Rubaiyat

Hai, sus! Soarele-a risipit Aştrii
De pe Câmpia Nopţii şi-albaştri
Ochii zilei se oglindesc peste
Turnul cel Mare – mii de piaştri!

În geana zorilor mi s-a părut
Ca-aud din Crâşmă glas, frăţesc salut:
"Templul aşteaptă oaspeţi credincioşi,
Intraţi, nu vă sfiiţi, slujba-a-început"!

Cocoşu-a cântat, umflându-şi guşa,
Iar cei de-afară-au strigat: "Uşa,
Deschideţi uşa, ştiţi cât de puţin
Timp avem de stat şi-apoi... cenuşa."

Învie Noul An dorinţe dragi,
Dar gânditor tu, suflet, te retragi
Spre spaţiul unde Moise-a rupt un ram,
Iar pe Hristos l-au adorat Trei Magi.

Unde-i Iram cu trandafiri, suspini,
Şi cupa lui Jamshyd cu şapte crini?
Sunt duşi – dar un Rubin mai râde-n Vin,
Pe-alei trec fete cu ochi mari, senini...

Azi nu mai bea vin David cel Divin,
Deşi se-aude-afară-ndemn: "Vin! Vin! "
Cât cântă privighetori în Roze,
Să beau Vin Roşu vreau... şi să închin.

Saltă Cupa-n luna lui April,
Cât Mierla Vremii-i toată numai tril –
În haina penitenţei nu-i folos,
Aprinde lampa vieţii,-al ei fitil.

La Bagdad, şah de-aş fi acuma eu
Şi-oricât de dulce-ar fi Paharul meu:
Vinul vieţii se scurge strop cu strop,
Frunzele Vieţii cad, tot cad mereu.

De vrei, spui, zilei mii de Roze-i ceri –
Nu, chiar? Dar unde-i ziua cea de ieri?
Şi vara asta toată numai Flori,
Nu stă cumva pe locul altei Veri?

Trăieşte azi! Ce treabă-avem noi cu
Kaikobad cel Mare sau Kaikhosru?
Ameninţe cât vor Rustum sau Zal,
Cheme Hatim la Supă – nu te du.

Stai lânga mine, briza ne dezmierde
Aici între deşert şi oaza verde,
Unde nu-i Rob nu-i şi nici Sultan nu este
Şi în Pacea lui Mahomed te pierde!

Un Tom de Versuri sub smochinii verzi,
Tu, un Ulcior de Vin şi-o Pâine – vezi?
Atâta-i fericirii de ajuns,
E Raiu-n care te conjur să crezi!

Gloria Acestei Lumi vor unii,
Dupa Paradis tânjesc nebunii,
Oh, ia bani Peşin şi fugi de Credit,
În vorbe bat tobele Minciunii!

Deasupra noastră-un Trandafir regesc
Râde-n boboc: "Cântând în lume cresc,
Iar când Haina-mi de Mire s-a tocit
Grădinii-o înapoiez – şi-i mulţumesc! "

Cine-stăpânit peste tezaur
Şi cine-a udat Bobul de Aur,
La fel, să doarmă, s-au întors cuminţi
Sub iarbă, hrănind acelaşi Laur.

Secundele Lumeşti în care crezi,
Pierdute sau Găsite, sunt Dovezi
Ca Neaua sau Nisipul din deşert,
Ca Umbra scuturată prin livezi.

Iată, prin acest Caravanserai
Ca ploaia au trecut cămile, cai,
Derviş, Şeic... Cum i-a chemat Soarta,
Toţi au pierit, alai dupa alai.

Unde-a băut Jamshyd, sub Trandafir,
Doar şerpi vin azi să doarmă în potir,
Nici chiar Bahram, marele vânător,
Nu l-a putut trezi din somn pe-Emir.

Căci cred: Roze-atât de roşii cresc doar
Acolo unde-a sângerat Cesar,
Iar Zambila din grădină vine
Dintr-un Sân alb sau os de tânăr Ţar.

Şi Menta asta renăscând la mal
De apă, unde stăm, golind pocal...
Atinge-o încet căci cine ştie
De pe ce Buze-a curs aici, pe val

Ah, Dragii mei, umpleţi Cupa care
Spală pe-Astăzi de Regrete-amare,
De griji pe Mâine – când o să fim iar
Cei de dinainte de născare.

Cei mai iubiţi, mai vrednici şi mai buni
Chemaţi de ani, de zile şi de luni
Şi-au băut Cupa şi rând pe rând s-au dus
La locul de odihnă, sub aluni.

Iar noi, care râdem în cămara
Fostă nu demult a lor, când vara
În roşii flori se-alintă, vom plânge-n
Dimineaţa cui, căci vine seara?

Să cheltuim averile acum,
Înainte s-ajungem umbră, fum;
Ţărână în Ţărână -acolo mergi:
Nici Vin, nici Dans, nici Cântece – doar Scrum!

Trăind Astăzi sau Mâine-i tot un drac.
O vară ai – cât viţa pe arac ;
Despică noaptea glas de Muezin:
"Răsplată nu-i în cer, fă-ţi clipa veac!"

Toţi Sfinţii şi-‘Nţelepţii ce, mă rog,
Ne-au predicat de Iad şi Rai cu-aplomb
Ar trebui respinşi ca falşi Profeţi
Şi astupată gura lor cu colb.

Tânăr fiind am ascultat frecvent
Savant şi Sfânt, dovezi şi argument
Despre Paradis si Iad; palavre,
Pe-unde-au intrat au şi ieşit – urgent.

Tu, trăieşte Azi, îngână-ţi Cântul
Şi ascultă-n Adevăr cuvântul
Crescut şi luminat de mintea mea:
"Ai venit ca Apa, pleci ca Vântul. "

În ora-ţi strâmtă tu nu ştii nimic
De drumul lui A mare spre Zet mic,
Nici despre câtă ţară-ncape-n ceas
Şi nici de ce bătrânilor li-e frig.

Te întreb, unde vei pleca de-aici
Şi-aici de unde ai venit, îmi zici?
Multe cupe cu Vin va trebui
Să beau, să uit că-s Trecător, amici!

Din Vortexul Planetei, până sus
La Tronul Marelui Saturn m-am dus –
Noduri, mii, am dezlegat, dar taine
Ca Nodul sorţii omeneşti, vai, nu-s!

Uşa bolţii-i zăvorâtă bine,
Voalu-i gros pe creier, pe retine;
Se-aude-un zvon că-am exista noi doi...
Şi-apoi nimic despre "Mine – Tine".

Nu ştie Argila drumul Sorţii,
Nici Marea care-şi jeleşte morţii
Şi nici Cerul revelat de stele,
Rotindu-se în aflarea Porţii.

Iar când, pe Cel ascuns după Perdea,
Am implorat s-aprindă-o lampă-, o stea,
Să văd drumul, răspunsul a fost scurt:
"In veac, va fi doar umbră-n mintea ta"

Am atins gura-acestei Căni de Lut
Să-aflu Secretul Vieţii neştiut –
Şi, buză-n buză, mi-a şoptit, " Eşti viu,
Bea! Nu există Viitor, şi nici Trecut. "

Eu cred că Vasu-acesta, Învăţat,
A sorbit Vin şi a iubit odat',
Iar buzele-i pe care-am sărutat,
Câte săruturi au primit – şi dat!

