Irealul din mâinile ei

Singur printre rătăcirile tale,
dincolo de marginea lumii,
un fragment prin care reuşeşti
să te strecori, pas cu pas,
prin dimensiunile abstracte
străpunse de realităţi paralele.
Prin fiecare ciob presărat
nostalgia se reflectă
în lumina acestor gânduri.
Ceva te sfârtecă, un dor,
o intensă durere,
fiinţa ţi s-a estompat,
ţi-au rămas frânturi, amprentele ei
au miresme stranii, de flori sălbatice.

O revezi, zâmbind diafan, trecând
prin nuanţele pădurii de întrebări imposibile,
în liniştea eterică de care uitase,
adormind câteva clipe,
destul cât să viseze anterioarele vieţi.
Ar fi trebuit să fie fericită.
Dincolo de ea nu se afla nimic,
pare a te chema acolo
- vrei să zici nu şi totuşi zici da -,
nu mai rămâne nimic din tine
şi nu pare a-ţi părea rău.
Ca-ntr-o poveste, când apărea,
când dispărea, ca şi cum
ar fi trecut prin timp,
un petec de cer, un înger de zăpadă,
mâinile ei şovăielnice strângeau irealul.
O durere acută simţea în palmele
ce păstrau literele
căzute din pagina abia citită.
Presimţea în orice frumuseţe sfârşitul
şi-n orice sfârşit o nouă, altă, viaţă,
perpetuă, răstignită între iluzii
şi obsesii printre grădinile înflorite,
cu realităţi care curg circular
în izvorul de lumină ce reflectă,
ca-ntr-o oglindă, amintiri, intersecţii,
întâlniri, schimb de roluri, iubiri
care trăiesc şi mor pentru-a iubi din nou.

Ploua mărunt şi lacrimi albastre curgeau
pe faţa ta arsă de tristeţe.
Iată paltonul cârpit al trecătorului
şi lacrima tăcută a unei fete
deşi absentă dar atât de prezentă,
şi visele tale inutile, şi morţii tăi dragi
care-ţi mângâiau odinioară fruntea,
şi tu tânăr şi-atât de fericit!

Acum ştii, iubirea există,
nu poate fi ştearsă
nici de ştergerea memoriei...

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

În mâinile tale

În noi respiră marea lumină,
eclipsând tot întunericul,
clocotitor tablou simfonic
a două inimi
reunite în armonie perfectă,
reflexii stranii perindă
unduiri învăluite-n secunde pointiliste,
sărutul cerului şi-a mării,
acea linie subţire, fierbinte
- pas de deux -,
la graniţa dintre dragoste şi moarte.

Prin noi
- cutiile negre ale Universului -,
clipele colorate rămân inscripţionate,
asemeni hieroglife lor.

În mâinile tale sunt o şoaptă dulce
şi-o strălucire moale,
zâmbind, cu lumina mea
adevărul se confruntă.

În mâinile tale, senzuală îmbrăţişare
trecând prin tandreţea nopţii,
gânduri ascunse se topesc în aer
în timp ce, călătorind clandestin,
toată fericirea rămâne
pe acest pământ, al celor ce, încă, trăiesc...

