Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Sorin George Vidoe

Floarea de colț

***
Există pietre
ce păstrează căldură
și una dintre pietre
sunt eu.

***
Am zidit pădurea
în toată inima mea,
înțelegând tulburarea frunzei
peste grija sufletului.

Straja ochilor stropește rouă.

Rodul luminii
din pântece curat
înalță adăpost cerbilor
și-n pustiul neumblat și fără apă
călăuzesc corăbii.

***
Adu-mi aminte de moarte,
de puterea nebiruită,
gândul cel tainic,
iubirea
m-a cunoscut pe mine!

***
Încearcă și înțelege cărările mele,
am auzit un cântec
adormind moartea fără de trup,
trec pragul faptelor bune
spre necuprins
vifor de gânduri.

***
Cu buzele de tină ai ucis
mângâierea celui ce plânge
mai presus de cuget
cuvântul...

***
Ca un animal fără glas
sufletul tău a găsit ogor.

Deschide inima mea și va curge sânge.
deschide inima ta și va curge cenușă.

***
Poetul simte ora morții fără groapă.
Femeie,
gustul nudului de grâu
spălat în prea multe ape;

Ce pasăre înaintea zorilor
adună noaptea-n aripi?
O, tinerețe! Oprește-ți răsuflarea
asupra cuvântului: Femeie!
Numai poetul își poate rezerva astfel
solemnitatea lucrurilor.

***
Strâmte-s potecile pe ape
și strâmte corăbii mai sunt,
nu-i loc pentru toți...

Cine va urca la formă și chip
după-mplinirea Poetului.

***
Pescărușul rănit
frânge nisipul sub ploi,
aceste lacrimi erau ale mele,
erau o răcoare,
o paradă de cai în deșert
ca o nuntă de lucruri
în patul celei mai frumoase femei...

Poetul renaște iubirea.

***
Am poftit să-ngenunchez
la vorbe fără de greșeală;

Slăvită fie lacrima
și binele și cumpătarea mâinilor.
Despre om pofteam să spun
și neodihna frunzelor să depăn
într-o urcare-naltă.

***
Iată picioarele mele,
iată palmele,
iată buzele,
iată pieptul și sufletul meu –
Tu nu ești nimic!

Din pur egoism ai devenit
fruct,
singura faptă bună a fost
cuvântul.

***
Nu-i de ajuns să deslușești un prieten,
cu o singură pală, vântul
prăbușeșete castelul de nisip,
refluxul în adâncul lucrurilor
cu un singur val, clădește
cimitire de scoici.

Intrare spre țărm are imensul
un dublu sens de foc, o vatră răvășită,
un vânt sau o povară,
o vârstă ce nu iartă,
un spin, un adăpost.

Doar valul ce contra morții lupt㠖
Omul!

***
Astfel cerul născut
și Eu
Voi, cei de mâine, viitoare dureri.
Poate-ntr-o seară fără făclii
cu smerenie la izvoarele vorbei
în plăcerea lucrurilor veți săpa,
uitând, poate, urmele apei.

***
O, voi, uitați de mine
înaintați spre însuși faptul –
Abia dacă inima își mai dorește un trup,
pământul un alt pământ,
durerea o altă durere,
numește lucrul
și însuși va începe să cânte!

***
În fața semenilor
lacrimile
bătrâne și vechi de zile
coboară pe pământul
tatălui meu,
moartea a săpat cărări
pe care ochiul nu le-a cunoscut
dar eu am ajuns pe stânci
floare de colț
la izvoarele vorbei.

***
Întunericul a pus hotar
și cercetează adâncul
sfredelind stânca
ascunsă-n lumină,
durerea ochilor află
cumpătarea vântului
și zbuciumul nu schimbă
legea lacrimilor.

***
Genele aurorei au văzut
pântecele ce m-a zămislit,
n-a ascuns durerea ochilor
stelele revărsatului
au stropit rouă
peste stânca
netocmită și goală.

Gemetele ei au fost
pâinea mea
rădăcină de pom
lângă izvor.

***
Căprioara slobodă,
sapă cărări pădurii
ochii ei rostesc
graiuri minunate.

Ochiul vulturului
nu le-a cunoscut
nu s-au strecurat
până aici
fiare de pradă.

Străin și pribeag
cu picioarele goale
trec râuri,
chemarea cerbului
pătrunde până la mine
zbucium fugar.

***
Pe trupul meu, Mama,
a țesut o pânză,
picioarele le-a vârât în țărână
și chipul s-a înroșit
de lacrimi.

Lumina acoperă în beznă,
casa tatălui meu
umbra morții s-a cuibărit
sub pleoapele mele.

Rădăcina se usucă-n pământ
și ramurile lui se veștejesc afară,
sufletul desprinde
bucată cu bucată
vorbele mele
adăpate pe veci
într-o stâncă.

***
O șoaptă pătrunde –
Vorbele mele nu pot fi schimbate
cu bulgări de aur –

Porunca buzelor
înăbușă suspinele,
obosiți ne culcăm în țărână
și tragem un cerc pe suprafața apelor
hotar între lumină și întuneric.

Din locuința morților, păcătoșii
ne sorb apele zăpezilor topite
nu au veștmânt să se-nvelească,
i-am pierdut în amurgul zilei
spânzurând peste noapte
gemetele lor.

O, voi, prieteni
mistuiți de căldură
răscoliți izvoarele apelor
și din adânc
scoateți afară lumina.

***
Din locul unde eram
nu mai sunt,
vântul de la răsărit
l-a spulberat.

În puterea nopții
trupul meu
nu se mai culcă,
brațul slăbit
s-a subțiat ca umbra
gura închide apele în nori
și norii se rup sub greutatea apelor.
Limba străpunge
șarpele fugar
la dreapta
la stânga.

Vorbele tremură sub pământ
deschid ochii
și nu mai sunt.

***
Lumina hoinarului se stinge,
steaua polară nu-i mai strălucește,
și-a prins piciorul în laț
și se plimbă în rețeaua de ochiuri.

Dezgustat de mâncare
nu mai poftește
bucate mai bune,
istovit de sete
străbate pâraie
pe urmele lui înaintează
haite de lupi.

Vorbesc în vis
vedeniile nopții.

Ploaia mă udă la piele,
oasele sunt arse de frig,
strâng în brațe o stâncă
sub aripă de vultur.

***
Înfometat duc snopi în spinare,
sunt roditor
în pământul suferințelor
ziua sunt mistuit de căldură
și frigul din noapte
nu lipește somnul de ochii mei.

Sunt prea ușori
bulgării pământului
călcăm peste ei,
bat anii la ușă
și inima se rușinează,
numărăm pașii noilor născuți.

Voi adormi pe stânci
împrăștiind cenușă pe lângă ape
să cadă rouă
peste rănile noastre.

***
Vicleanul măsoară pământul
și fură hotare de țarini,
fățarnic prepară sub limbă
venin de năpârc㠖

Fiarele sălbatice
nu mai găsesc pradă,
asinul ajuns-a fiară
în turma de oi.

Se-ntinde miazănoaptea
peste pântecele Mamei,
suflete rănite cer ajutor
urechea dorește cuvântul
precum cerul azurul.

Ridic din pulbere trupul
pe o stâncă de pace
mâinile vor da înapoi
tot ce au luat cu forța.

