Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Nichita Stănescu

A treia elegie

Contemplare, criză de timp și iar contemplare

I.
Contemplare

Dacă te trezești,
iată până unde se poate ajunge:
Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru
ca un tunel, privirea
se face una cu tine.
Iată până unde poate ajunge
privirea, dacă se trezește:
Deodată devine goală, aidoma
unei țevi de plumb prin care
numai albastrul călătorește.
Iată până unde poate ajunge
albastrul treaz:
Deodată devine gol pe dinlăuntru
ca o arteră fără sânge
prin care peisajele curgătoare ale somnului
se văd.

II.
Criză de timp

O, scurtă tristețe, insectă verzuie,
voi, blânde ouă, locuind un miez de meteor
spart; și de pălmile mele acoperite,
ca să renască un cu totul alt decor.
Camera se revarsă prin ferestre
și eu nu o mai pot reține în ochii deschiși.
Război de îngeri albaștri, cu lănci curentate,
mi se petrece-n iriși.
Mă amestec cu obiectele până la sânge,
ca să le opresc din pornire,
dar ele izbesc pervazurile și curg mai departe
spre o altă orânduire.
O, scurtă tristețe, rămâne
de jur împrejur o sferă de vid!
Stau în centrul ei și unul câte unul
ochii din frunte, din tâmplă, din degete
mi se deschid.

III.
Contemplare

Deodată aerul urlă...
Își scutură păsările în spinarea mea
și ele mi se înfig în umeri, în șiră,
ocupă totul și nu mai au unde sta.
În spinarea păsărilor mari
se-nfig celelalte.
Frânghii zbătătoare le târăsc,
acvatice plante.
Nici nu mai pot sta drept,
ci doborât, peste pietre fluorescente,
mă țin cu brațele de stâlpul unui pod
arcuit peste ape inexistente.
Fluviu de păsări înfipte
cu pliscurile una-ntr-alta se agită,
din spinare mi se revarsă
spre o mare-nghețată neînnegrită.
Fluviu de păsări murind,
pe care vor lansa bărci ascuțite
barbarii, migrând mereu spre ținuturi
nordice și nelocuite.

IV.
Criză de timp

Ca și cum s-ar sparge un mormânt
și-ar curge pe fluviu
tot misterul lui...
Dar mai degrabă,
ea, privirea, ne ține
la un capăt al ei fructificați.
Suge din noi cât poate
părând a ne-arăta
îngerii copacilor și ai
celorlalte priveliști.
Copacii ne văd pe noi,
iar nu noi pe ei.
Ca și cum s-ar sparge o frunză
și-ar curge din ea
o gârlă de ochi verzi.
Suntem fructificați. Atârnăm
de capătul unei priviri
care ne suge.

V.
Contemplare

Se arăta fulgerător o lume
mai repede chiar decât timpul literei A.
eu știam atât: că ea există,
deși văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.
Recădeam în starea de om
atât de iute, că mă loveam
de propriul meu trup, cu durere,
mirându-mă foarte că-l am.
Îmi lungeam sufletul într-o parte și-ntr-alta,
ca să-mi umplu țevile brațelor cu el.
La fel și globul de peste umeri
și celelalte-nfățișări la fel.
Astfel mă încordam să-mi aduc aminte
lumea pe care-am înțeles-o fulgerător,
și care m-a pedepsit zvărlindu-mă-n trupul
acesta, lent vorbitor.
Dar nu-mi puteam aminti nimic.
Doar atât – că am atins
pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,
care, știindu-mă, m-au respins.
Gravitație a inimii mele,
toate-nțelesurile rechemându-le
mereu înapoi. Chiar și pe tine,
rob al magneților, gândule.

poezie clasică de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 5 aprilie 2018.
Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Citate similare

Nichita Stănescu

Și poate de aceea...

Și poate de aceea, că nu suntem metalici
și nici încetiniți, și nici lemnoși,-
de aceea poate, când cocoșii galici
se bat cu penele-nfoiate și frumoși,-
noi ridicăm din noi, un glob de gând spre vid
și-l sprijinim în pălmi, deasupra, sus,
și soarele se alungește spre el și își deschid
încă ceva din ele
luminile de nespus.