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă zi trece prin viaţă

Soarele reflectă lumina pe lună
atunci când va înflori vizibil,
marea îmbrăţişează leneş ţărmul,
printre nori, toamna trage cu ochiul.
Viaţa ne aruncă, mereu şi mereu,
în furtună şi-n centrul ei.
În miezul furtunii
vei găsi un punct central
de pace durabilă,
dacă poţi ajunge la el,
asemenea pescăruşului
care zboară prin centrul liniştit,
dar nu trăieşte acolo.
Ne hrănim din acel spaţiu
fără a respinge
experienţa furtunii.
Nu putem ajunge la centru
fără să trecem
prin furtuna care-l înconjoară.
Un paradox,
această profunzime de nepătruns!
Există o prindere între forme,
un milion de vise gata să se trezească,
născute din această minune eternă,
focul care topeşte gheaţa,
un univers cu galaxii infinite
şi planete care
se mişcă, spiralat, în cicluri.
Sunt fericită să te ştiu,
aici în adâncul meu.
Eşti marea mea albastră,
infinitul mării mele! Atât ni s-a dat!
În mişcarea rapidă, poţi găsi, încă,
o linişte care nu moare.
Imaginea rămasă, zi de zi, aici,
pentru-a rămâne veşnică,
decolorează stelele pe cer.
O lume în oglindă
ca un întreg din puritatea sufletului!
Ai simţit bucuria, ai simţit
şi-o vei mai simţi! Depinde de noi!
A trebuit să trecem prin furtunile interioare
să înţelegem imensitatea cerului interior,
totul prin iubire, prin metamorfoza ei.
Marea eşti tu, marea sunt eu,
mister, nelinişte, necuprins,
exaltare, melancolie,
vibraţie, pură emoţie!
Mulţumesc, dragul meu,
mulţumesc întregirii-n adâncuri.
Lumina soarelui
începe să se estompeze,
dar luna strălucitoare rămâne.
O altă zi trece prin viaţă risipită de timp!

poezie de Irina Lucia Mihalca (19 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reîntregirea

Lumina nevăzută
străbate culoarele memoriei,
cuvintele curg neîncetat,
precum ploaia calmă şi caldă din cer
în inima pământului.
Treptat, muzica se strecoară,
deschizi şi pătrunzi
prin noi lumi,
în toate părţile
pare să zbori.
Un pas.
Un salt de octavă.
Un dans.
O adiere.
Beatitudine.
Încotro te îndrepţi?
Într-o continuă expansiune,
eliberat,
laşi totul în urmă,
treci prin atâtea porţi,
te reconectezi
cu fluxul tuturor călătoriilor purtate,
cu necuprinsa câmpie de amintiri calde, profunde,
de percepţii, trăiri, dorinţe şi vise
ce-ţi pătrund din ce în ce mai adânc,
în armonie
te contopeşti cu ele.
Înaintezi.
Într-o oglindă
te surprinzi zâmbind,
în ochi te priveşti, recunoscându-te,
o fericire neasemuită creşte,
înfloreşte,
te-nconjoară,
sincronizată
cu tine din tine.
Nu eşti singur,
cu tine eşti şi mereu ai fost.
Înconjurat de iubire, de lumină,
eşti pregătit să fii Tu!

poezie de Irina Lucia Mihalca (23 iunie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am ales iubirea

Din multele trăiri
ce ni le-ai dăruit Doamne,
am ales iubirea.
Bucurie şi-amar
împletind buchete de lacrimi,
în sufletul meu.
Am adunat picături de rouă
să privesc în oglinda lor
din când în când,
amintirile şi clipele zilei
răsturnate firesc în paşii mei,
de pe caldarâmul speranţei.
Îmi vine să râd
când mă văd din nou acolo...
în clipa primei iubiri.
Dăruiam frenetic
pumni de lumină zorilor.
Cu ochii umflaţi de nesomn,
aşteptam răsăritul sau măcar geana zilei
să-şi tremure clipele în fereastră.
Aştept şi acum... doar gândul
sau,
frântura din visul din vis,
să mi-l dărui.
Iubesc Doamne!
Iubesc azurul în care,
din când în când,
aburul desenează palmele Tale.
Ştii Doamne?
Sunt atât de fericită că le întrezăresc
acolo, sus,...
Nu mai sunt singură!
Suntem doi:
Tu, prin palmele Tale
şi
eu, mărunta făptură iubind
Să fie Doamne adevărat că iubind,
devenim munte de flori?
Atunci crestele devin vârfuri de petale?
Tulpinile adunate sunt oare trup de munte?
Sensurile sunt ameţitoare esenţe de flori,
de clipe alergând printre nori?
Atâta iubire mi-ai dăruit încât, uneori,
prea plinul se revarsă înfiorând,
formele humei dăruite de tine Doamne,
cărărilor de lumină prin care,
şerpuitor se strecoară
destinul meu...

