Inimă de poet

mai bine să-ţi asculţi inima şi să greşeşti
decât să trăieşti cu regrete tardive
mai bine să investeşti în dragoste şi suferinţa ei
decât să-ţi vinzi sufletul
pentru o stare de bine
doar pentru o stare de bine

poetul tot poet rămâne
şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte
sau exilat departe pe o insulă pustie
poetul tot poet rămâne
cu inima lui uriaşă
cât o patrie
bătând în pieptul unui copil

căci asemenea unei plante fără lumină
în trupul omului fără dragoste
creşte o mătrăgună
înveninîndu-i sângele

numai cine cunoaşte singurătatea
va stăpâni cuvântul
numai cine cunoaşte durerea
va stăpâni timpul
numai cine greşeşte şi recunoaşte
îşi va primi iertarea

nu, nu, aceasta nu este o poezie
şi nici o lecţie de viaţă

este oglinda
în care se priveşte un poet
cu inima lui uriaşă
cât o patrie
bătând în pieptul unui copil

poezie de Ionuţ Caragea din Absenţa a ceea ce suntem (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul tot poet rămâne. Şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte sau exilat departe pe o insulă pustie, poetul tot poet rămâne, cu inima lui uriaşă, cât o Patrie, bătând în pieptul unui copil.

Ionuţ Caragea în Întreita suferinţă (2011)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Observă fiecare obiect ce este ca întreg, după materia sa, în ce priveşte forţa sa activă, şi fă din tot sufletul numai fapte drepte şi spune numai adevărul. Aceasta-i baza fericirii în viaţă. Înşirând astfel bine de bine, fără să laşi nici un interval gol, care poate fi urmarea unei asemenea atitudini, decât bucuria unei vieţi voioase.

citat celebru din Marc Aureliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În inima unui poet nu e linişte

În inima unui poet
niciodată nu e linişte,
nici ora exactă nu-i bate la ceas,
doar din când în când
i se izbesc de frunte păsări
ce ţin in gheare vise scăpate
din lesa nopţii.
El poartă pe degete iubirea
ca pe nişte inele rupte din Dumnezeu...
Din lacrimi îşi tese cămăşi de sărbătoare
şi luna în ele îşi face culcuş,
când vieţii îi creşte la sân o cruce...
În inima unui poet
nicicând moartea nu poate intra,
Cuvântul ţine în mâini
o sabie de cer!

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Titlul meu fără cuvinte

Iubirea mea, dacă nu voi mai scrie,
Avându-te, măcar o poezie?
Căci tot ce-am scris în versuri, în trecut,
A fost pentru că nu te-am cunoscut.

Iubirea mea, şi cine va să ştie
Că zilnic ne vom fi o poezie,
Al cărei titlu numai tu-l vei pune,
Al cărei conţinut când ţi-l voi spune...

Secret, fără cuvinte, pe muteşte?
Poetul nu mai scrie când iubeşte.
Poetul scrie doar când n-are cine
Să-i pună titlu. Eu te am pe tine.

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (15 aprilie 2014)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă iubirii

Hei, cum nu înţelegi tu vântul dimineţii mele
El e povestea, tu iubirea...
A fost sau nu a fost...
Nu ştim şi gata.
S-au împărţit trandafirii şi nopţile
Şi poarta a devenit tot mai închisă
Cum? Tu nu ştii?
Ca dimineaţa asta e numai a ta
O cruce şi un dans ce ne desparte
Nu este moarte, nici iubire.
Fără dragoste şi fără închinări deşarte.
Orice poet ti-ar spune: -"Bate vantul!
Odă inimii mele eşti tu! "
Plecăm, zburăm.
Doar cuvântul undeva în inimi
Pentru dragoste rămâne!

poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vrei să găseşti poezia?

versul cu rimă sau alb, ce mai contează, române,
tot ce-i scris cu trăire, tot poezie rămâne,
suflet, curaj, izbăvire, ultimul zbor către cer,
dor, regăsire, iubire şi mai presus un mister.

vrei să găseşti poezia? strig-o tare pe nume,
bate neobosită într-o cămară anume,
dă cu pumnul în coaste şi năvăleşte prin vine,
nu întreba poezia unde-i şade mai bine.

