Momeală

Acostat la colţ de stradă
De doi tuciurii voinici
Mi-am dat repede seama
Că nu sunt de pe aici.

Au vorbit de un ajutor
Pentru noi, de vârsta a treia
De la Marco Bella din Ardeal
Naiv, le-am agreat ideea!

Aveau cu ei un pachet
După spuse, un televizor,
Fiind greu şi eu nu pot
Şi-au oferit sprijinul lor.

Le-am spus până la bloc
Încolo nu se mai poate
Şi nu le-a plăcut deloc,
Începând să-şi dea la coate.

Am pus CIF-ul şi am intrat;
Ei peste mine, grămadă.
Dacă am văzut, am strigat
Vecinilor, să mă vadă.

A ieşit repede un moşulică
Cu bâta şi s-a răstit pe ei,
Spunându-le că nu le e frică,
Neam de hoţi şi derbedei!

Văzând că nu ţine poanta
Au fugit pe scară întinşi,
Moşul le-a urat soarta
La puşcărie să stea închişi.

Nici eu nu m-am lăsat
Spunându-le să muncească,
Să se lase de furat,
Dar Pusta, să n-o ocolească!

poezie de Dumitru Matei din Clepsidra vieţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Geamie

După o baie înviorătoare
La Mamaia cea de vis
M-am sfătuit cu Mihaela
Să vizităm şi vechiul Tomis.

În grabă am plecat
Lăsând plaja arhiplină
Ajunşi la marele exilat
Satisfacţia a fost deplină.

După vizită şi resemnare,
Evocând al său trecut,
Ne-a apărut în zare
Un edificiu cunoscut.

Ne-am dat seama că-i geamie
Lăcaş islamic de cult
Şi unanimi în părere
La vizită am trecut.

Bucuria a fost mare,
Văzând un turn înalt
Era Minaretul în care
Veneau, muedinii la rugat.

De servici, două doamne
O turcoaică şi o tătară,
Pe cap purtau marame
Şi nu voal ca'n altă ţară.

Ne-au dat albume, pliante
Şi o carte despre neam,
Toate fiind interesante,
Spunând şi de Ramadam.

Le-am întrebat de Mahomed
Mirate s-au uitat la mine
Spunându-mi că le e Profet
Şi a islamizat o lume.

Le-am luat vorba şi le-am zis
C-am văzut moschei multe
Prin Alger, Rabat, Tunis
Şi muedini citind versete.

Din Coranul lor cel Sfânt
Cu credinţă şi supunere
Şi respectând al lor cult,
Fără vorbe, sau murmure.

Ne-am îndreptat spre Minaret
Luând scara la escaladat
Am urcat treptele încet,
Peste o sută am numărat.

Şi ajuns sus la culme,
Am stat şi m-am odihnit
De unde am văzut o lume
Şi tot ce s-a înfăptuit.

M-am gândit la muedini
Urcând treptele zi şi noapte
Să cheme pe beduini
Citind din Coran versete.

Am coborât apoi din turn
Fiind întrebat de islamiste
Cum am putut să ajung
Când ai tineri cad pe piste.

Le-am spus să ai credinţă,
Să fii cinstit şi cumpătat,
Prin rugăciuni şi căinţă
De Allah eşti binecuvântat!

Mirate cele două fidele
De ceea ce am enunţat
M-au aprobat cu plăcere,
Şi viaţă lungă mi-au urat!

poezie de Dumitru Matei din Clepsidra vieţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elefantul şi rinocerul

Elefantul şi un rinocer,
Având dureri reumatismale,
Să le fie de ajutor,
Au optat, băile termale.

Şi-au mers prin junglă,
După lacul cu nămol.
Găsit, n-au mai stat de vorbă
Şi s-au aruncat în el.

Mulţumiţi de piscină
Cu apă caldă şi nămol,
Aveau încrederea deplină
Că le va fi bine în viitor.

Pachidermul îşi freacă piciorul
Cu trompa, fiindu-i uşor,
Văzându-l însă rinocerul
I-a oferit repede ajutor.

- Stăpâne, te masez eu,
Aşa cum am mai făcut,
Iar dacă îţi este rău,
O uăm de la început.

A trecut repede la treabă
Cu cornul lui ascuţit
Care l-a înfipt în talpă,
Apa toată s-a roşit.