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Black Opium

Între timp şi netimp un strigăt, o durere, o speranţă.
Ca o prelungire a visului, întind mâna,
încerc să-ţi mângâi chipul de stele irizat,
luminându-ne drumul cu visul adânc din noi,
în imensitatea cerului prin care
îi cauţi cheia
în unica călătorie a vieţii.
Plouă ca în vechile mele poeme
- un fulger a sfâşiat cearşaful cerului...
Tăcerea curge din bolţi în mâinile noastre,
pe unda sufletelor pereche,
un labirint fără sfârşit în respiraţia
unui timp comun
ce pare beţie a umbrelor nopţii,
emoţie furată din astre
prin frunzele risipite de toamnă,
împrăştiind fiori din adierea visului...
Explozia de emoţii te-nvăluie, te domină,
un contrast tulburător, o tensiune
dintre lumină şi întuneric,
un clar-obscur vibrant, senzual,
copleşitor şi obsedant
îţi trezesc simţurile, ca un drog.
Totul se contopeşte
într-un văl misterios, electrizant.
Arome suave în note incitante
dezvăluie acorduri solare, delicate,
o armonie între note disparate.
Este lumina de pe un alt tărâm,
dar este şi caldură, şi visare, şi nostalgie.
O lumină patinată
pare a încifra magia fericirii.
Cu delicateţe ne cuprinde,
încremenind în timp
sentimente şi gesturi irepetabile
care ne-au aparţinut într-un timp
şi care ne vor aparţine pentru eternitate.
Mereu se vor căuta
la vederea unui zâmbet răsfrânt,
un dans mut în care au intrat de dincolo de timp.
Legaţi prin soartă sunt mai puternic decât orice gând.
Între veghe şi somn, praful purtat de vânt
- misterul, cheia timpului...
Dincolo de marginea vieţii, undele se propagă
pe pietre, pe frunze, pe drumul unde
zefirul
le risipeşte zi şi noapte,
trecutul uimeşte aburul prezentului
pe drumul început
din nostalgie,
devenit pas, devenit glas,
unind durerea şi iubirea, clipa şi speranţa.
În poveşti magice
se desfaşoară pe ei însişi.
Împletirea pietrelor şi-a oamenilor este un dar.
Las culorile să vorbească
prin pictura esenţei cuvintelor!

poezie de Irina Lucia Mihalca (15 octombrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neuitare

ce e neuitarea?
te întrebam într-o doară,
aiurea,
nu ştiam că poate însemna o ploaie
lungă şi neverosimilă
cât viaţa unui om,
că ar putea fi
un zid fierbinte
între două iubiri
paralele,

nu ştiam pe atunci că înseamnă
lupta cu tine însuţi
într-un fel de primăvară,
într-un fel de cameră,
în faţa unui sertar de amintiri
şi de scrum,
în faţa unei uşi
închise pentru totdeauna,
unui altar,
între ieri şi azi,
între iluzie şi realitate,
între cai verzi pe pereţi,

lacrimi de nepetale într-un ierbar,
flori de azur
care mai mor prin munţi,
printre degete,
prin mine,
prin parcurile oraşelor,
pe care le calci
cu nostalgie
în fiecare primăvară,
de mână cu altcineva.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine eşti Tu, cine este Ea?

Cine eşti Tu, cine este Ea?

Îţi asculta tăcerea în lumina suspinelor înfăşurate.
Deşi nici un cuvânt nu se rostogolea, dialogul continua,
nici aprig, nici suav, nici viu, nici mort.
– Ard ca o lumânare fără terminaţie!

Cu simţurile decupezi peisajul,
delimitând terenul îngust în care te mişti.
Intuieşti distanţa dintre teama şi nerăbdarea
cu care aştepţi să te lovească.
Încet şi blând se micşorează acest spaţiu.
Topirea resemnată a lumânării tăcute
pare a fi totul,
făcând uitate gestul aprinderii
şi para luminoasă
în care se zbat aceleaşi posibile întâmplări.

Oare ce s-ar întâmpla dacă şi astăzi, şi mâine,
am privi cum se topeşte lumânarea?
În faţă ni se-aşează lumânări calde, aurii,
ce vor arde, în urmă, şirul trist
de lumânări topite, reci, stinse – zilele de ieri.