las-o să-ţi fie stăpână, tu ascultă-i doar glasul,
te va-nvăţa cu răbdare cum să ţii cu ea pasul,
vrei să cunoşti şi cuvântul care te face poet?
nu căuta-n manuale cel mai frumos epitet.

scrie pe pagina albă ceea ce simţi şi ce vrei,
spune-ţi cu drag rugăciunea, chiar şi în groapa cu lei,
lasă-ţi iubirea să plece şi nu privi cu necaz,
tot ce ai dat te va face mai fericit şi cu haz.

versul cu rimă sau alb, ce mai contează, române,
chiar şi pe lumea cealaltă, tot poet vei rămâne,
scrie cu lacrimi şi sânge şi vei compune mereu
viaţa din simple cuvinte, cum le-a lăsat Dumnezeu.

poezie de Ionuţ Caragea din Negru sacerdot (2008)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă poetului fără mască

din ţara marelui zid
din ţara în care s-au inventat
praful de puşcă, hârtia, busola, furculiţa
periuţa de dinţi
zmeul şi jocurile de cărţi

din ţara în care locuieşte o cincime
din populaţia lumii
din ţara în care Ai Qing s-a ridicat
cu faţa spre soare
pentru a scrie imnul luminii

din ţara aceasta minunată
a apărut virusul ucigaş
şi odată cu el
omul cu mască a luat locul
omului fără mască

iar vina, ştim bine, se împarte la toţi
e vina negrelor gânduri
care ne-au lipit cu spatele
de zidul spitalelor
care ne-au pus măşti
şi ne-au mitraliat
cu gloanţele lor invizibile

o, tu, omule
măştile oricâte ar fi
nu pot ascunde faptele
nici moartea nu poate ascunde
secretele o veşnicie prin buzunare

dacă ştii toate acestea
de ce te chinui să fii altul
în faţa oglinzii?

doar aşa de dragul jocului
în care vei face analiza cărnii
şi a picăturii de sânge
cu instrumente de mare tandreţe?

doar aşa de dragul jocului
de-a v-aţi ascunselea
printre absenţe cu strigăte disperate?

o, tu, omule
îţi dăruiesc un nou suflet făurit de inima mea
încă nestinsă de alizeele dorului!
te-aştept la statuia ce-şi plânge speranţa
în fântâna dorinţelor,
numai acolo oamenii sunt fără măşti,
o mie de ochi nemişcaţi
în o mie şi una de nopţi!

o, tu, omule
descarcă-ţi sufletul de toate bagajele suferinţei
de toate hainele pe care suferinţa le îmbracă
de toate figurile de stil sau de
exhibiţionismul cu măşti

priveşte omul nou din oglindă
reinventează-te în fiece clipă
lasă un dram de-nţelepciune
în ridul adânc

fii poetul!

numai el ştie câtă speranţă
este în casa cuvintelor sale
atunci când moartea vine
cu dansuri, confeti şi măşti
şi poartă o mască surâzătoare
o mască legată cu sfoara visului şi sfoara iluziei
o mască sub o mie şi una de măşti părăsite
de speranţe şi vise

fii poetul care zgârie această mască
cu bisturiul cuvintelor sale
căutând un zâmbet luminos
care să-i arate calea
prin negura minciunii
şi-a prefăcătoriei

fii poetul care scrie
poemul limpede ca o lacrimă
moartea nu va îndrăzni să te atingă
dacă vei fi infectat cu iubire

nu mai lăsa ca visele tale
să fie o inutilă răsuflare prin mască

fii poetul!
hrăneşte-te singur cu dragoste,
prin gura cuvintelor tale...
foloseşte veninul şarpelui ca medicament
pentru muşcătura iubirii
scoate lacrimi chiar şi din piatra seacă,
înapoindu-le marelui creator
pune-ţi inima-n praştie pentru a dărâma ziduri
care se interpun între oameni şi veşnicie
poartă-ţi sufletul ca pe o floare de colţ
la reverul amintirilor
în întâmpinarea adevărului ultim
hrăneşte-te din zbor cu nectarul zeilor
strânge toate stelele căzătoare
şi reaprinde focul inimilor
sădeşte flori nemuritoare pe mormântul iluziei
sculptează chipul lui Dumnezeu
în inima de piatră a lumii
cultivă miracole pe câmpiile elocinţei
ridică-te din epoca beznei
precum Iisus din mormânt