***
Mă vreau mai tânăr
cu încă un veac,
să întrebe prietenii de atunci:
De unde vii și unde pleci
și să răspund:
Sunt pomul răsădit lângă izvoare
urmașul celor ce au murit
și tatăl celor care vin
din trupul meu se nasc și mor.

Plângând mă vor ruga:
să nu mai pleci
ci să rămâi,
avem câmpii
și lanuri întinse
și turme mai bogate.

Vă mulțumesc prieteni
acuma plec
iar dorul de stăruie în voi
pe stânci îl veți afla.

***
Glasul fraților mei strigă,
au deschis gură la rădăcina fântânii
ochii i-au făcut stele
în ținuturile sterpe trupurile lor
întind mâinile-nfrunzite spre nori.

Tânăr eram între frații mei
zbuciumat și hoinar
în zori mă vor căuta
să nu grăiască buzele mele
gând de răzbunare...

La sân am ținut ascunse cuvintele lor.

***
Fiii oamenilor au vânat sufletul meu
și oasele s-au tulburat,
i-am mângâiat
și nu-și credeau ochilor,
surâsul meu
nu i-a lăsat să mă piardă.

Grăiește inima lucruri omenești
printre cuvinte
buzele au păzit căi aspre
la loc de câmpie a zămislit Mama
o inimă înălțată pe piatră.

***
Prin foc și prin apă
am scos la odihnă trupul
foame mi-a fost
și am semănat țărâna,
sete mi-a fost
și am săpat în piatră,
robul cuvintelor sunt
și piatra și țărâna
au ascultat de mine.

Veniți prieteni în grădina mea
ulcelele cu vin
atârnă în viță.

***
Zidite corăbii umblă
să se joace pe mare,
ochii dezleagă izvoare de apă
pentru cei ce dorm,
slobozite de suferințe
sufletele lor în sălcii
au atârnat harpe pentru noi.

***
În fundul mării
adâncu-acoperă fântâna,
grădina lăsată celor vii
e stearpă și uscată,
iar ceru-și vinde trupul
pământului sărat
neputința însăși prin vânt
se dă de gol...

Făcut-am din lacrime pâraie
și ochii lacuri de munte,
din glasul lor
se va sătura pământul.

***
Nu erau izvoare
atunci când m-am născut,
gura mea ramură de pom roditor
s-a revărsat peste piatră
să-și potolescă setea.

Dacă tac
neliniștea nu se depărtează de mine,
dacă vorbesc
sufletul nu se liniștește.

Cărările lumii sunt drepte
limba s-a făcut trestie iscusită,
inima arde și nu vrea să plângă
peste cuvinte.

***
Se sting nepricepuții și orbii,
anii s-au subțiat
ca pânza unui păianjen
pribegit-am pentru neliniștea
inimii tale
ca o pasăre singuratică pe ram.

Neodihna a stat înaintea ochilor
năvălind asupra-mi ca un războinic.
Brațul care a slăbit
nu poate înnăbuși suspinele,
lumina stă spânzurată deasupra stâlpului
de la căpătâiul tatălui meu...

În fiecare noapte o zi
Poetul se culcă târziu
mâncând pâinea durerii.

***
Neadevărul se rupe ca un ram uscat,
vinovații calcă nădejdea în picioare
și pândesc amurgul luminii
poftesc voia trupului
după pofta inimii.
Se cutremură adâncimea
și înălțimea iubirii.

Am păzit nevoia cuvântului
lăsând ușă deschisă apelor
până la sufletul meu.

***
Ospătați-vă din neliniștea mea,
înțelepții mor în pământul celor vii
întru răscumpărarea celor dobândite.

Piatra nebăgată în seamă
luminează cărările mele.

***
Din prima zi
când m-am născut,
hoinar îmi căutam o casă
și am durat-o lângă ape.

Trecut-au bivoli negri
și trupu-mi l-au înecat în mâl.
Mamă,
când mă nasc din nou
tu, casă te înalți
pe stânci...

***
Umbre colindă pe sus
și nu îndrăznesc să coboare.

În fiecare an
o pasăre de pradă
vine și-mi sfârtecă trupul
ecoul durerii retează văzduhul
sângele coboară netezindu-mi calea
nepoftiții cu lupii s-au făcut frați.

Către voi strigătul meu
se îndreaptă să înalțe ce este drept,
ajuns-a lacrimile zăpadă...

***
Florile visate nu mor,
picioarele m-au purtat lângă izvoare
împovărat sub gândul de casă
gura deschis-a dorului fântână
hrănind suflete-nsetate
înțelepciunea să nu-și cunoască apusul.

Sângele meu
invadează adâncul.

***
Clepsidră vie în deșert,
cumpăna fântânii
stă cruce deasupra crucii
desfăcând izvoarele adâncului.

A crescut pustiul până la mine
și caut în sus, în jos
la dreapta, la stânga
iar margini nu-i găsesc...

***
Îmbătrânit-au zilele și anii,
algele mării au ridicat un pat
toată făptura suspină și are dureri
trecând prin strâmtorile sorții.

Nevoia să respir
s-a născut dintr-un înalt
din capătul lumii vin
să caut un colț de verdeață
în mine.

***
Cei răi rămân în noapte
pe fundul prăpastiei,
umbra ascunde fața soarelui
s-au rătăcit apele și s-au întărit în piatră
pleoapele înaintea ochilor s-au făcut sloi
pomii n-au apucat să vadă lumina.

Închideți porțile
și îmbrăcați-vă în alb
iată eu plec să urc înălțimea
n-a fost zadarnic cuvântul.

***
Buzele grâului m-au sărutat,
ochii au văzut pâinea durerii
făclia mâinilor au hrănit
suflete flămânde.

Setea a prins trupului aripi
și a luat câmpia în spinare
înălțând-o să sprijine cerul
să secer cu privirea stele.

***
Picioarele alunecă spre groapă,
iarba pictează câmpia
și sângele nu are culoare
în ochiul penelului s-a stins lumina
moartea seceră fruze
ajuns-a bufnița privighetoare.

Înaintea mea s-au sculat zorile
să curețe fântâna
aruncând un pumn de nisip
în rănile mele.

***
Pietrele șlefuite de ani
oglindesc lumina tăcerii
zeul cel rău ascute sabia neagră
să lucreze grădina.

Bate la ușă un vânt
cu plete de frunze furate
pereții mă închid într-un unghi
laturi înalte de strigăt
din lut de fecioare.

***
Fiecare măr este un trup spânzurat...
După gratiile frunzelor
rănile copacilor ridică vaier
mai trist decât noaptea
în sanctuarul grădinii se culcă un vierme.

Privesc prin fereastră singurătatea omului
și laud zăpada
la capătul veghei plătesc un obol
moara uitării macină sânge.

***
Un om doborât de vânt
își ascunde fruntea în țărână
necunoscut potrivnic
nu-și ridică în zadar biciul
teama se scurge prin sânge.

Trup nou ridica-voi pe stâncă
din ape curate
o altă mișcare de spații
și alte sensuri de lucruri,
Poetul cântă virgine tărâmuri.

***
O, spre alte izvoare se îndreaptă
sămânța din ierburi
prea multe reptile
pe flori varsă venin
cad în capcane păsări...

Pasărea Ibis a fost pentru mine
făclia gândului
din toate cuvintele bune
vouă vă las să rodeasc㠖
Cuvântul.

***
Au furat lumina din casă
hoinarii nopților mele
pustiul străzilor mă cheamă
s-atârn felinare la geamuri.

Se pierd urme-n zăpadă
și moartea mă poartă în spate
uitații strigă din groapă;
frigul pătruns-a în oase.