Soarele apune, ziua se sfârşeşte, noaptea se destrămă,
omul uită, omul moare,
în jur doar o lumânare ce arde...
în tempera timpului rămâne tabloul dramatic
înconjurat de acelaşi pustiu, durerea primei lor lumini.

Cine eşti Tu, cine este Ea? Pot atinge cerul sau nimic nu e real?
Unde vor ajunge oare?
Spre locurile cândva ştiute, spre armonia avută,
spre visul din vis fără frontiere?
Sunetul valsului se aude şi noaptea-i nesfârşită
chiar şi atunci când pentru toţi pare să fie dimineaţă.
Doar universul rătăcit curge între ei...

Marele secret al timpului – nimeni nu ştie de unde vine,
cu toate că vine şi plecă!
Ea vine dintr-un timp sepia, un timp cu umbre
ce se desfac asemeni petalelor nufărului
ce-şi caută umbra după ce soarele le-a copt.

Prin timp multe teste ţi se relevă,
trăirea unică e în afară timpului şi spaţiului acesta.
Simţi mult mai mult, sfâşietor
– lumină, zâmbet, dor,
intensă durere prin razele amintirilor,
neputinţă în faţa destinului,
lacrima ce ştim că este şi va fi...

Ea este un copac astăzi, are nevoie de ploaia lui!
Îi asculta tăcerea, îi căuta urmele,
după lumina ei o va găsi.
Un copac întins până la cer şi-atât de jos
de-l poate mângâia cu palmele incandescente,
un copac prin care curge şi urcă seva vieţii.
Copacul e însăşi viaţa!
Mereu ea a visat că o să viseze un vis!

Mii de întrebări apar în iluzia Mayei,
reţii doar clipa ireversibilă
– intersecţii de drumuri,
regăsiri, dorinţe, neputinţe. Amintiri şi iluzii...

Să nu îţi oboseşti sufletul! Mai departe de voinţa lui
nu ajungi, în tot ce faci este el, renunţi sau nu,
este tot sufletul acolo
– ochiul ce se uită pe albia râului
ce curge, ochiul ce-aşteaptă să treacă râul...
Diferă râul de la om la om, diferă şi aşteptarea,
şi întâlnirea diferă, dar, în final,
toţi ajung, dincolo, la terminaţie.
Prin faţă ne trece timpul.
Suntem drumuri, căutările sufletului.
La capătul lor ne-ntâlnim cu noi.
Drumul nu te-ntreabă când se va sfârşi.
Dacă i-ai atins capătul
a fost doar o potecă, nu drumul.
Când suntem doar poveşti, suntem drumuri.
Avem nevoie de emoţii ce ne depăşesc,
doar atunci ne încercăm pe noi, descoperindu-ne.
Mereu căutăm un timp,
să-l şi găsim, iată un miracol!

Trecând prin visul Zeului se purifică,
în palmă-i înfloresc toate gândurile,
chiar uitarea învie din cenuşă.
Nicio tainică uşă nu mai există.
Rămân frânturi-scântei
ce se sting la lumina zilei.
Din Netimp o ştia.
Deşi nu plouă, mâinile ei plâng
să fie amintire, dor sau un gând?

Verde crud şi copt, şi mort, arată indicatoarele,
indiferent de unde te uiţi,
toate duc acolo...
spre casă, spre tărâmul ştiut cândva.

poezie de Irina Lucia Mihalca din Dincolo de luntrea visului (25 septembrie 2011)
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între cer şi pământ doar un timp

Într-un ochi de oglindă, faldurile nopţii
ne-opresc timpul pe strada Mântuleasa.
Intersecţii de raze şi umbre,
punţi către cer.

Galbene frunze, amintiri răscolite prin aerul lunii,
păstrează nisipul din vidul clepsidrei.
Razele sufletului oglindesc mozaicul
paşilor mei prin întuneric.

Prin lumina felinarelor
aripi de îngeri sfâşie tăcerea,
Prelinse în urmă două din umbrele mele
se întind către cer.

Sunt umbrele sufletului nostru
risipite în tu... în eu...
în eu... în tu...

Îşi caută urmele noastre în timpuri.

