Viermele şi melcul (fabulă)

După ploaie, în ogradă,
Pe-o cărare, într-un sat,
Melcu-i bucuros să vadă
Vreme bună de umblat.
Cum îl ştim, cu casa-n spate,
Fără grabă, măsurat,
A avut pe săturate
Iarbă grasă de mâncat.

Ochii-n vârfuri de corniţe
Ageri îi îndreaptă-n jos,
Spre petunii şi roiniţe;
Drumul nu mai e prăfos!
Cine e ca el? Cu toate!...
E stăpân, are un rost,
Cu căsuţa lui pe roate,
Oricând stă la adăpost!...

Pe cărare, lângă dânsul,
Un biet vierme ofticos,
Slab, că te apucă plânsul,
Zice cu un glas mieros:
- Lasă-mă în locuinţă,
Melcule, sunt credincios,
Ţi-oi purta recunoştinţă
Pentru gestul tău frumos!...

Cine poate să refuze
Viermele cel oropsit?
Melcul dă cumva din buze:
- Hai, poftim, bine-ai venit!
De ei doi, vor fi ţinute,
Nişte reguli, chiar pe loc,
Ca să poată să se-ajute,
De ce nu, chiar reciproc.

Chiriaşul se-nvoieşte,
Bate palma chiar acum,
Iar ca plată, el doreşte,
Să-i dea frunze de pe drum.
............................
Ţi-ai găsit! Nu intră bine
În căsuţa-adăpost;
Vierme... hrăpăreţ din fire!
Nu era să ţină post!

Şi din melc se tot îndoapă
Şi se-ngraşă ne-ncetat,
Pe când gazda filantroapă,
Tot slăbind, a decedat!...
Când cochilia-a fost goală
Chiriaşul a plecat.
Şi făcând o socoteală:
Cine-a fost mai câştigat?

Morala:
Din mica istorioară
Aţi dedus că nu-s poveşti:
"Pe cine nu laşi să moară,
Nu te lasă să trăieşti!"

fabulă de Gabriela Genţiana Groza (16 august 2014)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare de bun rămas

Iubito, câtă lume între noi
Numărători de ploi din doi în doi
Şi dintr-un ochi de dor necunoscut,
Câte zăpezi pe buze ne-au crescut...
Ascultă-mă şi lasă-mă să strig
Mi-e frică de-ntuneric şi de frig
Şi nu mai vreau să ştiu până la sfârşit
Cine-a iubit frumos, cine-a greşit
Cine-a făcut spre noapte primul pas
Cine-a plecat din joc, cine-a rămas
Cine şi-a smuls pereţii rând pe rând
Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând
Cine a pierdut şi cine a câştigat
De toate înlănţuit sau dezlegat
Cine-a crezut mai mult în celălalt
Sub cerul prea străin şi prea înalt
Când am să uit cum sună glasul tău,
Decât tăcerea, ce-mi va fi mai rău
Şi cum să pot sub stele înnopta
Când nu mai simt ce-nseamnă umbra ta?
Numărători de ploi din doi în doi
Iubito, câtă lume între noi.

poezie celebră de George Ţărnea
Adăugat de Alexandra Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moş Crăciun în Dorobanţi

Sub aripa anilor ce zboară,
Moşul vine, iată-ncet coboară
Şi cu opinteli de alea, bătrâneşti
A sosit acum şi-n Bucureşti.

Fără a avea în pungă nici măcar doi şfanţi,
Poposeşte dânsul chiar în Dorobanţi,
Unde, ce minune, aţa parcă îl atrase
La apartamentul unu, cinci şi şase.

L-am poftit înuntru ca să intre-n casă
Şi a fost rugat să stea cu noi la masă.
Iar familia aceasta, Culman parcă-i zice
Fără nici măcar ca să se explice
I-a pus dinainte fel de fel bucate,
Să mănânce dânsul chiar pe săturate.

Am mâncat de toate, chiar şi o piftie
Şi o sărmăluţă, caldă, aurie,
Apoi o friptură bună, de purcel,
Stropită din plin cu vin brumărel.

