziat.

poezie de Anca Pepelea
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată

A fost o dată
o rază de soare
Şi o sărutare
S-au întâlnit pe o floare
albastră, de cicoare.
A fost de-ajuns
Să se nască o culoare
Nu-i alb sau albastru
Nici măcar culoare de astru
E poate sânge de verde
Nu scrie dar merge.
Nici roşu nu-i
că e al macului.
Sau poate galben...
Şi roşu şi verde şi albastru...
Stai!
Continuarea...

Raza a iubit sărutarea
şi aşa s-a născut culoarea....

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă (2008)
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea incredibilă

a crabului roşu de la natură
culoarea lui originală
şi darul vorbirii şi
şi
şi mai ales ştia să povestească
mai frumos decât homarul povestitor
a recunoscut-o chiar bătrânul jo
sau
sau jos
cum îi spunea shag chitaristul
care le cânta sclavilor: dacă
pleci, niciodată nu vei liber
ştia shag să ne bage cântecul
în subconştient după ce-l auzeam
prin pub sub ochii crabului roşu
care sărea din apă când solistul
răcnea cuvinte într-o limbă nepământeană
erau la masă şi
şi
şi nimeni nu vorbea sau
dacă vorbea, o făcea doar
ca să spună o minciună
vorbeau despre cursele de cai
cum au pariat prosteşte
de meciurile de rugby
şi
şi de berea neagră guinness
a mai povestit crabul roşu

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul - creaţie sfântă

Azi, în lacrima zorilor, faţa mi-am scăldat.
În parfumul florilor, sufletul mi-am adăpat.
De la soare am primit, lumina în privire.
Cerul sfânt mi-a dăruit, tainică iubire.
Sunt un om fiinţă cultă, între multe câte sunt,
Un om creaţie sfântă, a Domnului pe pământ.
Adânc mă plec şi mulţumesc, creatorului meu sfânt,
Că mi-a dat ca să trăiesc, un timp, pe acest pământ.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândire pozitivă

El vine acasă repede, tu îl aştepţi, el te iubeşte.
Îşi ia copiii aproape şi le spune lucruri inedite.
Desigur, el te iubeşte.
Te strânge la pieptul lui puternic
Şi te ţine în braţe cu drag.
Ah, ce fericire!

-Dar, stai puţin, gândire pozitivă!
Te intreb, despre ce lume îmi vorbeşti?
Căci în realitatea mea se întâmplă altfel:
El face un pas înainte şi doi înapoi.
Înţeleg, de ce ajunge greu la mine:
Copiii, odraslele noastre gălăgioase îl deranjează, cu energia lor nestăpânită,
Iar eu, primesc declaraţii:
- Dacă m-aş întoarce în timp, cu douăzeci de ani,
Când te-am cunoscut pe tine, soţia mea,
Aş alege altă şansă:
Nu m-aş lega la cap cu nimic,
Aş trăi liber,
Fără niciun legământ, fără nicio dăruire,
Aş trăi aşa, cum sunt eu cu adevarat,
Căci în lumea ta, eu nu pot pătrunde.
-Da, ştiu că am uitat multe,
Pentru că m-am ridicat,
Dar, mi-am schimbat doar haina.
Sunt curat, parfumat, plecat de acasă zi lumină,
Însă, nu eu sunt devină că timpul s-a comprimat.
Am uitat să întorc privirea după tine.
Ştiu, este adevarat, sunt uituc, dar aşa îmi place.

-Vezi, gândire pozitivă!
Vino, în lumea mea şi arată-mi altă fericire,
Să nu mai critic,
Să-mi fie lege, aşa ca tine,
Gândire pozitivă.

poezie de Apostol T.Victoria (11 iulie 2020)
Adăugat de Apostol T. Victoria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamna mea de roşu

Doamna mea de roşu, doamna mea de verde
Renaşte pamântul, eu mă simt un rege,
Am găsit norocul, Dumnezeu mai pierde
Condamnat la viaţă şi iubirea lege.

Doamna mea de roşu, doamna mea de floare
Mângâie-ţi urechea cu glas de primăvară,
Verdele tău pur mă îmbie la visare
Şi vântul cară note pe acorduri de vioară.

Doamna mea de roşu, doamna mea de bine
La braţ ai dimineaţa şi soarele cunună,
Sânul tău e pâine, mi-e şi pasiune
Au muţit poeţii când au venit la cină.

Doamna mea de roşu, doamna mea de foc
Am creeat poveste extrasă din poveşti,
Te iubesc o viaţă cât două la un loc
Tu verşi peste mine plăceri dumnezeieşti.

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai linişte

Ea se numea Miri
Mihai îi spunea aşa, în fiecare scrisoare,
plănuia să îi fie mireasă,
se gândea, serios,
naibii,
de ce, naibii, îi lipseşte verigheta aceea,
e aur prea verde, e miros de pădure,

poate nimic nu contează în această lume dezechilibrată
în fapt, îţi iei
tatăl
îţi aşază baticul pe cap
devii dintr-odată femeie, te duci înspre lanuri cu maci
să uiţi de dragoste, că există,
dumnezeu este lanul cu maci, şi îngerii pleacă,
se face linişte este linişte în lanul de veci
un clopot ascultă
cum macul se leagănă
cine culege pe cine? femeia? sau roşul din floare culege?
se leagănă
leagăn se leagănă
culeasă e liniştea...
cineva plânge la picioarele mele,
cred, e un mac foarte roşu,
este focul în care, deodată, s-a prefăcut umbra aprinsă a macului,
şi pe aici este
multă linişte...
îngerii, ei să se întoarcă,
îngerii,
îngerii,
căci femeia cu batic nu este dată pierzării, dar nici dragostei,
să se ducă, odată, cu ei,
departe de Rai.
tatăl ei i-a aşezat baticul peste părul ei lins, ca să o poarte,
în tren, şi pe la izvoarele Devei,
şerpii ascultă, cum pieptenele dragostei i se prelinge din păr, şi se scurge,
ce batic,
şi ce linişte,
atât de multă linişte,
în macii
care au dat să se-aprindă, în lanuri, şi pe ogoare ca aurul,
şi în părul ei frumos, numai linişte.

Îmi faci un sandviş roşu de dragoste? nişte cireşe, nişte broboane de sânge?
o cafea mai roşie decât dragostea? copii roşii, cu eşarfe strânse cu degetul? boţi-le-ar bolţile
de eşarfe stricate!
stopul de vin, pe care l-au cules, anul trecut, graurii?
spune-mi, unde e?
numai o taină să nu fie nedezlegată,
îl creşti dintr-un nor,
sau
de sub talpa piciorului tău furios,
spune-mi, o casă roşie, cu mansardă?
ploaie, să fie?
orele să îmi fie mai roşii decât primăvara,
şi mormântul în care mi-am pus baticul, să fie foarte, foarte roşu.
pentru că
în tatăl meu roşu, şi la pieptul lui, mi-am ascuns, astăzi, plânsul.

Adineauri se jucau copiii, neostoiţi, pe lângă fântână...
şi niciun zgomot, acolo
dar nici linişte...

Să îmi faci o cascadă în linişte, dincolo de muntele acela,
niciun strigăt nu o să răzbată în munte,
ecouri şi linişte,
dangăte,
în natura aceea,
şi apoi...

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!