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea spre tine

Se poate încheia ceva vreodată?
Nici când renunţi nu are cum
pentru că altul se-nalţă
şi cade la fel, uitând cine eşti.
- Nec plus ultra -
Câtă iubire purtăm în noi!
Cu ea am scris pe cer, pe ape,
pe stânci, pe trepte,
în slove, în trupuri şi-n inimi.

Acum şi aici suntem
doar noi şi cerul albastru!
Vocea ta a rămas ascunsă undeva
în cele mai adânci cute
ale sufletului meu.
- Zborul tău pe buzele mele!
Simţi sărutul meu cum se plimbă
peste tot trupul, îl cuprind,
m-ameţeşte şi mă smulge,
aşezându-mă-n tine pentru totdeauna?

Păstrează un singur adevăr:
prin mine-ai găsit calea spre tine!
Acolo, o stea îţi spunea:
fiecare clipă
trebuie trăită cu intensitatea ei.
O altă voce îţi şoptea:
se naşte un schimb delicat, limpede,
ce-adie peste tot trupul
cu fiecare atingere de matase,
cu fiecare vibraţie, respiraţie şi freamăt,
cu fiecare revărsare de har,
aşa vom fi mereu:
mai fascinaţi de tot ce suntem,
contopiţi cu absolutul.

Ne-am cunoscut
în acea atingere a infinitului,
ne căutam de atâtea vieţi,
prin noi
curge zborul vieţii
acolo unde universul s-a aprins.

Irina Lucia Mihalca

poezie de Irina Lucia Mihalca (18 decembrie 2014)
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te caut

Te caut încă printre flori,
Prin colţul ierbii care plânge,
Iar pe cărare se răsfrânge
Iubirea noastră prinsă-n nori.
Prin ploaia frunzelor ce mor,
Un dor nestins de tine creşte
Şi-n piept, subit, îmi înfloreşte
Un ţipăt tainic de cocor.

E prea târziu să uit ce simt
E prea târziu să-alung dorinţa
Şi-n ochi îmi scrie neputinţa
Un cod cifrat cu ce resimt.
Iubeşte-mă din nou un ceas,
Cum te iubesc eu în tăcere
Şi fă-mi din clipe giuvaiere,
Să simt iubirea-n orice pas.

Am alungat al nopţii cânt,
Iar toamna geme în apusuri
Şi ploaia-nalţă-n ambitusuri
Doar uragane prin cuvânt.
Primeşte-mă în braţe iar
Şi dăm balsamul dezmierdării,
O noapte-n braţele mirării,
Să-ţi simt iubirea ca pe-un dar.

Te caut încă pe cărări,
Prin ale toamnei lăicere,
Prin ale vântului unghere,
Dar între noi se ţes doar mări...

poezie de Mirela Grigore
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai nevoie de timp şi de tine

În strălucirea primelor raze de lumină,
mergi pe marginea abisului
în calatoria hipnotică întinsă la infinit.
Nu există nicio cale, calea o parcurgi pas cu pas.

Aproape imperceptibilă, prin fiecare mişcare,
viaţa respiră într-un puls continuu,
însoţită de sunete îndepărtate.
Asaltat de flacără, de dorinţe confuze, de iubire,
răspunzi la provocări,
asculţi până la incandescenţă glasul imuabil
al tăcerii prăvălite în curgeri vulcanice,
sămânţa fecundă străbate sideful
claviaturii de culori estompate.
Prin tonuri grave, uneori opace,
departe de imagini, refugiu şi sanctuar,
strânsoarea speranţei sălbatice străpunge cuvintele,
dincolo de sârma ghimpată, pentru a deveni
pură uitare, orbire sau iluminare.
Halucinant cer din care cad
efluvii de semne ale nemărginitului!

Mergi înspre tine, mereu şi mereu,
ştii mistuirea mea, ştii ce vreau - pe mine înapoi,
ştii ce mă frământă - regăsirea, te-am simţit,
de asta te-am păstrat, de asta m-a durut.