A ţipat şi i-a spus
Ce rău mare i-a făcut.
Leşinat, aproape dus
S-a pus pe oblojit.

După un timp şi-a revenit
Şi a început să-i vorbească,
L-a certat şi s-a răstit
Pentru fapta-i nebunească.

- N-ai vrut să-mi pansezi piciorul
Cu apă, ierburi şi nămol.
Te-ai pus, hoţule, cu cornul,
Crezând că mă omori.

Să-mi iei dintele al mare
Să-l vinzi la bijuterii,
Fugi, că nu eşti în stare
Şi să te laşi de prostii!

Fildeşul e pentru împăraţi
Şi marii latifundiari,
Pentru regi încoronaţi,
Ori bancherii mari.

Ce-ai crezut tu, stârpitură,
Că-ţi acord prietenie
Îţi trag eu o tăvălitură,
Ca să uiţi de duşmănie.

L-a luat la tăvălit
Printre aborii de eucalipt.
Lovit bine, a fugit
Cu cornul sângerând şi frânt.

poezie de Dumitru Matei din Clepsidra vieţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am numărat fericirea

N-am numărat niciodată paşii pe care i-am făcut
Pe calea către Puritate...
Şi nu ştiu dacă vor fi fost suficienţi!
Dar am avut grijă ca, fiecare din ei să ocolească noroiul!
Nici numărul treptelor pe care le-am urcat
Pentru adorarea Supremaţiei, nu m-a interesat...
E posibil, să nu fi zăbovit, îndeajuns!
Dar ştiu că, pe fiecare din ele, am lăsat o fărâmă din mine!

N-am numărat niciodată slovele pe care le-am găsit
În căutarea Luminii...
Probabil, nu voi ajunge niciodată la înţelepţire!
Dar ştiu precis că, niciun gând nu mi-a rămas în întuneric!
Nici vorbelor pe care le voi fi rostit
În contul Frumuseţii nu le voi fi ţinut seama...
Poate le-am spus de prea puţine ori!
Dar ştiu că, pe cele mai bune, nu le-am rostit încă!

N-am numărat niciodată zâmbetele pe care le-am dăruit
Pentru împlinirea iubirii...
Unele nu vor fi fost reuşite, din cauza propriei dureri!
Dar ştiu că, pe cele mai convingătoare, nu le-am dăruit, încă!
Nici drumurile pe care le voi fi străbătut
De dragul Dreptăţii şi Binelui, nu le voi fi memorat...
Poate voi fi mers prea repede, ori prea încet!
Dar pe ultimul, musai să alerg, ca să ajung la timp!

N-am numărat niciodată răsăriturile, dimineţile, amiezile
Din călătoria mea pe Pământ...
Sigur, am irosit mult mai multe decât am putut agonisi!
Dar vreau ca, apusul să mă găsească în tumultul trudei!
Nici de numărul zilelor în care am îngenunchiat
Pentru a mulţumi Fericirii, nu m-am învrednicit...
Poate Spaţiul şi Timpul nu-mi vor fi fost îndeajuns!
Dar în fiece noapte slăvesc cerul, dăruit de Tatăl Însuşi!

poezie de Iulia Mirancea (18 iulie 2014)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moş Nicolae (poezie pentru copii)

De pe dealuri şi coclaie,
Vine Moşul Nicolae,
Cu-n sac mare încărcat,
Cu daruri de neuitat.
Iar jordiţele bronzate,
Ascunse bine la spate,
Spre cei răi sunt îndreptate.

Noi cizmele le-am spălat
Şi cu cremă le-am fardat,
Lângă geam le-am aşezat.
Moşule! Mult aşteptat,
Poezii am învăţat,
Părinţii i-am ascultat...
La treabă i-am ajutat.

Moşul după o zăbavă,
Pleacă vesel, împăcat,
Fiindcă daruri minunate,
Copiilor le-a lăsat,
Ca în fiecare an,
Când toţi îl pândesc la geam.
Primul Moş darnic din an.

poezie pentru copii de Valeria Mahok (noiembrie 2011)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce nu a venit Moş Nicolae la mine...

Am fost copil? Eu nu-mi aduc aminte
N-aveam ghetuţe pentru Moşul Nic
Şi eram dintre toţi cea mai cuminte,
Dar, Moşul, mie, nu mi-a dat nimic.