Cozonac, fursecuri şi cafea turcească
Şi o inimă mare, mare, românească...
Moş Crăciun, bine c-ai venit
Şi că nici acuma nu ne-ai ocolit

Suntem tot noi, ăia de acum un an,
Mai bătrâni o leacă, fără nici un ban
Şi bolnavi o ţâră, o ţâră mai mult...
Unde-i oare vremea ceea de demult?

Când pe toate le luam mai uşor
Şi tot ce făceam era mai cu spor?
Dar nu-i bai, bătrâne, le-om trece pe toate,
Că de aia e românul, ca să le supoarte.

poezie de Corneliu Culman din Nişte poezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dezrădăcinare

Ai plecat prin străini, spre o viaţă mai bună,
Părăsind, supărat poate, glia străbună,
Şi cu ce umilinţe, cu ce chin, cu ce cost,
Ţi-ai găsit printre alţii un loc şi un rost.

Ai muncit ca un sclav, să fii bine văzut,
Dac-ai fost dojenit ai răbdat şi-ai tăcut
Şi din greu şi uşor şi din mult şi puţin
Ţi-ai croit adăpost, ţi-ai făcut un cămin.

Fiii ţi-ai botezat doar cu nume străine,
Să se simtă de-acolo, să le fie mai bine,
I-ai făcut să iubească o altă ţărână
Şi doar două cuvinte în limba română,

Despre ţară, popor, ai citit doar de rău,
Să-ntărească puterea dispreţului tău;
Îţi repeţi ne-ncetat ce prostie e dorul
Şi că unde e bine e ţara, poporul.

Că, în fond, liliacul miroase la fel,
Că la fel de gustoasă e carnea de miel,
Că şi-acolo găseşti ţuică, mici şi sarmale
Si că poţi chiar petrece cu rudele tale...

Dar să nu-mi spui c-atunci când abia te apleci,
Când destinul te-mpinge spre locul de veci,
Când puterile-ncet, implacabil, te lasă,
Nu-ţi doreşti să atingi iarba verde de-acasă!

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoţate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăştiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac şi le-a venit mai la socoteală. La o parte, aşa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cocoşul — paşa, cum îi zic toţi ai casei, — rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ştrengăreşte, pe-o ureche. Cu gâtul întins, cu ochii încă ceţoşi de somn, priveşte. E poet. Sufletul lui, deşi războinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor, care se umflă într-atât, de par nişte burdufuri, când sunt seci ca nişte gogoşi; decât al tuturor gânsacilor, care se plimbă pe apă şi fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cât un grăunte; ori decât al răţoilor, care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umblă mai legănaţi; şi chiar decât al păunilor mândri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minunează de frumuseţile firii, şi, fără părere de rău, îşi rupe totdeauna din somn numai să vadă cum răsare soarele. De aceea dânsul acum priveşte, pe când toţi ai casei dorm.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Cocoşul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbra şi melcul

câtă vreme, tu, umbră, te mai apleci înspre mine,
cât timp, melcule, îţi vei purta casa printre oameni,
eu o să visez.
tu, umbră, o să mă iubeşti ca tata
tu, melcule, o să-ţi laşi casa lângă mama ta,
nimeni nu va plânge,
eu o să visez iar.
trecuseră ore.
nu mă uita, nu mă uita, striga umbra!
din coşul pieptului ieşea fum.
cum să fac, cum pot să împart viaţa mea cu tine?
trecuseră zile.
omul se plimba de pe o frunză pe alta
şi în urma lui lăsa o dâră sclipitoare.
trecuseră ani.
nimeni nu auzise de melc şi de umbră.
totuşi, se zice că melcul a trăit fericit.

poezie de Silvia Bitere din Gri kamikaze
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caracterizare

Din tot ce fac, nimic nu imi convine.
Prea multe vorbe. Si fapte prea putine.
E lumea tot mai mica si viata-i fara rost,
A fost frumos odata! Nimic nu e cea fost!