Oglinda realităţii e percepţia - tu însuţi şi ceilalţi -,
fascinaţia lumilor lăuntrice deschise spre tine,
prin formele simţurilor, o adâncă mişcare de energie.
Ai multe părţi ascunse, cine să le pătrundă?!
Dă-le voie şi ai să fii surprinsă!
Cine mă cunoaşte?! Nimeni. - îmi spui.

Matrice invizibilă, aplecat peste cuvinte,
până la măduvă despici bucuria din ritmul
şi şoapta sângelui, fiecare clipă e arsă în retina ta,
din când în când te prăbuşeşti - fluid vis plutind în trecut -,
spre ieşire nu zăreşti nicăieri vreun semn,
eliberarea e-n eşafodul morţii negre şi dense ce te pândeşte,
pentru cei ce trudesc nu există infernuri prestabilite.
Răvăşit, ai pornirea să treci prin ziduri compacte,
acolo unde hotarele lumii tale se destramă.

Am făcut câţiva paşi în timp
şi nu te-ai îndoit vreodată de mine.
Parfumul răspândit de tine este condeiul
ce-ţi scrie firul vieţii. Împreună cu tine
mă joc şi respir încet, adânc,
un imens dor de tine, de mine, de noi.

Priveşte-ţi în oglindă gândurile,
fii mereu lumină, aşa cum ştii tu mai bine,
crede, simte, alegerile sunt ale noastre,
lumina vine din sufletul curat, la tine am găsit asta!
Îmi eşti dragă, tot mai dragă, numele meu
e scris în ceruri sau în cartea vieţii,
sunt înger când mă desenezi aşa, creionul e la tine.

Resurse nestăvilite coboară din zăgazurile cerului,
porţile-ţi sunt mereu deschise,
un zbor lin şi şăgalnic este prezentul din mâine sau ieri;
un mister îţi spuneam, misterul de azi e-un mâine sau un ieri.
Parcă te cunosc dintotdeauna, te-am pus
acolo undeva, nu ştiu unde, dar exişti.
Adevărul te răscoleşte, ai nevoie de timp şi de tine,
eternă fiinţă de lumină şi viaţă.

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între cer şi pământ doar un timp

Într-un ochi de oglindă, faldurile nopţii
ne-opresc timpul pe strada Mântuleasa,
Intersecţii de raze şi umbre
Punţi către cer.

Galbene frunze, amintiri răscolite prin aerul lunii,
păstrează nisipul din vidul clepsidrei,
Razele sufletului oglindesc mozaicul
paşilor mei prin întuneric.

Prin lumina felinarelor
aripi de îngeri sfâşie tăcerea nopţii,
Prelinse în urmă două din umbrele mele
se întind către cer.

Sunt umbrele sufletului nostru
risipite în tu... în eu...
în eu... în tu...

Îşi caută urmele noastre în timpuri...

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Templu

corpul meu e un templu în care intru
dimineaţa la amiază şi seara
pentru dezvelirea sufletului
această golire e un ritual şi
îl practic în spaţiul în care
doar iubirea coboară
odată cu lacrima lui Dumnezeu

nici nu-mi pasă de celelalte lucruri
atâta timp cât primesc binecuvântarea
fie şi pentru câteva clipe
încetez să mai fiu ce am fost
durerea se transformă în linişte
îmi împreunez palmele
să pot vorbi cu Dumnezeu apoi
mă plimb prin universul din mine
pentru că
fiecare bătaie de inimă e o poartă
prin care trece viaţa înspre o altă viaţă

în momentul de faţă
sunt o secvenţă sau orice altă mişcare
prin care trec dintr-un anotimp într-altul
spre un loc unde oamenii pleacă mereu...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Punct

E în mijlocul cărţilor
Pe care le-a iubit -
Pentru ultima oară.
Dar nu le mai priveşte
Deşi nu s-a săturat de ele.

Fruntea frumoasă a femeii iubite
Un ecran...
Şi romanul unei vieţi
Se deapănă din frânturi amestecate.
Pentru ultima oară e alături
Dar el nu ştie.

Vladimir e şi mai tras prin inel,
Poartă cravată neagră
Pe care tatăl i-a dat-o din timp.
Atunci nu ştia,
Acum ştie...
Vin câţiva prieteni,
Îi studiază profilul atent:
"El e
Totuşi nu mai e el"
Pentru că nu le mai zâmbeşte ca de-obicei.