Ajuns-a stânca din cale
muntele uitării...

***
Cerne prin mine
lumină și umbră
lutul de început.

poezie de din Floare de colț
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Citate similare

Oare înțelepciunea nu strigă ea și priceperea nu-și ridică glasul său? Pe vârfurile cele mai înalte, pe cale, la răspântiile drumurilor stă, pe lângă porți, în împrejurimile cetății, la intrarea porților, strigă tare: "Către voi, oamenilor, se îndreaptă strigătul meu și glasul meu către voi, fii ai oamenilor. Voi, cei simpli, învățați cumințenia și voi, cei nebuni, înțelepțiți-! Ascultați, căci voi spune lucruri mărețe și buzele mele se deschid pentru a înălța ceea ce este drept; căci gura mea grăiește adevărul și buzele mele se dezgustă de fărădelege. Toate graiurile gurii mele sunt întru dreptate, în ele nu este nimic sucit și fără rost; toate sunt lămurite pentru cel priceput și drepte pentru cei ce au aflat știința. Luați învățătura mea mai degrabă decât argintul și știința mai mult decât aurul cel mai curat, căci înțelepciunea este mai bună decât pietrele prețioase și nici lucrurile cele mai prețioase nu au valoarea ei. Eu, înțelepciunea, locuiesc împreună cu prevederea și stăpânesc știința și buna-chibzuială. Frica de Dumnezeu este urgisirea răului. Mândria și obrăznicia, calea răutății și gura cea aprigă le urăsc eu. Al meu este sfatul și buna-chibzuială, eu sunt priceperea, a mea este puterea. Prin mine împărățesc împărații și principii rânduiesc dreptatea. Prin mine cârmuiesc dregătorii și mai-marii sunt judecătorii pământului. Eu iubesc pe cei ce mă iubesc și cei ce mă caută mă găsesc. Cu mine este bogăția și mărirea, averea vrednică de cinste și dreptatea. Rodul meu e mai bun decât aurul și decât aurul cel mai curat, și ceea ce vine de la mine este mai de preț decât argintul lămurit. Merg pe calea dreptății, în mijlocul căilor judecății drepte, ca să dau celor ce mă iubesc bogății și să le umplu cămările lor. Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui; înainte de lucrările Lui cele mai de demult. Eu am fost din veac întemeiată de la început, înainte de a se fi făcut pământul. Nu era adâncul atunci când am fost născută, nici chiar izvoare încărcate cu apă. Înainte de a fi fost întemeiați munții și înaintea văilor eu am luat ființă. Când încă nu era făcut pământul, nici câmpiile, nici cel dintâi fir de praf din lume, când El a întemeiat cerurile eu eram acolo; când El a tras bolta cerului peste fața adâncului, când a întărit norii sus și izvoarele adâncului curgeau din belșug, când El a pus hotar mării, ca apele să nu mai treacă peste țărmuri și când El a așezat temeliile pământului, atunci eu eram ca un copil mic alături de El, veselindu-mă în fiecare zi și desfătându-mă fără încetare în fața Lui; dezmierdându-mă pe rotundul pământului Lui și găsindu-mi plăcerea printre fiii oamenilor. Și acum, fiilor, ascultați-! Fericiți sunt cei ce păzesc căile mele! Ascultați învățătura, ca să ajungeți înțelepți, și nu o lepădați. Fericit este omul care ascultă de mine și veghează în fiecare zi la porțile mele și cel ce străjuiește lângă pragul casei mele! Cel ce mă află, a aflat viața și dobândește har de la Domnul; iar cel ce păcătuiește împotriva mea își păgubește viața lui. Toți cei ce mă urăsc pe mine iubesc moartea".

în Pildele lui Solomon, Despre adevărata înțelepciune - 8:1-36
Adăugat de Lucian VeleaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Sorin George Vidoe

Poeme pentru mitul Dochiei

***

Ținutul meu vă este cunoscut,
Eu am să pogor
în casa părinților mei,
nemișcat veghez rânduiala turmei,
fericit muntele ca un stihar
potolește setea unei zile din veac.

***

Nu te mira că fața îmi este arsă,
doar soarele m-a privit
și vântul brazilor m-a sărutat.

Fiicele mamei mele văzându-mă mai mică
m-au trimis cu oile pe stânci
și rătăcesc zadarnic
culcată în țărân㠖 fecioară!

***

Frumoși sunt obrajii tăi!
Glasul e cântec și buzele sunt miere,
la sân ascunzi suspine
un foc nestins în apă vie.

De mă dorești stăpân în casă
Tu caută mereu
Doar urma turmei mele
Unde voi fi vei fi și tu
Și rodul nostru va bucura pământul.

***

De vrei să-ți fiu mireasă,
Tu să-mi aduci din munți
acea frumoasă floare
ce crește doar pe stânci,
să-mi fie părul rouă
și trupul veșnicie.

***

Dorința ei îl face cerb,
săltând peste coline,
iar dragostea îi pune aripi
zburând peste munții-nalți
mereu și mai departe
pierind în neuitat.

***

Vino vânt de miazăzi
și tu vânt de miazănoapte,
dorul meu
peste lume să-l stârniți...

***

În adânc doar eu,
cu tăria omului
inimă rănită.

Bătrână cu tălpile crăpate, Dochie,
te-ai reîntors printre noi,
sprâncenele s-au făcut arcuri de fag,
mâinile trunchiuri de piatră,
glasul s-a-nălțat hotar între cer și pământ,
căutai iubitul rătăcit cu oile-n munți.

șuieră munții răbufniri de veacuri
muzici ciudate. Ninge,
apari sub fereastră,
presupun că plângi,
din fiecare lacrimă în părul albit
răsare o floare de colț.

poezie de din Floare de colț
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Rădăcini

Sunt fiul lui Gheorghe și Ana,
doi oameni, ca lacrima, sfinți.
Ei sunt cântecul, dorul și rana
veșniciei numită părinți

Am văzut lumina fără prihană
pe un petec de rai, numit Mehedinți.
Cea mai frumoasă Ană
mi-a pus Voronețul în ochii fierbinți

Sunt liber în fapte, în vorbe,
curge prin mine un sânge curat.
Din cel mai frumos Gheorghe
sufletul meu s-a-ntrupat

Într-o noapte de Paște,
o noapte înaltă, de Înviere,
strigătul mamei, spre a mă naște,
a iertat întreaga lumii durere

Sunt fiul lui Gheorghe și Ana,
botezat într-un rece izvor.
Ștergare aduse de la Tismana
din apă m-au luat în liniștea lor

Am învățat că, prin vreme, se frâng
numai cei răsăriți la-ntâmplare,
peste mine au nins Munții Parâng
îndelungă și sfântă răbdare

Lacrimile mele din ceruri s-au rupt,
am trecut prin moarte și prin deșert.
Tata m-a învățat fiu drept și să lupt,
mama, iubesc și să iert

Sunt fiu dintr-un Gheorghe și-o Ană,
un copil dintr-o țară de dor,
țărâna aceasta mi-i vatră și hrană,
cât ea cunoaște nu pot nici să mor

poezie de
Adăugat de Adrian MicuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Răscruce