Aveam credinta-n viata, puneam pret pe iubire
Dar totu-i doar minciuna, e doar o amagire,
As darama toti muntii daca-ar avea vreun rost
A fost frumos odata! Nimic nu e cea fost!

In jur vad mai mult lacrimi. Putina fericire.
E tot mai neagra viata. Sarmana omenire.
E lumea tot mai mica si viata-i fara rost,
A fost frumos odata! Nimic nu e cea fost!

As vrea sa am puterea sa schimb tot rau-n bine.
Prea multe vorbe. Si fapte prea putine.
E lumea tot mai mica si viata-i fara rost,
A fost frumos odata! Nimic nu e cea fost!

Traiesc doar cu speranta, visez la cei frumos,
Mai cred ca poate maiine voi fi mai bucuros,
Ca soarele-mi va bate cu raza lui in geam
La fel ca mai-nainte. Pe cand eram pustan.

A fost frumos odata! Nimic nu e cea fost!
E lumea tot mai mica si viata-i fara rost!
Prea multe vorbe! Si fapte prea putine!
Din tot ce fac,-nimic nu imi convine!

poezie de Florin Dudău (7 iulie 2001)
Adăugat de Florin Dudău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Va fi bine!

Totul este aşa cum noi nu ne dorim
Speranţa a mai rămas, dar nici de ea nu ştim
Şi cum ar fi să plec, în umbră să te las?
Ar fi ca prima dată, voi face primul pas!

Un pas spre un sfârşit sau chiar un început
Ca hotărârea aceasta, mai grea, nu am avut!
Dar să privesc mai bine, ce uşă eu închid!
Şi să fiu atent ce poartă mai deschid!

De nu ar fi iubirea, pentru cine aş merge?
Unde calea-i lungă şi visul nu se şterge!
S-alerg chiar după tot, ce mi se pare drag?
Şi apoi să mă aleg, cu ce concluzii trag!

O veste bună acum v-a fi de nedescris!
Dar nu ne-am despărţit, ci doar a fost un vis
Şi mă trezesc din somn, şi stau pe lângă tine
Te iau în braţe strâns, căci totul va fi bine!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine dă, lui îşi dă...

Lângă un sătuc de munte, în hăţişuri nepătrunse,
Un bătrân, adus de spate, un bordei mic îşi făcuse
Sub un fag cu umbră deasă, din pământ şi din nuiele,
Petrecând în sărăcie, între flori şi păsărele.
Făr‘ de nici-o mângâiere, far‘ de nici-un ajutor,
Rezemat în nişte cârje, sprijinea al său picior.
Chinuit aşa, sărmanul, îşi ducea al vieţii fir,
Până când l-o duce lumea din bordei, la cimitir.

Uneori, pleca bătrânul către satu-n sărbătoare,
Gârbovit, cu tolba-n spate, să cerşească demâncare,

Arătându-şi trist durerea prin zicala lui de pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

Îl ştia de mult tot satul şi, la orice sărbătoare,
Cei cu inima miloasă îi da-n tolbă demâncare.
El, atunci, cu voce slabă, mulţumea, zicând cu pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

Ani în şir trecu de-a rândul, mulţi din vremea lui muriră,
Însă pe el îndurarea Domnului îl sprijiniră.
Şi din când în când bătrânul către sat pleca, sărmanul,
Far-aşi mai schimba cojocul, cârja, tolba şi sumanul.

Înaintea lui sătenii îi ieşeau cu darul lor,
Ori de câte ori bătrânul le cerea un ajutor.
După ce îşi lua darul, tuturor zicea cu pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

De-al bătrânului des strigăt, deranjată mult, se pare,
Într-o zi, o gospodină, doamnă cu un nume mare,
Vru s-aducă la tăcere glasul ăstui cerşetor,
Ce bătea de multă vreme pe la poarta tuturor.