fii poetul!
fii cea mai frumoasă rugăciune
pe care viaţa o face pentru statornicia clipei
fii lacrima de foc curgând
pe obrazul pământului
şi biciul de flori plesnind
peste coama răvăşită a timpului
fii cel ce se scăldă într-o lacrimă,
înotând printre nuferii amintirilor
fii inima care toacă viaţa mărunt
pentru a o asezona cu metafore
fii inima uriaşă cât o Patrie,
bătând în pieptul unui copil
fii lebăda ciugulind de pe fundul lacrimii
fii muntele care se înalţă mereu
deasupra norilor cenuşii
fii praful de puşcă al stelelor
şi cântecul de leagăn
al tuturor sufletelor oarbe
fii albina ce culege metafora
din florile nemuritoare ale cuvintelor
fii tocul când cerul e călimara
fii pana de înger înmuiată în lacrima cerului
fii cel pentru care glasul pietrelor
este mai puternic decât glasul tunetului
fii vulcanul care fumează pipa păcii cu cerul
fii chirurgul care ajută noaptea
să nască prin cezariană
o minune de poezie

iată-ţi lumea,
priveşte-o cum aşteaptă să fie salvată
niciodată n-am pierdut din privire
speranţa ochilor tăi şi lumina

nici umerii tăi pe care
se sprijină cerul

o, tu, poetule fără mască
o, tu, soare ivit dintre nori
o, tu, cântec pentru toate păsările
ce nu mai ştiu ce e zborul

aud viitorul şoptind
mai e atât de puţin
până la strigătul
de bucurie!

poezie de Ionuţ Caragea din Cod roşu de furtună în suflet (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

O pată de culoare

poetul e în vervă şi verva e poetul,
ce oare îi rezervă din ceruri alfabetul?
deschide cartea groasă cu foile virgine
şi scrie epopeea tiparelor aldine.
ce titlu să îi pună tristeţii fără nume?
pe care dintre muze, în vers, să o sugrume?
poetul e în vână şi vâna e poetul,
şi sângele ne spune: acesta e profetul.
durerii nu-i va pune cea mai frumoasă mască
şi foamea ancestrală n-o va hrăni cu pască,
şi lacrimi el va curge, ca să sfinţească glia,
din negurile vremii îl strigă România.
fiţi gata, e momentul, să vină sfânta moarte,
din tainiţele nopţii se-aude, de departe,
un scâncet de copil şi-un urlet decibelic,
şi inima oftează în spaţiul interbelic,
şi Luna îşi arată cadavrul pe fereastră,
o palidă făptură ce intră-n casa noastră.
poetul e pe moarte şi moartea e poetul,
şi veşnic, peste toate, îşi pune epitetul.
a fi sau a nu fi?, aceasta-i întrebarea,
răspunsul îl aflăm odată cu turbarea.
coperţile se-nchid, poetul se rezeamă
de ultima secundă şi nu mai are teamă,
deschide ochii larg, cât viaţa să încapă
în spatele retinei - se adânceşte-o groapă
şi trupul se agaţă de ultima suflare,
şi tot ce i-a plăcut - acuma i se pare...
şi tot ce i se pare - îi place şi mai mult.
nu-i nicio îndoială în spaţiul cel ocult.
o flacără se-aprinde şi-un muc de lumânare
ne spune cald adio - cu ceară şi cu fum,
şi sângele rămâne o pată de culoare -
e urma unui scrib ce a plecat la drum.

poezie de Ionuţ Caragea din Eu la pătrat, ediţia a II-a (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de a nu mai spera nimic

mi s-au amestecat platanii
cu urme de suflete eliberate
zâmbăreţe precum un univers de emoticoane
într-un fel albastre
plecate cumva spre o ţintă îndepărtată
mult mai departe decât poate mintea cuprinde
chiar şi inima e fără azimut
ca şi cum era mai bine să fie rondodendroni
sau mesteceni sau cine ştie ce stejari uriaşi
ca să mai pot rămâne preţ de o lacrimă
cât o iertare

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu uit că sunt poet

Poetului îi şade bine
Să fie trândav, bleu şi pur.
Mânânce miere de albine,
Beie din sticle borş de-azur.