S-a-întâmplat, să-am norocul de curând
Să văd Olaru-argila frământând;
Iar Lutul ud, sub degete-apăsat:
"Oh, doare, mai uşor, te rog, fii blând. "

Întâiul Om, se spune, la-început,
Nu-a fost croit din Suflet, ci din Lut;
Din prafu-acela prim ne tragem toţi,
Un dar împărtăşind, un prim ţesut.

Şi, poate, atunci când cade un strop
De Vin Roşu peste pământul orb
Se stinge-un foc sau o durere,-un dor
Arzând în huma-n care-ncet mă-îngrop.

Cum apă cer Crini cu-alura suplă
La norii din Cer, aburi pe-o lupă,
La fel şi tu, Vin cere şi bea pân'
S-o răsuci Cerul – goală Cupă.

Şi -astfel Omenescul şi Divinul
Îşi vor contopi-n sfârşit Destinul:
Cu Ieri şi Mâine-n Azi, vom fi Eterni;
Şi abia-atunci şi-o pierde harul, Vinul

Şi dacă Vin tu bei şi buze-apeşi,
Începe şi sfârşeşte Toate-n Da- deşi
Gândeşti că Azi tu eşti tot cel de Ieri,
Oh, Mâine mai puţin tu nu vei fi.

Când Îngerul cel Negru va veni,
Pe înserat sau poate-n zori de zi,
Şi sufletului Cupa îi va da,
Nu ezita, bea tot – şi vei dormi.

De-i Spiritul de praf mult mai presus
Şi poate-n Paradis de vânt fi dus,
Nu e ruşine, nu-i ruşine lui,
Să zacă-n lut, ca în bârlog un urs?

Aici e doar Arena unde-o zi
Domneşti ca un Sultan, pentru a fi
Trăsnit apoi de Ferrash cel Urât
Şi Morţii dat plocon, cât ai clipi.

În clepsidră eşti bobul ne nisip
Curgând şi-atât, şi-având acelaşi chip
Oricum ar întoarce Allah vasul –
Să evadezi, nu-i poartă, nici tertip.

Când tu şi eu vom fi trecut de Voal,
Lumea la fel va curge, val cu val,
Cum? Sosirea şi Plecarea noastră?
Spuma mării-n amonte şi-n aval.

Un trecător popas, un gust frugal
De-a fi, ţâşnit dintr-un izvor regal
La mijloc de deşert, o clipă doar
Tovarăş cu lumina – şi Egal!

Şi-ai cheltui secunda care eşti
Căutând Sensuri în cartea cu Poveşti?
Un fir de păr stă-ntre-Adevăr şi Fals –
Te rog, totul depinde cum priveşti!

Un fir de păr stă-ntre-Adevăr şi Fals –
Iar tu, la mijloc, pururi în balans;
Alege Viaţa, Vinul bun şi mult
C-ai dreptu-un lume la un singur dans.

Dar ce secretă Forţă azi sau ieri
Te-a scos din Beznă şi din Nicăieri?
Are Stăpânul un scop, şi care?
Căci El trăieşte veşnic, dar tu pieri.

Un moment aici şi apoi din nou
Întorşi în Noaptea Mare, în cavou –
Căci El concepe întreaga piesă
Din care sesizăm doar un ecou.

Când AZI, cât Eu sunt Eu, viu şi-întrebând,
Nu capăt un răspuns de la Pământ,
Nici de la Uşa-nchisă din Tării,
Să capăt un răspuns când nu mai sânt?

O, nu pierde ora-n vânătoare
De una-alta, când, unde, oare;
Fii Esenţei din Struguri musafir,
Nu-ţi dori alt fruct din lumea mare.

Vă-amintiţi, prieteni, cu ce chindie
Am serbat a doua căsătorie,
Când divorţând de Raţiunea stearpă
Am luat Roza de Şiraz Soţie!?

Deşi cu compas şi riglă-am calculat şi-n
Logică m-am scufundat s-aleg pe "E"din
"Nu E", pe mine cel intens, profund,
Mă-ntâlnesc doar râzând în cupele cu vin.

Cifrele, zici, cu care eu compun
Din zile şi-ani un Calendar mai bun?
Şi ce se afla-n calendar? Un ieri
Pierdut şi-un mâine nenăscut – vă spun.

Nu demult, mi-a adăstat la poartă
Un Înger cu-o oala-n mână – Iată!
Mi-a dat din struguri roşul cel divin
Să gust – O, Licoarea parfumată!

Cu sofisme, zeci, şi argumente
Să-alunge Vinul vor preoţi, secte:
Pe-Alchimistul care schimbă-n Aur
Plumbul vieţii noastre imperfecte!

Ferească Mahomed de-aşa-întâmplare,
Profetul Lui Allah cel Viu, El care
Ne-apară de spaime şi regrete
Şi de Prostia cea molipsitoare!

De ce mi-e mâna pe pahar mereu?
Dar Seva Vieţii-i de la Dumnezeu!
Deci, sfântă fiind, trebuie s-o bem;
De-i Blestem, bând, să-o blestemăm din greu!

Să-abjur Balsamul Vieţii,-al lui altoi,
Nădăjduind la Viaţa de Apoi,
Sperând ca nu-ş'ce depărtat Nectar
Va umple cupa-mi când voi fi noroi!!

Spaime de Iad, nădejdi de Paradis!
Viaţa e scurtă – fapt de El decis –
Floarea scuturată pe veci moare,
Celelalte-s păreri, vise în vis!

Ce straniu, nu? Din miriade,-acei
Care au trecut prin uşa Beznei,
Nu s-a-ntors nici Unul să ne-arate
Că, DUPÃ, viaţa are-un sens, temei.

Teoriile atâtor deştepţi
De dinaintea noastră, Înţelepţi,
Sunt basne pe care, treziţi din somn,
Le-au spus – şi s-au întors în somn – Profeţi!

Am mers cu Logica-n zări, departe,
Să aflu ce-i Viaţă şi ce-i Moarte;
Şi-acum la şaptezeci de ani vă spun"
"Sufletul, pe Iad de Rai desparte. "

Rai? Setea ogoită la cişmea;
Iad? Tău'-n care a căzut o stea,
Căderea-n Bezna de-unde am venit,
Care ne cheamă-acasă şi ne vrea.

Căci nu suntem decât un rând în mers,
Umbre pe-elipsa cu conturul şters,
Cu Soarele Focar – şi-n spatele-i
Maestrul Show-ului din Univers.

Dar în Jocu-I, au Piesele vreun rost
În sine, au un sens? E-un joc anost
Unde doar El mută şi aruncă
Pionii-n coş – sau viaţa, câtă-a fost.

Dar în Show se Moare şi se Naşte,
Cum pe Jucător voinţa-l paşte;
Iar El care te-a împins pe tablă
Ştie, ştie Tot, Totul cunoaşte!