Repede făcu o pâine din faina cea mai albă,
Plămădită cu otravă, şi la copt a pus-o-n grabă.
Cum îi dete-această pâine, zise-n inima ei moartă:
– De acuma, ştiu eu bine, că n-o să mai vii la poartă!

Cerşetorul primi darul, îl privi cu bucurie,
Dar, frumoasă fiind pâinea, se gândeşte s-o mai ţie.
Şi-i repetă şi stăpânei vorba lui, cu multă pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

După ce colindă satul, se întoarce la bordei
Şi,-obosit, se odihneşte pe un scăunel de tei.
Dar nu se-odihneşte bine, că se-arată pe cărare,
Un fecior voinic şi-un câine, venind de la vânătoare.
Obosit şi mort de foame, şi uitând că-i de neam mare,
Când sosiră la colibă, tânărul cu voce tare,
Nemâncat de-o zi întreagă, strigă-n culmea disperării:
– Moşule, de nu te superi, n-ai ceva de-ale mâncării?
Căci tot rătăcesc de-aseară prin zăvoi, cu al meu câine,
Şi nu am gustat nimica, nici măcar un colţ de pâine.
Ştiu că uneori, pe cale, oamenii, cu multă milă,
Îţi mai pun ceva în tolbă, ba şi cei ce-o fac în silă.
– Cum să nu? răspunde dânsul, chiar acum am fost în sat,
Şi chiar mama dumitale pâine asta, ea mi-a dat.
Ia-o toată şi-o mănâncă; potoleşte-ţi foamea-n pace;
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

După ce mâncară pâinea, mulţumindu-i, a plecat
Spre căsuţa boierească, ce sclipea la ei în sat.
Ajungând acasă fiul, maică-sa-l îmbrăţişează,
Dar deodată rău îi vine şi la faţă se-ntristează.

– Ce-i cu tine? Mama-ntreabă, spune iute ce-ai mâncat?
Însă el cu vocea slabă, îi răspunde înecat:
– Doar atât mâncat-am, maică, pâinea albă şi frumoasă
Ce mi-a dat-o cerşetorul, ce-a trecut pe-aici, pe-acasă!

Un fior de groază mare, mamei, inima-i cuprinde,
Care-şi vede fiul dulce, cum, murind, pe pat se-ntinde.
Ţipă, urlă de durere, conştiinţa nu-i dă pace,
Vrea să-l scoale iar la viaţă, dar nimic nu poate face.
În durere-şi vede fapta cea mârşavă şi debilă
Şi îşi ia acum răsplata pentru gestul fără milă.
În urechi îi sună glasul moşului, trecând în pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Diaspora Pro Romania
Comentează! | Votează! | Copiază!

Desene pe zăpadă

desenezi triunghiuri pătrate şi faci cercuri trapezoidale
în punctul în care se adună toate amintirile tale
după o săptămână de ploaie nu mai e nimic din ce a fost.
ca după un foc de paie; astăzi parcă toate sunt fără de rost.
paşi fără de urme, ochi fără vedere, palme fără mângâieri;
nu ştii cum să trăieşti deodată tot ce ai trăit până mai ieri.
a izgonit, iată, ploaia toţi oamenii din jurul tău, şi-ai rămas
neputincios, cu mainile prea goale pe lângă trup, şi fără glas.
ici -colo câte o amintire începe din nou a fumega
şi fug de ploaie, îmbulzindu-se toate să ardă în mintea ta.
desenezi triunghiuri pătrate şi faci cercuri trapezoidale.
pe geamul aburit ai înşirat toate amintirile tale.
le ştergi cu palma pe toate şi laşi geamul să se aburească iar -
mâine va ingheţa peste tot şi nu- ţi vei mai aminti nici tu măcar.

doar sufletul tău va mai desena uneori triunghiuri pătrate
şi albe cercuri trapezoidale peste zăpezile toate.

poezie de Lucia Firefly Popescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doină

