Recviem pentru Adrian Păunescu (Inegalabilului şi nemuritorului poet naţional Adrian Păunescu)

Pari obosit şi nici nu eşti ca altădată
Şi încă mai aştept să te-nduri a povesti,
Cum hotărâşi să pleci la poeţi deodată
Şi cum să dormi de-acuma în fiecare zi.

Azi –noapte te-am visat prevestind nedesluşit,
(Sub calde lacrimi creştineşti căzând din stele),
Că-n beznă se va tângui un câine adormit
Şi-or pregăti o nuntă ursitoare rele.

O rugă pentru noi ai pus în orice carte,
Sufletu-ndurerat ni l-ai uns cu friguri noi;
Azi ţara îţi deschide pământu-nspre moarte,
Către Marele Olymp din piatră şi noroi.

Din viaţă tu plecaşi să îmbrăţişezi pe toţi,
De suspine să-ntrebi trimise ca simbrie,
S-anunţi că-n viaţă sunt rămaşi toţi poeţii morţi
Şi doar ce le promitem zace în sicrie.

Dar când în halta, vei coborî, pentru asceţi
Şi viză-ţi cere ca să intri-n fortăreaţă,
Tu spune că ai plătit o taxă ca să-nveţi
Să plângi cu cei din ţara de la suprafaţă.

Rebel răsunător, şi caustic pentru hoţi,
Cordial ascet te abandonezi în moarte...
Te-or înscăuna-n satul cu îngeri patrioţi
Şi poeţii ce-ţi stau alături în nemoarte.

epitaf de Stelian Platon (5 septembrie 2010)
Adăugat de Stelian Platon
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi...

(dedic acest poem unui coleg de condei trecut azi în nefiinţă. Drum lin printre îngeri, Corneliu Culman!)

Şi stelele se sting... Şi anii ning...
Se prind în păr frânturi de adevăr.
Lacrimi şi clipe, taină şi visări,
Sunt aripi frânte, parcă, de plecări.
În trupul gârbovit, de-acum un gol...
Viaţa a fost doar un crâmpei de dor.
Un biet actor... Un rol de-amar şi jale,
S-a scris în cer cu litere amare.
Biserici ard în inimi, ramuri plâng.
Copacul vieţii tale e-n amurg.
Azi îngeri vin spre a-ţi aduce-n dar,
Lumina cea din veşnicul hotar.
Sub lujeri de lumini se împletesc,
Iubirile ce încă îţi slujesc.
Te-ai dus – o stea! Noi suntem doar o rugă
Ce ne dorim la tine să ajungă.
Fă o minune-n cer şi scrie. Da!
Îţi plânge de durere litera.
Şi dincolo de lume sunt poeţi,
Actori şi stele, oameni eminenţi...
Însă aici, noi toţi vom sărăci.
Prin moartea ta, tu ai rănit o zi.
Îţi va fi drumul pagină de soare.
Vor trece-n taină păsări călătoare
În chip de rugi. Aici, cu luare-aminte,
Noi toţi cei dragi, te vom cinsti cuminte.
Un clopot sfredeleşte iarăşi zarea,
În hăuri negre te-a furat cărarea.
E doliu-n noi. Te plângem, chip de lut...
Ne amintim, mai ieri, cum te-am avut.
Azi nu mai eşti. O stea din ceruri pică.
În Univers, rămâi decât o clipă...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce te doare?

Ce te doare şi nu-mi spui
România nimănui?
Cum te fură hoţi şi hoţi
şi te vând bucăţi, bucăţi.

Cum îţi taie din păduri,
goală de rămâi, înduri
şi de ce eşti mohorâtă
şi eşti tristă şi pierdută?

Cum copiii tăi te lasă?
Şi-şi găsesc o altă casă...
Ce te doare şi nu-mi spui?
Românie a oricui.

De ce lacrimi verşi în ploi
limpezite în noroi,
prea puţini brazii pe culmi,
prea puţin români şi ulmi.

Prea puţine flori pe câmp
te mai colorează blând
şi de ce din zi în zi,
mai puţine poezi...

Te cântau în vers de dor,
fii tăi doar un popor,
erau toţi doar unul şi unul,
patriot era românul.

Ce te doare şi nu-mi spui,
România nimănui,
de ce munţii tăi se crapă,
sub ciocane care sapă?

Doar speranţe limitate
ţi se scurg azi înspre moarte
şi privesc copiii tăi
cu ochi reci şi gânduri hăi.