Celestul Creion destine-împarte
Prin scrisu-I – şi trece mai departe;
Nu poţi, apoi, o pagină să schimbi,
Nu-s Lacrimi să speli o mică parte.

Şi-acel Castron întors, de-i zic ei Cer,
Sub care-n tină ne târâm, stingher –
Nu imploraţi la el vreun ajutor,
Că-i nevolnic ca noi şi efemer.

In Primul Lut s-ascunde-un Ultim Om,
Şi-n Ultima Suflare-un prim Atom;
Din zorii Facerii-s decişi Alfa
Şi Omega, secretul din binom.

Ieri a clădit Sminteala zilei de-Azi;
Mâine-n Triumf sau Plâns, tu Creşti sau Scazi.
Bea! Că nu ştii când o să pleci, de ce;
Bea! Ca nu ştii cum ai venit, pe ce talaz!

Îţi spun, pe când din Ţel, de la-început,
Parwin şi Mushtari s-au desfăcut,
A fost predestinat ca Huma mea
Şi Sufletul să fie prin Sărut

Cu Vinul logodit – El, pe furiş,
Mi-a-atins o fibră: lasă-l pe Derviş
Să-încalce legea căutând în Vin
Chei, Parole şi Porţi Secrete – Pish!

Totuşi, dacă Soarele Iubirii
Sau Urii-mi va arde trandafirii,
Prefer incendiul Roz din taverna
Cu Vin Bun, nu Templul Amăgirii.

Din GOL venind, un Conştient Ceva
Plăcerii-i pune interdict şi va
Trimite-n Iad pe Veci pe-acel care,
Semeţ, Comandamentul v-a-încălca!?

Ce?! Voi fi în Rai recompensat
Că n-am căzut plăcerii în Păcat –
Sau pedepsit ca Debitor într-un
Contract inexistent? Ce troc ciudat!

Chiar Tu prin gropi şi glod ai desenat
Drumul pe care merg şi-am mers, odat',
Şi ai trimis pe Diavol pe pământ;
Şi-mi pedepseşti Căderea în Păcat?!

În Eden, nu Tu pe-Adam din Lut ai
Zămislit şi-ai adus pe şarpe-n Rai?
Dar pe Pământ, ca om, pentru păcat
Iertare-ades o să primeşti – şi dai!

Sub sfânt pretext că-i Ziua la apus
Flămândul Ramazan deoparte-am pus
Şi-apoi în casă de Olar am mas,
Privind la vase şi la-al roţii fus.

Oale, fel de fel: mari, mici, cochete,
Pe podea şezând sau pe perete;
Unele vorbind fără-ncetare,
Altele,-ascultând pe îndelete.

Una zicea: "Fie clară treaba
Nu m-a modelat din Lut degeaba,
Nici mi-a croit un bust, ca mai târziu,
Din trupul meu, spart, să crească nalba!"

Alta: "Oala n-ar sparge-un zvăpăiat
Zbanghiu – din care bea când e-însetat –
Iar El, care din ţărnă mi-a dat Chip,
Să mă sfărâme fiindcă-I supărat?!"

Dar a treia, vorbind încet şi rar,
Cum sta-între ceaşca albă şi pahar:
"Râd de mine toţi că cică-s neagră –
Cum? N-a fost mâna-aceluiaşi Olar?! "

Oricum, cineva din grupul cel flecar,
Un vas osos şi-nalt, un sfeşnicar:
" Destul, cu Vas şi Lut, cu-Olar – vă rog,
Cine-i Oală şi cine e Olar? "

"Se-aude de-Unul ", zisese-altcineva,
" Care-aruncă sau sparge-orice Ulcea
De El făcută, dar mai sucit – Pish!
Un Om Bun n-ar face aşa ceva. "

"Contează mai puţin" spuse-o cupă,
"Cine m-a făcut, cât cin' mă pupă;
Hai, umpleţi-mă cu Vinul Roşu
Şi mi-oi aminti ce-a mai fost, după."

Şi oalele, vorbind, au pus de-un chef,
Când Luna, sus, bujori cosea-n gherghef,
Iar una, mai zurlie: " Dragi surori,
Să închinăm pentru Olarul Şef!"

Cu-al viţei Suc încântă-mă puţin,
Iar Mort îmi spală Trupul tot cu Vin;
Aşterne-mi pat sub ierburile verzi,
În grădina cu-alei şi pelerini.

Din oasele-ngropate emanând
Miros de Vin în aer, când şi când,
Trecătorii vor fi plăcut surprinşi ;
Şi -astfel voi reveni la voi – în gând.

O, Idoli îndrăgiţi, cumva mă tem
Că pentru mine-aţi fost mai mult blestem:
Mi-am înnecat Gloria în Vin şi
Vândut Renumele pentru-un poem.

Ştiu, Căinţa-am jurat şi nu Păcat,
Dar oare fost-am treaz când am jurat?
Şi apoi, venind April cu Roze,
Virtutea-n Trandafiri şi-a făcut pat.

Din Vin s-a adăpat Ispita mea
Şi mi-a-înroşit Onoarea Albă – Bea!
Ce pot oare Crâşmarii cumpăra
La fel de bun cu ce vând pe tejghea?!

Primăvara cu Trandafirii ei
S-a scurs din carnea mea precum un clei;
Privighetoarea ce-a cântat pe ram
Va înflori cu mine-n ghiocei!

O, şi-aş mai vrea: Izvorul din Deşert
Să-aprindă-un licăr, să dea semn discret
Spre care Călătorul însetat
Să se-ndrepte – nu bâlbe de Profet...

Şi-aş mai dori un Înger, cât încă
Nu-i târziu, să-mpingă-n drum o stâncă
Şi să oprească Roata Sorţii-n loc,
Sub roze să mai rămân–sau lângă.

Iubire,-am putea conspira cu EL,
Noi doi, să schimbe Firea în vreun fel?
Şi, descompusă, s-o ivim la loc
Pe oful inimii, pe-al ei model!?

Tu ne-ai vegheat din cerul de opal,
Frumoasă Lună Plină, an de an –
De câte ori vei răsări de-acum,
Privind spre noi – dar pentru mine-n van!

Şi când cu ea, O, Saki, o să treci
Şi praf stelar vei curge pe poteci,
Când o să-ajungi unde-mi este somnul,
Varsă-un pahar pe locul meu de veci!

rubaiat de Omar Khayyam, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt ce par a fi

Nu sunt ce par a fi -
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!...
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu...
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât... Cel care sunt!...

Sunt cel din urmă strop de vin
Din rustica ulcică de pământ
Pe care l-au sorbit pe rând
Cinci generaţii de olteni -
Cei mai de seamă podgoreni,
Dintre moşneni
Şi orăşeni -
Strămoşii mei, care-au murit cântând:
"Oltule... râu blestemat...
Ce vii aşa turburat"...
Dar Oltul i-a plătit la fel
Cum l-au cântat şi ei pe el...
Şi cum - mi-e martor Dumnezeu -
Astăzi, nu-l mai cânt decât eu!...

