Eu nu sunt nimic, lume...

Dumnezeu îşi încordează arcul
Mă loveşte cu săgeata lui în imaginaţie
Plimbăndu-mă în carete prin vămile cerului.
Sub mine îngerii ridică acoperişuri clădirilor zgârie-
nori
Zăresc vămile în care am minţit şi am fost minţită
Coridoarele pe care mi-am ucis sinele,
Biserica în care Dumnezeu mi-a îmblânzit inima
Dracii legănaţi sub aripa mea de leoaică
Izgoniţi de îngerul meu grijuliu care-i scoate
Aşa cum scoţi ghimpii din labele sălbăticiunii.
Plutesc pe deasupra faptelor mele
Pe deasupra gândurilor, ideilor şi fărădelegilor mele,
Pe deasupra cuvintelor mele în spirală
Care alunecă printre boturile fiarelor
Şi sunt alungate de la inima lor.
Vine trupul lor şi le paşte,
Vine inima lor şi le uită
Şi cuvintele Tale, Doamne,
Ajung numai foarte rar la inima lor.
Eu nu am nimic, lume,
Eu nu sunt nimic,
Nici măcar praful în care am început să iau formă,
Nimic nu-mi aparţine,
Când şi când călăresc câte un cal de praf,
Strângând în braţe un iubit de praf,
Sunt prinţesa regatului de praf
Cu mintea clădită ca un tron pentru Dumnezeu
La care să se-nchine toate mumiile de nisip
Cărora Dumnezeu le aprinde unima
Să lumineze veacurile ce va să vină.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Renunţând la mine

Renunţ la ochii mei care sunt ouă de sticlă.
Renunţ la limba mea.
Renunţ la gura mea care-i constantul vis al limbii mele.

Renunţ la gâtul meu care-i mâneca vocii mele.
Renunţ la inima mea care-i un măr în flăcări.
Renunţ la plămânii mei, copaci care n-au văzut niciodată luna.
Renunţ la mirosul meu de piatră călătorind prin ploaie.
Renunţ la mâinile mele care-s zece dorinţe.

Renunţ la braţele mele care oricum voiau să mă părăsească.
Renunţ la picioarele mele care numai noaptea-s amanţi.
Renunţ la bucile mele care-s jumătăţile de lună ale copilăriei.
Renunţ la scula mea care-n şoaptă încurajează coapsele.

Renunţ la hainele mele care-s uşi bălăgănindu-se-n vânt
şi renunţ la stafia care trăieşte-n ele.
Renunţ. Renunţ.

Iar tu n-o să rămâi cu nimic pentru c-o iau de la început
iarăşi fără nimic.

poezie de Mark Strand, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar dacă inima ta, dragostea ta pentru Dumnezeu, pentru Adevăr a devenit torţa care-ţi arde mintea, atunci eşti al meu.
I: Da, dar unii dintre cei care au fost aproape de tine acum te vorbesc de rău? A. M: Aşa, şi de ce îţi faci tu atât de multe grijii? Nu cumva este doar mintea lor care pune etichete despre viaţă? Oare chiar îi pasă vieţii de gândurile minţii umane? Mintea omului este mai evanescentă şi schimbătoare ca şi timpul, dar inima jnaninului care o cunoaşte rămâne etern disponibilă pentru inimă, nu pentru mintea ta. Mintea omului are exact acelaşi efect asupra jnaninului ca picăturile de ploaie pe penele de lebădă. Oare au reuşit vreodată apa să le umezească? Lebăda Sinelui sau jnaninul pluteşte pe deasupra minţii umane ca oricare alt om, dar în timp ce oamenii sunt pătrunşi uneori înecaţi de/în propria lor minte/Maya, jnaninul rămâne veşnic neatins. Eu nu mă uit după mintea ta, ea este doar încăpăţânare şi obidă. Dar dacă inima ta, dragostea ta pentru Dumnezeu, pentru Adevăr a devenit torţa care-ţi arde mintea, atunci eşti al meu. Mai bine cercetează-te pe tine, uită de ceilalţi. Şi nu veni Aici pentru ei.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu? Care-i locul meu în cosmos?