Iată locul dintre nicăieri și niciodată
Răscrucea vieții mele
unde niciun drum nu se oprește
Iată eu îți prezint trecutul
Negru cu ochi albaștrii de oțel - ura
Biciul tremură încă în mâna sa crispată
Vezi, el calcă în picioare
toate visurile mele de libertate
el îmi ară măruntaiele semănând grânele violenței
Vezi, el destramă copilăria mea, Africa mea pierdută pentru totdeauna
Vezi, ura îi mănâncă inima, se crede atotputernic
Iată-l îndreptându-se spre noaptea refuzului meu
El mi-a violat cerul
Și ploaia sfâșiată ce stropește pământul
Roșu este sângele său roșu asemenea iadului nebuniei

Și iat-o pe bunica tremurând
de frigul urii incredibile
Neagră ca noaptea cea mai lungă
Sclava din mine ascultă tobele
dar rămâne surdă la chemarea lor
Oarbă fiind
Neștiind spună decât "Da... da stăpâne"
în vreme ce în sufletul ei cugetă:
"Ura mea să-ți străpungă inima!"
Și ura este un fruct prea copt
care picură sânge
Vezi cum tremură de frică viermele pământului, strivit sub piciorul stăpânului
Iat-o pe mama mea, iat-o pe sora mea, iată-l pe copilul meu blestemat
Iată-i pe cei doi copii ai mei blestemați - izvor al descendenței mele
dar povară prea grea pentru umerii mei umani
Destul mi-am aplecat spinarea
Destul mi-am umflat pieptul, crezând
că întreg cerul încape în ochii mei
Iată deșirate cele două lumi ale mele la răscruce de drumuri.
Eu chem ploile cerului
ape vii salvatoare peste capetele lor ude
Iată-i pe cei doi copii ai mei în umbră cerșind puțină dragoste
Că numai dragostea mai poate spăla atâta ură
Foc, ștrangulare, biciuri în erecție și cuțite îndreptate
trestii arzând și nebunie umană
După foc pământul meu e de reconstruit istoria mea sugrumată

Iată cele două fețe ale nebuniei mele
O, Doamne, prinde-le cu mainile tale vindecătoare
Extrage oțelul din albastrul ochilor mei
și piatra de sânge care îmi apasă inima
Împinge viermele pământului spre focul solar
rinichii mei vindecați de alintul ofensator
Ajută-mă să privesc fără să tremur
azurul cerului și albastrul mării
Ia în palmele tale noua mea Africă
Și fă din mine până la finele Timpului
O vibrație a iubirii!

poezie de (august 1999)
Adăugat de Marinela BarabulaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

M-am gândit

M-am gândit într-o zi
la cefi eu fără zâmbetul tău,
eu fără mângâierea ta.
Nemăsurați, pașii vorbei m-au
dus uneori către tine și ți-am spus ce nu era.
Din vorbe
îmi făcusem regat și eu,
pierdută prin el, nu mai știam
să spun ce era cu mine.
Gândurile mele vechi mă cuprindeau și mă făceau noapte.
Fără văd lumea,
fără să-mi pese ce era cu ea și cu mine,
credeam că trăiesc.
Și s-a făcut toamnă peste aleile
pe care fugeam. Și nu mai știam dacă era
toamnă afară sau doar în mine.
Nu vedeam, nu simțeam penele
vântului zburând peste nori...

M-am gândit că eu
am venit la tine în suflet
ca într-o casă dărâmată
din temelii de cuvânt.
Până în zori
am să mă nasc

din nou rază
și cuvântul meu poate
o să ajungă la tine
ca un pescăruș străin
ce ne împarte de azi
cerul în bucăți
egale cu noi.

M-am gândit la o zi în care
vorbele nu ar mai fi, în care
pașii ar bate doar pe loc,
urmele ar păși înainte și
umbrele ar merge alături de
oameni pe stradă,
la braț cu zâmbetul lor.

M-am gândit că
asta ar fi
de n-am fi.
Dar tu, tu te-ai gândit
ca într-o zi
dai de pomană cerneală
pentru sufletul meu?

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Pablo Neruda

Poemul 1 (Trup de femeie)

Trup de femeie, coline albe, coapse albe,
ești asemenea unei lumi, așternută în supunere.
Trupul meu aspru, agrest, sapă în tine
și face o sămânță răsară în adâncul pământului.

Am fost singur ca un tunel. Păsările au zburat din mine,
și noaptea m-a doborât cu invazia ei copleșitoare.
pot supraviețui, te-am pătruns ca o armă,
ca o săgeată din arcul meu, sau o piatră din aruncătura mea.

Dar vremea răzbunării a apus, și te iubesc!
Trup din piele, din mușchi, din lapte însetat și ferm.
Și cupele sânilor tăi! Și ochii tăi plini de absență!
Și rozele pubisului tău! Și vocea ta tristă și blajină!

Trupul femeii mele, voi continua dăinui prin el.
Setea mea, eterna-mi năzuință, calea mea schimbătoare.
Ape negre se adună acolo unde setea eternă curge,
și truda alături de ea, și durerea fără de țărm.

poezie celebră de din Douăzeci de poeme de iubire și un cântec de disperare, traducere de Ionuț Popa
Adăugat de Ionuț PopaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 5 comentarii până acum.
Participă la discuție!
în alte limbiTextul original este scris în limba spaniolă. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la Es.Citatepedia.net. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.
cumpărăturiCartea "World's End Paperback" de Pablo Neruda este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la -61.27- 37.99 lei.

Poemul zeului albastru

Doamne, s-a întors viața la mine
a venit tiptil, într-o vară cu aromă de istorie
cu cer grav și frumos ca o noapte adâncă
timpul devenise auriu și fierbinte
și m-am înveșmântat în el ca-ntr-o mantie fermecată

trecuseră ani de când zeul albastru
nu mai coborâse pe pământ
iar eu îmi lăsasem inima într-un cufăr uitat de lume
și Doamne, câte rugi înălțasem către tine
să mă mai binecuvânteze o dată mângâierile zeului
sa-mi mai las trupul răsfățat de nectarul ceresc
în nopți cu aromă de nemurire

și mi-ai răspuns, Doamne,
trimițându-mi vise de aur
iar aripa îngerului s-a deschis deasupra mea
ca la o binecuvântată rugă
am pornit la drum, Doamne,
în căutarea inimii mele pierdute
știam că voi străbate păduri și deșerturi
până să-mi regăsesc miracolul
sub chip de sărut nemuritor
zeul mă aștepta zâmbind în lumina binecuvântată
și din palmele lui a țâșnit inima mea
zvâcnind în fericirea fără de pereche
mână în mână am colindat străzi atemporale
ne-am îmbrățișat sub ploaia de aur
trimisă din cerul Tău, Doamne
iar noaptea zeul mi-a învăluit trupul în ambrozie și nemurire

sunt în mâna ta, Doamne,
cu toată fericirea mea păgână și sfântă
m-am îmbolnăvit de viciul vieții
iar în vârful peniței mele
stă iubirea fără seamăn
și albastrul cerului tău
îngăduie-mi, Doamne, să-mi păstrez inima în palmele zeului
să mă hrănesc din propria mea patimă
până când voi trece pe poarta ce duce la Tine
sunt sus, foarte sus, Doamne, nu-mi topi aripile
lasă-le să mă poarte mereu spre ceea ce sunt eu
lasă-mă să-mi respir libertatea
precum o pasăre cântătoare în dimineți fermecate
sângele zeului curge acum prin penița mea
prin trupul meu zvâcnind de tinerețe
prin visele mele hinărind peste cetăți și păduri
din el îmi iau stropul de Rai
cu care mă voi înfațișa înaintea Ta, Doamne,
în ziua din urmă
, Doamne, cu sânge și pulbere de rai
îți scriu epistola aceasta
ce nuvrea să se termine niciodată

lasă-mi pe veci visarea, Doamne!