Pe mine, însă -
Ce păcat
Că vinul vechi, de Drăgăşani,
M-a întinerit cu trei sute de ani,
Când fetele din Slatina
Cu ochii mari cât strachina,
De câte ori le-am sărutat,
M-au blestemat
Să-mi pierd cu minţile
Şi datina,
Să nu mai fiu cel care sunt
Cu-adevărat,
Şi ca să fiu pe placul lor,
Să le sărut doar la... culesul viilor,
În zvonul glumelor zvârlite-n vânt
Pe care Oltul, când le prinde -
Oricât ar fi de turbure -
Se limpezeşte
Şi se-ntinde
Cu ele până-n Dunăre!...

La fel şi eu, ca orice bun creştin,
Pe malul Oltului, cândva,
Mă voi întinde tot aşa,
Când cel din urmă strop de vin
Îl voi sorbi tot din ulcica mea,
Nu din paharul de argint, al altuia -
Pahar străin!...
Şi-abia atunci voi fi cu-adevărat
Cel care-am fost -
Un nou crucificat -
În vecii vecilor... Amin!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu exist!

Azi m-am pierdut în clipa de apoi
Şi m-am temut ca să mai ies din ea
Am vrut doar să m-ascund de pasul tău
Ce-l aşteptam mereu
deşi nu mă dorea...

Am înţeles ce-am refuzat să cred
C-ai fost făcut doar să împarţi durere
Nici de cuvânt nevoie nu aveai
Erau destule ce urlau
în a ta tăcere..

Şi m-am ascuns de lumea ce nu ştie
De ce curg lacrimi azi din versul meu...
Mi-e sufletul bucata de hârtie
Din care tu ai rupt
fâşii, mereu...

Nici chiar cerneala nu mai e aceeaşi
Iar mâna-mi nu mai scrie azi, nimic.
Otrava ta mi-a luat de tot puterea,
Când încercam de jos
să mă ridic...

Dar să nu crezi că eu voi fi pierdută
Doar am să plâng puţin şi... am să plec.
Nu ştiu nici când... nici unde, dar voi face
O punte peste lacrimi,
şi-am să trec...

Ce milă-mi este când mă uit la tine
Căci ochii tăi nimic chiar nu îmi spun...
Şi n-ai să ai nicicând curaj destul
Să mă păstrezi aşa
cum eu m-adun...

Ce linişte mă soarbe fără voie
Şi tot aleargă prin albastru-mi trist
A fost ce-a fost, sau ce-o fi vrut să fie...
Oricum, ce mai contează?
Nu exist!

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de Mariana Eftimie Kabbout
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când...

Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,
Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pământ;
Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din când în când
Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat
Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din când în când.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,
Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ţi fi adus aminte iar din când în când.
Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toţi acei oameni de rând,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,
Cu al tău suflet aşa cald ş-adormitor nu i-ai atins,
O, şi nici unul n-a-nţeles atâta har din când în când.
Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt
Apropiam de gura mea acest păhar din când în când!
O, iubeam umbra ta şi tot ce e în tine, tot ce eşti
Şi astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când.
Dar vai! pierdută astăzi eşti, orice dorinţă a pierit;
Tot încă visu-l urmăresc şi, în zădar din când în când,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca şi de var, din când în când.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenuşa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când.
Că a mea viaţ-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea albă de Crăciun

... În seara sfântă de Ajun,
Ne aşezam, tăcuţi, la masă...
Era plăcut şi cald acasă,
În noaptea albă de Crăciun.
Şi mama,-n vatra cu tăciuni,
Trăgea sub pirostie focul,
Scânteile duceau norocul
Pe coşul casei plin de lumi.
C-o stea din el, plecam şi eu,
Cum pleacă-n cer o rugăciune,
Sperând la clipa de minune,
Ce-înseamnă-n viaţă Dumnezeu...
În zori de zi, o luam, de zor,
Cu steaua mea din jar culeasă,
S-ajung, prin sat, din nou, acasă,
Precum un mag pe-un drum de dor.
Credeam că vin din cer, de sus,
Să spun că steaua-n zori răsare,
Să duc prin case-o veste mare
Că s-a născut în noi Isus...
Mergeam prin zori ca un cuvânt
Ce se năştea din casă-n casă,
Cu steaua magică culeasă
Din cer, cu focul din pământ.
... Priveam în jar, cu ochi de gând,
Mă minunam la ce-o să fie,
Când vom ieşi din pribegie
Şi ne-om întoarce pe pământ...
... Dar steaua mea era doar semn,
Cules din vatra cu corlată,
Din lumea noastră, aşezată
În case vechi, cu porţi de lemn...
... Însă-a venit de-atunci un nor
Iar cerul nu mai arde-n stele,
Azi, sunt cu toate-ntre zăbrele
Şi tot pământ-i orb de zbor...
... În noaptea sfântă de Crăciun,
Ajung din nou la noi acasă,
M-aşez, târziu, pe-un strop de masă,
Prin ce-a fost ieri, cu ce-i acum...
.........................................
... Era tot ziua de Crăciun...,
Dar mama mea, demult murise,
Iar coşul casei, plin de vise,
Era acum morman de fum...
... Am să pornesc din nou la drum,
Dar casa noastră din răscruce,
S-a dus şi numai poate duce
La ce-a fost ieri, prin ce-i acum...
... Mă pregătesc să plec din sat,
Când voi zări, în ochi, lumină,
Şi când cocoşul, din grădină,
Va fi la primul lui mimat.
Am doar pe gând, din cer, o stea,
Cu mări de foc şi flori de gheaţă,
Şi-am s-o aştept, ca-n dimineaţă,
Să-apară iar în viaţa mea...
Dar, acea stea din timp s-a dus
Şi-n zori de zi n-o să apară,
Să ducă-n lume-o veste rară...,
Căci a murit, în noi, Isus.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăieşte-ţi clipa!

Viaţa se grăbeşte, rapidă caravană.
Opreşte-te şi-ncearcă să-ţi faci intensă clipa.
Nu mă-ntrista şi astăzi, făptură diafană,
Mai toarnă-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa...

Bea vin! În el găsi-vei Viaţa-fără-moarte.
Pierduta tinereţe din nou ţi-o va reda,
Divinul timp al rozei şi-al inimii curate!
Trăieste-ţi clipa dată! Căci clipa-i viaţa ta!

Grăbite ca şi apa şi repezi ca un vânt
Ce-aleargă prin pustiuri, fug zilele-mi puţine.
Şi totuşi două zile indiferente-mi sunt:
Ziua de ieri şi ziua care-o să vină mâine.

Nu depăşi prezentul cu gândul! Ştii tu oare
Măcar dac-ai să termini cuvântul început?
Mâini poate deja fi-vom asemeni celor care
De şaptezeci de veacuri în neant au dispărut.

În parfumatul prier, când – beată de iubire -
Tu îmi întinzi paharul, eu uit ziua de mâine.
De m-aş gândi atuncea la rai şi mântuire,
N-aş preţui, iubito, mai mult decât un câine.

Se-ntoarce anotimpul suav al tinereţii.
Mi-e dor de vinu-acesta în care înfloresc
Surâsurile toate. Chiar aspru-l preţuiesc.
Nu mă certaţi. E aspru, căci, are gustul vieţii.