Cine vine, cine pleacă,
Strop de apă-n piatră seacă.
Cine-a fost, cine-o să fie,
Strop curat de apă vie.
Cine stă şi cine trece,
Gândurile ne-or petrece.
Cine zice, cine tace,
Sufletul sub piatră zace.
Cine plânge, cine râde,
Venetici cu chipuri hâde.
Cine dă, cine primeşte,
Tot străinul huzureşte.
Cine s-a dus, cine rămâne,
Dorurile să le-ngâne.
Cine-i piatră, cine-i zbor,
Nu-i românul trecător.
E pământ, izvor, câmpie
Şi-are-o ţară Românie!
Mulţi o vor, da-i numa una
Şi-a noastră-i dintotdeauna.
Nu-i de ieri şi-o fi şi mâine,
De-om mânca pământ pe pâine
Şi-om bea lacrimă sărată
Din inimă ne-nfricată!
Timpu-şi bate clipele,
Noi ne-om duce zilele,
Din câmpie-n munţii suri
Lupi liberi pe sub păduri!

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baladă pentru ziua mea

De mine câteodată-mi este dor,
o, Doamne, ce bărbat eram odată!
Treceam şi gardurile ei în zbor
de poarta rămânea nedescuiată.

Poate şi azi aş face tot la fel,
dar am găsit acolo altă poartă,
nu din uluci, ci ţepe din oţel,
cu vârfurile lor să ne despartă.

Nimic n-a mai rămas ca în trecut,
chiar gardurile toate-s mai înalte,
din tot ce-a fost, din câte am avut,
atâtea mi se par acum deşarte!...

Iar de mai trec pe-acolo uneori,
pe lângă poarta ce îmi stă în cale,
m-aş înălţa chiar dincolo de nori,
din cornul lunii să-i aduc pocale.

Din ele să îmi toarne elixir,
să mă îmbăt, cum o făceam odată,
când ajungeam în stare de delir,
trecând de poarta ei nedescuiată.

poezie de Corneliu Neagu din revista Armonii culturale (20 martie 2020)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un vierme mic

E noapte. La o masă, plecat peste hârtie,
cu-abecedaru-n faţă, stă un copil şi scrie.
Dar lângă el, vicleană, din luciul filei roze,
zâmbeşte o şopârlă din cartea lui cu poze.
Acum copilu-şi pune creionul între dinţi.
"Şopârlele-s frumoase... şi-s repezi... şi-s cuminţi."
Uşor el dă o filă. Şi alta... Şi-ncă una.
Apare papagalul... păunul şi păuna...
şi un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă,
şi un... Dar stai... afară... cine-a scâncit la uşă?
Băiatul stă şi-ascultă. E-un glas sau o părere?
Se duce-n prag şi strigă: "E cineva?" Tăcere.
Ba nu. E-un glas subţire. Auzi? — Mi-e frig... îngheţ...
Copilule, deschide pentr-un sărman drumeţ!
— Dar cine eşti? Mi-e frică. — Sunt mic... — Să-ntreb pe tata!
— Nu-l întreba! Deschide că plouă cu găleata!
Şi-apoi ştiu basme multe şi ghicitori un sac!
— Dar cine eşti? — Un vierme... — O, viermii nu prea-mi plac.
— Dar eu sunt mic... o scamă... Şi, când mă fac covrig,
abia mă vezi. Hai, trage zăvorul că mi-e frig!
Şi i-a deschis băiatul: — Noroc şi seară bună!
— Noroc... Dar unde-i ploaia? — A stat... Nu vezi că-i lună?
— Hi - hi!... A fost o glumă ca să mă laşi pe prag...
Dar stai, nu-nchide uşa că după mine trag
un vechi şi bun prieten, un şoricel din pod...
—Sunt eu! Dar cartea unde-i? Ia dă-mi-o să ţi-o rod!
Apoi o să dăm fuga pe mese şi prin blide
să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide,
că trag şi eu cu coada o bufniţă flămândă!
— O bufniţă? Mi-e frică! — Dar bufniţa e blândă...
— Sunt bufniţa! Priveşte în ochii mei rotunzi.
De-acum să umbli noaptea şi ziua să te-ascunzi!
Să fii ascuns de mama, de tata... Stai puţin.
Ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin...
— Eu... Mă cunoşti. Sunt vulpea. Şi cred că mă iubeşti...
— Eu ştiu că vulpea strică... — Ce? — Viile... — Poveşti!
Dacă asculţi de mine am să te-nvăţ să furi!
— Dar e păcat... — N-ai teamă! Nu spune în Scripturi
că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute...
Şi-acum... deschide-n lături, că vine... vine iute...
o zână fără seamăn! Zâmbind să-i ieşi în cale
slăvitei caracatiţi!... încolăcimii sale!
— Nu, n-o primesc! Mi-e frică! Afară!... Prea târziu...
Căci bufniţa şi vulpea şi şoarecul suriu
dau uşa de perete. Şi umede ventuze
se prind în rotocoale pe umeri, peste buze...
Ce rece-mbrăţişare! Cum i se frânge trupul!...
— Aşaa! sunt deznădejdea! Acum... apare lupul!
Vai! În chenarul uşii doi ochi de foc se-arată...
E lupul ce rânjeşte... şi vine... vine... "Tată!"
Ca trăsnetul loveşte o flacără pe lup.
Iar umedele braţe de pe copil se rup.
— Tu dormi? îi spune tata. Şi lecţia n-ai scris!
Ce bine-i lângă tata! Ce bine c-a fost... vis...