Fără mine nu se poate, dovadă că sunt.
Fără mine nu s-a putut;
dovada e că m-am tras din mine însumi
adică din acel mine care-a fost.

Eu sunt cel care nu se poate fără de el.
Eu sunt cel care nu s-a putut fără de el.
Eu sunt cel care a dat mărturie
pentru existenţa lui Dumnezeu.

Eu sunt cel care am dat mărturie
de nonexistenţa lui Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil.

Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu.

Eu nu sunt nici bun nici rău
ci sunt, pur şi simplu.

Eu sunt cuvântul "sunt"
Eu sunt urechea care aude cuvîntul "sunt"
Eu sunt spiritul care înţelege cuvîntul "sunt"

Eu sunt trupul absurd al lui "sunt"
şi literele lui.
Eu sunt locul în care există "sunt"
şi patul lui, în care doarme.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toţi care au acel sentiment îndreptăţit pentru ţara lor sunt obligaţi în mod solemn, fiecare cu valoarea sa proprie, să nu aibă doar pe buze voia lui Dumnezeu, ci s-o aibă în realitate, căci el îndeplineşte voia lui Dumnezeu şi nu permite ca acţiunea lui Dumnezeu să fie devalorizată. Pentru că a fost din voia lui Dumnezeu, ca oamenii să fie făcuţi cu o anumită formă corporală, li s-a dat natura lor şi facultăţile lor. Cine distruge munca Sa duce război împotriva lui Dumnezeu şi a voinţei Sale.

Adolf Hitler în Mein Kampf
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascunsă dar stăruitoare, mila alcătuieşte cea mai adâncă rădăcină a eului meu. Totdeauna mi-a fost dat să văd latura dureroasă în omul care cade în ridicol sau în mânie, latura tragică în omul care cade în păcat, şi latura tristă în omul înrăit, şi totdeauna mi-am dat seama de nemărginitele greşeli făptuite de oameni când se judecă unii pe alţii. Ei niciodată nu privesc până în inima lucrurilor, şi nu pricep adevărata şi tainica lor obârşie. Plutesc pe deasupra adevărurilor şi lămuririle şi judecăţile lor se opresc la suprafaţă, parcă s-ar teme de turburarea care le-ar aduce o deplină înţelegere. Născocesc formule, se ascund după principii învechite, singura lor temelie morală de la care simt că n-au voie să se clintească, deoarece îi apără vijelia unor realităţi mai adânci şi mai aspre, realitatea făurită de Dumnezeu!

Regina Maria în Povestea vieţii mele, cap. II, Tinereţea
Adăugat de zinadorina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aştepţi să-ţi bată Dumnezeu la uşă

aştepţi tot mai des

în ultima vreme să-ţi bată

Dumnezeu la uşă

să nu te întrebe nimic

doar să-ţi bată

dar nu e nici măcar sectoristul

să te anunţe că ţi-au fost

furate ornamentele roţilor maşinii

ori că

că deh! locuieşti la etajul IV şi ai

vedere la stradă nu

în spatele blocului unde e

parcarea aceea nenorocită

nu e

nici vecinul vecin cu dormitorul

tău să te ameninţe furtunos

birjăreşte domnule dumneata

nu-ţi baţi niciodată nevasta nu

asculţi manele nu scuipi seminţe

nu mănânci mici nici nu bei

bere la iarbă verde duminica nu... nu...

? ce

dracu

mai cauţi la noi pe scară eu

te dau pe mâna poliţiei pentru

complicitate cu

liniştea la neliniştea noastră

a celor civilizaţi ce dracu

nici măcar nu-ţi scârţie patul

noaptea

ce vrei să fac îi spui sunt sărac

nimeni nu se uită la mine

ziua şi noaptea se consumă scurt şi abrupt

ca timpul unei respiraţii

rătăcită prin gânduri lumina pare

o amintire

port o cruce de paie ce oricând poate

să ardă la scânteia din cuvinte

şi-apoi

nimic nu-mi lipseşte

din tot ce am

nici măcar vulturii nu-mi mai aruncă aripi

nici braţele mele nu se mai lipesc

de pene

regret dar faptelor mele nici îngerii nu

le mai picură mir

tot ce mai vreau e

să înving frigul din mine încât

să nu mai pară ciudată căldura

pietrelor

descheiat la frustrări

înotând în confortul eşecului

fără a poseda proprietăţi

în Bel Air din L. A.