Nici nu l-am aşteptat vreodată-n seară,
Nici dimineaţa nu l-am aşteptat.
Ştiam că pe la noi n-o să apară,
Sătul de-al mamei permanent oftat.

Doar se oprea la uşa încuiată,
Dar nicio bucurie n-auzea.
Doar lacrima măicuţei blestemată
Pe pragul ros de carii tremura.

''Aici nu sunt copii, plec mai departe,
Că de-ar fi fost, aş fi ştiut precis''.
Aşa gândea Moş Nicolae-n noapte
Eu l-am văzut pe Moşul, doar în vis.

Venea cu haine şi cu ciocolată
(Din vis nu aş fi vrut să mă trezesc)
Fiind copil, eu, gustul, niciodată
Nu l-am simţit şi poate că greşesc,

Acum, când mai ascund câte-o bomboană
Şi ca o hoaţă mă desfăt cu ea.
Dar am rămas de-atunci cu-această toană,
Doar mamei, de-aş avea-o,-acum, i-aş da.

Nici azi n-aştept, să-mi vină pe la poartă-
E linişte în casă ca şi-atunci.
Copilul trist din mine mai aşteaptă...
-Moş Nicolae-n mine să arunci

Cu anii ce s-au dus pe negândite,
Aşa, ca o părere au plecat.
La uşă sunt ghetuţe lustruite,
Pe care necopilul le-a lăsat...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi se pare că fetele tinere ar trebui să-şi vadă de vârsta lor. Asta cu operaţiile, hai să ne punem de astea, de astea... poate e prea devreme pentru unele. Ar trebui să se bucure de ce le-a dat Dumnezeu şi mai ales să-şi trăiască adolescenţa, pentru că adolescenţa, după părerea mea, e cea mai frumoasă perioadă din viaţa unui om.

citat din Ştefan Bănică Jr.
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

URSITA

Mi-am strigat
Răsăritul
din cristalul
ultimului fulg de nea,
căzut într-o dimineaţă
pe apusul iernii,
pentru a-şi găsi,
mai repede,
Îngerul meu
păzitor,
loc de înflorire.
Amuţiseră
ursitoarele,
neînţelegând
cum, cel
căruia-i hărăziseră,
în secret,
suliţa
Sfântului Gheorghe,
le sfidase
cu sunetul
unei metafore.
Şi erau gata
să-mi lase destinul
fără ţintă,
când
Îngerul
le-a spus
că voi fi,
cum au vrut ele:
un oştean.
Dar cu platoşă
din flori de măr,
hărăzit
să ucid,
cu tăişul versului,
Ura,
înviată
după moartea
celui de-al treisprezecelea
Apostol,
care mi-a lăsat
numele.

poezie de Pavel Lică din Ecouri din lumină
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ursita

Mi-am strigat
Răsăritul
din cristalul
ultimului fulg de nea,
căzut într-o dimineaţă
pe apusul iernii,
pentru a-şi găsi,
mai repede,
Îngerul meu
păzitor,
loc de înflorire.
Amuţiseră
ursitoarele,
neînţelegând
cum, cel
căruia-i hărăziseră,
în secret,
suliţa
Sfântului Gheorghe,
le sfidase
cu sunetul
unei metafore.
Şi erau gata
să-mi lase destinul
fără ţintă,
când
Îngerul
le-a spus
că voi fi,
cum au vrut ele:
un oştean.
Dar cu platoşă
din flori de măr,
hărăzit
să ucid,
cu tăişul versului,
Ura,
înviată
după moartea
celui de-al treisprezecelea
Apostol,
care mi-a lăsat
numele.

poezie de Pavel Lică din Ecouri din lumină
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăcomia

Un bunic, adus de ani,
Şi-un nepot, drumeţi prin sat,
Au găsit un sac cu bani
Lângă un podeţ lăsat.

Iar nepotul – ce să vezi? –
Spuse: – Azi m-am pricopsit!
Şi luând sacul cu monezi
Vru să plece fericit.

Dar bunicul îi grăi:
– Dacă i-am găsit în drum,
Banii, cred, s-ar cuveni,
Să-i înapoiem acum.

– Nu mă învoiesc deloc,
Vreau să fiu de azi bogat!
Spuse tânărul cu foc
Şi de-a dreptul supărat.

