Metamorfoză

Ţi-aduci aminte draga mea
De prima noastră întâlnire?
Cum ne-am legat dintr-o privire
Şi ne-am aprins precum o stea?

Eram cuprinşi de pasiune,
Deconectaţi de cei din jur
Şi-avizi de sentimentul pur
Luam clipa ca pe o minune.

Trecut-au anii peste noi
Cu tăvălugul lor de patimi
Şi preschimbară, după datini,
Iubirea ce-o-mpărţeam în doi.

Îţi iau acum din farmacie
Punguţe pline cu pastile,
În locul rozelor zambile
Ce-ţi cumpăram din florărie.

Tu îmi îmi rezervi la Olăneşti
Sejururi de recuperare,
Căci duse-s zilele în care
Vedeam Viena de poveşti.

Şi analize la Medlife
Ne luăm cuminţi, de-aniversare,
Nu desfătarea cea mai mare
Prin Spa-uri multe şi cu ştaif.

Metamorfoză este viaţa,
Căci ea preschimbă-n compasiune
Ce s-a numit, cândva, pasiune
Şi n-are pic de jenă hoaţa.

poezie satirică de Mihai Manolescu (30 martie 2014)
Adăugat de Mihai Manolescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecut-au anii

Trecut-au anii,
Şi duşi au fost.
Am trecut şi noi,
Odată cu timpul,
Nu mai suntem ce am fost.
Trecut-au anii,
Toate s-au schimbat
Şi locul copilăriei noastre
E îmbibat în amintiri şi praf.
Trecut-au anii,
Noi rămasa-m tot aici,
Statornici ai vieţii,
Ai nemărginitului timp.
Trecut-au anii,
Şi omul peste timp,
Anii au rămas în urmă,
Amprenta chipului răvăşit.
Trecut-au lunile cu caru',
Trecut-au zilele
Rând pe rând,
De mă întrebi ce zi e astăzi,
Nu ştiu.. Mă simt confuz.
Trecut-au anii tinereţii,
Nu se vor întoarce înapoi,
Ăsta-i cursul firesc al vieţii,
Ne-am născut
Să fim muritori.
Trecut-au anii,
Am şi uitat, Ce înseamnă noţiunea timp,
Nu mai ştim să ne bucurăm
De lucruri mărunte,
Simţim, trăim,
Într-un mod obiectiv.
Trecut-au anii,
Nisipul din clepsidra timpului
S-a scurs demult,
Am ajuns la capătul vieţii,
Trăim clipa,
Poate ultimul minut.
Trecut-au anii,
S-au irosit în zbor,
Oamenii sunt ca şi
Corăbiile pe mare
Îşi urmează calea,
Prin viaţă-s trecători.
Trecut-au anii,
Privesc trecutul ca într-o oglindă,
Dar nu mă recunosc,
Oare aşa mult timp să fi trecut,
Mă simt a fi opusul,
A ceea ce sunt şi văd.
Trecut-au anii,
Viaţa s-a scris într-o carte.
Am imagini lipsă din ea,
Capitole, încă neîncheiate,
Mintea nu vrea să-şi amintească,
Momentele nefaste.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îţi mai aduci aminte?

Îţi mai aduci aminte de prima întâlnire
Când inima în piept bătea fără oprire?
Îţi mai aduci aminte de prima sărutare
Şi cum ne-mbrăţişam în noaptea-mbietoare?

Îţi mai aduci aminte când ne plimbam pe plajă
Şi visurile noastre erau precum o vrajă?
Îţi mai aduci aminte ce bine ne simţeam
Când tu m-aveai pe mine şi eu pe tin' te-aveam?

Îţi mai aduci aminte ce mult vorbeam şi tare
Când mână-n mână alături ieşeam la o plimbare?
Îţi mai aduci aminte cum zilele treceau
Chiar dacă era soare ori ploile veneau?

Îţi mai aduci aminte c-aveam doar o dorinţă
Ca focul să-l aprindem în trup şi în fiinţă?
Îţi mai aduci aminte cum inima ofta
Şi cum de-atâta poftă cu totul se topea?