Nu caut nici minciună, nici adevăr viclean.
Dar veşnic s-în cătarea de vin trandafiriu.
Mi-e părul alb, prieteni. Am şaptezeci de ani.
Vreau să mă bucur astăzi. Mâini – poate-i prea târziu.

Culege din viaţă tot ce-i surâs şi floare.
Serbează orice clipă! La cupa cea mai mare!
Alah nu ţine seama de vicii sau virtuţi.
Nu numără mătănii, nici ochii ce-i săruţi.

Priveşte-n jur: durerea cu mii şi mii de feţe.
Cei dragi sunt morţi. Eşti singur cu palida tristeţe.
Ridică însă fruntea! Culege tot ce-atingi!
Trecutul e-un cadavru. Nu este timp să-l plângi.

Cât de sărac e-acela ce nu poate să spună:
"Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii!"
Cum poate el să simtă în zori uimirea firii
Şi noaptea vraja sfântă a clarului de lună?

Nimic nu mai m-atrage. Dă-mi vin! Iar astă seară
Cea mai frumoasă roză din lume-i gura ta.
Dă-mi vin! Să strălucească aprins la fel ca ea!
Căinţa mea să fie ca bucla ta, uşoară...

Noi nu vom şti vreodată ce ne aşteaptă mâine.
Tu bucură-te astăzi! Atâta îţi rămâne.
Ia cupa şi te-aşează sub luna de cleştar,
Căci mâine poate luna te va căta-n zadar.

Ce ruşinos e timpul celui gândind amar
Că-n lume afli zilnic în loc de îngeri, râme.
Ci tu în cânt de harfă bea vin dintr-un cleştar,
Căci poate mâine cleştarul o piatră-o să-l sfărâme.

Fă-ţi rost de vin şi-o fată cu chip de heruvim,
- dacă heruvi există. De Rai grijă să n-ai,
căci în afara dragei şi-a cupei – ce alt Rai
mai dulce-i, – dacă este ceva ce Rai numim.

Pe drumul spre iubire cădea-vom în curând.
Nepăsător destinul ne va călca-n picioare.
Ridică-te copilă – o, cupă vrăjitoare!
Dă-mi buzele aprinse cât încă nu-s pământ!

Nădejdi nesăbuite mi-au risipit, iubito,
În vânt mulţi ani din viaţă. Dar timpul ce-mi rămâne
Din plin de-acum trăi-l-voi. Vreau prin intensul mâine
S-ajung din urmă viaţa pe care n-am trăit-o.

Vreau doar o cupă plină, o pâine de jumate
Şi-o carte de poeme. Şi dacă sunt cu tine,
Chiar stând într-o ruină, – mai fericit ca mine
Niciun sultan nu este cu-o sută de palate.

În zori într-o tavernă s-a auzit un glas:
"O, voi nebuni de viaţă! Voi, tineri veseli! Vinul
Turnaţi-l iar în cupe, ‘nainte ca destinul
Cu lacrime să umple paharu-acestui ceas!"

Nu mai cârti, nu geme – durerea mea! Tăcere!
Îţi voi găsi balsamul ce vindecă şi minte!
Vreau să-mi revăd iubita, cât inima o cere.
Vreau să trăiesc! Căci morţii nu-şi mai aduc aminte.

Nu-ţi răsădi în suflet copacul întristării,
Ci răsfoieşte zilnic a desfătării carte.
Bea vin şi poartă-ţi paşii pe căile-ncântării,
Căci măsurat ţi-e drumul de la surâs la moarte.

Sfârşit e Ramazanul! O, inimi veştejite!
Se-ntoarce bucuria! Vor vinde iar surâsuri
Cei care poartă vinul – neguţători de visuri.
Redaţi-mă vieţii, chemări ale iubitei!

În loc s-o faci să cânte cu fiece zvâcnire,
Tu inima ţi-ai pus-o în lanţuri de mâhnire...
Iar mintea ta şi chipul ţi le-ai îndoliat.
- Mă tot uimesc într-una: "Ce ignorant ciudat!"

Priveşte! Trandafirul se leagănă în vânt.
Ce pătimaş îi cântă de sus privighetoarea!
Bea! Ca să uiţi că vântul va scutura azi floarea
Şi va lua cu dânsul fermecătorul cânt...

Ce-i înţelept? Să-ţi bucuri cămările fiinţei
Având în mână o cupă. Ce-a fost şi ce-i de faţă
Să nu te mai frământe. Fă-ţi dintr-o clipa-o viaţă
Şi sufletul sloboade-l din temniţele minţii.

Nimic n-au să te-nveţe savanţii. Dar alintul
Suav al unor gene o să te instruiască
Ce este fericirea. Preschimbă-n vin argintul,
Căci ţărna e grăbită ca să te găzduiască.

S-au desfăcut în juru-mi, aprinşi iar trandafirii.
Desfă-ţi şi tu simţirea în bucuria firii.
C-un înger blond alături, ia cupa şi-o deşartă,
Căci îngerul cel negru al morţii-aşteaptă-n poartă.

poezie celebră de Omar Khayyam
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Ce e de făcut dacă nu mă recunosc?
Nu sunt nici creştin, nici evreu, nici musulman;
Nu sunt nici din est, nici din vest, nu sunt nici ţărmul, nici marea;
Nu sunt nicio comoară a Naturii, nici stelele din cer;
Nu sunt nici pământul, nici apa, focul sau aerul;
Nu sunt nici cerul, nici noroiul;
Nu sunt din India, China, Irak sau Kharasa;
Nu sunt al acestei lumi, dar nici al celeilalte;
Nu sunt al Paradisului şi nici al Iadului;
Nu sunt nici Adam, nici Eva, Eden sau Rizvan.
Locul meu este unde nu este niciun loc,
Urma mea este fără urmă;
Nu sunt nici corpul, nici sufletul, pentru că eu aparţin Preaiubitului meu.
Am renunţat la dualitate şi am văzut amândouă lumile ca fiind doar una,
Doar pe Tine Te caut, pe Tine Te ştiu, pe Tine Te văd, pe Tine Te chem.
Tu eşti cel dintâi, ultimul, cel din exterior şi cel din interior,
Nu cunosc pe nimeni decât pe Tine, Cel Care Eşti
Cupa iubirii mi-a umplut sufletul, iar cele două lumi mi-au scăpat din mână.

poezie celebră de Rumi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu, cea a nimănui...

Îmi aparţin doar mie, nu sunt a nimănui
Puterea mea e-n mine şi nu în altă parte
Degeaba strig spre cerul care-i al nu ştiu cui
Degeaba vreau răspunsuri din pagină de carte

Nu vreau să-mi plâng de milă deşi o fac mereu
Căci viaţa asta-i scurtă şi sigur n-am să pot
S-o cumpăr azi cu banii murdari din jurul meu
Şi nici cu diamante sau chiar aurul tot

Nu ştiu de unde vin şi nu voi şti vreodată
Căci sunt a nimănui, nici chiar a mea nu sunt
De mâna ieri ţi-am strâns-o credeam că niciodată
Nu vei avea puterea să mă răneşti prea crunt

Tot răscolind prin gânduri găsesc o groapă-n care
M-ai aruncat zâmbindu-mi de parc-am fost gunoi
Uitat-ai tu deodată c-ai stat la masa-mi mare,
De ce acum mă târâi prin lacrimi şi noroi?