Nu-i răspunse-atunci nimic
Bunicuţul, şi mergând
Abătut, lângă voinic,
Văzu caii nechezând.

Iar o poteră din sat
Îi opreşte pe cei doi:
– Cine sacul l-a furat
Să-l dea iute înapoi!

Tânărul zise spăşit
Bunicuţului îndat':
– Pentru banii ce-am găsit
De belea noi doi am dat.

– De belea ai dat doar tu,
Spuse moşul, nu-i aşa?
Lecţie se pare-ţi fu
Însăşi lăcomia ta.

poezie pentru copii de Lidia Batali din Măgarul în piele de leu (ianuarie 2012)
Adăugat de Lidia Batali
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi si soapte

Cândva am zărit un înger plângând
cu şuvoaie puternice de lacrimi.
De-atâta umezeală înmuguriseră curcubee
între ochii lui şi ţărâna pe care căzuse.

De ce atâtea lacrimi?
Mi-am pierdut aripile- a răspuns,
deşi i se desfăşurau din umeri
pline de un alb moale-luminos.
Le-am sărutat uşor dar fierbinte.
Le-am descris frumuseţea şi forma.
Am dat nume fiecărui fulg şi i l-am şoptit.

Nu mai ştiu după cât timp
îngerul s-a ridicat râzând.
A deschis aripile,
le-a încordat
şi a zburat
departe...

Insignifiant si invizibil
nu mai pot acum, nici măcar, să ating
zdrenţele ce-mi atârnă pe spate.

Pentru ce atâtea şoapte!

poezie de Aniela Ungureanu
Adăugat de Roxanna Tudor
Comentează! | Votează! | Copiază!

Văzând la televizor că în valul al IV-lea al pandemiei de COVID-19 mor zilnic peste 400 de români, o bătrână de 85 de ani s-a prezentat în sfârşit la un centru de vaccinare. Întrebată de ce nu s-a vaccinat până acum, bătrâna a spus că îi e frică să se vaccineze pentru că a auzit-o la televizor pe Şoşoacă Iovanovici că rămâne sterilă până la a 3-a generaţie...

aforism de George Budoi din Sănătatea şi boala în aforisme, epigrame, pamflete şi satire (25 octombrie 2021)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu de ce

Nu ştiu de ce viaţa, nu ţine mai mult,
Nu ştiu de ce aţa, repede s-a rupt.
Nu ştiu de ce visul, de-a trăi mai mult,
Invocă Paradisul, ce nu l-am văzut.
Nu ştiu de ce iubirea, prea repede dispare,
de ce omenirea, duşmănie are.
Nu ştiu de ce iubirea, apare doar în doi,
Nu ştiu de ce menirea, prea scurtă-i pentru noi.
Nu ştiu de ce teama, de lumea neştiută,
Atunci când trecem vama, toţi oamenii o uită.
Nu ştiu de ce, dar cred, că pot trăi de două ori.
În destinul meu mai cred, că pot muri de multe ori.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă întrebi cum am devenit nebun. S-a întâmplat astfel: Într-o zi, m-am trezit dintr-un somn adânc şi am realizat că toate măştile mele au fost furate. Şapte măşti pe care le-am purtat în şapte vieţi. M-am panicat şi am început să alerg pe străzi strigând: Hoţii, hoţii, blestemaţii de hoţi!!! Oamenii râdeau de mine şi unii se ascundeau în case de frică. Când am ajuns în piaţă, un tânăr ce stătea pe un acoperiş, a strigat: Uitaţi-vă la nebun! M-am uitat să îl văd mai bine şi în acel moment, soarele mi-a sărutat faţa dezgolită de măşti pentru prima oară. Şi pentru prima oară sufletul meu a fost aprins de iubirea soarelui şi nu mi-am mai dorit să port măşti niciodată. Ca într-o transă, am strigat: "Binecuvântaţi, binecuvântaţi să fie hoţii care mi-au furat măştile. Astfel, am devenit un om nebun."

citat clasic din Khalil Gibran
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Carusel (în loc de prolog)