Îţi mai aduci aminte ce tandru mă priveai
Fiindcă vedeai în mine fiinţa ce-o iubeai?
Îţi mai aduci aminte cum mâna mi-ai întins
Ştiind că soarta-n suflet văpaia ne-a aprins?

Îţi mai aduci aminte iubirea ce-am simţit
Şi ziua-n care-am spus un "da" ce ne-a unit?
Îţi mai aduci aminte la drum cum am plecat
Cu o iubire pură şi sufletul curat?

Îţi mai aduci aminte că ne-am promis mereu
Să ne iubim întruna la bine şi la greu?
Îţi mai aduci aminte promisiunea sfântă
Că fericiţi vom fi, tristeţea va fi-nfrântă?

Îţi mai aduci aminte copilul cum ţineai
Şi cum îl legănam atunci când oboseai?
Îţi mai aduci aminte ce viaţă bună aveam
Şi cum în armonie familie eram?

Îţi mai aduci aminte cât ne iubeam de tare
Şi cum râdeam întruna cu lumea la picioare?
Îţi mai aduci aminte ce mult am suferit
Când vremea a fost dură, cuvântul nerostit?

Îţi mai aduci aminte cum am jelit de-aprins
Că ne-au plecat părinţii şi-al nostru foc s-a stins?
Îţi mai aduci aminte ce chin am îndurat
Atunci când lumea noastră pe dos s-a răsturnat?

Ce s-a ales de viaţa ce-am dus-o amândoi?
Ce a păţit iubirea cea sfântă dintre noi?
Unde s-a dus sărutul duios de noapte bună
Şi îmbrăţişarea caldă din nopţile cu lună?

Mă-ntreb, a fost aievea? Putem face ceva?
Că vreau la tine-n braţe, eu simt în sinea mea.
Şi de la capăt oare putem ca să o luăm
Să stăm alături iarăşi, iubirea s-o gustăm?

poezie de Marcia A. Newton, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri despre viitor

Îmi amintesc cu exaltare,
Ca orice alţi pensionari,
De fericiţii ani în care,
Eram cândva şi noi şcolari,

Când ne spunea cu pasiune,
În clasă, profa, zi de zi,
Că pentru-a noastră naţiune,
Şi-al ţării viitor vom fi!

Prin anii de liceu, apoi,
O altă frază auzeam,
Că, viitorul suntem noi,
Şi-atât de mult ce ne mândream...

La facultate-am fost deja
Convinşi, din ce ni s-a predat,
Că, viitoru-l vom schimba
Cum nici nu ne-am imaginat,

Şi l-am schimbat, e-adevărat,
Atât de mult, de necrezut...
Copiilor nu le-am lăsat
Nimic să aibă de făcut!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce este greşit să ascultăm sfaturi din exterior legate de viaţa noastră de la oameni care nu ştiu ce fac? Experienţa lor de viaţă diferă de a noastră, iar sfaturile lor sunt pe o altă direcţie decât cea potrivită pentru noi. Ritmul de evoluţie al altor oameni este diferit de ritmul nostru şi noi poate avem nevoie să ne mişcăm mai rapid sau mai lent decât cred cei din jur. De cele mai multe ori oamenii nu fac decât să se vadă într-o oglindă când ne privesc pe noi şi sfaturile lor sunt, de fapt, adresate lor. Ai observat cu câtă pasiune ne explică unii oameni de ce ar trebui să procedăm într-un fel şi nu în altul? Dacă priveşti viaţa acelui om vei vedea că exact în domeniul în care îţi dă ţie sfaturi şi el are o problemă. Atunci când ni se dau sfaturi, prima întebare pe care putem să o adresăm este în cuvintele lui Seneca: "Tu îmi dai sfaturi?, mă întrebi. Dar ţi-ai dat sfaturile astea şi ţie, te-ai îndreptat de-acum? De aceea ai acum timp să îi îndrepţi pe alţii?"

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşit de veac

Atâtea cărţi am adunat o viaţă –
de le privesc acum, îmi par străine,
le-aş arunca în clipa care vine,
dar, suspinând, de mine se agaţă
şi îmi vorbesc de zilele trecute,
de anii duşi, şi de iubirea noastră,
de chipul tău ce încă, la fereastră,
se-ntoarce din neant să mă salute.