poezie de (25 iunie 2015)
Adăugat de Alina Beatrice ChescaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Buzele mele au șoptit

Când așteptam mai puțin, lumina a venit din haosul nopții,
A început să curgă spre mine, foton cu foton,
Căutându-mi fața. Eram livid și gol,
Întunericul intrase în mine, moartea intrase în mine
Și nimic din alcătuirea mea nu mai pâlpâia.
Stăteam întins pe spate și priveam cerul,
Dar cerul dispăruse și pământul dispăruse dedesubt,
Și nici marea nu mai foșnea; totul era încremenire,
Eram piatră, eram pământ, eram mormânt,
Eram forma pietrificată a unui animal dispărut, eram siliciu.
Logosul pierise, mișcarea pierise și nici praful stelar nu mai adia,
Un hău negru era împrejur,
Iar Dumnezeu plecase parcă într-o lume de demult.
Dar deodată lumina a venit din pântecul nopții,
S-a prelins pe fața mea, m-a cutremurat
Și ochii mei au început să plângă, râdă și să plângă
Și buzele mele au șoptit: De ce, Doamne,
Ți-ai adus aminte de mine?
Eu, care am luat numele Tău în deșert,
Care mi-am înălțat chip cioplit,
Și am fost sluga clipei trecătoare.
Ridică-te! mi-a spus, ridică-te! mi-a spus,
Amintește-ți cuvintele tale și umblă.

poezie de din Caut un loc curat (2016)
Adăugat de Carmen2015Semnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Înțelepciunea strigă pe uliță și în piele își ridică glasul său. Ea propovăduiește la răspântiile zgomotoase; înaintea porților cetății își spune cuvântul: "Până când, proștilor, veți iubi prostia? Până când, nebunilor, veți iubi nebunia? Și voi, neștiutorilor, până când veți urî știința? Întoarceți- iarăși la mustrarea mea și iată eu voi turna peste voi duhul meu și vă voi vesti cuvintele mele. Chematu-v-am, dar voi n-ați luat aminte! Întinsu-mi-am mâna și n-a fost cine ia seama! Ci ați lepădat toate sfaturile mele și mustrările mele nu le-ați primit. De aceea și eu voi râde de pieirea voastră și mă voi bucura când va veni groaza peste voi, când va veni peste voi necazul ca furtuna și când nenorocirea ca vijelia vă va cuprinde. Atunci mă vor chema, dar eu nu voi răspunde; din zori mă vor căuta și nu mă vor afla, pentruei au urât știința și frica de Dumnezeu n-au ales-o, fiindcă n-au luat aminte la sfaturile mele și cercetarea mea au disprețuit-o. Mânca-vor din rodul căii lor și de sfaturile lor sătura-se-vor, căci îndărătnicia omoară pe cei proști și nepăsarea pierde pe cei fără minte; iar cel ce mă ascultă va trăi în pace și liniște și de rele nu se va teme".

în Pildele lui Solomon, Cum se dobândește și se pierde înțelepciunea - 1:20-33
Adăugat de Lucian VeleaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Georgeta Nedelcu

Fără tine...

Fără tine, sunt o primăvară fără verdeață, sunt un fluture fără aripi, sunt o floare ce și-a pierdut parfumul!
Iubitule, întinde-mi mâna și spune-mi: "Mai există fericire pe lume?" Te întreb, pentruîn absența ta mă risipesc ca un șirag de perle rare scăpat pe o scară, în spirală. Lângă tine sunt calmă ca o icoană, blândă ca briza mării! Ești soare printre nori, ești lumina sfântă ce-mi inundă sufletul, ești roua dimineții ce-mi răcorește durerea, ești liniștea nopții ce-mi străjuiește visele!
M-am lăsat atrasă de tine într-o dulce rătăcire pe țărmul fanteziei. Am comis o crimă: am îndrăznit sfidez rațiunea și să mă las pradă unei iubiri ca un fum, dar te-am iubit precum o pasăre iubește zborul și libertatea! Tu ai fost infinitul meu magic, iar eu în viața ta... doar o clipă sau o ploaie de vară ca multe altele.
Ai fost religia mea și-n fiecare noapte te mângâiam în gândul meu cu ochii minții până adormeam. Și tot tu ai fost refugiul meu, iar eu în brațele tale am descoperit o lume nouă, am găsit o altă definiție a fericirii, am învățat să respir un alt aer.
Eu te-am îmbrățișat cu pasiunea cu care valul îmbrățișează marea și țărmul, iar tu ai rămas indiferent... Acum, fără tine toate s-au prăbușit, iar amintirile nu fac altceva decât să intensifice durerea pe care o simt aici, adânc înfiptă în fărâmitura de suflet ce mi-a mai rămas.
Sunt singură și mi-e dor de tine! Te am în suflet ca o explozie de miresme, te simt în sânge ca un ritm de foc, te port în mine ca un cântec auzit în locuri dragi pe care le-am părăsit în nădejdea întoarcerii.
Ai rămas cântecul care mă adoarme noaptea, vocea care-mi mângâie tristețea, vântul ce-mi răsfață părul, o ultimă silabă pe care vreau să o rostesc înainte de a visa... și primul meu gând... Iartă-n-am putut fi mai bună decât ploaia... decât apusul... decât norii! Iartă-m-am îmbolnăvit de tine!
Am crezut în declarațiile tale, fără să mă gândesc că într-o bună zi mă vei părăsi. Ai plecat și m-ai lăsat dusă de vânt... Ce aș putea fac fără tine? Mi-e dor de tine! Inima mea te cheamă, unde ești? Unde ai plecat? Zile, nopți, săptămâni s-au scurs prin porțile timpului, dar tu nu ai venit...
Te caut, cum își caută mama disperată copilul rătăcit!
Te vreau! Te cer! Și te aștept! Te vreau ca un preț al iubirii, te cer ca un preț al suferinței și te aștept ca o solie mângâietoare! Unde ești? Te caut cu ultimele puteri ale suferinței mele.
Am obosit să te caut cu privirea! Am obosit sperând... să te găsesc, sau... că vei găsi! Vreau uit de orice căutare și să nu mai tresar când îți rostesc numele. Vreau uit! O să dorești să te mai caut! O să-ți fie dor de toate astea! Am adormit plângând. Ce viață chinuită a trecut peste mine! Puterea inimii și a gândului aruncă o punte peste timp. Voi îngropa numele tău în petalele trandafirilor! Mă voi ruga la Dumnezeu să mă preschimbe într-un izvor cu apă lină. Poate într-o zi îți vei odihni privirea în undele lui. În vis și-n gând te-am sărutat pe tâmple, pe obraji, pe ochi, ocolind să te sărut pe buze, de teamă să nu te ard din dragoste!
Sărut ochii tăi calzi care au fost atâta timp ai mei!...

poezie de (ianuarie 1997, Craiova)
Adăugat de Georgeta NedelcuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Nichita Stănescu

Enghidu

A murit Enghidu, prietenul meu,
care ucise cu mine lei.
(din poemul Ghilgameș)

I

Privește-ți mâinile și bucură-te, căci ele sunt absurde,
Și picioarele privește-ți-le, seara, drept cum stai,
Atârnând spre lună.
Poatesunt mult prea aproape ca să mă vezi,
Dar și aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ți încap în ochi,
Ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
Ca să-ți încap în gură.
Pipăie-ți urechea și râzi și miră-te că poți pipăi.
Pe mine însumi dor, în scurtă trecere.
Mi-am întins privirea și ea a întâlnit un copac,
Și el a fost!
Umerii privește-mi-i, și spune-țisunt cei mai
Puternici pe care i-ai văzut, după iarbă și bivoli,
Căci fără pricină sunt așa.
Cu ei mut depărtarea, ca pe un sac de piele
La moara de vânt.