Sorbi otravă şi otravă,
mult noroi şi multă pleavă,
nu credeai c-o să ajungi
părăsită şi te frângi.

Fără un senin pe cer,
nu ai umbră şi mister,
ce te doare şi nu-mi spui,
de ce plângi şi ţi-e pustiu?

De ce apele ţi-s tulburi,
de ce uiţi să te mai guduri,
de ce frunzele ţi-s reci,
căzând moarte pe poteci?

De ce eşti aşa de blândă
fără să blestemi de ciudă,
de ce vânturi te usucă,
şi de boală eşti pe ducă?

De ce îţi doreşti să mori?
Dacie în primi zori,
am uitat să te slăvim
şi de noi nu ne-amintim.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a scris...

S-a scris în cer, cu gură de blesteme,
Să plece iar la infinit, poeţi
Şi ne-a lăsat azi, Demiurgul, semne...
Rămân, trăind prin noi, atâtea vieţii.

Nici n-a plouat. E secetă de lacrimi
Şi parcă-i pandemie peste vieţi...
De-un timp au prins poeţii noştri aripi
Şi s-au retras în infinit, asceţi.

A plâns cuvântul... Jale şi tăcere,
Căci moartea ca o boare a venit.
Poetul-nepereche, printre stele,
Ca o cometă-a vieţii a pierit.

Au curs din noi metafore şi verbe,
Am tot cinstit în scris poeţi-amnar,
Dar zborul către îngeri, vis, ni-i pierde...
Rămâd decât în mediul virtual.

Şi îngerii în Ceruri au pedeapsă -
Să-i ia cu ei pe cei de pe pământ
Când s-a sfârşit povestea lor, acasă,
Să-i poarte-n tihnă către Cerul Sfânt.

Poate că şi acolo sunt tablete,
Îngeri-poeţi şi îngeri-scriitori,
Ce spun în loc de bună dimineaţa,
Poeme de lumină şi ninsori.

Să-mparţi din Ceruri harul tău, poete!
Să ne lumine dragostea de neam,
Aici suntem doar biete amulete,
Cu gânduri prinse în al morţii ham.

Nu este timpu-a plânge de pieire,
Căci ca un vis tu vei trăi prin noi.
De azi te vom numi nemărginire
Dar vom rămâne-n suflete mai goi.

Să-mparţi din Ceruri, harul tău, în pulberi,
Peste poeţii ce-au rămas aici
Şi tolerant, dezastrele să spulberi,
Căci noi suntem prea simpli şi prea mici.

Tu, un Luceafăr uns cu modestie,
Ne luminează calea spre Înalt.
Prin tine să urcăm spre veşnicie,
Poeţi-opaiţ ce-n cupa vremii ard...

dedic acest poem, cu lacrimi în suflet, celui ce a fost Constantin Trita, rugând odihnă veşnică. Domnul să îl odihnească!
Vei rămâne o stea în sufletele tuturor celor ce te-au cunoscut...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atentat la popor

Azi ţara mea a pierdut popor,
de azi noapte condamnat la moarte
de-o haită de tâlhari aparte...
ce vor ca tot să fie al lor!?

Şi haita toată îs infractori
ce prin minciuni i-a tot promis
poporului un trai de vis...
Mascaţi oneşti, din ce-s... orori!

Demult s-au adunat partid
scursuri abjecte de bandiţi
din nespălaţi, în preamăriţi
crescând... cum hoitu' umflat, putrid!

Toţi fără carte, huligani,
sau diplomaţi prin alţi parşivi
la fel de lepre... inventivi
şi-au reclădit moral... pe bani!...

... Bani luaţi din gura celor mulţi,
săraci, muncind din noapte-n noapte,
cei caşti, oneşti, cu multă carte
să ţină leneşii cu burţi?!?

Ciuma, cum mâzga, a invadat
tot Statul, demn de al său neam,
înhămând naţie cu ham,
s-o ducă-n hăţ... către mezat?!

Sunt spuma supei, de-aruncat,
mizeria, necomestibil,
sunt hoarda, sursa de oribil...
ce ne vor moarte... lor, regat!?

Ne-au făcut legi, făr' să dea seamă,
să fure ei nestingheriţi!
Cu barda au dat în necăjiţi,
să n-avem drept la ţara mamă!!!

Ne vor pe toţi, ca mine, afară,
să fie numai ei în hotar.
Pământul, patriei, de dar
şi-l vor doar lor... Bestia, fiară!!!