Îmi vin în minte zilele de iarnă
când îmi citeai povestea din Macondo,
cu vocea ta plăcută intonând-o
ca-n mine ea treptat să se aştearnă.
Ne rătaceam prin veacul de iubire,
Remedios ne aştepta pe scară,
o admiram privind-o cum coboară,
ea ne scălda în blânda sa privire.

Acum, când veacul este pe sfârşite,
te-aştept să vii în fiecare seară,
când luna prin feresatră, de afară,
se scurge-n cărţi cu raze poleite.
Vom termina povestea începută
cândva, demult, în seara neuitată,
ca la sfârşitul veacului redată,
să fie-a noastră veşnică redută.

poezie de Corneliu Neagu din Fata morgana (martie 2016)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi

Sunt multe zile de tacere,
Si multe seri cu intrebari,
Vedeam in noi o inviere,
Azi cum sa vad aceste stari?

Ne-am ridicat iute prin vise,
La fel de iute-am coborat,
A fost o simpla aventura,
Si sa ne multumim cu-atat?

Noi ne-am ales doar din privire,
Nimic din buze n-a iesit,
Eu eram dornic de iubire,
Am inchis ochii, si-am simtit...

Deja vedeam ce-o sa urmeze,
Iubire, vise, despartiri,
Speram sa fie ipoteze
Bazate doar pe amintiri...

Cateva clipe de iubire,
Cateva nopti de vise pline,
Mi-am deschis sufletul din nou
Si am dorit sa fiu cu tine...

De ce-a fost dat sa fii la fel?
De ce mi-e dat sa sufar iar?
Exista iarasi un alt "el"?
Ori noi n-am existat macar...

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu mă părăseşti

poezia nu are o zi anume, e ca cerul ce deapănă toate zilele
unele mai umbrite, altele zâmbind pe sub nori călători
şi zile torite ce te topesc pur şi simplu
"cine iubeşte şi lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă"
Poezia nu se iubeşte, ea se trăieşte, zi după zi,
ceas după ceas şi răsuflare după răsuflare.
poezia este iubirea însăşi. este pasiune şi dăruire.
este trăire şi statornicie. mă rugam ei să nu mă abandoneze
neştiind că de fapt ea sunt eu, e adânc zidită-n mine
e cuvânt din cuvântul meu şi trup din trupul meu
eu şi ea suntem una.
confuzie şi curiozitate, aceasta e viaţa mea
dar ce aş fi fără ea? durere? bucurie?
triumf? Imaginarium
locul din care îmi trag seva
şi locul în care mă voi retrage
când timpul o va cere

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecut-au anii

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri -
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!

poezie celebră de Mihai Eminescu (decembrie 1883)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu ştiu să trăiesc fără pasiune. Tot ceea ce fac, fac din pasiune şi cu pasiune. Scriu din pasiune, mă supăr din pasiune, înjur din pasiune, mă bat cu pasiune.

citat din Oriana Fallaci
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 92

Tu fă cum crezi, şi du-te dacă vrei,
Dar te-ai legat pe viaţă că vei sta
Şi viaţa mea când pleci o să mi-o iei,
Căci ea depinde de iubirea ta.
Aşa că nu mă tem de clipa grea,
Că viaţa mea s-a stins din mai puţin,
Mai multe lucruri bune voi avea,
Capriciul tău mi-a devenit un chin.
N-ai cum să mă jigneşti că eşti hoinar
Trădarea ta îmi este de-ajutor
Ce minunat că te-am primit în dar,
Exult că mă iubeşti, exult că mor!

Ce om frumos mai este nepătat?
Dar că ai fi perfid, nu am aflat.

poezie celebră de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea noastră

Îmi aduc aminte de ziua când te-am cerut
În acea noapte de vară înstelată,
Şi ne-am unit destinele într-un singur sărut
Ca să nu putem fi despărţiţi vreodată.

Te găseam mai atrăgătoare decât viaţa
Căci tu însuţi îmi erai puterea;
Fericirea ce mereu am cerut-o cu speranţa
Că poate va veni odată cu iubirea.

Te priveam cu ochii adolescentului îndrăgostit
Ce-şi vedea întâia oară dragostea,
Rugându-mă să fiu alături de tine numai fericit
Şi întreaga viaţă să fii numai a mea.