De-aceea când mă ard în străfundul ochilor
Niciodată atinsele de mine lumini,
Suava durere albastra-mi întind peste creștet,
Să-mi țină loc de cer.
Și dacă mă dor pe mine însumi, cu râuri,
Cu pietre, cu o dungă de mare,
Atât cât să-mi fie toate un pat,
Totdeauna neîncăpător gândului meu
În veșnică creștere, o, n-am să știu că și tu
Te dori pe tine asemeni, și nu eu sunt acela
Cu care vorbesc!

II

Ca să fie ceva între noi, altcineva - sau eu
Însumi - am botezat ceea ce eu însumi făcusem,
Rănindu-,
Mereu împuținându-, mereu murind,
Cu vorbe de buzele mele spuse.
Și pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
Tot fără pricină, ori numai pentru că așa mi-au
Surâs buzele.
Te-ntreb, oare tu, dacă asemenea ai spus, surâzând,
Cărei alte dureri ai spus astfel?
Desigur, înălțimea pe care-am azvârlit-o din ochi,
Ca pe o suliță fără întoarcere,
Tu altcum ai mângâiat-o, pentrumâinile tale,
Gemene cu ale mele, sunt absurde, și-ar trebui
ne bucurăm de aceste cuvinte trecând
De pe o gură pe alta ca un rău nevăzut,
Căci ele nu există.
O, prietene, cum este albastrul tău?

III

Joc de treceri, mai iuți, mai încete,
Pentru ochiul meu odată cu mine creându-i pe
Arbori, pietrele și râul,
Deasupra mai încetului meu trup
Atârnându-se de gând, asemenea caprelor, seara,
De funie.
Timpul, el singur peste tot, eu însumi,
Și după aceea.

IV

Și când toate se șterg, ca într-o scoică mările,
Nimic nemaifiind, decât în ochii celor
Ce nu sunt, trecerea durerii în trecerile
Timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
Eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia
Nu există.
Ceea ce e unic el însuși se doare pe sine, măsurând ca la toance,
În munți, trecerea timpului,
Știindu-se singur,
Schimbând cu jur-împrejurul lui nume de lucruri.

V

Ceea ce nu e fără de margini este,
Pretutindenea călătorește, pete mari întâlnind
Cărora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
Mi le soarbe până la genunchi, colțul inimii
Mi-l izbește, pe gură îmi dansează.
Ceea ce nu e fără de Timp este, ca amintirea.
E asemenea văzului mâinilor, asemenea
Auzului ochilor.

VI

Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating,
Stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
Fiecare umbră pe care o arunc peste nisip,
Sufletul mai puțin mi-l rămâne, gândul
Mai lung mi-l întinde; fiecare lucru
Îl privesc cum aș privi moartea, rareori
Uit aceasta, și-atunci, din nimic fac dansuri
Și cântece, împuținându-mă și smulgându-mi
Bătaia tâmplelor, ca să fac din ea coroane de mirt.

VII

Ieși din cort, prietene, stăm față în față,
Privindu-ne, tăcem împreună, mereu întrebându-ne
În sine celălalt dacă e,
Și cum pe sine însuși se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
De undeva stârnite, spre altundeva.

poezie celebră de din Dreptul la timp
Adăugat de Enache AndreiaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 24 aprilie 2016.
Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Jim Morrison

Nepotrivire

O undă tresaltă pe apă si moare în mal
O alta apare si-si stinge surâsul de-opal
Si peste ele ceru-si priveste fata senină
Îi închid. Ochii-mi lăcrimează de-atâta lumină

Mai rupe o petală din trandafirul alb
Si priveste- cum sufăr după fiecare plutire ce se opreste în apă
După fiecare undă ce se naste din moartea plutirii petalei
După fiecare rază de lumină ce sare din undă si se pierde în aer
Inspir puternic sperând prind raza de lumină în pieptul meu
Însă trandafirul a rămas fără petale iar pieptul meu este, încă, gol

Din senin o pasăre îsi cântă singurătatea
Si de versul ei m-agăt cu oarbă credintă
Căutând spre orizontul alb eternitatea
Sperând să se transforme în albă fiintă

Privesc văzduhul spre-orizont
Si în norii purpurii ce despică lumina îti văd chipul oglindit
Plângi sau mori sau putin din amândouă
Chipul tău înmărmurit aduce minunea
Razele se ridică spre înalt pentru ultima oară si se pierd
Iar seara cade ca pulberea neagră peste ochii mei

De ce sunt eu noapte iar tu-soare?
De ce mori tu când mă nasc eu?
De ce sunt nisip când tu esti floare?
De ce esti tu femeie când sunt zeu?

ridic simtind iubirea tuturor îndrăgostitilor ce au murit
Si arunc rugăciunea ca o provocare
Dacă nu existi pentru mine printre stele
Mă voi transforma în stea si voi străluci
Doar pentru a te crea si pentru a te privi

Stăm pe o plajă, goi, renăscuti
Ascultăm nisipul si noaptea si gândurile mele
Si privim mirati în sus, pe cer
În locul de unde lipsesc două stele.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "The Lords and the New Creatures Paperback" de Jim Morrison este disponibilă pentru comandă online la 61.99 lei.

Izvor de lumină

într-o
lume colorată
cu atâția ochi albaștri
cu zâmbete
și flori de cuvinte
El
Cuvântul
s-a pogorât printre noi în
lumea aceasta
dar lumea
nu l-a cunoscut

într-o sfințenie
mai sfântă decât
sfințenia însăși
la ai Săi li s-a arătat
însă
ai Săi nicidecum nu l-au primit
ci ei
de ei însăși plini
l-au biciuit
și l-au răstignit dăruindu-l morții
pe El Însuși
picurul de lumină
din viața fecioarei scăldată în floare și-n zâmbet

fără prihană
de
o gingășie
ce însăși gingășia-o întrece într-o adiere de vânt
tu însuți ce nu poți încă să ți-o închipui

dar moartea
nicio putere nu a avut asupra Lui
căci El Cuvântul
Hristos a înviat
EL
Creatorul tuturor lucrurilor
Lumina și Viața
e Cel ce-a creat
și pasul
și zborul
ochii și apa
vântul și norii
și umbra și dorul în care te ascunzi
mai vie viața tu să o trăiești fii o lumină pe Terra

la început
doar El era
înflorind începutul
cu lumina ochilor Săi ca para focului
El
împreună cu Tatăl
El Cuvântul
Înțelepciunea care a creat
totul
totul ce se vede și nu se vede
mersul
omul
și pasul
vântul