Câţi "proşti" om fi, cum ne cred ei,
dar mulţi, mai mulţi suntem şi, buni
să strângem cloaca de nebuni...
Să întemniţăm pe derbedei!!!

Cât încă avem patriotism,
mai ne iubim copii, părinţi,
să ne-adunăm şi muşchi şi minţi...
să jugulăm hoţi, cretinism!!!

Oh, Doamne, dă-ne Tu putere
s-aruncăm ochelari de cal
şi noi, poporul, ca un val
să nimicim zoaia de himere!!!...

... Să-i punem pe parşivi la zid,
la hoţi să le luăm ce-au furat!!!
Să fim, de ambiţii, dezlegat
popor din nou... El, nou partid!...

... Al celor mulţi, cu cultul legii
crescuţi toţi şapte ani de-acasă,
cât încă, Doamne, avem casă...
să stârpim hienele fărădelegii!

Să-i pedepsim, pentru popor!!!!!!!!

Să-i arză dracii-n iadul lor,
cu averi, să aibă foc s-aţâţe!
Tot neamul lor din lei, în mâţe
să-i îmblânzim... De nu, cu-omor!!!

Că morţii mei, străbuni, o vor,
căci criminalii... nu-s de-ai lor!!!

Of, ţara mea, al meu popor,
oh, drag ce-mi sunt, aş vrea să mor,
protest doar să rămân, un dor...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 februarie 2017)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răzvrătire

La naştere sămânţa morţii încolţeşte-n noi.
Şi-abia născuţi, toţi suntem botezaţi,
doar ca să avem un nume pentru moarte,
să ne strige.

De ce L-ai supărat pe Dumnezeu, Adame,
cu foamea ta de viaţă?
Ce moştenire blestemată ne-ai lăsat...
cei morţi au hotărat destinul celor vii,
cei vii, din teama morţii îşi nasc fii,
să îi condamne şi pe ei la moarte!

De ce ne naştem, Doamne,
înfometaţi de viaţă
şi-o iubim,
când singura menire a vieţii,
se pare,
ne-ai dat-o să murim?

Schimbă, Domane, sensul vieţii
şi naşte-mă bătrân
şi abia apoi
adu-mă-n floarea tinereţii,
când duc în spate a mea ştiinţă,
să fiu cu mintea de pe urmă
în anii cei frumoşi,
să vin din moarte înspre viaţă,
să nu mai am în minte frica morţii,
să stau încrezător în faţa sorţii
si de nimic să nu mă tem.

Măcar dă-mi-o pe mama înapoi,
să-mi spună basme cu eroi,
acolo unde nu-s copii
flămânzi şi goi,
acolo unde tot ce-i rău dispare,
acolo unde toţi se bucură
şi moartea moare!

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acceptarea de sine înseamnă că vine o clipă când te îmbrăţişezi pe tine, fizic, mental, emoţional, spiritual şi îţi spui "Bravo, băi!" Bravo pentru că te lupţi, bravo pentru că încerci, bravo pentru că nu abandonezi lupta. Bravo pentru că speri, te ridici după ce cazi, te încurajezi şi o iei de la capăt din nou şi din nou. Oricine eşti şi oriunde ai fi, meriţi un bravo. Nu eşti mai prejos cu nimic faţă de niciun alt om de pe Pământul ăsta. Poate ţi se pare că ai o viaţă foarte diferită, dar asta doar pentru că lecţiile tale de viaţă sunt diferite.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţă

Măi, române, frate dragă,
Ce se întâmplă nu e bine
Trădători de neam şi ţară
Azi au pus şaua pe tine.

Ţi-au băgat zăbala-n gură,
Şi din armăsar ce-ai fost
Ce muşcai din toţi duşmanii
Ai ajuns un biet cal prost.

Şi te plimbă de căpăstru
Unde vor, că eşti molâu
Nu mai ştii ce-i demnitatea
Ai respect doar pentru frâu.

Nu mai zburzi ca altădată
Eşti de nerecunoscut
Priponit stai pe moşie,
Libertatea ţi-ai pierdut.

Ai uitat de iarba verde,
Şi mănânci doar fân uscat
Nu mai ai vigoare-n tine,
Nu mai scoţi un nechezat.

Însă poate, cine ştie,
Va veni şi vremea-n care
Un viteaz cu drag de ţară
Pe tine va sta călare.