Se retrag cu pas de baletistă.
Alţii îl aşteaptă dincolo.
El nu i-a uitat nici o clipă.
Şi dacă se va întâlni cu ei,
Nu se va plictisi toată moartea...

poezie de Saşa Pană din Culoarea timpului (5 iunie 1962)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mantia nopţii

Noaptea continuă să-şi ţeasă vraja,
revarsată tainic în oglinda cerului.
Prin vălurile ei întunecate,
periculos de aproape-ai ajuns.
În aer se simte furtuna din noi,
o tensiune a simţurilor,
acel semnal de alarmă al iubirii.

Învăluită în catifeaua zâmbetului,
îmbrăţişată de braţul cald al gândului,
încercuită de firele inimii tale,
plutim în eternitatea timpului
şi-n răsucirea unui spaţiu,
răspuns la visele noastre.
O poartă prin care-am pătruns,
prin curbe de timp,
dincolo de toate frontierele,
în armonia cântecului ploii,
în adevărul interior
prin care
lumina delicată a emoţiilor
într-un moment de deschidere,
eliberare şi recunoaştere
îşi regăseşte drumul din adâncuri.

Uniţi în abandon,
între realitate şi fantezie,
o linişte străvezie
curge prin noi,
înconjurându-ne,
o clipă încremenită
în zborul spre Absolut.

Un flux, iluzia magică a vieţii,
în căutarea paradisului,
prin care descoperim
flacăra luminii.

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceva de la mine ţi-am dat

bucuria de a trece dincolo de spaţiu şi timp
ceva de la tine am primit
o altă viaţă
şi am învăţat să trăiesc
în acelaşi timp
două vieţi

ceva am dat şi ceva am primit
chiar şi cu mâinile pline de sânge
tot aşa am spus
că viaţa pe care mi-ai dat-o
e cu mult mai frumoasă
şi vezi tu
nu vreau să o pierd
nu vreau să rămân ca o piatră la marginea gândurilor tale

nu
nu lăsa nimic din toate astea să se întâmple
caută-mă
în adâncul fiinţei
şi-ai să mă găseşti
cu respiraţia tăiată
cu buzele arse de-atâtea rugăminţi

nu mă lăsa
te rog
nu vreau să mă sting
când ştiu
cât de mult am dat din bucuria mea
şi cât de mult am primit de la tine
o altă viaţă
una pe care vreau s-o trăiesc
mereu

nu vreau să mă sting
nu vreau

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Departe, tot mai departe

Ştiu
sau cred că ştiu,
tu
însă
o ştii.

Departe,
tot mai departe
pe câmpul nemărginit,
tu singur,
prea singur.

Toate te-aşteaptă,
toate înfloresc doar pentru tine,
cât timp exişti,
cât timp eşti tu,
cel ce respiri viaţa.

Departe,
tot mai departe,
priveşti
macii răsăriţi
în rădăcina inimii.

În faţa oglinzii o altă oglindă,
în ea o alta
şi
tot aşa,
din singurătate
în singurătate,
spre eternitate...

Dincolo de noi
e şoapta din adâncuri
auzită în trecere.

La o margine a vieţii,
treci prin încercarea
de a nu pleca
prin umbră
- celălalt chip al luminii -,
asculţi ploaia
şi descântecul ei.

Grea sarcină e temperarea
în nemărginitele întinderi
ale gândului!

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu mă pot întoarce la tine...

M-am întregit în pieptul tău venind la fiinţă timpul
şi m-am desprins de trecătorii reci ai lumii;
desăvârşit, am trăit înapoia ochilor tăi
şi a trebuit să mă ancorez de soare
să mă închin copilăriei tale, ca un bărbat puternic ce eram;

Iubindu-te cu dor,
eu nu mă pot salva de tine.

Am trăit pentru a te respira în loc de aer,
şi te-am respirat atâta vreme cât să iau forma luminii ;
mi-au trecut toate rănile pe dinăuntru
rănile mele au rămas în rugurile tale
din care mai târziu se va naşte nucleul unei comete.