O cât de mult adoram să te văd zâmbind
Când la piept mi se strângeam,
Şi-mi doream să te simt lângă mine iubind
Că a ta pasiune n-o cunoşteam.

Nu trecea o zi fără să-ţi spun că te iubesc
Căci aşa se face la iubire,
Iar când îţi afisa-i acelaş zâmbet îngeresc
Mă făceai să-mi pierd şi o ultimă gândire.

Aş fi distru lumea cu tot ce are mai frumos
Ca pe tine să nu te fi pierdut;
Iar de acum viaţa parcă nu mai are niciun rost
Când eu am rămas doar un trecut.

Povestea noastră de iubire însă nu s-a sfârşit
Ci s-a scris acolo departe între stele,
Unde ai să priveşti mereu cu-n suflet răvăşit
Că eu m-am dus acolo între ele.

poezie de Cosmin-Gabriel Satnoianu
Adăugat de Cosmin-Gabriel Satnoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă iubirii nesfârşite

Pe marea mătăsoasă am clădit,
Palate vechi, din stele de cleştar,
Pe plaja diafană ne-am iubit
Şi luna ne părea un felinar.
Eram un lampion zburând hai-hui,
Erai cuvântul izvorât din tihnă,
Ai tuturor eram... şi-ai nimănui!
Eram noi doi, o literă divină.

Pe marea mătăsoasă am clădit
Ca într-un univers de necuvinte,
Corăbii verzi... Cu frunze de argint,
Ne-am împletit aducerile-aminte.
Era atâta libertate-n jur!
Tu, lebădă-n veşminte de lumină...
Eu, ca un mire fără de contur,
O flacără sălbatică, divină.

Palate vechi din stele de cleştar
Pe treptele iubirii risipite...
Eu înger alb, înveşmântat cu jar,
Tu, epilog aducerii aminte.
Ne-am risipit pe mări ca un ecou
Şi-am renăscut pe cerul de petale,
Căci din iubire să te-nalţi, nu-i greu,
Nici lacrimile nu pot fi amare.

Pe plaja diafană ne-am iubit
Şi ne-a unit întâiul nostru vis.
Pământ cu cer şi ape s-a unit
Şi fluturi cu aripile au scris
Pe pat de aripi, sângerii poeme...
Săruturi caste pus-au în condei...
Din călimară, litere şi semne –
Balsam în anii lungi, târii şi grei.

Şi luna ne părea un felinar
Ce lumina în taină fericirii
Rămase pe al mărilor altar
De veghe vieţii, morţii şi iubirii.
Trec pescăruşi şi îngeri... E târziu
Şi albe păsări rătăcesc în noapte.
Iubito, chiar furtună de-am să fiu,
Să nu te temi de ale mele şoapte!

Eram un lampion zburând hai-hui...
Cu tine am atins nemărginirea.
Eram al tuturor şi-al nimănui,
Hoinar prin lume, căutând iubirea.
Azi sufletul şi viaţa-ţi dau în dar,
Tu eşti plus infinitul şi lumina,
Tu eşti întâia zi din calendar,
Găsesc în tine, pretutindeni, tihna.

Erai cuvântul izvorât din tindă,
Braţul ţi-era briză mângâietoare...
Mai şerpuielnic mâ prindea-n oglindă...
Eram noi doi, în lumea asta mare.
În vals ne-am prins şi am slăvit eternul,
Am dănţuit cu apele deodată
Şi de durerea noastră plânge cerul
Cuvânt, poem şi lacrimă curată.

Ai tuturor eram... şi-ai nimănui.
Orfani ai unei lumi în transformare,
Plecând din lumea lor, plecând hai-hui,
Cu ceru-n gând şi visul la picioare.
Doi îngeri ce sub ramul de măslin,
În jurăminte tainice şi pure,
Au refăcut un act – cel mai sublim
Şi-au reuşit durerile să-ndure.

Eram noi doi, o literă divină,
Din călimara plină cu sudoare,
Un strop din diadema e lumină
Ce a născut o lacrimă de soare.
S-au strâns furtuni din magice cuvinte,
Iubirea ne-a chemat şi ne-a unit,
Iubita mea, îţi mai aduci aminte?!
Noi doi, de-o veşnicie ne-am iubit!