Şi atunci, trezit la viaţă,
Tu jăratic vei mânca
Pe duşmanii acestei naţii
În picioare-i vei călca.

România va fi mândră
Să te aibă-n herghelie
Şi de ale tale fapte
Toate cărţile vor scrie.

Lăudat vei fi de-a pururi,
Mânjii toţi te-or admira
Că eşti armăsar pur-sânge
Şi mândru de ţara ta.

poezie de Octavian Cocoş (16 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradisul

Poeţii când există e-o minune
poeţii nu se nasc ei sunt născuţi
poeţii nici nu dorm numai visează
poeţii niciodată nu-s prea mulţi

poeţii n-au religii şi nici zei
poeţii nu aşteaptă pe la uşi
poeţii libertatea nu o sapă
şi-s cei mai îngeri dintre nesupuşi

poeţii n-au familii au iubite
poeţii bunăoară sunt cu toţii
cei care lasă lumea pentru alţii
poeţii curg mereu de-a lungul nopţii

poeţii au un fel de n-ar mai fi
poeţii niciodată nimic nu înconjoară
e o ruşine să învingi poeţii
şi sacrilegiu e să-i naşti a doua oară

poeţii nici nu ştiu ce-nseamnă
a fi nemuritor sau muritor
-cât o cămaşă viaţa lor durează-
poeţii au un paradis al lor

poezie celebră de Ioanid Romanescu din Demonul (1982)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mereu vor înflori toţi trandafirii

În ziua când te-am revăzut
Au înflorit toţi trandafirii.
Te-am aşteptat atât de mult
Să reaprinzi focul iubirii.

Noapte de noapte te-am visat
Cum alergai să vii la mine.
Acum e vis adevărat.
De-acuma trăiesc o minune.

Mă bucur că ai revenit,
C-au înflorit iar trandafirii,
Că visul meu s-a împlinit,
Din nou gust fructul fericirii.

Ai suflet alb, imaculat.
Ca trandafirul ce-ţi ofer.
La fel ca el de parfumat
Este sărutul ce îţi cer.

De-acuma,
Vom da uitări momentul despărţirii.
Vom retrăi din plin clipele iubirii.
Mereu vom sorbi din cupa fericirii,
Mereu vor înflori toţi trandafirii.

poezie de Dumitru Delcă (22 mai 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu cât încerci să te pregăteşti mai mult pentru întâlnirea cu viaţa, cu iubirea, cu libertatea, cu Dumnezeu cu atât mai mult vei trăi iar şi iar ACELAŞI EŞEC LAMENTABIL AL PERSOANEI ŞI ACEIAŞI SUFERINŢĂ. Şi până nu abandonezi această boală numită "pregătire" suferinţa nu va înceta, de ce? Pentru că vrei să te "pregăteşti" pentru viaţă încercând să pari altceva decât ceea ce deja eşti. Şi tu eşti viaţa, iar viaţa este splendidă în toate manifestările tale. Aşadar suferi pentru că te pregăteşti să te întâlneşti cu imaginea pe care tu o ai despre viată, şi nu cu viaţa. Tu Acum cine eşti? Pentru că vorbim de comuniune dar în fapt gândul care se pregăteşte pentru viaţă este de o disonanţă profundă, în loc ca inima să-ţi fie de o empatie şi o consonanţă profundă a aceleiaşi fiinţe veşnice pe care noi toţi o suntem.. Nu te pregăti pentru viaţă, doar abandonează acest gând şi o să curgi în libertatea ei ca şi viaţa veşnică ce dintotdeauna o eşti.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dregători

Trăiesc ca într-un " déjà vu"
Că ţinte ştiu nu pot s-ating;
Toţi cei din jur mă fură, înving...
Nimic nu e la fel acu'.

Pe nimeni nu mai ai de pază...
Toţi spun ce trebuie să faci,
Doar tu pe ei să nu te bagi;.
Mici sau mai mari, sunt toţi de vază!?!

Orice gândesc rămân perplex,
Căci şcoala nu mai e nimic;
Se poate face doar un pic
Şi eşti o parte din "Sed lex"?!?

La nimeni n-ai cui să te plângi
Căci plânsul e o slăbiciune,
O rugă în deşertăciune;
E cum săgeta... ce-ţi arunci!

Şi culpa nici nu mai există,
Sunt prezumat nevinovaţi;
Nici la copii nu mai sunt taţi...
Doar paguba-i ce mai persistă!