ori mine de diamante în South Africa

îţi vei încheia mărturisirea invadat

de sinceritate

regret dar nu mai fac nicio filosofie

de mult

nici măcar cea a vulgului

aştept să-mi bată Dumnezeu la uşă

aştepţi

aştepţi şi preferi să-

ţi (pe)treci ochi care se umflă

cresc

cresc

cresc/şi

ajung cât două baloane de heliu ce-

ţi poartă trupul ca pe o nacelă

sus sus mult deasupra

pământului unde întâlneşti sânii superbi

ai pământencei cu piciorele pierdute

în stele

aştepţi aştepţi şi te-ntrebi

:? poeţii Atlantidei unde sunt

! plutesc iată-i că plutesc

şi pe pielea ochilor lor stau

să pleznească

sunetele acestui poem

atâtea câte au încăput

atâtea câte au ajuns până la ei

atâtea câte au rămas

stau să plezneasă

aştepţi

poezie de Vlad Scutelnicu din Nord-Antologia poeţilor botoşăneni de azi (2009)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă

dovada faptului că am fost
şi încă exist sunt
cele câteva cicatrici de pe trup
şi o urmă de bisturiu pe care
nu mă sfiesc să v-o arat
mai am câteva femei
pe care
le-am uitat definitiv
de fapt nici nu ştiu dacă
le-am iubit
dimineaţa
unele
mă împiedicau să văd răsăritul
altele
se aşezau la masă şi
îndepărtau locurile rămase libere
nu cumva Dumnezeu
să se aşeze între trupurile noastre
până în ziua în care
am coborât în mine şi m-am privit
am deschis toate ferestrele inimii
imprevizibil ţipătul zilei
mi-a dezechilibrat paşii
nu era decât o diversiune care
mi-a amintit de cineva şi
de toate trecerile mele prin viaţă

Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă mă privea

ştiu că sunt vinovat de toate cele şi
mai ştiu că sfârşitul unei vieţi
nu-l aduce ploaia şi nici
zborul negru de deasupra

în drumul meu s-a pierdut
o urmă de om
şi atât...

poezie de Teodor Dume din Dumnezeu tăcut ca o lacrimă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mars rise

nimic nu ne distrage din haosul care se creează cu
fiecare lovitură de ciocan care mai îngroapă un stâlp în pământ
ca pe nişte statui de beton / torni apă pură să se cureţe singurătatea

eşti într-un film de capă şi spadă - un receptor cuplat la reţeaua neliniştilor tale

dă-mi jos praful ca de pe un telefon cu disc / ce învârte mai mult
tristeţea profundă a marţienilor în scurtele lor perioade de linişte

umbli goală prin univers acolo unde nu exista praf şi priveşti
siluetele lor lucide în oraşul înghiţind absintul din aer ca pe propriul sânge

nu mai am de dat dragoste / doar cruzime şi milă / o formă de eliberare
în spaţiul subţire dar dens care mă ajunge din spate / o formă de cuplare
al lucrurilor mecanice/ rotative care îmi învârt inima.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gura mea

uită să formuleze vreun cu
vânt în plete simt mai de
grabă
nu este pentru inimă

inima mea uită de maniere. inima mea uită să aştepte să o cunoască, mai întâi, pe fată, înainte să se zbată în pieptul meu, ca să fie lângă ea.
laura.
laura.
laura, laura, laura.
este ca o poezie.
da, e o poezie a inimii.
se revarsă
ca o cascadă
în
centrul
universului
meu.

laura, laura, laura.