*

"Minciuna nu-i o crimă", se spune câteodată.
"E-un vierme mic, ce trece. Şi floarea-i tot curată..."
Nu, floarea nu-i curată! Un vierme nu-i ca roua.
Întâia ta minciună aduce pe a doua.
Întâi e o verigă, apoi un lanţ: robia.
Visarea trage lenea şi lenea lăcomia.
Apare băutura, desfrâul, furtişagul.
Şi-apoi când deznădejdea, trecând în grabă pragul,
te faci să-ţi curmi viaţa sau să te-mbete crima,
cine-a deschis zăvorul? Doar o minciună... Prima.
Minciuna o e crimă? E-o crimă orice pată!
Când vine micul vierme! Tu strigă-n grabă: "Tată!"
Prin sângele salvării loveşte pe duşman!
Alungă primul oaspe, căci ultimu-i Satan!

poezie pentru copii de Costache Ioanid
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scopul scuză mijloacele

Când, rătăcit, într-o ogradă,
Un şarpe a putut să vadă
Că ierarhia-i foarte clară
La cei care conduc o ţară,
Adică, dacă pleci de jos
Şi ştii, "să faci la şefi frumos",
Ajungi, aşa cum ţi-ai propus
Pe-o treaptă, undeva, mai sus.
Văzuse el că e un cal,
În curte, şeful principal
Care, ca şef, i-avea pe toţi
Din curtea lui, slujbaşi netoţi.
Dar şarpele voia, se pare
Să treacă peste-această stare
De târâtor care tot pupă
Un fund 'nainte şi chiar după;
De-aceea el cu... demnitate
Muşcă pe primul şef prin spate
Şi-nlăturându-l, i-a luat locul...
Apoi şi-a încercat norocul
Şi-a reuşit, muşcându-l iar
Pe noul şef, nu în zadar,
Că a avut veninul pus
Efectul de-al sălta mai sus.
Astfel ajunse şi la cal,
Pe care l-a muşcat, normal
Şi a ajuns conducător
Doar cu-n venin nimicitor

MORALA:
Astfel, în vîrf, s-ajungă, poate
Şi cel ce muşcă pe la spate!

fabulă de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine a zis? Cine a făcut? Cine a uitat? Cine a strigat? Cine a râs? Cine a plâns? Cine a fost ca tine? Cine a fost ca mine? Câţi vor fi ca noi? Cine va putea răspunde la aceste întrebări cu zâmbetul pe buze?... Poate doar timpul fără sentimente, care a uitat că i-am fost tovarăşi...