Imprudent am pus culorile în morişcă
Şi le-am învârtit,
Le-am învârtit până la alb.
S-au dus de-a valma anii,
Amintirile, visele
Într-un tărâm de o culoare fără culoare.
Am vrut să mă opresc puţin, să strig la ele,
Dar şi strigătul s-a oprit în cascadă.
Torentul mi-a luat cuvintele neauzite
Şi le-a târât în marele infinit al mişcării.
O pălărie de paie, uitată la cişmea,
Şi plânsul meu de-acasă, s-au învârtit până la alb.
Un ghiozdan cu manuale,
În timp ce căscam gura la vitrină,
Şterpelit de cineva, s-a învârtit până la alb.
Vecinul bătut cu varga, la gardul cu sârmă ghimpată,
De soţia lui geloasă,
S-a învârtit până la alb.
Întâia senzaţie de înot şi întâia probă de înec
La ştrandul Bivol, s-au învârtit până la alb.
Rândunica mirosind a ploaie, şi albina a fagure,
Ticăind în palmă,
S-a învârtit până la alb.
Hei, carusel, cu căişori de lemn în horă,
Prinde mai repede,
Mai repede ceea ce se perindă.
Literele ce le-am citit la Democrit, în tinereţe,
Şi scenele văzute în dramele lui Shakespeare,
Amestecă-le într-o panoramă de umbre.
Palide umbre au rămas toţi anii mei,
Şi acelea abia înţelese de mine însumi.
Am alergat să desprind adevărul de minciună,
Fără să ştiu că ele dorm împreună,
Şi numai când se scoală din pat,
Observă că sunt personaje diferite.
Urneşte-te, carusel, încă o dată,
Memoria mea cu greu mai reţine ceva,
Cum nu mai reţine nimic floarea-soarelui
De lângă drum,
Bătută de arşiţe şi ploi,
Sprijinindu-se în cârja ei subţirică
Şi cu dinţii seminţelor căzuţi în pământ.

poezie clasică de George Meniuc (1986)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Shakespeare

Shakespeare a creat lumea în şapte zile.

În prima zi a făcut cerul, munţii şi prăpăstiile sufleteşti.
În ziua a doua a făcut râurile, mările, oceanele
Şi celelalte sentimente ­
Şi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar, lui Antoniu, Cleopatrei şi Ofeliei,
Lui Othello şi altora,
Să le stăpânească, ei şi urmaşii lor,
În vecii vecilor.
În ziua a treia a strâns toţi oamenii
Şi i-a învăţat gusturile:
Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,
Gustul geloziei, al gloriei şi aşa mai departe,
Până s-au terminat toate gusturile.

Atunci au sosit si nişte indivizi care întârziaseră.
Creatorul i-a mângâiat pe cap cu compătimire,
Şi le-a spus că nu trebuie decât să se facă
Critici literari
Şi să-i conteste opera.
Ziua a patra şi a cincea le-a rezervat râsului.
A dat drumul clovnilor
Să facă tumbe,
Şi i-a lăsat pe regi, pe împăraţi
Şi pe alţi nefericiţi să se distreze.
În ziua a şasea a rezolvat unele probleme administrative:
A pus la cale o furtună,
Şi l-a învăţat pe regele Lear
Cum trebuie să poarte coroană de paie.
Mai rămăseseră câteva deşeuri de la facerea lumii
Şi l-a creat pe Richard al III-lea.
În ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut.
Directorii de teatru şi umpluseră pământul cu afişe,
Şi Shakespeare s-a gândit că după atâta trudă
Ar merita să vadă şi el un spectacol.
Dar mai întâi, fiindcă era peste măsură de istovit,
S-a dus să moară puţin.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascuns...

mi-am ascuns durerile într-o lacrimă
şi am lăsat-o tulbure să cadă,
să pot zâmbi c-o floare într-o palmă,
să pot să văd ce ochii vor să vadă

mi-am ascuns visele în cele gânduri,
pe care nu le-am prins trăite,
pe care le-am strivit cu atâtea cârduri,
de zburătoare, toate părăsite

mi-am ascuns cuvintele după tăceri
şi le-am muţit cu mine de-odată,
cuvintele care nerostite ieri,
acum revin şi nu-mi spun că mă iartă

mi-am ascuns ochii sub greoaie gene,
i-am ascuns de mine şi de tine
şi-acum chiar dacă vor să mai lumine,
n-au străluciri de ieri, au cenuşiu de mâine