îi repet din nou numele, iar şi iar, în mintea mea, eşti laura mea, viitoarea mea iubită. sunt convins că o să mă îndrăgostesc de ea.

acel păr castaniu mă pre
face praf
mă pre
fac ne
afectat de acei ochi albaştri
care, sper, într-o zi, vor zâmbi
pentru mine
numai pentru mine
îi spun cum mă cheamă

dumnezeu
a creat iubirea
pentru noi

o să-i zic:
laura.
zâmbeşte.
zâmbeşte din nou.
o să mă îndrăgostesc de tine, laura.
zâmbeşte.
zâmbesc.
mergem în aceeaşi direcţie.
laura, sunt un băiat rău.
laura.
o să te îndrăgosteşti de mine.
vei fi a mea.
eşti a mea.

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu este un vis omenesc sau o iluzie. Credinţa este lucrarea lui Dumnezeu în noi. Ea ne strămută în lumea divină pentru renaşterea noastră în Dumnezeu. Ea îl omoară pe vechiul Adam din noi şi ne face o făptură nouă, ne recreează inima, curajul, înţelegerea şi toate celelalte faţete ale personalităţii. Credinţa vine prin lucrarea Duhului Sfânt. Ea implică o putere de viaţă care ne împinge irezistibil spre bine. Credinţa nu întreabă care sunt faptele bune ce trebuiesc făcute, ci trece la înfăptuirea lor fără nici un fel de întrebare.

citat clasic din Martin Luther
Adăugat de Adriana Pleşca
Comentează! | Votează! | Copiază!

A strălucit vreodată lumina infinitei sfinţenii a lui Dumnezeu deasupra inimii tale şi ţi-a atras inima către El? Iar inima ta a tresărit vreodată la vederea strălucirii sfinţeniei Lui? Din cauza asta Îl iubeşti? Dacă aşa este, ai o bună cunoştiintă a lui Dumnezeu şi a sinelui tău.

citat din Jeremiah Burroughs
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-am pus

praf de stele într-un plic
o să-l savurez târziu
în noaptea noastră
de iubit la infinit
o să fim fierbinţi
şi o să ne dăm cu praf
să sclipim în întuneric

mi-am pus praf de stele
în ochi să vezi că strălucesc
când te arunci în braţele mele
o să fiu luceafărul coborât
pentru tandra îmbrăţişare

mi-am pus praf de stele pisat
în gura care visează săruturi
când limba se plimbă

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două lucruri umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie, cu cât mai des şi mai stăruitor gândirea se ocupă cu ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine. Pe ambele nu ai voie să le cercetez şi să le presupun numai, ca şi când ar fi învăluite în întunecimi sau situate în extravagant, în afara orizontului meu; le văd în faţa mea şi le leg nemijlocit cu conştiinţa existenţei mele. Primul începe din locul pe care-l ocup în lumea sensibilă externă şi lărgeşte conexiunea în care mă aflu, în spaţiu imens de lumi peste lumi şi de sisteme peste sisteme, şi pe deasupra în durata ilimitată a mişcărilor lor periodice, a începutului şi duratei lor. Al doilea începe de la eul meu invizibil, de la personalitatea mea, şi mă reprezintă într-o lume care are o adevărată infinitate, de care numai intelectul îşi poate da seama, şi de care (iar prin ea, în acelaşi timp, şi cu toate acele lumi vizibile) mă recunosc legat, nu ca în prima, numai contigent, ci în chip universal şi necesar.

Immanuel Kant în Critica raţiunii practice, Legea fundamentală a raţiunii pure practice (1788)
Adăugat de Avramescu Norvegia - Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Conştiinţa Naturii palpită în inima arborelui, în inima tandrului viermişor care se târăşte pe pământ, în inima acvilei care semeaţă bate din aripile sale îndrăzneţe peste masivele muntoase giganteşti de granit, care străpung cu turnurile lor crenelate albastrul cerului. Conştiinţa Naturii dă formă tuturor lucrurilor, organizează petalele florilor care înmiresmează cerul cu aromele lor şi ordonează mişcarea aştrilor în magnifica orchestraţie a infinitului.

Samael Aun Weor în Cartea Fecioarei din Carmel
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Meditez în fiecare zi ... la tine, soţia mea ...

... Meditez
în fiecare zi la tine soţia mea,
în linişte găsesc
adevărata ta stare de a fi,
în tăcere inimi şi a minţi
aud respiraţia sufletului tău
şi a lui Dumnezeu...