citat din Paul Butnariu (4 ianuarie 2012)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nistor: Voi vă bateţi joc de mine?! Chiar aveţi de gând să mă transformaţi în fetiţă?
Lia: Nis, nu-şi bate nimeni joc de tine; e doar o poruncă, una amuzantă.
Nistor: Cum să nu, şefa?! Te răzbuni, pricep...
Lia: Poţi spune şi aşa, dacă vrei.
Maria: Lasă mofturile, Nisa! Mişcă în rezerva ta şi aşteaptă-ne acolo! Noi îţi căutăm cele necesare.
Nistor: Păi, accept, dar doar pentru că s-au aliat şi ceilalţi cu voi, în special şefu', nu din alt motiv.
Maria: Cine te-o fi pus să-i dai porunca aia lui Nick?!
Maria: Ce-i, micuţo?! Nu-ţi place cum îi stă soţului tău în slipi?!
Lia: Nis, lasă taina, că pierdem timp şi e deja destul de târziu!
Maria: Hai, Nis, intră la baie şi probează asta, pentru început.
Nistor: Chiar credeţi că asta o să intre vreodată pe mine?! Eu n-aş zice...
Maria: E supraeleastică, deci, se întinde... Probeaz-o!
Nistor: Nu-mi vine să cred că o să fac, într-adevăr, asta... Fetelor, ajutor! Auu... V-am spus că nu intră chestia asta pe mine! Am forţat-o, dar acum nu pot s-o dau jos... Luaţi-o de pe mine, că mă strânge! Mă doare. Nu mai pot nici să respir, simt că mă sufoc.
Maria: Gata, mă! Stai liniştit, nu te mai zbate, că o rupi!
Stela: Şi aplecă-te, altfel cum ai vrea să te ajutăm?!
Nistor: Mamăă... Dacă tot vreţi să mă transformaţi în fetiţă cu rochiţă roz, iar eu am fost de acord, nu-mi mai daţi chestii din astea strâmte, să le probez, că n-am de gând, să ştiţi!
Maria: Bine, mă! Am văzut acum că nu se poate...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între ziduri

Goarnă, goarnă ce răstoarnă
Ţipete ca nişte ciori
Şi la ora cinci le toarnă
Din soldaţi în închisori

Fugiţi vise, bidineaua
Mătură cu decibeli
Uite ziua cum e neaua
Şi iar mor aristoteli

Unde eşti mamă şi tată
Ochii plâng pe-o uniformă
Dintr-o poză înrămată,
Plânsul vostru n-are normă

Unde suntem noi şi voi
Cine pe cine desparte
Că visez numai strigoi
Care scriu şi citesc carte?

Nu mai plângeţi tată, mamă
Nopţi de veghe fără rost
Chiar când lumea se destramă,
Gardienii sunt la post

Goarnă, goarnă ce răstoarnă
Ţipete ca nişte ciori
Şi la ora cinci le toarnă
Din soldaţi în închisori!

poezie de Ion Untaru din Vestitorul (1999)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul albastru

Pe umbra lui se întinde galeşă mirarea
că nu ne-am spus tot
au mai rămas 3 vocale şi o consoană
o să le împărţim pe din două fiecare în palma lui
după cum ne e inima de colţuroasă

nu te zvârcoli degeaba
ţi-am făcut loc în albastru
atunci când sting lumina

ai plecat fără să ştii
cine ai fost cu mine.

poezie de Ioana Bolba
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Halloween

Anul acesta, am gândit,
Cum rar fac asta câteodată,
Să mă maschez deosebit
Cumva să sperii lumea toată,

Şi cum în lume-i tărăboi,
Am hotărât, de Halloween,
S-apar în cartier la noi
Leit Osama bin Laden ;

Un akaem şi dinamită
Am luat în "sale" din prăvălie,
Fără relaţii, fără mită,
Chiar mi le-au dat pe datorie,

Turban, mai lesne am găsit,
M-am uns pe faţă cu magiun,
Iar barba chiar s-a potrivit
Aia ce-o port de Moş Crăciun,

Însă ce îmi era utilă
Şi n-am găsit un pui măcar,
Am luat în loc de o cămilă
Un fost amic de-al meu, măgar,

Şi-am mers s-o sperii pe-o vecină
Să-mi dea bomboane dumneaei,
De-o văd trăsnită! cum leşină
Cu bin Laden în pragul ei,

Că un minut, doar, mai ‘nainte
Ce mă văzu-n micul ecran
Cu-aceiaşi faţă, ochi, veşminte,
Cu akaem şi cu turban!