și zborul
norii
și ochii să-i vezi pe cer cum se plimbă

Cuvântul
El Meșterul Lui Dumnezeu
ne e
Lumina și menirea
căci El
ne-a creat
împreună cu Tatăl
cu Cel Prea Înalt
pe firul de iarbă
să ne înscriem pasul
și umbra
inima
într-o floare de dor Lui să i-o oferim
despletindu-ne privirea de ochi
cu
alți ochi să-l vedem
țesându-ne
în privirea Lui
ca
para focului

ni
se face dor
de-a Lui veșnică privire
de
ochii Lui de foc
de El Însuși ce ne leagă
și
ne face trecerea din lumea materială
spre
cea spirituală

într-o floare de vis
din grădina Edenului
căci
El ne-a iubit întâi
când încă
noi nici nu existam
ci
doar în planul Celui Prea Înalt ne scăldam în para ochilor Săi de flacără și foc

noi nu eram
încă o ființă vie
ci
doar o imaginație
din planul Tatălui din cer
dar El
ne-a iubit cum ne-a văzut în planul cel sfânt
iubirea
pentru noi i-a străpuns Ființa
căci
suntem chipul Lui
asemănarea Lui Însuși

oare
cu câtă gingășie
și cu câtă grijă
minile Lui au frământat țărâna
strecurând-o
prin apă și lumină
și
înflorind-o cu para ochilor Săi
pe veci să-i fie asemănare
cu cinste
chipul Lui să i-l înflorim în umbletul de pe palneta Terra


neprihănirea
să-i fie rostul omului de pe pământ
și
cu pași de lumină
umble-n lumină
el însuși
să fie o lumină
luminând împrejuru-i
cu lumina Celui ce l-a creat

cu câtă bucurie
Meșterul Lui Dumnezeu
se plimba prin grădină
înflorind
iarba
și frunzele
și florile în special
cu lumina ochilor Săi îmbrățișându-i
pe cei doi
ce chipul i-l purtau
pe cărări neumblate încă
la umbra pomilor
cu roade atât de gustoase
ei însăși
fiind cea mai scumpă comoară făurită de Dumnezeu
ca doi crini într-o tulpină
ca doi ochi dintr-o lumină
însuși surâsul soarelui înveselindu-l
cu pașii lor goi
ca lacrima cerului și ca roua câmpului
căci goi erau
în toată gingășia și splendoarea dată de Creator
surâzând cu fețele senine
și îmbrăcate-n lumina
Celui Sfânt și Prea Înalt


chipul
Celor ce i-au creat îl purtau
pe fața lor
și-n sufletul lor în adânc
fluturându-și privirea peste tot
peste toate florile
și peste toți pomii din grădină
amirosind
miresmele atât de gingașe și
minunate
țesute de mâna Creatorului
pe tot întinsul grădinii

vai
cu câtă durere
a privit Cuvântul ce i-a iubit pe oameni
când i-a văzut
în planul Celui Prea Înalt
câtă durere
i-a sfâșiat in inima când
Adam și Eva
au călcat Cuvântul
îmbrăcându-se-n păcatul neascultării
ei
fiind siliți ulterior
părăsească grădina raiului unde au fost atât
de fericiți
deși n-au știut

cred
mai amar
a lovit durerea în Fiul Lui Dumnezeu
decât în ei însăși
căci El era iubirea ce i-a îmbrăcat pe amândoi

când se plimbau goi de tot prin grădină căci nu știau
de rușine și teamă
amândoi fiind curați și sfinți
așa cum i-a creat Dumnezeu

ființa umană
acest izvor de lumină
de gingășie și înțelepciune
ce îmbracă pământul în surâsul său
și-l
împletește cu lacrimi uneori
cu
izvoare de lacrimi
înnăsprindu-și durerea pe fața cerului
precum roua ce cade pe iarba și florile pământului
într-un transfer de iluzii
iar
în grădină va fi
îmbrăcânduse-n lumina pierdută
pe palma Creatorului Său ce l-a iubit
până dincolo de dincolo

poezie de (25 octombrie 2018, Mănăștur)
Adăugat de Ioan Daniel BălanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Un lung ianuarie neprihănit

În trupul meu, lutul se ivește mai limpede în gânduri
înaintea Lui Dumnezeu, ca o față ce și-a făcut cărare între oameni,
din copilărie până la moarte.
Îl poți cunoaște atât de mult pe cât sufletul tău și-a aprins lumina din miezul lacrimilor.
În timp ce mă apropii de Tine, buzele mele sunt pecetluite cu solzi de nisip,
ca un fel de alungare din lume,
să închid mormintele, să nu mai intre nimeni, nici cei răniți,
nici cei singuri, când se adună în jurul luminii ca omizile de mătase în adâncirea cea de pe urmă.

Și noi ne adunăm și ne strângem dragostea
de care ne-am sprijinit ninsorile vieții. Pe unde am umblat
ca niște roiuri însetate de vară,
n-am primit nicio odihnă. Niciun loc de reazem
doar în cuvântul Tău, mai viu decât viața așezată între scândurile timpului.
Dar eu nu Te pot duce
în timp ce noaptea cade
căci ești prea sus, iar aripile mele nu s-au scuturat încă de tot pământul
n-au putere arunce țărâna în groapă și să-și despartă iubirea de singurătate, s-o aleagă din mijlocul ei, atunci când vine furtuna și păpădiile coapte
rămân dezgolite.

Și-mi simt sufletul cum se răspândește
mai puternic decât moartea, mai puternic decât întunericul în care nimicul a rămas ultimul de rostit.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Întru Necare

Sunt la sfârșit.
Acum, doar o poveste aduce aproape de tine, aproape că te strigă, din rămășitele unor cuvinte
care au făcut cearcăne de la atâta nesomn. Și nu numai că nu mai pot dormi, în mișcarea lor, ca niște planete nelocuite, dizolvă singurătatea din ținerețe, o face nemuritoare în biserica mea îngropată-n zăpadă. Unde clopotele mai bat, îți las rugăciunile mele drept curățire de îndoieli, căci, nu te mai pot aduce înapoi și nici nu mai pot să încetez a mă ruga când totul cade în tăcere, iar eu te respir, precum copacii respiră din duhul infinitului, apoi sunt tăiați și lăsați ardă.

Iată, că mănânc ca și cum n-ar mai fi nicio urmă de foame-n mine și beau ca și cum setea s-ar fi lepădat de trupul meu. În mine, nu mai am loc. Prea multe sertare închise. Timpul s-a cusut înainte de vreme, nici să te plâng, nici să te uit nu pot. Pot doar să mă ghemuiesc la umbra a ceea ce mi-ai fost, ca într-o casă cu ziduri lungi, poată decupa cerul larg după inima ta, cu o dragoste din care lipsești desăvârșit.

Tu ești zăpada ce a rămas neatinsă în vârful muntelui. Dacă ar fi să urc, aș cădea pe lacrimile mele și dimineața m-ar găsi topit, fără viitor
îmbrățișând moartea care mi te-a smuls.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

De vreți să știți...

