Oblonul

Tata a intrat în pivniţa uitării
Să soarbă un leac din foi de stejar,
La ieşirea spre rotunda lumină
I-a căzut icoana din ceruri sub un par.

S-a speriat. Din propriul sânge scurs
A făcut un semn de înălţare,
Dar nemilos oblonul s-a închis
Sub o cheie în veşnică-aşteptare.

La învierea râvnită, uşor universală
Aştept să vină de pretutindeni tata,
De-acolo, de unde şi munţii au plecat
Să ridice neputinţa din adâncuri cu lopata!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În cânt de ploi pe flori de liliac

E primăvară verde, din pământ,
Prin firul ierbii, viaţa urcă-n cer.
Umbre de nori... pe adieri de vânt,
Mai lasă câte-o lacrimă de cânt
Peste cenuşa iernii... din eter.

În mugur, vezi, tăcerea din zăpezi.
Bobocul vieţii stă să iasă iar.
A mai trecut o zi către amiezi,
Privirea ei... îndeamnă, să te crezi
Un călător, prin foi de calendar.

Povara florii, este iar... miros.
Blândeţea din petale s-a desprins,
Din când în când se leagănă spre jos,
Frumos ca un balsam... dar dureros,
E semn că timpul iarăşi a învins.

Un flutur se hrăneşte din culori,
Mantaua lui o spune grăitor.
Trecut, prin cine ştie câte flori...
Dar să-l lăsăm, oricum destui fiori
Ne calcă pe privire, izbitor,,,

Parcă s-a scurs un colţ de paradis.
De-atât frumos şi gândurile tac,
Ferestrele din ceruri s-au deschis,
Curg rătăciri pe margine de vis
Şi cânt de ploi,,, pe flori de liliac.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am căzut din cei în ce-i...

Am căzut din cei în ce-i...
Şi m-ai îndrumat pe loc,
Între noi este tăcere,
Dar în fond suntem în joc.

Tu la capăt de lumină,
Eu de întuneric stors
Din durerile din suflet
Şi din măduva de os.

Nu mai judec clipa-n care
M-ai ţinut în lacrimi grele,
Despărţindu-te de mine
Ai prins înălţimi de stele.

Mă priveşti din cerul nalt,
Te admir de pe pământ,
Am căzut din cei în ce-i...
Lipsa-n care mă frământ!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clepsidra vârtejului negru

Lawrence Anthony respiră rouă din urma elefanţilor,
Le descoase rănile din alicele braconierilor.
Nici un elefant nu a împăiat un om deşi
Generaţii de elefanţi s-au supus tristeţii.
În habitate, Lawrence Anthony, a netezit durerea trompelor,
A şlefuit fildeşii timpului cu inima şi
A căzut împlinit cu spatele la lumină.
Elefanţii de pretutindeni i-au stat de veghe
Până când umbra lui s-a strecurat ca o lacrimă în pământ.

Stelele lor ticăie, mulţumindu-i, din clepsidra vârtejului negru.

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O mână întinsă...

O mână întinsă spre Tine, Doamne,
Mă-nalţă din dureri spre plăceri,
Spre lumina de vis, spre iubire,
Spre ieşirea din trecute tăceri.

O mână crescută din bunul pământ,
Cu ierburi, cu pajişte-ntinsă,
Cu munţii ce-au fesuri de brazi,
Vrea rugămintea de mamă atinsă.

Păsări din zbor şi stele din nalt
Să-mi fie prin dânsa aproape în viaţă,
Raiul măreţ pentru copiii copilului om,
S-aducă speranţă, nu tulbure ceaţă.

Mâna-i întinsă, primeşte-o la Tine,
Dăruieşte-i nemuritor împlinire,
Pace în suflet şi nu întunecimi;
Dă-ne o fărâmă din veşnica iubire!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În care din noi?

În care din noi
S-a sfârşit primăvara
În care din noi,
Frunzele au căzut?

Mă-ntreb ades când văd
Trecătorii pe stradă
Mult prea grăbiţi
Pentr-un rol efemer!

În care din noi,
S-a închis o fereastră
În care din noi
Nu mai râde-un copil?

Unde s-au dus acum
Amintirile noastre
De ce uităm să fim
Fericiţi pe pământ?