Deci plăţile-au un singur sens
Vidându-ne-n gaura neagră
La hoţi cu buzunarul dens
De-avut... Cerându-le tot lor să "dreagă"!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 martie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sugestie

Înveleşte-te cu timpul! Doar aşa n-o să exişti!
Deci, poţi să-ţi baţi joc de-oricine şi de toţi îngerii trişti!
Transparenţele opace te-or feri de judecată,
îţi vei savura în tihnă partea ta întunecată.

Dar nu vei avea cu cine să te bucuri şi să râzi!
Numai dac-a ta oglindă îţi va scoate ochii hâzi,
o să înţelegi, probabil, că eşti singur, n-ai scăpare.
Vei visa la evadare, îţi va fi timpu-nchisoare..

Când vei vrea să te asculţi, nu vei auzi nimica,
pentru că, pierdut de toţi, vremea ţi-este inamica.
Gândind la pustiul lumii transformată în ulcele,
în orice clipă cinstită, vei simţi doar doruri grele.

N-ai trecut, nici viitor şi nici prezent, că-s alte legi,
te vei strădui zadarnic, de vei vrea să le-nţelegi.
N-ai nici mamă, n-ai nici tată, de nimic nu mai ai parte,
dar ai poarta ferecată, ţi-ai cedat dreptul la moarte.

Vei păstra doar amintirea ce te-o chinui în veci,
nu vei mai găsi IUBIREA printre lacrimile reci,
ce-ţi vor îngheţa obrazu-n marea de nemângâiere,
clocotind în valuri stinse de-ntuneric şi tăcere...

Şi ai să-ţi doreşti uitarea, dar nicicând n-ai s-o găseşti,
pentru că a fost lăsată doar în legile-omeneşti...
Învelit în timp, odată, n-oi putea să mai fii om...
Te-ai căzut din dreptul ăsta, cum cade frunza din pom...

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă iloriană

Iloriene, lumea se împarte
În viaţă, în iubire şi în moarte,
În viers şi cânt, istorii şi lumină,
În taină, în durere şi în tină.
Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte,
Ţi-e sufletul amnar şi libertate,
Înger pe ceruri rătăcind în vers,
Nectar din stele-n noapte ai cules.

Iloriene, lumea se împarte
În lupta pentru viaţă şi în moarte.
Tu ai călcat în medii de lumină
Şi ai găsit în poezie tihnă...
Tu ai luptat cu boala şi durerea
Şi ai găsit în versuri mângâierea.
Mormântul ti-este gol de tine azi,
Căci versu-ţi este cumpănă de brazi.

În viers şi cânt, istorii şi lumină,
Îmbujorat de voal de crinolină,
Precum un clopot ţi-a vuit nuntirea –
Te-a înfiat etern nemărginirea.
Şi-ţi curg la cruce flori de liliac,
Din plânsul cast, din neamul geto-dac.
Sărut de rouă peste sângeri – ploi –
De tine azi, suntem în suflet goi.

În viaţă, în iubire şi în moarte
Te-ai întrupat. Şi-acum, sobor de şoapte,
Vibrezi în suflet – un izvor de viaţă
Şi-n râuri lacrimi curg, tot curg pe faţă.
Ni-i sărăcit şi sufletul! Din vers,
Nectar de fericire am cules.
Tu i lăsat în noi, în fiecare,
O floare-nmugurind... o sărbătoare.

În taină, în durere şi în tină,
Luceafăr eşti, eşti vers, poem, lumină.
Prin tine suie, înger, răsăritul,
Tu eşti izvorul şi nemărginitul,
Speranţa şi istoria iubirii
De semeni... Tu eşti calea fericirii,
Tu-nmugureşti în noi, din neuitare,
Apusul, doar prin ochiul tău ne doare.

Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte...
Plecarea-ţi doare... plâng de dor în noapte,
E Vâlcea-n doliu, lacrimă-i pământul,
Căci ţi-ai călcat prin moarte jurământul.
Când ne vorbeai de-o bucurie simplă,
Un înger ne-atingea cu o aripă
Scăldată-n rouă, -n lacrimă de stele...
De ce-ai plecat de printre noi, vâlcene?!

Ţi-e sufletul amnar şi libertate.
Azi poposesc din gândurile toate
Şi te culeg din mine ca pe-o floare.
Tu nu poţi ştii vreodată cum se moare!
Trăieşti prin noi poveste şi poem
Şi te aşezi pe crucea ta de lemn,
Pictezi lumina-n pulbere de stele
Şi plângi prin noi de-acum, Iloriene.