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul, ursul şi viţelul

Odată-am fost în pădure,
Şi în lujerii de mure
Mormăia ursul Mor-Mor,
Parcă cerea ajutor.
Printre puieţii de brazi,
Mi-am făcut puţin curaj.
De urs m-am apropiat
Să văd ce s-a întâmplat.
Pasămite, lângă el
Gemea din greu un viţel.
Am rămas stupefiat,
Să văd că nu l-a mâncat!
Ursu-l mâgâia pe cap,
Eu nu ştiam ce să fac.
Nu-mi venea de loc a crede
Că în iarba multă, verde,
Împreun-au petrecut o noapte,
Şi-a scăpat viţelul de moarte.
Mă apropii. Mâna-ntind,
Mi-era frică să-l ating.
Văzând că ursu-i bucuros,
Pe spate eu l-am întors.
Am văzut că nu mai are,
Decât numai trei picioare.
Prin pădure, rătăcit,
Mistreţii l-au hăcuit.
De colţii lor l-a scăpat
Chiar Moş Martin, supărat.
Pe misreţi i-a alungat,
Apoi viţelul l-a luat,
În pădure l-a ascuns,
Unde lupii n-au pătruns.
A stat noaptea lângă el,
L-a oblojit fel de fel.
Iar când s-a luminat,
După ajutor ursu-a strigat.
Viţeluşul gemea greu.
Vroia să-l îngrijesc şi eu.
Cămaşa mi-am spintecat,
Picioruşul i-am legat,
Şi primul ajutor i-am dat.
Apoi, ursul m-a ajutat
Să îl duc până în sat.
Sătenii când m-au văzut
Au crezut că sunt pierdut.
Cum e posibil să vin
Alături de Moş Martin!
Ba, să cărăm şi-n spinare,
Amândoi, o arătare.
Lângă oamenii miraţi
Stăteau alături trei fraţi
Moş Martin şi cu viţelul
Şi eu, omul, doctorelul.

Morala:
Şi fiarele au, se pare,
Câteodată suflet mare.
Iar noi trebuie să ştim,
Cum şi când le preţuim.

fabulă de Dumitru Delcă (20 august 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o oală de pământ

Ieri am îngropat un gând
Într-o oală de pământ
Şi-am mai pus, aşa-ntr-o doară
Şi un bob de lăcrămioară.

Le-am dat apă, le-am vorbit,
Până când au răsărit:
Gând curat, ce floare rară!
Dar... uscată lăcrămioară!

Ce-am greşit de nu s-a prins
Decât gândul? Şi s-a stins
Floare albă, minunată?
N-o să aflu niciodată!

Floare veştedă şi gând,
Într-o oală de pământ.

poezie de Mihail Mataringa
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus Hristos: Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.

replici din Sfânta Evanghelie după Ioan, Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii. - 17:6-26 de Sfântul Ioan Evanghelistul
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

ţigăncuşele

Două ţigăncuşe brune
Se-arătau dispuse-n grabă
Să le dau, special, anume,
Prin curte ceva de treabă.

Una chipeşă-ndrăzneaţă,
M-a luat peste picior:
"Sunt cam tuciuriu la faţă
Nu-s cumva din neamul lor?"

Era să zic o prostie,
Mă cuprinse puţin jena,
I-am răspuns că nu se ştie
De unde provine gena.

M-au rugat, de sunt om bun,
Să le fac o cafeluţă,
Lângă ea, de pot, să pun
Câte-o ţigare finuţă.

Lungindu-se-n protocoale
Timpul se scurgea în grabă.
Le-am spus-o fără ocoale:
"Hai, să ne-nhămăm la treabă!".

Le-am dat scule în dotare,
Le-am pus să strângă gunoiul,
Să grebleze, după care
Să-mi prăşească usturoiul.

Vorbind doar pe limba lor
Păreau că-s puse pe sfadă
Şi prăşind, buşind de zor,
A ieşit sapa din coadă.

Pun*te neică şi repară,
Mi-am găsit-o, ce să zic,
Timpul, grabnic, iute zboară,
Nu s-a făcut mai nimic.

Dac-atâta au putut,
Nu-s mulţumit, n-am ce face!
Le-am plătit cât mi-au cerut
Numai să mă lase-n pace.

Hotărât, către soţie
Îi spusei ce gânduri am:
"Să-mi fie bine şi mie
De mâine mă fac ţigan!".

Râdeau vesele din fire,
Viaţa-i fericită, roză.
Să-mi rămână amintire
Am făcut cu ele-o poză.

pamflet de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!