Îmbuibă-se printre chiftele,
Cu târtiţe de fluturi moi.
Poetul trebuie să-şi spele
Zilnic picioarele-n oloi.

Şi mâinile în lapte dulce,
Şi faţa-n bulion de crin.
Dânsul de-a pururi va să-şi culce
Pe plusuri trupul longilin.

Să nu citească, să nu scrie,
Ci numai doar poet să fie,
Cu papanaşi la pălărie
Şi c-o iubită fistichie
Ce are sâni cât garderoba
Şi coapsele cât Europa!

poezie de Emil Brumaru (1977)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia rămâne ultima speranţă (Motto. Poetul este ultima speranţă. Mircea Eliade)

Poezia este ultima speranţă.
Pentru acela care mai crede în eul său.
Şi nu a uitat,
Cine a fost marele Orfeu.

Căci cînd a ieşit din infern,
Trecând printre morminte.
El a scris primul vers,
Cu cele mai frumoase cuvinte.

Şi cu glas melodios,
La harpa lui de aur,
A făcut din poezie un cântec
Şi din muzică un tezaur.

Mii de ani de atunci au trecut,
Dar poezia rămâne ultima speranţă,
Pentru acel care iubeşte viaţa mult
Şi nu are inima de faianţă.

poezie de Vladimir Potlog (12 martie 2020)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se culcă lângă omul ei, pe mâna lui, lângă pieptul lui. Îi auzi inima bătând. O ascultă. Şi i se păru că a pătruns chiar în inima lui şi că e gata să adoarmă chiar în inima lui.

Zaharia Stancu în Şatra
Adăugat de scofieldutza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai poetul...

Lumină în cuvânt
Şi Nebunie-n gând,
Speranţe duse-n vânt,
Iubiri în vers plângând,
Scrie poetul.

Cu-o lacrimă de stea,
Ce-i frânge inima,
Când pierde Dragostea,
Vărsându-şi patima
Scrie poetul.

Când inima-i prea grea
Si-i ninge cu suspin,
Văzând lumea cea rea,
Bând cupe cu venin,
Scrie poetul.

Pe fila unui nor
Şi-n flori de curcubeu
Cuvinte de amor,
Regrete şi mult dor
Scrie poetul.

Când este judecat,
Şi toţi îl cred nebun,
Se-ascunde de păcat
Şi scrie pe-un taifun,
Numai poetul...

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Supărarea unui poet

Poetul Ics e tare supărat,
Dar nu se ştie care-o fi secretul
Că, doar, maestrul Zet l-a lăudat
Că ştie foarte bine... alfabetul.

epigramă de Marian Cioacă (27 septembrie 2008)
Adăugat de Marian Cioacă
Comentează! | Votează! | Copiază!

E uşor să suferi din dragoste pentru aproapele, din dragoste pentru lume sau din dragoste pentru copil. Suferinţa îţi dă sentimentul că asta face parte din viaţă, că este o durere nobilă şi măreaţă. E uşor să suferi din dragoste pentru o cauză sau pentru o misiune: asta înalţă inima celui ce suferă. Dar cum să explici suferinţa din pricina unui bărbat? E imposibil! Atunci te simţi în infern, pentru că nu există nobleţe sau măreţie - ci doar mizerie.