În care din noi,
Primii fulgi de zăpadă
În care din noi
Au căzut lăcrimând

Povestea te şi-a mea
E-o poveste banală
Jucăm un rol, şi-atât
Pe o scenă de lut!
În care din noi...

poezie de Stefan Băiatu (19 octombrie 2005)
Adăugat de Stefan Băiatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neanderthal (2)

Ea a plecat, iar el... ce chin!
Că n-a avut, de-atunci, senin,
Ci doar furtună, iar alin,
Acolo- n peştera-cămin,
Nu are, ci doar gândul-spin
Că nu e în "ceva"... deplin.

Şi s-a gândit, s-a răsucit,
Pân'-o idee i-a venit:
A mers la vraci, s-a spovedit,
I-a spus cât e de chinuit,
Şi, cum să spun, a reuşit
Ceva de neînchipuit.

Ce a făcut, ce n-a făcut,
Nu pot să spun, că n-am văzut,
Dar, ce-a fost mic a tot crescut
Cât? - ce să zic? – de necrezut,
Că, dintr-un jet a prefăcut
O stâncă mare, într-un lut.

Iar peştera, de-atunci, a fost
Nu doar cămin şi adăpost,
Ci la pelerinaj, un rost:
Ieşirea multora din... post,
Căci - de! - mărimea are-un cost,
Iar el... plăteşte, că nu-i prost.

Curând, chiar soaţa a aflat
Şi n-a putut, n-a rezistat,
S-a prezentat, a comparat,
Apoi, spre noul ei bărbat
A zis "Kum vo" şi... a plecat.
(Traduc: "- Eşti no.2, păcat!")

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asteroidul Lity

Asteroidul Lity este câinele lui Dumnezeu,
Pus să păzească bunul mers al planetelor,
Fiind hoinar, i-a pus la gât
Zgarda curcubeului,
Pe sârma spaţiului
I-a dat dus-întors:
Timpul,
Rotaţia.
După ce soarbe
Cisterne de alcool
Din Norul lui Oort,
Reintră vijelios
În propriul trup
De stâncă.
Grijile durerii
Le multiplică
Prin mail sau
Prin messenger.
Doamne,
Cum se îndoaie
Coloana mea vertebrală,
Cum sârma spaţiului
Sugrumată-i
De viteză
Şi timp.
Rărunchiul lucrurilor,
Rinichiul meu
Depozitează
Urme.
Urina universală
Îşi schimbă ph-ul,
Durerea e groaznica.
Strig la dumnezeu,
Îl implor
Strângând din dinţi.

Ah, iată, asteroidul
Căzut pe crusta de zăpadă,
Sună haotic
După ieşirea
Din spaţiul
Închis într-o pungă de piele.

Câinele lui Dumnezeu,
Asteroidul Lity
Şi câinele meu,
Potaia insuportabilă,
Lity, azi,
Micro asteroidul
Dintr-un micro
Micro univers,
Pe care eu îl văd
Universal.

O, Doamne,
Acum înţeleg
Ce s-ar putea întâmpla
Dacă-ai scăpa din lesă
Asteroidul Lity,
La mirosul de sânge
Al planetei Pământ,
S-ar deda înnebunind,
Din proprii lui dinţi
Şi din oase
Ar sări în vânt
Alţi micro asteroizi.

Stop.
Cred că simt
Colţii lui Lity
Înfruptându-se
Din rărunchii mei.
Văd steluţe albe,
Albastre
Şi-o urină hematurică
Ţâşnind peste toate puterile,
Puterile durerii.
Linişte.
S-aude universul!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din mări de adâncuri

Din mări de adâncuri Te chem, Domnul meu
Când noaptea-şi apasă povara de vise
Pa mâinile mele-ntinse spre Tine şi eu
Aştept la răspântii cu pleoapele-nchise.
Din mări de adâncuri Te chem, Dumnezeu
Când stau cu făptura bătută de stele
Când stelele-mi cântă şi-mi cântă mereu
Şi nu mă mai lasă ascunsă în ele.

Din mări de adâncuri Te chem, Dumnezeu,
Cu fruntea lovită de-un fulger spre seară
Şi ard în lumină când sufletul meu
Se-ndreaptă spre Tine, lumină să ceară.

Din mări de adâncuri Îţi strig, Domnul meu,
Ia-mi toată durerea şi pune-i un nume,
În braţele Tale să fie mereu
Uitată de toată durerea din lume...

poezie de Adriana Cristea (2 iunie 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondel

Mi-e dor de banca din Grădină,
De visul verde, ce s-a dus...
De ochii tăi plini de lumină
Şi... poate de-un sărut în plus!