Iertat să fii de mine, eu, cea a nimănui
Şi-n clipa cea din urmă, să uiţi c-am existat,
Aşa cum ştii că totul are un loc al lui
În viaţa asta care pe toţi ne-a acceptat...

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Mai am puţin, renunţ la trupul tău de lut,
La inima Ta de piatră, la ultimul... sărut,
La timpul de demult, la când nu ai mai venit
Şi acum adorm cu tine-n gând ca la ceva sfânt!

Mai am puţin, mă duc să mă îmbăt cu vin
Şi cu un gând nebun că te-am pierdut...
Când eram copil ademenit într-un... sărut
Ce l-am primit ca pe ceva prea... sfânt!

Mai am puţin, şi de am să te uit cândva
Îmi voi face din clipa Ta nemurirea mea,
În vieţile ce vor urma Tu călăuza... mea
Şi singura muză cu ochii verzi de Stea!

Mai am puţin, dintr-o noapte fără vise
În care visul tău mă bântuie mereu
Şi dimineaţa naşte roua peste flori
Tu floarea mea din viaţa ce va urma!

Mai am puţin, dintr-un plâns fără de lacrimi,
În care plânsul e doar al tău pe obrazul meu,
Tu eşti încă lacrima ce arde-n viaţa mea
Şi singura Stea ce îmi straluce-n noaptea grea!

Mai am puţin, în care dorul e doar al tău,
Iar Eu un pustnic pustiit de gândul... meu
În care m-am pierdut o clipă-n sânul tău
Iar timpul nu a vrut să-mi fie, nici el nici Tu!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O voce din cor

De câte ori n-am plâns împreună-amândoi
Gândindu-ne la viaţa noastră şi la al ei chin;
Prieteni ai mei, nu ştiţi, habar n-aveţi voi
Despre frigul şi întunericul din anii care vin!
Azi mâna celei dragi o strângi,
Te joci cu ea şi, lipsit de griji, zâmbeşti;
Când întâlneşti minciuna, plângi
Sau scoţi cuţitul gata să străpungi,
Dar, un copil sărman doar, atâta eşti!

Nu există stavilă pentru intrigi şi minciuni;
Semnul morţii nu-i vizibil deloc pentru profani.
Lustrul nopţii ne orbeşte cu negrii lui tăciuni,
Cerul e măturat de sateliţi nebuni
De ani mulţi, de ani şi ani!

Acest veac îşi va scoate curând, veninoşi, caninii
Iar eu, cu tine, vom vedea-n fiecare zi
Cerul acoperit de giulgiul cel obscen al vinii;
Râsul va îngheţa dincoace de frontierele luminii –
Angoasa cu numele A - NU - MAI - FI...

Aştepţi primăvara, copile, dar
Ochii tăi nu vor mai vedea de-acum niciuna.
Vei implora cerul să aprindă iarăşi fitilul astrului solar –
Dar soarele nu va mai răsări, nici luna.
Tu plângi, dar plânsul, ca un bulgăre amar
Cade şi moare,-întruna.

Fiţi fericiţi în viaţa şi pe drumul vostru pe deplin –
Placizi ca apa, vorbind ca iarba,-n şoaptă.
O, dacă-am fi ştiut ce se va-întâmpla, ce ne aşteaptă,
Despre frigul şi întunericul din anii care vin!

poezie de Aleksandr Blok, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legea şi Viaţa veşnică

Domnul Isus ne-nvăţat cum viaţa s-o trăim
Fii ai Tatălui din ceruri noi astăzi cu toţi să fim
Şi ne-a dat ca Îndreptar Evanghelia cea Sfântă
Să putem intra o dată chiar în ceruri sus la nuntă
Prin Cuvântul Lui cel viu Domnul Isus ne-a-nvăţat
Să trăim neprihănirea să avem un duh curat
El ne-a spus că prin credinţă viaţa nouă o primim
Fii ai Tatălui din ceruri prin El doar aici să fim

Cine-n Mine se încrede Viaţa veşnică o are
Eu îi sunt dar pe vecie şi viaţă şi salvare
Prin credinţa în Hristos noi primim făgăduinţa
Nu prin Legea din Sinai avem aici biruinţa
Nu prin Legea ce s-a dat lui Israel în pustie
Ci prin harul vieţii noi vom intra în veşnicie
Căci Pavel aşa ne spune eu sunt mort faţă de Lege
Şi trăiesc pentru Hristos viaţa sfântă se-nţelege
Căci porunca din Sinai până la Ioan a fost

De atunci credinţa sfântă pentru noi dar are rost
Nici Avraam n-a avut Lege ci-a trăit doar prin credinţă
Şi-a fost gata să ucidă a fiului lui fiinţă
Dar Dumnezeu l-a oprit şi i-a spus că a văzut
Cât de tare dar în Sine Avraam s-a încrezut
Credinţa neprihănire Dumnezeu i-a scocotit
Şi Avraam în sfinţenie a fost iată mântuit
Nu prin Legea din Sinai ce-a fost dată mai târziu
Ci doar prin credinţa sfântă în Dumnezeu Sfânt şi viu
Tot aşa şi noi acum prin credinţă avem viaţă
Prin credinţa în Hristos Duhul Sfânt azi ne înalţă
Legea şi porunca a fost până a venit credinţa
Iar de atunci încoace pentru noi doar Hristos e biruinţa

Prin credinţa în Hristos primim dar neprihănirea
Nu prin Lege nu prin fapte ni se dă dar mântuirea
Însă după ce-am primit viaţa de Hristos toţi ascultăm
Şi fiinţa noastră-ntreagă pe vecie Lui i-o dăm
Trăind dar viaţa sfântă fără umbră de păcat
Evanghelia cea Sfântă cum pe noi ne-a învăţat
Iar când totuşi se întâmplă în greşeli să mai cădem
Domnului Isus chiar totul în rugă noi îi spunem
Şi îi cerem dar iertare fiinţa noastră să o spele
Căci avem viaţa sfântă cu toţi astăzi în vedere
În lumina mântuirii pentru veci noi vrem să fim
Dându-i cinste şi oanoare Mirelui ce îl iubim
11-02-2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te rog să mă faci iar, dar numai din cuvânt

Da, Ţi-ai făcut din lut un chip, care-am fost eu,
În Cerul unde chiar ai vrut să fiu mereu,
Iar Sfântul Duh al Tău atunci m-a-nsufleţit
Să te-nsoţesc prin Rai, în veci, ca fiu iubit.

Însă din Rai căzut, într-un cumplit păcat,
Cu Eva pe pământ alt Rai eu am creat,
Sădind iubirea Ta în stele şi în flori,
Când îmi zâmbeşti mereu cu Soarele în zori.