Eram noi doi, o literă divină.
Ai tuturor eram... şi-ai nimănui,
Erai cuvântul izvorând din tindă,
Eram un lampion zburând hai-hui.
Şi luna ne părea un felinar...
Pe plaja diafană ne-am iubit.
Palate vechi, din stele de cleştar,
Pe marea mătăsoasă am clădit.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio

De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.

De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.

Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt şi de scântei
Din stele,

Când degerând atâtea dăţi,
Eu mă uitam prin ramuri
Şi aşteptam să te arăţi
La geamuri.

O, cât eram de fericit
Să mergem împreună,
Sub acel farmec liniştit
De lună!

Şi când în taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
În veci alături să te am,
Femeie!

Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.

Căci astăzi dacă mai ascult
Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.

Şi dacă luna bate-n lunci
Şi tremură pe lacuri,
Totuşi îmi pare că de-atunci
Sunt veacuri.

Cu ochii serei cei de-ntâi
Eu n-o voi mai privi-o...
De-aceea-n urma mea rămâi -
Adio!

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eram

doar o carte de poezie
din care s-a scris mai târziu viaţa mea
mi-amintesc
ne-am văzut la biblioteca de artă
vizavi de policlinica trei mâna ta
mă ţinea ţintuit ca pe o
hartă de curând harponată (?!) – era
o dupămasă de august şi după
masa de prânz ce bine era-nsângerată, foşnea
pagina mea
de titlu sub o privire din altă
lume: o lume
ce a fost peste ani şi a mea

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unul în doi

O fi şi mâine-o zi, dar rămânem în Azi!
Astăzi suntem iubiţi, ieri eram camarazi.
Nicicând nu am visat la clipa asta sfântă,
când ochii îşi vorbesc şi inimile cântă.

Pe rând, ne-am rătăcit de viaţă, la răscruci...
Sleiţi şi însetaţi, căutam ape dulci,
mergeam înfometaţi pe-o singură cărare
şi ne-am recunoscut în răsărit de Soare.

Ne-am amintit de toţi, ne-am amintit de noi.
Când ne-am dezmeticit, eram UNUL ÎN DOI.
Şi, brusc am înţeles că, părăsind mulţimea,
am devenit IUBIREA care a schimbat lumea.

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când iubirea cuvântă

Au trecut multe veri, multe ierni au apus
Şi de-au fost să mai fie primăveri am sedus,
Am chemat cărturari să ne scrie-un roman,
Peste ani să ne fie cel mai dulce alean.

Frontiere-am topit când de-un zid ne-am lovit,
Din genuni ne-am trezit şi furtuni am oprit,
Între nori plumburii lumânări am aprins,
Şi de-am plâns şi de-am râs niciodată n-au stins.

Doar un singur palton pentru doi am croit,
Să ne ţină de cald când de ger am albit,
Braţ la braţ ne-am unit într-un "Nod gordian",
Sentimente-am cioplit dintr-o şa de pian.

De-aş întoarce ruleta ochii tăi mi-ar fura
O candidă privire şi-n trăsură-aş urca,
Să ating Everestul pasiunii din noi
Când iubirea cuvântă, de păcat suntem goi.

Fir întins ne-am dorit-o, dar e viaţă, nu-i cer,
E şi sare şi miere, e şi bob de piper,
Cuceriţi de chimia plăsmuită rotund
Am trăit alintaţi într-un patos profund.

poezie de Sibiana Mirela Antoche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al şaselea simţământ

Ţi-aduci aminte, oare,
Eram un pom în floare
Privirea m-a scuturat?

Ţi-aduci aminte, oare,
Eram în vânt o floare
Şi mâna ta m-a capturat?

Ţi-aduci aminte, oare,
Că mirosind o floare
Petalele i-ai numărat?

Ţi-aduci aminte, oare,
C-ai auzit o floare
Strigând la cel care-a plecat?