Căutându-mă înapoia întunericului,
tu nu poţi străluci fără mine.

Durerea a venit când mi s-a lipit umbra de pământ
şi m-am văzut lumină ştearsă în pântecul amurgului;
alergam de pretutindeni într-un vid.

Singurătatea a venit
atunci când n- ai mai putut să mă întregeşti cu tine,
deşi pământul
se făcuse din nou verde în muguri.

Dar totuşi trăiesc...
Trăiesc în voia vidului
între văz şi auz, între miros şi pipăit.

Şi alerg...
Alerg cu moartea încolţită-n mine
până la orizontul care nu se mai sprijină de cer;
răsăritul este peste tot, curge de pretutindeni.

Şi totuşi trăiesc...
Trăiesc într-o lacrimă de-a ta
şi nu mai simt prăbuşirea
care m-a desprins de lume.

Tăcerea a venit din ceea ce nu mai are chip
şi am rămas o mână pământ.
Sufletul mi se roteşte în inima întunericului;
se face luminos, mai luminos, şi mai luminos...

Iubindu-te cu dor,
eu nu mă pot întoarce la tine...

poezie de Ştefan Radu Muşat din Oglinda Literară, nr 129, septembrie 2012. Revista Centrului Cultural Focşani (21 aprilie 2011)
Adăugat de Ana Georgiana Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de aproape şi totuşi departe

Privesc uluită spre tine,
În fiecare noapte
creştem, ne înălţăm,
Tot mai mult,
tot mai aproape,
tot mai departe...

Până la Cer,
Dincolo de albastrul cerului,
dincolo de albastrul cerului străbatem visul,
Din taina urzită în noapte
mă întorc în visul meu risipit,
Intru în inima ta
cu rodiile coapte de lumina soarelui -
simfonii de culori, miresme şi gânduri!

Doar luna, rotunda lună,
se iveşte printre norii răsfiraţi de vânt,
Doar luna, rotunda lună,
ne luminează visul plutitor,
pe râul ce ne tulbură elegia peste măsură,
Doar luna, rotunda lună, ne-ngână şoaptele
prin ramurile bătrânului rodiu înflorit.

Totul e soartă, totu-i suspin, clipă,
Totul e un început nesfârşit,
Totul e căutarea îndelungatului ecou,
Tot mai aproape de tine, de mine, de noi,
Tot ce-a trecut se continuă-n vis,
Atât de aproape şi totuşi departe,
Mă cauţi, te caut
prin adânca privire oglindită în apa din noi...

La capătul timpului
suntem noi -
Departe de zile,
Departe de luni,
Departe de ani,
Pe drumul înspre Lumina Veşnică.

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasivitatea şi lipsa de acţiune îţi hrănesc frica, iar proactivitatea şi acţiunea îţi hrănesc curajul. Cu cât mai mult amâni, cu cât mai mult te afunzi în zona ta de confort, cu fiecare zi ce trece te simţi din ce în ce mai lipsit de putere. În plus, oricât de mult te-ai lupta ca să împiedici schimbarea ea se petrece oricum, cu sau fără voia ta, iar dacă tu eşti paralizat de fricile tale şi te simţi lipsit de putere, orice schimbare ţi se va părea copleşitoare şi greu de gestionat. Însă, atunci când tu cel care provoacă schimbarea, când ai curaj şi acţionezi, îţi construieşti pas cu pas încredere în tine, conştientizezi şi simţi câte resurse interioare ai şi nimic nu ţi se mai pare greu sau de netrecut. Atunci când ştii că prin acţiunile tale poţi să obţii orice de la viaţă, că există cel puţin o soluţie la orice problemă şi că rezolvarea oricărei situaţii depinde de tine, niciun obstacol al vieţii nu mai este de netrecut. Înveţi în timp că greutăţile îţi sunt date ca să te întărească, ca să devii şi mai puternic şi mai înţelept, altfel percepi obstacolele ca pe nişte oportunităţi. Frică şi pasivitate versus curaj şi acţiune. Tu alegi cum doreşti să-ţi trăieşti viaţa!

citat din Ursula Yvonne Sandner
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!