Mi-ai dat să-mi fie-aici şi Crucea un alint,
Mi-arăţi Lumina Ta-n icoane de argint,
Din Cer îmi dai s-aud al îngerilor glas
Prin tril de filomele, dar Raiu-n Cer Rămas,

Îmi este-n suflet chin şi, Doamne, îmi doresc
Prin Rai, cum Tu ai vrut, mereu să Te-nsoţesc;
Cum însă-s muritor, făcut doar din pământ,
Te rog, să mă faci iar, dar numai din Cuvânt!

poezie de Pavel Lică din Trubadurul cerului albastru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petale de orhidee pentru Sir (dedicaţie exclusivă)

Necunoscutule, nu pot să ştiu cum arăţi,
Căci nu mi-a fost dat să te văd, mai din faţă!
Ai ten măsliniu, ţi-e albă, galbenă pielea...
Ce stea porţi în ochi şi-n cununa din Tine...!
Nu ştiu cum priveşti, suspini, dăruieşti, cum zâmbeşti...
Căci Tu îmi apari doar în plâns... şi-n speranţă!

Dar, oricum eşti, întristat ori de viaţă zburdând,
Vino la mine...! Eu scriu azi... pentru Tine!

Necunoscutule, nu pot să ştiu cum vorbeşti...
Căci nu mi-a fost dat să te-aud mai de-aproape!
Dacă ai glasul zglobiu, iute, molcom, adânc...
Ce vorbe de-alint, vrei, în drumul spre Tine...!
Nu ştiu, cum te bucuri, ce dăruieşti, cât primeşti...!
De ţi-e sufletul frânt, ori plină ţi-e viaţa...
Dacă strângi crini, trandafiri, orhidee la piept...
Te resemnezi în puţin sau poate... vrei Tot!

Dar, oricum, oricine ai fi, cât Mult ai ţinti,
Ascunde-mă-n zâmbet şi crede... în Tine!

Prietene, vezi, nu ştiu prea mult despre Tine...
Nefericit, singur sau bine ţi-e Ţie...(?)!
La final eşti sau... încă, uimit ţi-este zborul...
De mine nu-ţi pasă, ori iubirea mi-o vrei...
Îmi accepţi vrednicia sau mă lepezi din gând...
Mă ierţi, când te supăr sau ai vrea să... mă cerţi!

Te rog, totuşi...! Cândva când, fizic, n-am să mai fiu,
Tu întoarce-te-aici şi ia-mă... în Tine!

poezie de Iulia Mirancea (1 ianuarie 2015)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum

Drag prieten care cânţi
vesel în credinţă,
fii prieten cu Isus
şi la suferinţă!
Dacă-n ceasul de temut,
vrei să fii la dreapta,
când Isus dă iar tribut,
mângâie-L cu fapta.

Dă-i acum din pâinea ta
foamea să-Şi destrame;
căci în cer în veci de veci
nu-I va mai fi foame!

Dă-I acum să bea din vas,
când e ars ce vrejul;
căci în veci de veci în cer
nu mai ai prilejul!

Dă-I acum haina ta
cât îi rupt veşmântul;
căci în cer nu-I va mai fi frig,
nu-L va bate vântul.

Dă-I acum când e bolnav
grija-nduioşată;
căci bolnav nu va mai fi
Domnul niciodată.

Ia-L în casa ta acum,
să-L aline somnul.
Azi e un sărac în drum,
dar în el e Domnul!

Azi Isus e-n mii de fraţi.
Azi îţi vrea El fapta.
Mâine toţi vom fi chemaţi.
Tu vei fi la dreapta!

Şi un glas, peste genuni,
va striga spre stele:
"Îl cunosc şi din ani buni;
şi din zile grele!"

Iată, anii trec, s-au dus.
Zilele-s ca spuma.
Fii prieten cu Isus,
nu uita, ACUMA!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cliff Klingenhagen

Într-o zi Cliff Klingenhagen m-a invitat la cină,
Iar după aperitiv, supă şi friptură,
Şi-alte bunătăţi care se topeau în gură,
Clifff a luat două pahare şi, cu masculină
Eleganţă, a turnat în unul vin, iar în celălalt pelin.
Apoi, l-a ridicat pe cel cu conţinut amar
Şi a sorbit, tuşind uşor, toată otrava din pahar,
Spunând c-al meu e celălalt, cel plin cu vin.

Iar când l-am întrebat ce fel de parteneriat propune,
El a făcut din ochi – de-ai fi crezut că tocmai ar zâmbi –
Şi mi-a spus că era vorba doar de felul al lui de-a fi.
Mie, deşi-l cunoşteam, mi-au trebuit zile bune
Să mă-întreb dac-am fost vreodată până azi, încă din leagăn,
Sau voi fi cândva la fel de fericit cum este Cliff Klingenhagen.

poezie de Edwin Arlington Robinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Refugiul

REFUGIU

Refugiul meu nu e aici, printre litere... Aici eu trăiesc,
Refugiul imi este, sămânţa mea de copil, în tine!
Ce-aş fi?.. Că nu aş mai şti, de atâta dor, de foşnesc
Brazi... Prinşi în sol omenesc, cu aripi de leagăn se-mbină-
Eu, muma ta, când vin din mine, când vin din mine.

Nici o umbră de ceaţă nu e pe lume alături de noi,
În spate, simt sufletul stă statuat, refugiul lui e absent,
O noapte şi aceea e clară pentru el, e gata de război-
Eu nu am refugiu, puiul meu, mai cald, decât cel împăcat -
Eu, muma ta, când vin din noi, când vin din noi.

Şi atât cât voi fi, veştile sunt între noi, ca un greu hotar,
Cu aceste suliţe, toţi anii, care mai rămân, se rămolesc,
Eu, însă, la candela aprinsă aş ţese zi şi noapte la iţar,
Numai tu să vii la mine, gânduri peste tine să-ţi tămăduiesc...
Eu, muma ta, cât te iubesc, cât te iubesc...

Aici eu trăiesc, dar pentru voi pot iubi, de dor să contenesc,
Ochiul, care plânge să-l închid, să-l las să mi-l vezi, cum e-
Aşa umezit, vei şti, cum am avut curajul să te-ndulcesc
Cu un cânt de- al meu, de mamă, când frunza pare uneori pustie,
Eu, muma ta, când voi să fiu vie, când voi să fiu vie...

poezie de Lilia Manole din volumul "Cuvinte nestinse" (2014)
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Survolare

sunt eu acela care sunt mereu
în orice ipostază survolată
şi timpul din sejur e tot al meu
şi lumea, când mai lungă, când mai lată

am rătăcit aici nici nu ştiu când
am rătăcit aici nici nu ştiu cum
când căutăm o boaghe de cuvânt
şi regăseam doar pasăre în scrum

şi dac-a fi cumva să nu mai fiu
acelaşi chip de lut din traectorii
din umbre rătăcite prin pustiu
aş face sensuri noi, aleatorii

şi bradul de Crăciun, împodobit
cu stele din Pleiadele polare
l-aş arbora la margine de schit
le-aşi savura în lentă survolare

şi inc-un an aşi scrigeli, latent
pe tristul meu răboj intercalat
într-un sistem senil şi coerent
cu disonanţe scoase la mezat