Mi-e dor de timpul ce s-a scurs
De tot ce-ar fi frumos să vină
Mi-e dor de banca din Grădină,
De visul verde, ce s-a dus...

Mi-e dor de chipul de regină
De toate câte nu s-au spus
De toţi ce n-au avut vreo vină
Că mai adus atât de sus...

Mi-e dor de banca din Grădină!

rondel de Dumitru Râpanu (2010)
Adăugat de Dumitru Râpanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Andreea Marin, însărcinată

O problemă are "fata";
Fiind din fire "altruistă",
Ca să afle cine-i tata,
S-a uitat întâi pe listă.

epigramă de Mike Farkas
Adăugat de Mike Farkas
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când tata s-a hotărât să moară

Cu nori cerneşte zarea amurgu-nvineţit,
Abraş se zbate vântul, cu scâncet de vioară...
Sătul de-atâta muncă şi vag cam plictisit -
Aşa, deodată, tata, s-a hotărât să moară.

Se-nvârte prin ogradă, firav şi gârbovit,
Încet frecându-şi barba ţepoasă şi căruntă...
În ochi îi joacă-un licăr stingher dar mucalit -
De-ai crede, bunăoară, că s-a gătit de nuntă.

La gard, încearcă parii, cu-n gest de alintare:
„Ca toate din ogradă, s-au şubrezit un pic...”
Şi apoi rosteşte alb, cu ascunsă disperare:
„De acuma, însă, mie – nu-mi trebuie nimic...”

Sub norii de cenuşă, stă tata-nţepenit
Şi tot amarul toamnei pe umeri îi adastă
Şi-n minte-mi vine gândul, că-n lume s-a ivit,
Ca-atâtea generaţii, într-o zodie nefastă.

Sub bolta împietrită stă tata, fără glas...
Cu albastrul din privire ţintind, parcă, în gol...
La margini de mileniu, e-un semn de bun-rămas -
Cu el se stinge-o lume – sub veac nepăsător.

S-a-ntunecat... văzduhul, de ploaie-i pregătit...
O stranie durere m-a împietrit în seară;
Sătul de veacu-acesta ursuz şi nesimţit –
Aşa, deodată, tata, s-a hotărât să moară...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ieşirea din crisalidă

Frunza-n iarbă i-a căzut,
Ea se plimbă solo:
"Vino-ncoace"-i un trecut
Pentru... hai încolo!

epigramă de Gheorghe Mincă din Pledoarie pentru epigramă
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Seara, înainte de culcare, Karl s-a dus la fereastră, s-a urcat pe un scaun şi s-a uitat prin rotocolul de pe geam. Afară începuse să ningă şi un fulg, cel mai mare, s-a prins de marginea unei cutii de flori; fulgul a crescut până s-a prefăcut într-o femeie îmbrăcată cu o rochie albă, care parcă era ţesută din mii şi mii de fulgi de zăpadă. Femeia era frumoasă şi gingaşă, dar era de gheaţă, de gheaţă sclipitoare, şi totuşi era vie; ochii îi străluceau ca două steluţe, dar nu stăteau o clipă locului. Femeia a dat din cap şi a făcut un semn cu mâna către fereastră. Băieţaşul s-a speriat şi s-a dat jos de pe scaun şi i s-a părut că la geam bate din aripi o pasăre mare.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încântare

Floarea sufletului, trifoi cu patru foi,
Iese din rubinul lacrimii sângelui din noi,
Adună aripi, le pune în zborul spre stele
S-aducă culori brodate în ochi cu picăţele.

Rouă aduce pe buzele tale, pline de grai,
Uimirea umblă desculţă prin iarba din rai,
Muşc adânc din plăcere, cu inima plină,
Prind luna în mâini să-i bem din lumină.