Că-ntotdeauna gândurile mele
în zboruri tainice s-au avântat,
m-am izbit cu tâmplele de stele
și dincolo de ceruri m-am visat,

că viața-ntreagă, inima, nebună,
bată, fără teamă, n-a-ncetat,
nu s-a frânt sub crivăț sau furtună,
și numai de iubire-a sângerat,

Că-ntotdeauna sufletului meu
tragă și la juguri i-a fost dat,
și chiar de-n drum a lăcrimat din greu,
nu a pierit și nu a-ngenuncheat,

am iubit cinstit fără de teamă
chiar de-am fost ostenit și însetat,
nu am dat minciunii nicio vamă
și-n ochii lumii am privit curat,

m-am spălat în rouă dimineața,
și-n cântece de-azur m-am înălțat,
mi-a fost dragă, fără margini, viața
și am iubit-o până la păcat,

că știu doar drumul limpede și drept
al cerurilor ce m-au botezat,
nu uit brațul ce m-a strâns la piept
și lacrimile ce m-au legănat,

nu știu cum uit întâiul dor,
nici clipa-n care-am devenit bărbat,
nu uit graiul meu pân-am să mor
și fi-voi de luceferi judecat,

nu sunt singur, că în mine sunt
izvoare vii de inimi care bat,
semn că sunt veșnicie pe pământ,
mărturisesc, sunt, pururi, VINOVAT!

Da, recunosc, sunt vinovat mereu,
că-i cerul neclintit deasupra mea,
iubește, tainic, Dumnezeu,,
și românește sună Slava Sa!
Da, recunosc, și numai plânsul meu,
al crucilor pe care-am înviat,
samă astăzi și va da mereu
c-am fost, că sunt și fi-voi VINOVAT!

De vreți știți din care doruri vin,
de vreți știți ce dragoste mă poartă,
de vreți știți ce zboruri, viu, țin
și care-s cerurile ce mă iartă,
Nu căutați cu ochii spre pământ,
nu în țărână căutați-mi vina,
de vreți știți, întreg și drept, ce sunt,
rog, priviți, cu ochii largi, Lumina!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

O zi oarecare

e ziua în care plouă
în pământ, mâini invizibile închid ferestrele prin
interior
mușuroiul furnicilor devine buncăr pentru toți
evadații din ei înșiși
dincolo de marginea ploii, se deschide concretul
și viața are alt sens – îmi îngân făcându-mi
curaj
dar pe apa căzută din cer nu se mai ivesc
corăbii cu Noe în ele
cu ferestrele-nchise ascult ecoul pașilor morții
pe ape corăbierii par deja înecați și îngropați
în propriile corăbii. apele se dezleagă de
țărmuri, de pietre, de ele însele
dezleg și eu
adulmec. nici pământul nu mai miroase a
trupul meu; el și-a închis toate capacele-n cuie

evadez

într-o țară de piatră, fac mică, alunecând ca
pe tobogane și multiplicându-mă în baloanele
apei. devin transparentă. prin mine se pot
vedea foarte ușor toți oamenii care m-au
locuit, chiar și motanul care mi-a tors în brațe
tot timpul
sunt străveche- constat- sunt de la întemeierea
lumii și țin în brațe nouă vieți. nu sunt ale
mele, dar, din când în când, se mai deschid uși
care dau în tunelurile lor și prin care alunec
făcându-mă și mai mică
atunci capăt culoarea portocalei. simt cum
crește lumina și mă aruncă din nou în mine, în
sinele din afara celor nouă vieți pe care totuși
le port ca pe niște certificate de naștere surogat.
viața nu se măsoară în zile, din moment ce
actele sale de identitate sunt false.

poezie de din Lodebar
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Lacrimi aurite

Ia cerul meu și umple-l cu sfinți, în loc de stele,
Ia gândul meu, si umple-l cu seu de lumânare,
Ia viața mea, și fă-o biserică-n obiele,
Arând cu duhul țarini de suflete, sub soare –

Mai ia mâinile mele, și fă-le crăpătură
În care să coboare duhovnicii din rai,
Ia-mi inima și fă-o, în ruga lor, prescură,
Cu milă să ne-o-mpartă lumina lor de crai –

Și cine știe câte mai sunt de luat din robii
Ce nici nu știu de ele, de care n-au aflat,
Așa cum în lumină, se mișcă tandru, orbii,
Așa zorim, ca dânșii, pe drumuri de păcat –

Și gândurile noastre, demult, sunt doar cenușă,
Și lacrimile noastre, demult, s-au aurit,
Doar simțurile noastre ne bat etern, la ușă,
Făcându-ne simțirea din noi, de negăsit –

Ia-mi, Doamne, și cuvântul, litania și versul,
Și fă- zugrăveala ce numai Tu, o știi,
Icoană ce așteapta din cer, să-i vină mersul,
Să stea-n aceeași strană, plângând pentru cei vii –

poezie de
Adăugat de Nicolae CozmaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Odată stam la fereastra casei mele și priveam printre gratii, și am zărit printre cei lipsiți de minte, am văzut un tânăr fără pricepere. El trecea pe uliță pe lângă colțul casei ei și se îndrepta către locuința ei. Era în amurgul serii unei zile, când se lasă umbra și întunericul nopții. Și iată o femeie îl întâmpină, având înfățișare de desfrânată și cu prefăcătorie în inimă; aprigă și de neținut în frâu, picioarele ei nu se mai odihneau în casă; când în casă, când afară, stând la pândă lângă orice colț. Ea îl apucă și-l sărută și cu o căutătură obraznică îi zise: "Trebuia aduc jertfe de pace; astăzi am împlinit făgăduințele mele; pentru aceasta am ieșit în întâmpinarea ta, ca să te caut și iatăte-am găsit. Cu scoarțe am gătit patul meu, cu așternuturi de în din Egipt, cu miresme am stropit patul meu, cu mir, aloe și chinamon. Vino, să ne îmbătăm de iubire până dimineață, să ne cufundăm în desfătări de dragoste, că bărbatul meu nu este acasă, plecat-a la drum departe, luat-a cu dânsul o pungă cu bani și se va întoarce acasă la lună plină!" Ea îl ademeni prin mulțimea cuvintelor ei și-l smulse prin graiurile ademenitoare ale buzelor sale; el începu meargă dintr-o dată după ea, ca un bou la junghiere și ca un cerb care se zorește spre capcană, până când o săgeată îi străpunge ficatul; după cum o pasăre grăbește spre laț și nu-și dă seama că acolo își sfârșește viața. Și acum, fiule, ascultă-mă și ia aminte la cuvintele gurii mele! Inima ta să nu se plece spre căile ei și nu te rătăci pe potecile ei, căci ea a rănit pe mulți și pe foarte mulți i-a omorât. Casa ei sunt căile iadului, care duc la cămările morții.

în Pildele lui Solomon, Ferirea de desfrânare - 7:6-27
Adăugat de Lucian VeleaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Zidire

Zidită-n liniștea credinței,
Trup întru trupul lui Hristos,
Sunt parte din calvar și prețul
Durerii mele-i de prisos.

Sunt crucea peste care pașii
Atât de aspru judecați,
Mai calcă peste trup de lacrimi...
opriți, nu încercați!

Îmi plec genunchiul... Rugi străine
Mă cheamă. Inima mi-e grea,
Iertarea nu mi se cuvine!
Porunca, Tatăl îmi va da.

Din lanțuri voi slăbi prin moarte
Și gândul către Dumnezeu
Va trece sufletul prin moarte...
Născut prin lege fariseu,

Jurând pe falsele credințe,
Adeseori m-am întrebat
De-am să-mi plătesc amar greșala...
Acum Tu, Doamne, m-ai iertat!

De-acum, biserică creștină
Altar voi fii... Mă iartă, dar!
Și -mpresoară cu lumină
Spre a renaște-n duh și har!

Sunt candelă... Cu mir sfințește
Iertarea sufletului meu!
Întinde-ți brațul către mine
Doamne! Nu mă lăsa la greu!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Direcționează
2%
către Asociația Culturală Citatepedia!

Citește detalii »

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!