în rest... sunt eu acela care-am fost
şi- acel care va fi, încă mai sunt
când vagabond, când om cu adăpost
când păcătosul naibii şi când sfânt

oricum n-aşi da- lovesc în relativ
şi toate sunt acolo unde sunt
şi tot efectul lor cumulativ
oricum mă va reduce la mormânt

şi liniştea din zbuciumul etern
anihilat de grava veşnicie
va deveni o umbră de patern
în hăuri care naşte energie...

dar pân-atunci mai sorb din vin
şi din femei, esenţele amare
că cine ştie dacă mai revin
aice, pe Pământ, în survolare...

poezie de Iurie Osoianu (17 decembrie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea

Aş vrea să fiu ce azi n-am fost
În ziua mea pierdută:
Înţelegînd al vieţii rost,
Aş vrea să fiu străjer în post,
Şi chiar plătind al jertfei cost,
Eu să rămîn în luptă.
Aş vrea să fiu ce n-am fost ieri
Şi nicicînd înainte:
Prin lumea plină de plăceri,
Să fiu aşa cum Tu îmi ceri:
Să nu m-abat spre nicăieri
Din drumul vieţii sfinte.

Aş vrea să fiu ce alţii nu-s
Şi nici nu vor să fie:
Mergînd prin viaţă spre apus,
Să nu mă las de valuri dus,
Şi să mă 'nalţ mereu mai sus,
Din timp spre veşnicie.

Aproape-aş vrea să fiu oricînd
De cei ce trec prin lume
Sub greul crucii suspinînd,
Dar şi de cei căzuţi din rînd,
Rămaşi în urmă, sîngerînd,
Răniţi fără de nume.

Aş vrea să fiu un simplu glas
Care să strige-ntruna,
Că din al mîntuirii ceas
Secunde doar au mai rămas.
Iar cei de azi nu vin pe vas,
Se pierd pe totdeauna.

Aş vrea să fiu acel argat
La care El să-i spună
Cînd Se va-ntoarce ca-Mpărat,
Privind la tot ce am lucrat
Cu-acei talanţi ce mi-i i-a dat:
"O, bine, slugă bună!"

Şi aş mai vrea să fiu ceva:
O rază lucitoare!
Şi strălucind în lumea rea,
Să duc lumină undeva,
Să încălzesc pe cineva,
Şi să mă-ntorc în soare.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celor pe care îi iubesc

Dacă va trebui să vă părăsesc vreodată
Pe voi, cei pe care vă iubesc, pentru a călători apoi
Singur pe Drumul Tăcerii, nu mă plângeţi,
Nu vorbiţi despre cel care am fost cu ochii în lacrimi;
Râdeţi şi povestiţi despre mine ca şi cum aş fi lângă voi,
(Cum aş reveni.. cum aş reveni dacă s-ar afla o cărare!
Dar oare lacrimile şi mâhnirea nu înalţă oprelişti?)
Iar când auziţi cântece
Sau vedeţi păsări pe care le-am iubit,
Nu lăsaţi, vă rog, nici un gând trist prin apropiere...
Pentru că eu vă iubesc aşa cum am făcut-o întotdeuna...
Aţi fost nespus de buni cu mine!
Mai erau multe lucruri pe care doream să le fac....
Multe lucruri să vă spun...
Amintiţi-vă că nu mi-a fost teamă...
Doar gândul că vă părăsesc a fost greu...
Noi nu putem vedea Dincolo... Dar asta eu ştiu;
V-am iubit nemărginit de mult...
Am fost în rai cu voi aici – cât am fost viu.

poezie de Isla Paschal Richardson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai sunt tânăr, doamnă

Nu mai sunt tânăr, doamnă! în traiul meu anost
Doar serul din perfuzii îmi tropăie prin sânge.
Cum aş putea fi iarăşi Don Juanul care-am fost
Când trupul veştejeşte şi putirinţa plânge.

Nu mai sunt tânăr, doamnă! băut-am cred destul
Cât să pricep căderea când nu ai echilibru.
Un pătimaş în eros, nicum n-am fost sătul
Cât să pot satisface orgoliul meu de tigru.

Nu mai sunt tânăr, doamnă! nici tânăr, nici frumos,
Beau apă cam doi litri de când sunt la dietă;
De prea multe lipide şi-o gută-nfiptă-n os
Când tensiunea creşte mă-nvârt ca-n piruetă.

Nu mai sunt tânăr, doamnă, şi de pereţi mă ţin
Când scările cobor, că-mi scârţâie genunchii;
Sunt un cadavru viu la care corbii vin
Să ciugulească gena ce-au pus-o-n mine unchii.

Nu mai sunt tânăr, doamnă, iar azi, îţi jur, mai cred
Doar în cardiologi, căci mi se pune gheara
De câte ori vâd ţâţe; de vreau să mă reped
Vin emisarii hâtrei să-mi spună: bună seara!

parodie de Elena Victoria Glodean, după Mircea Dinescu (2014)
Adăugat de EliGlodean
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Tine vin, Doamne Psalm 71

La Tine vin, Doamne şi-mi caut scăparea
Şi-n veci de ruşine eu n-o să rămân
Păzeşte-mă, Doamne, păzeşte-mi cărarea
În viaţa mea, Doamne, fii veşnic stăpân.
Fii stânca la care să fug totdeauna,
Cetatea în care să scap de cel rău
De când eram tânăr cu Tine-am fost una,
Din pântecul mamei ştiam că-s al Tău.

Pe Tine Te laud, o, laudă Ţie
Şi ca o minune-am ajuns pentru toţi
Slăvit să fii, Tată, slăvit pe vecie,
Iubeşte-mă, Doamne, de vrei şi socoţi.

Că poate sunt vrednic; iar când bătrâneţea
Mi-a frânge puterea cu aripa sa
Să nu mă laşi, Doamne, alungă-mi tristeţea,
De faţa Ta sfântă Tu nu mă lăsa.

Căci, iată, vrăjmaşii vorbesc despre mine
Şi cei ce-mi vor viaţa vorbesc între ei
Zicându-şi: pierdut e şi Domnul nu vine
Să-l scape, deci haideţi, loviţi cu temei!

O, vino degrabă, adu-mi ajutorul
La Tine strig, Doamne, mă rog şi mă-nchin
De Numele-Ţi mare va şti tot poporul
Şi cei care-s astăzi şi cei care vin.

Şi chiar bătrâneţea căruntă şi lungă
Să vie, cu Tine eu nu voi pieri
Dreptatea Ta, Doamne, în cer o s-ajungă
Nu-i nimeni ca Tine şi nici nu va fi.

Prin multe necazuri trecut-am, dar iară
Speranţa şi viaţa ne-ai dat-o-napoi,
Adânc de pământuri de-ar vrea să ne ceară
Tu stai împotrivă, Tu stai lângă noi.

Înalţă-mi mărimea, întoarce-Te, pune
Pe fruntea mea mâna Ta blânda şi eu
Cu harfa şi gura la toţi le voi spune
Tu, Sfinte-a lui Iacov, Tu eşti Dumnezeu!

Amin!

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!