Paulo Coelho în La râul Piedra am şezut şi-am plâns (1994)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am

Şi chiar nu contează nici cât şi nici ce,
Ce bine că am şi ce bine că e,
Ce bine că râd, chiar de lacrimi mai curg,
Am rază de soare, am zi, am amurg

Am vise născute din ochi migdalaţi,
Ce-mi cer sărutări pe obraji sidefaţi,
Am drept să iubesc inocent şi nebun
Şi glas ce mă-ndeamnă cuvinte să-ţi spun

Nu vreau să renunţ, pot avea tot ce n-am,
Am dulci amintiri să nu uit cât iubeam,
Am urmele tale în suflet şi-n gând,
De suflet sensibil cu trupul plăpând

Am dreptul să fiu în poem mângâieri
Şi flori să-ţi ofer, chiar de poate nu ceri,
Ba chiar am mai mult decât tot ce visam,
Am dragostea ta şi pe tine te am

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă de om nu se justifică altfel decât prin strădania, chiar nefericită, către o mai bună înţelegere. Iar a înţelege mai bine înseamnă a adera mai bine. Cu cât înţeleg mai mult, cu atât mai multă dragoste port, căci tot ce e înţeles e bine.

Louis Pauwels în Dimineaţa magicienilor (1960)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea poetului

Poetul a iubit si-a patimit.
Ca un copil poetul a iubit.
Femeie preafrumoasa a iubit.
Si-a patimit, si-n patimi a trait,
dar patimile nu l-au biruit
de-aceea ca poetul a iubit:
ca un poet, ca cel mai demn poet,
cu-o inima ce nu-ncapea in piept,
cu dor mistuitor, coborator
din spatii ametite greu de zbor,
din lumi ce nu exista pe pamant.
Poetul a iubit si a fost sfant.
Dar ea, iubita, oare l-a iubit?
Dar ea, iubita, oare-a patimit?
Dar ea, iubita, nu l-a inselat,
nu l-a mintit, femeie, cu-n oftat?
Ci ea, iubita, n-a fost umbra lui,
a Marelui, a Zburatorului:
ea n-a venit din haos, dar din rost,
ea nu a fost mai mult decat a fost,
ea a ravnit o casa si un pat
si-n casa ceea, tanar, un barbat
si nu un zeu, si nu un Demiurg,
barbat cu brate grele de amurg.
Poetul a iubit. Iubirea lui
a fost iubirea verde-a codrului,
a fost iubirea plaiului matern,
iubirea unui geniu etern
al graiului, ce sfant e pentru toti:
parinti, copii, nepoti si stranepoti;
a fost iubirea neamului intreg,
pe care astazi voi s-o inteleg
si-o inteleg, si nu-nteleg nimic:
pana la ea nu stiu sa ma ridic,
ci ea ramane totusi un mister,
sa arda cu Luceafarul din cer.
Tu, Veronica, nu mai plange, nu,
ca nu esti vinovata numai tu.
Si poate nu e nimeni vinovat:
Poetul a iubit cum i-a fost dat:
ca un poet Poetul a iubit
femeia ce din mit a rasarit.
Stai langa el, icoana scumpa fii,
cu dorul tau de casa si copii,
si nu te stinge, nu te ofili:
chiar daca vrei, tu nu mai poti muri,
pentru ca el, Poetul, te-a iubit.
El tot ce a iubit a-nvesnicit!

poezie de Dumitru Matcovschi
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare poet îşi crează o lume a stihului care, de multe ori, pentru cititor rămâne ascunsă în esenţă, sau poate fi contemplată numai din afară, ca o livadă bine împrejmuită.

aforism de Constantin Chelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşit

Iubirii noastre i-ai pus gard
Tu, cea cu chip ca de păpuşă...
În timp ce-n flacără eu ard –
La tine-n suflet e cenuşă.

Din tot ce simt eu pentru tine
Nimic, nimic nu te-a mişcat
Mai mult mi-e rău decât mi-e bine –
Şi de tristeţe mă simt beat.

Ai fost un vis frumos, pesemne –
Un vis ce eu l-am înteţit...
De cicatrici şi rele semne
Mi-e sufletul prea mult ciuntit.

Cântarul dragostei spre tine
Arar – prea rar s-a înclinat,
Ce-ai însemnat tu pentru mine –
Cam niciodată n-a contat.

Eu ţi-am pus sufletul în palmă –
Tu cu cruzime l-ai strivit
Mi-e inima numai sudalmă
Şi ceva-n mine a murit.

Rămâi, urări numai de bine
Nu, n-am de gând ca să-ţi rostesc...
Vei fi cu cine te simţi bine –
Eu nu mai pot să te iubesc...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!