Ţi-aduci aminte, oare,
C-ai rupt cândva o floare
Şi fructul nu i l-a gustat?

poezie de Marius Robu din Visul Stejarului (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Garantai că iubirea ce mi-o porţi este veşnică. Nimic nu e veşnic. Îmi ceri să îţi dau garanţii similare. Nu pot. Atunci te îndoieşti de autenticitatea sentimentului ce ţi-l port. Cum? întrebi, nu ştii dacă ai să mă iubeşti peste un an, peste doi, peste cinci? Nu, nu ştiu. Atunci, nu e dragoste adevărată - te burzuluieşti. Poate afinitate trecătoare. Totul e trecător, draga mea. După o viaţă, prin excelenţă plină de efemer, nu ţi-ai dat seama? Iată de ce nu primesc emfaticul dar, de ce nu concep să iau în primire, nici cu titlu definitiv, nici temporar libertatea ta. Acum se află în mâinile tale şi din ea ţâşneşte dragostea. Să rămână aşa. Nu doresc mai mult.

Dumitru Popescu în Cenuşa din ornic
Adăugat de D.H
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Mai am puţin, renunţ la trupul tău de lut,
La inima Ta de piatră, la ultimul... sărut,
La timpul de demult, la când nu ai mai venit
Şi acum adorm cu tine-n gând ca la ceva sfânt!

Mai am puţin, mă duc să mă îmbăt cu vin
Şi cu un gând nebun că te-am pierdut...
Când eram copil ademenit într-un... sărut
Ce l-am primit ca pe ceva prea... sfânt!

Mai am puţin, şi de am să te uit cândva
Îmi voi face din clipa Ta nemurirea mea,
În vieţile ce vor urma Tu călăuza... mea
Şi singura muză cu ochii verzi de Stea!

Mai am puţin, dintr-o noapte fără vise
În care visul tău mă bântuie mereu
Şi dimineaţa naşte roua peste flori
Tu floarea mea din viaţa ce va urma!

Mai am puţin, dintr-un plâns fără de lacrimi,
În care plânsul e doar al tău pe obrazul meu,
Tu eşti încă lacrima ce arde-n viaţa mea
Şi singura Stea ce îmi straluce-n noaptea grea!

Mai am puţin, în care dorul e doar al tău,
Iar Eu un pustnic pustiit de gândul... meu
În care m-am pierdut o clipă-n sânul tău
Iar timpul nu a vrut să-mi fie, nici el nici Tu!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scriitoarea

În camera cu vedere la partea din faţa casei,
Unde lumina se frânge, iar teii umbroşi ating cu frunzele fereastra,
Fiica mea scrie o poveste.

Mă opresc pe casa scării, ascultând
Prin uşa închisă ţăcănitul maşinii de scris,
Asemănător celui făcut de un lanţ tras peste o copastie.

Deşi tânără, lucrurile adunate
În viaţa ei au un volum mare, iar unele sunt grele:
Îi doresc o călăorie plină de noroc.

Dar acum ea este cea care se opreşte,
Ca şi cum mi-ar respinge atât gândul, cât şi simplitatea acestuia.
Nemişcarea se dilată – şi-n ea

Parcă întrega casă a căzut pe gânduri;
Apoi începe iarăşi să lovească
Literele, pentru a interveni din nou tăcerea.

Îmi amintesc de sturzul care, stupefiat,
S-a pomenit chiar în acea cameră, acum doi ani;
Cum ne-am strecurat înăuntru, am deschis rama geamului

Şi ne-am retras, să nu-l speriem;
Şi cum, pentru o prea lungă jumătate de oră, prin uşa întredeschisă,
Am urmărit lucioasa, sălbatica, întunecata

Şi iradianta creatură
Năpustindu-se către lumină şi căzând mereu ca o mănuşă
Pe duşumeaua dură sau pe birou;

Şi aşteptând apoi, zburlită şi însângerată,
Pentru şansa de a încerca din nou; şi cât de bucuroşi
Am fost când, pe neaşteptate,

S-a înălţat de pe spătarul scaunului,
Şi în zbor planat, direct prin fereastra din dreapta,
A evadat dincolo de marginea acestei lumi.

Întotdeauna, draga mea, totul este o problemă
De viaţă şi de moarte, deşi eu uitasem asta. Îţi doresc
Ceea ce ţi-am dorit şi mai înainte, dar mai apăsat.

poezie de Richard Wilbur, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!