Râzi cu stelele-aprinse pe dinţi, râzi cât poţi,
Fericirea ne-aduce cândva, din veşnicie, nepoţi,
Împrejur statuăm petale-n buchet de lumină,
Pan din syrinx ne-ncântă cu melodia-i divină!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a înălţat Iisus

Se-aude-n dimineaţă un cântec din Eden,
Pe frunte, cerul poartă un crin înrourat,
Un cor divin rosteşte ferice un refren
Vestind în univers,"Hristos s-a înălţat!"
Spre muntele cel sfânt s-a ridicat Iisus,
Privit de-apostoli, ce-l petreceau cu dor,
I-a binecuvantat, apoi pe-un nor s-a dus,
Vorbindu-le din ceruri cu glas nepieritor.
O, Doamne, Izvor al vieţii cu apă cristalină
Te-ai înălţat la Tatăl şi îmi arăţi o cale,
Tu lupţi cu răul, ce mă îmbracă-n vină
Şi-alungi himera nopţii care aduce jale.
Ai coborat Mărite spre iadul blestemat
Să-mi ştergi fărădelegea din sufletul rănit,
Cu milă şi iubire din chin m-ai ridicat,
Să fiu la Tine-n brate, de patimi mântuit.
De-a dreapta Tatălui te-ai aşezat Iisuse,
Dar soartă omenirii din mână n-ai lăsat,
Încerc să-ţi spun acum cuvintele nespuse,
Apoi, să strig spre cer, "Hristos s-a înălţat!"

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aştept

Aştept. Te-aştept să ieşi din cercul
Suferinţelor din vise,
Să-ţi crească în privire flori
Şi-n sân flori şi caise.

Să-ţi fie gustu-nobilat
Cu vers şi melodii,
Să porţi în braţe-un răsărit
Şi-o gloată de copii.

Şi-n toate-aş vrea să ai lumini
Din stele-apropiate
Unde se nasc şi mor pe rând
Iubiri adevărate.

Aştept. Te-aştept să ieşi din cercul
Iubirilor de-o clipă
Unde copiii vin râzând
În zbor cu o aripă.

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A venit toamna

Cad frunze ruginii şi se aştern covor
Sub paşii mei foşnesc ca şoaptele de-amor
Pe cer, deasupra mea, pluteşte un cocor
Ce pare rătăcit de stolul călător.

E toamnă şi pustiu, şi parcul este trist
Pe strâmtele alei e doar un poliţist,
Iar eu mă plimb tăcut, de parcă-s un turist
Intrat într-un tablou în stil renascentist.

Un nor mare şi gros se-apropie grăbit
Şi ploaia va cădea din ceruri negreşit
Iar soarele s-a dus uşor spre asfinţit,
Căci ziua s-a scurtat, iar noaptea s-a lungit.

Pe-o creangă, în copac, un corb de abanos
Se uită cu nesaţ la un covrig de jos
În timp ce lacul mic, care zâmbea frumos
Acum îmi pare-a fi un pic morocănos.

Spre casă mă îndrept, că s-a întunecat
Şi parcă din senin răcoarea s-a lăsat
Un câine vagabond a pagubă-a urlat
Că toamna e aici, iar vara a plecat.

poezie de Octavian Cocoş (4 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea unei vulpi cu coajă

Am ales copacul
Am luat vulpea
eu de picioare, tata de bot!
Eu trăgeam spre mine
Tata spre el
Copacul spre sine!
Eu râdeam
Tata râdea
Copacul ne ridica buzele!
Eu cu tata
Vulpea
Copacul trântea!
Eu cu copacul
Tata cu mine
Vulpea murea!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi vindec spinii ce m-au omenit

Rătăcit în anotimpuri nesfârşite
Paşii mei tresaltă treptele uitării,
Gândurile plutesc în amintire
Şi munţii se privesc în clarul mării.

Noiane de izvoare curg din cer
Cu dorul veşniciei din tămâie,
Ferestrele iubirii se închid uşor
Şi-n umbra lor sunt doar o poezie.

Fulgerători, albaştri-s ochii care
Mă lasă să mă-nchin la un stejar,
În scoarţa lui stă sângele rodirii,
Mă mai visez vânjos şi temerar?

Acum îmi lămuresc propria clipă,
Îmi vindec spinii ce m-au omenit
Şi-n candela în vânturi cocoţată
Aprind mucu-i mic, nisip desţelenit!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tresărire

Când inima-şi pierde iubirea
Lacrimi prelungi ne-nconjoară,
Devenim trestia timpului
În sarcofag de vioară.

Icoana mănăstirii din deal
Mângâie imaginea-ntâmplării
Şi-n rugăciunea lacrimilor
Arde flacăra-ntristării.

Iubeşte! Porunca-i: iubeşte!
Dumnezeu rânduieşte
Cerul ce peste noi coboară
Pe sânge incolor de vioară.

Viaţa devine unduitoare,
Soarele se-ndulceşte din alt soare,
Lumina din a Lui lumină,
Noi tresărim pe-o lacrimă de smirnă!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!