și se curbează câmpul supt, spre globul
acesta, doritor,
și viitorul își întinse leneș lobul
înspre prezent, rupându-se din viitor

De-aceea poate apărăm mai palizi,
și-n largi mișcări orizontale, de înot,
un glob de gând întindem, tot și tot
mai sus, spre sorii candizi...

până se lipesc de el bucăți de cer albastre
și-aterizate păsări, cu umbrele zburând,
și relieful viu al trupurilor noastre
devine relieful acestui glob de gând.

poezie clasică de din Roșu vertical (1967)
Adăugat de Roxxy306Semnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 4 iunie 2017.
Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Nichita Stănescu

Enghidu

A murit Enghidu, prietenul meu,
care ucise cu mine lei.
(din poemul Ghilgameș)

I

Privește-ți mâinile și bucură-te, căci ele sunt absurde,
Și picioarele privește-ți-le, seara, drept cum stai,
Atârnând spre lună.
Poate sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
Dar și aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ți încap în ochi,
Ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
Ca să-ți încap în gură.
Pipăie-ți urechea și râzi și miră-te că poți pipăi.
Pe mine însumi dor, în scurtă trecere.
Mi-am întins privirea și ea a întâlnit un copac,
Și el a fost!
Umerii privește-mi-i, și spune-ți sunt cei mai
Puternici pe care i-ai văzut, după iarbă și bivoli,
Căci fără pricină sunt așa.
Cu ei mut depărtarea, ca pe un sac de piele
La moara de vânt.

De-aceea când ard în străfundul ochilor
Niciodată atinsele de mine lumini,
Suava durere albastra-mi întind peste creștet,
Să-mi țină loc de cer.
Și dacă mă dor pe mine însumi, cu râuri,
Cu pietre, cu o dungă de mare,
Atât cât să-mi fie toate un pat,
Totdeauna neîncăpător gândului meu
În veșnică creștere, o, n-am să știu că și tu
Te dori pe tine asemeni, și nu eu sunt acela
Cu care vorbesc!

II

Ca să fie ceva între noi, altcineva - sau eu
Însumi - am botezat ceea ce eu însumi făcusem,
Rănindu-,
Mereu împuținându-, mereu murind,
Cu vorbe de buzele mele spuse.
Și pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
Tot fără pricină, ori numai pentru așa mi-au
Surâs buzele.
Te-ntreb, oare tu, dacă asemenea ai spus, surâzând,
Cărei alte dureri ai spus astfel?
Desigur, înălțimea pe care-am azvârlit-o din ochi,
Ca pe o suliță fără întoarcere,
Tu altcum ai mângâiat-o, pentru mâinile tale,
Gemene cu ale mele, sunt absurde, și-ar trebui
ne bucurăm de aceste cuvinte trecând
De pe o gură pe alta ca un rău nevăzut,
Căci ele nu există.
O, prietene, cum este albastrul tău?

III

Joc de treceri, mai iuți, mai încete,
Pentru ochiul meu odată cu mine creându-i pe
Arbori, pietrele și râul,
Deasupra mai încetului meu trup
Atârnându-se de gând, asemenea caprelor, seara,
De funie.
Timpul, el singur peste tot, eu însumi,
Și după aceea.

IV

Și când toate se șterg, ca într-o scoică mările,
Nimic nemaifiind, decât în ochii celor
Ce nu sunt, trecerea durerii în trecerile
Timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
Eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia
Nu există.
Ceea ce e unic el însuși se doare pe sine, măsurând ca la toance,
În munți, trecerea timpului,
Știindu-se singur,
Schimbând cu jur-împrejurul lui nume de lucruri.

V

Ceea ce nu e fără de margini este,
Pretutindenea călătorește, pete mari întâlnind
Cărora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
Mi le soarbe până la genunchi, colțul inimii
Mi-l izbește, pe gură îmi dansează.
Ceea ce nu e fără de Timp este, ca amintirea.
E asemenea văzului mâinilor, asemenea
Auzului ochilor.

VI

Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating,
Stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
Fiecare umbră pe care o arunc peste nisip,
Sufletul mai puțin mi-l rămâne, gândul
Mai lung mi-l întinde; fiecare lucru
Îl privesc cum aș privi moartea, rareori
Uit aceasta, și-atunci, din nimic fac dansuri
Și cântece, împuținându-mă și smulgându-mi
Bătaia tâmplelor, ca să fac din ea coroane de mirt.

VII

Ieși din cort, prietene, stăm față în față,
Privindu-ne, tăcem împreună, mereu întrebându-ne
În sine celălalt dacă e,
Și cum pe sine însuși se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
De undeva stârnite, spre altundeva.

poezie celebră de din Dreptul la timp
Adăugat de Enache AndreiaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 24 aprilie 2016.
Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Povesti

Deschid pumnii și poveștile o iau la goană, fericite și libere.
Deschid ochii și din mijlocul lor îmi zâmbești tu.
Parcă erai mai aproape, îmi zic.
Sunt prea obosită să-mi aduc acasă poveștile.
Nici până la tine nu pot ajunge și-ți fac semn,
un semn discret cu arătătorul de la mâna dreaptă.
Mi se pare că-l vezi, pentru o clipă am chiar certitudinea
că te-ai desprins de tine, că mă cauți, urmărești.
Apoi aud ca prin vis cum îmi spui poveștile mele sunt încă tinere,
nu le poți lăsa singure,
altfel, ce fel de paznic ai fi?
Îți dau dreptate. Ușa
se închide simplu în urma mea.
Sau poate ai suflat tu?
Poate aperi și pe mine?
Nu înțeleg nimic. Nu înțeleg
Nici de unde a căzut peste lume atâta neînțelegere.