... Mă întreab... mă screm... insist...
ca eu să-i dau măcar un sfert de oră,
sau o mică clipă de profundă dragoste,
în fiecare dimineaţă
... lui Dumnezeu...
ş-un sfert de oră... sau poate mai mult,
în fiecare seară
... lui Dumnezeu...

... Eu sunt toată înţelepciunea, iubirea,
şi adevărul este că în orice moment
de ele voi avea vreodată nevoie,
pentru ca acel moment să fie vindecat,
prin iubirea mea pentru tine...

... Dragostea mea adevărată
este atunci când conştientizez
cât de mult te iubesc din toata inima meu,
din tot sufletul meu,
şi indiferent ce obstacole
ar apărea în calea iubirii mele,
nu mă voi da la o parte
... pentru iubirea ta...

... Adică,
voi face orice pentru acea iubire,
pentru soţia mea,
care este nebună în iubirea ei,
pentru mine soţul ei... amantul ei...

... Dragostea adevărată
este acel sentiment,
pe care îl putem simţi numai împreună,
este acel sentiment pentru care merită
să stau în genunchi în faţa ei,
să mă sacrific din iubirea pentru ea,
indiferent cât de adânci sunt
şi vor fi rănile trupului şi inimii mele...

... Soţia mea
este tot timpul lângă mine,
ea este freamătul zorilor
când trecem îmreună pe stradă...
este mirosul proaspăt al florilor,
este grija obsesivă pentru sănătatea mea,
atunci când ea crede că nu mă simt bine...

... Iubirea ta
este în râsul tău sănătos,
în zâmbetul tremurat al buzelor tale,
care este transceans
în fiecare picătură de lacrimă... de iubire...
în sexul divin al corpurilor noastre...

... Iubirea este locul de unde venim,
este inima lui Dumnezeu,
şi este calea pe care o urmăm împreună,
cu fiecare pas
pe care îl facem în viaţă...

poezie de Alexandru Ioan Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu pune semnul minus...

Nu pune semnul minus
stării mele!
Poţi să o numeşti cum vrei,
poţi să o pipăi,
poţi să o cântăreşti,
să o pui sub lupă,
poţi să o şi guşti, dacă vrei!
Poate că vei spune că e prea dulce,
că prea mult zahăr
face diabet.
Sau vei spune că lucrurile nu sunt
aşa dulci cum par,
că ar trebui să mai scormonesc puţin
în inima lor,
în plămânii lor,
în ficatul lor,
pentru că undeva,
sigur,
voi descoperi amărăciunea,
fierea lucrurilor şi a sentimentelor.
Poate vei face grimase de dezgust
pentru că am pus prea mult întuneric,
şi-mi vei scoate ochii cu lumina
pe care o vezi pretutindeni,
că aşa ar trebui să fac şi eu...
Poţi să faci ce vrei cu starea mea!
Ţi-o ofer pe tavă.
Ia-o!
Disec-o!
Poţi să fii unilateral,
multilateral,
univalent,
plurivalent,
dar să nu pui semnul minus
stării mele,
pe care o recompun
din greu,
mereu,
mereu,
din ochii tăi,
din ochii mei,
din vorba ta,
din vorba mea,
din inima ta,
din inima mea!...

poezie de Nela Talabă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oricine care vă încurajează să renunţaţi la puterea voastră, la respectul de sine şi la demnitatea voastră, este un fals profet. Nu rămâneţi în preajma unor astfel de oameni. În inima lor, ei nu vă vor binele. Ei nici măcar nu ştiu, în inima lor, care este binele lor. Ei încă îşi fac rău lor înşişi şi fac rău altora.

Paul Ferrini în Liniştea inimii
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

ţăndările

Mi-ai zis să nu spun nimic
şi-am înghesuit cuvintele tale în mine
îndesând deasupra lor dopul.
În agonie am ţipat către tine zile întregi
simţind că mă sufoc…
dar m-ai lăsat să hoinăresc sub nemilosul soare
şi ai tăcut.
Ai fugit de mine şi te’ai ascuns;
m-am clătinat ca un om beat,
m-am agitat,
am combinat ceea ce ai pus în mine
cu tot ce am putut stoarce minţii mele,
şi când mi-am încătuşat tâmplele în palme ca să mă odihnesc
m-ai luat şi m-ai trântit de pământ
de mi-a sărit dopul;
şi vasul de lut s-a făcut ţăndări.
Durerea din urmă a fost incomparabilă, dar…
Cum altfel ai fi putut scoate afară comoara pe care ai ascuns-o înlăuntru?