Îngeri pe ceruri, rătăcind în vers,
Avem de-acum acelaşi univers...
Tu eşti Luceafăr, eu sunt un quasar,
Suntem mereu împodobiţi cu har,
Tu eşti o stea, te-ai frânt din Duhul Sfânt,
Eu încă-mi duc osânda pe pământ,
Eu lacrimă-s, tu un ocean de stele,
Cicatrizând sălbatica-mi durere.

Nectar din stele-n noapte ai cules...
Cât noi aici ne bucurăm de vers
Tu plângi în cer şi rătăceşti în zare
Sub clopotul de nerostită jale.
Întoarce-te pe pământene căi!
Iloriene, vino iar la noi!
Precum Iisus pe moarte ai călcat,
Dar azi, în taină, oh, te-ai depărtat...

Nectar din stele-n noapte ai cules
Înger, pe ceruri, rătăcind în vers.
Ţi-e sufletul amnar şi libertate,
Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte,
În taină, în durere şi în tină,
În viers şi cânt, istorii şi lumină.
În viaţă, în iubire şi în moarte
Iloriene, lumea se împarte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vând ţară

Atâtea lacrimi pe hârtie, atâta ţipăt cenzurat,
ne poezim prin poezie, prin versuri false am lătrat
ba despre tine, Românie, ba despre noi, poeţi de soi.
Ce poţi să-mi dai acum, tu, mie, când eşti în lada de gunoi?

Atâta zbucium şi prostie, atâta vaiet ne-ntrerupt,
de zici că-ntreaga Românie e doar amestecul corupt
din care toţi se-nfruptă bine să aibă ce lăsa, de vor,
copiilor ce vor petrece o zi pe an în ţara lor.

Atâtea vile cu piscină, atâta hrană la gunoi,
de suntem ţara cea divină unde trecutul e strigoi,
ne pasă mult de-orfelinate, dar de faţadă, nu real
ne-am implicat cu toţi în toate, dar nu în faptă, doar verbal.

Ne acontăm vacanţe scumpe, avem la poartă trei maşini,
ipocrizia-n noi erupe când ne dăm mari printre străini,
ne înjurăm direct în faţă că suntem neam de şarlatani,
filozofăm concis de viaţă. însă privim doar către bani.

Ne doare-n cot de ţara noastră, un şut bătrânilor le dăm,
ne spală Dunărea albastră, pe la Viena când furăm,
întorşi apoi cu limuzine ne etalăm pe la săraci,
furăm şi de la ei, de-o pâine, şi din păduri câţiva copaci.

Atâtea furturi importate, atâta crimă şi viol,
ni-s rădăcinile uitate de parcă suntem dracul gol,
istoria e doar în carte, abject ne comportăm ca neam;
Să vindem azi ce se mai poate din ţara care ieri eram!

poezie de Adina Velcea (7 octombrie 2018)
Adăugat de Adina V
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 79

Cândva, numai eu singur te-am rugat
Să mă ajuţi, şi-n vers ai strălucit,
Dar azi, poemul meu s-a degradat,
Iar Muza mea pe altul l-a îndrăgit.
Eu ştiu, iubite drag, că tema ta
Are nevoie de un alt poet,
Însă oricât de mult ar inventa
Îţi dă-napoi ce ţi-a sustras discret.
Îţi dă virtute, un cuvânt furat
Din cum te porţi; şi frumuseţe ia
Din obrăjorul tău, el n-a creat,
Orice însuşire tu o ai deja.

Pentru ce spune să nu-i mulţumeşti
Că-n loc să iei, eşti pus ca să plăteşti.

poezie clasică de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zeule!

Cât de nemuritor eşti zeule?
Şi de ce napăstuiesti rapsozii?
Cui îi va păsa zeule, de moarte şi nemoarte
când oamenii nu vor mai fi?
Cine... va mai şti numele tău?
Le va păsa gâzelor, peştilor, păsărilor
de puterea ta?
De fulgere
de moarte
de furtuni şi lumina zilei?
Când omul va pieri ca o ofrandă
cine Îţi va pomeni numele
în temple, mituri, cântări?

Pe cine vei îngrozi
şi cine îti va cere îndurare
când nebunia va şterge urma închinării?