Acum, şi io mă speriai
Atât de tare c-am fugit,
Dar după colţ, un poliţai
Când m-a văzut s-a îngrozit,

Şi ca să-i trecă, devotat,
Cum dumnealor nu dau cu parul,
Mi-a dat amendă c-am fumat
În timp ce conduceam măgarul ;

Mă duc apoi la farmacie
Să îmi revin, să iau un hap,
Da' când să ies, să vezi urgie (!)
Trei poliţai aveam pe cap,

Şocaţi, c-am fost iar amendat
Şi tot din vină de măgar...
Cicătelea, n-a fost parcat
În modul regulamentar,

Apoi îmi zic, hai s-o-nspăimânt
Pe soacră-mea ce stă mai jos,
Da', chiar de intră în pământ
Să o anunţ c-aşa-i frumos,

Când l-o vedea pe terorist
La uşa ei, plină de groază,
Pe cât sunt io de pesimist,
Precis că se repatriază,

Dar fui pe loc înconjurat,
Vorbind la două celulare,
De un batalion speriat
De trupe paramilitare,

Dar am scăpat, la fel, subit,
Cum am noroc atât de rar,
Tot cu-o amendă, c-am vorbit
Pe urecheat la celular,

Aşa că eu, de Halloween,
Făcui o mare constatare:
De teroristul bin Ladin
Pe lume nici în cot n-o doare,

E îngrozită-n schimb, şi tare,
De o ţigare,-un celular,
Nu mai vorbesc de o parcare,
Chiar de e vorba... de-un măgar!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

A înflorit din nou castanul

A înflorit a doua oară
Castanul ce slăbit părea,
Întinerit, nu vrea să piară
Răpus uşor de vreme rea.

În ambianţa nefirească
Întreaga vară a tânjit
Un pic de ploaie să-l stropească
Un nour mic, abia ivit.

Acum luceşte mândră salbă
În părul toamnei arămii,
Pe ramuri câte-o floare albă
Ici-colo-n orele târzii.

Mă mir de unde-atâta vlagă,
În trunchi de sete chinuit,
Un biet castan putu să tragă
Şi-o sevă nouă s-a ivit.

E toamnă lungă, cui îi pasă?
Castanul flori şi-a desfăcut,
Nepăsătoare, vremea lasă
Paingul, pânză la ţesut.

Şi cine stă să-l mai admire
Cînd rod şi frunze s-au uscat
Iar bruma cade peste fire
Şi rândunelele-au plecat?...

poezie de Gabriela Genţiana Groza (28 septembrie 2009)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Contează acum

Te iubesc de ieri şi te-am iubit şi-n noapte
Astăzi nu mai ştiu, sau, cine ştie.. poate
Mai lasă-mă puţin, lasă-mă pe-o parte
În patul tău comod, să te ţin în braţe

Ţi-s ochii fără fund, au lumina verde
N-au nici un val ascuns, valul de-a te pierde
Ştim amândoi ce-a fost, prin razelele plăpânde
Luna cu ele-n jos, le-a lăsat oriunde

Lasă-mă, te rog, sub pătura lânoasă,
Mai inspir din noi şi te mai simt pufoasă
Miroase părul tău, ca iarba lăţoasă
Acum din nou îmi eşti, pofta cea trupească

Te iubesc de ieri, poate şi azi şi mâine
Nu-mi cere să jur, să te iubesc poimâine
Contează ce-i acum, orele cu tine
Hai! Întinde-te!.. lipeşte-te de mine

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!