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul zeului albastru

Doamne, s-a întors viaţa la mine
a venit tiptil, într-o vară cu aromă de istorie
cu cer grav şi frumos ca o noapte adâncă
timpul devenise auriu şi fierbinte
şi m-am înveşmântat în el ca-ntr-o mantie fermecată

trecuseră ani de când zeul albastru
nu mai coborâse pe pământ
iar eu îmi lăsasem inima într-un cufăr uitat de lume
şi Doamne, câte rugi înălţasem către tine
să mă mai binecuvânteze o dată mângâierile zeului
sa-mi mai las trupul răsfăţat de nectarul ceresc
în nopţi cu aromă de nemurire

şi mi-ai răspuns, Doamne,
trimiţându-mi vise de aur
iar aripa îngerului s-a deschis deasupra mea
ca la o binecuvântată rugă
am pornit la drum, Doamne,
în căutarea inimii mele pierdute
ştiam că voi străbate păduri şi deşerturi
până să-mi regăsesc miracolul
sub chip de sărut nemuritor
zeul mă aştepta zâmbind în lumina binecuvântată
şi din palmele lui a ţâşnit inima mea
zvâcnind în fericirea fără de pereche
mână în mână am colindat străzi atemporale
ne-am îmbrăţişat sub ploaia de aur
trimisă din cerul Tău, Doamne
iar noaptea zeul mi-a învăluit trupul în ambrozie şi nemurire

sunt în mâna ta, Doamne,
cu toată fericirea mea păgână şi sfântă
m-am îmbolnăvit de viciul vieţii
iar în vârful peniţei mele
stă iubirea fără seamăn
şi albastrul cerului tău
îngăduie-mi, Doamne, să-mi păstrez inima în palmele zeului
să mă hrănesc din propria mea patimă
până când voi trece pe poarta ce duce la Tine
sunt sus, foarte sus, Doamne, nu-mi topi aripile
lasă-le să mă poarte mereu spre ceea ce sunt eu
lasă-mă să-mi respir libertatea
precum o pasăre cântătoare în dimineţi fermecate
sângele zeului curge acum prin peniţa mea
prin trupul meu zvâcnind de tinereţe
prin visele mele hinărind peste cetăţi şi păduri
din el îmi iau stropul de Rai
cu care mă voi înfaţişa înaintea Ta, Doamne,
în ziua din urmă
dă, Doamne, cu sânge şi pulbere de rai
îţi scriu epistola aceasta
ce nu aş vrea să se termine niciodată

lasă-mi pe veci visarea, Doamne!

poezie de Alina Beatrice Chesca (25 iunie 2015)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă am existat, înseamnă că te-am iubit

sap înlăuntrul meu
să aflu izvorul binelui şi răului
sap neîncetat să aflu izvorul conştiinţei mele
în singurătate -mi se desfată sufletul însetatul
fiindcă adâncă mi-e inima,
mină de aur neexploatată,
sap să ajung la frumuseţea cea dintâi zidită,
la chipul lui Dumnezeu,
ascuns înlăuntrul meu,
ferit de patimi şi nelinişti,
ferit să devină ogor neroditor
sufletul meu nu oboseşte în silinţa sa
sunt un zâmbet al lui Dumnezeu după creaţie
sunt o lacrimă a iubirii fără de moarte
jumătatea unui întreg indestructibil,
sunt un vis al copilului
ce am fost şi nu voi mai fi
o rugăciune a mamei ce nu voi mai fi
am fost şi eu, odată, copilul iubit al lui Dumnezeu...
am fost stea în marea galaxie...
aş putea lumina pustiul...
aş putea să luminez în Sahara...
aş putea lumina tăcerea...
dacă am existat, înseamnă că te-am iubit...

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!