Îndură-te dumneata, dioiule
cum şi noi ne îndurăm cu iubire
şi fă nemuritori poeţii!
Ei sunt singurii visători
care se asemuie zeilor:
singuri în cuvânt
şi oamenilor gând.

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Eminescu

Şi nu mai eşti!... O groapă sub rînjetele-i crunte
Cuprinse necuprinsul din geniala-ţi frunte!
Şi după cum în viaţă a fost eternul dor:
Tu dormi, tu dormi acuma sub teiul plîngător!

Iar vîntul cînd va bate, în gîrbovita iarnă,
Puzderii de zăpadă desupră-ţi o s-aştearnă;
Şi vara o să-ţi cânte cu freamătul său trist,
Cum l-ai cântat tu, dulce al poeziei Crist!

Când moartea-ţi mă cuprinse de plângeri fără margini,
Erai cu mine-alături: în veşnicile-ţi pagini!
Te-am înţeles atuncea mai mult... apoi mi-am zis
Că poarta nemuririi chiar moartea ţi-a deschis!

Dormi!... Ţeasta ta o-ncape un biet coşciug de scânduri,
Ea, ce-a-ncăput în viaţă un univers de gînduri!...
O! Dormi, sub dulcea pace din al veciei cort,
Etern poet! căci numai pentru cei morţi eşti mort!

poezie celebră de Traian Demetrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui înger

Te-ai adus departe printre stele,
Tu, înger blând fără de vină,
Eşti pentru ţară un erou.
Acum tu ne priveşti din cruce,
Iar ţara noastră va renaşte din cenuşă.

Ce crud a fost, Liana – al tău destin!
Şi Dumnezeu a vrut ca să te cheme,
Ţi-ai apărat cu demnitate tricolorul,
Cu sufletul ţi-ai apărat poporul,
Iar pentru ţară te-ai jertfit ca un martir.

De ce te-au judecat prea crunt călăii?!
Când tu aveai o viaţă de trăit...
În apele învolburate şi meschine
Te-ai avântat, Liana – şi-ai pierit...
De ce atâta groază pentru tine?!

Eroii toţi prin noi or să trăiască,
Să ne amintim de ei cu demnitate,
Prin cuget şi simţiri să ne unească,
În viaţă, până dincolo de moarte;
Călăii vinovaţi cu viaţa să plătească.

Nici lacrimi nu-s, eroii să ni-i plângem,
Prin săli de tribunale alergăm,
Dosare prăfuite sunt neluate-n seamă,
Iar pe obraz mai arde o lacrimă de mamă...
Dar din acestea toate nimic nu învăţăm.

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satul meu

Convoaiele de cară, nici nu mai trec pe deal,
Vâlcenii ce duc mere le cară-n limuzine
La pieţele Craiovei prin satul meu natal,
Din care nu mai pleacă azi oameni spre uzine.

Din satul meu natal toţi tinerii plecară.
Poeţii săi cei mulţi s-au risipit ca norii;
La lilieci, pe rând şi cei bătrâni se cară,
Doar cerul e acelaşi... şi stelele şi sorii!

Spre sat, destul de des, îmi trimit gândul-
Acolo, copilăria mi-a rămas!
Şi am s-o caut, până-mi vine rândul
Să plec în moarte, din ultimul popas!

Şi-acela eu aş vrea să fie- satul -
În care am văzut lumina zilei,
În luna lui Gustar, când treieratul
Era în toi. Amin! Pun punct idilei.

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ales de noi

Când eşti conducător de ţară,
Te prinde-aşa, o nebunie,
Dispui de iarnă şi de vară,
Şi tot ţi-se cuvine ţie,

Căci ai în mână arsenalul,
Creat de alte minţi zevzece,
În care zace criminalul,
Ce duce vieţi în groapa rece,

Un holocaust poţi să faci,
Să curmi fiinţe, milioane,
Dispui de îngeri şi de draci,
Îţi poţi permite orice toane,

Dispui de-a omenirii soarte,
Socoţi că-n mâna ta e clima,
Ai drept de viaţă şi de moarte,
Poţi da cu bomba-n Hiroşima,

Când eşti conducător de ţară,
Te prinde-aşa, o nebunie,
Şi de-o decenţă-elementară,
A ta zminteală nu mai ştie:

Doar tu eşti important pe lume,
Zadarnic eşti "ales de noi",
Căci pentru tine n-avem nume,
Suntem doar pleavă şi gunoi...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!