N-ar fi trebuit să deschid pumnul, îmi zic.

Undeva se aude un ceas.
Tac.

poezie de
Adăugat de Rodica MunteaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Descartes

În ce fel roșim adesea când suntem triști. Se întâmplă adesea să nu pălim când suntem triști, ci dimpotrivă, să ne înroșim. Faptul acesta trebuie atribuit celorlalte pasiuni care se asociază cu tristețea, cum sunt iubirea sau dorința, iar uneori și ura. Căci aceste pasiuni, încălzind sau agitând sângele, care vine din ficat, din intestine și din alte părți interne, împing sângele spre inimă și de acolo, prin artera cea mare, spre venele feței, fără ca tristețea, care strânge din toate părțile orificiile inimii, poată împiedica aceasta. Dar, chiar dacă este moderată, tristețea împiedică lesne sângele ajuns în venele feței coboare spre inimă, în timp ce iubirea, dorința sau ura împing spre față alt sânge din părțile interioare. Iată, pentru ce acest sânge, fiind oprit în jurul feței o face roșie, deoarece culoarea sângelui este cu atât mai vizibilă cu cât el curge mai puțin repede, precum și fiindcă astfel se poate aduna în venele feței mai mult ca atunci când orificiile inimii sunt mai deschise, lucru care se întâmplă mai ales când ne este rușine, aceasta fiind compusă din iubire de sine și dintr-o dorință puternică de a evita dezonoarea, ceea ce face ca sângele din părțile interne vine spre inimă, iar apoi prin artere spre față.

citat clasic din
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAcest citat a fost selectat Citatul zilei pe 18 septembrie 2016.
Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba franceză. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la Fr.Citatepedia.net. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.

A doua elegie

Orice înger e înspăimântător. Și totuși, vai mie,
vă invoc pe voi toți, păsări aproape ucigătoare
ale sufletului, și știu cum sunteți.
Unde sunt vremurile lui Tobie, când unul din cei mai strălucitori stătea în pragul ușii rustice,
puțin travestit, cum se cuvine la drum, și nu așa de cumplit,
(un tânăr și el uitându-se curios la celălalt tânăr). Dacă arhanghelul acum ar ieși,
primejdios dintre stele, numai c-un pas, în jos, către noi,
cutremurător ne-ar bătea inima. Cine sunteți?

Fericiți ai vremii dintâi, răsfățați ai Firii,
trăsături din înalt, creste din zori
ale oricărei creații, polen al înfloritei dumnezeiri,
articulații de lumină, trecători, trepte, tronuri,
spații formate din esențe, scuturi de dragoste, tumulturi
ale simțirii în extaz furtunos și, deodată, numai
oglinzi care răspândesc din belșug propria lor frumusețe
ca s-o creeze din nou în propriile lor fețe.

Noi tot ce simțim împrăștiem; ah, noi
ne exalăm și pierim; din văpaie-n văpaie
dăm tot mai slabă mireasmă. Ne spune cineva:
da, îmi intri în sânge, camera asta, primăvara
se umplu de tine... Zadarnic însă, nu ne poate păstra,
dispărem în el și în preajma lui. Dar ei, care-s frumoși,
o! cine poate să-i păstreze? Necontenit pe fața lor
aparența se-nalță și piere. Ca roua dimineața, din iarbă,
ce-i al nostru se ridică din noi, precum căldura dintr-o
mâncare fierbinte. O! zâmbet, încotro? Și privirea care se-nalță:
nou și cald val care zvâcnește din inim㠖;
vai mie: totuși, aceasta suntem. Universul în care
ne mistuim păstrează mireasma noastră? Îngerii oare
nu iau într-adevăr decât ce este al lor, propriul lor suflu,
sau, poate, uneori, ca din greșeală, ceva din ce suntem
se află în suflul lor? Suntem noi oare amestecați
în trăsăturile lor măcar atâta cât nelămurirea
pe fețele femeilor însărcinate? Ei nici nu știu aceasta
în vâltoarea-ntoarcerii în ei înșiși. (Cum ar putea s-o știe?)

Îndrăgostiții, dacă ar înțelege, ar putea vorbească
ciudat în aerul nopții. Fiindcă se pare că totul
ne ascunde. Uite, copacii, există; casele
în care locuim au rămas aceleași. Numai noi
trecem pe lângă toate ca un schimb aerian.
Și totul se unește ca să ne împrejmuie cu tăcere,
pe jumătate de rușine, poate, pe jumătate dintr-o adâncă speranță.

Îndrăgostiților, voi unul în altul mulțumiți,
pe voi vă întreb ce suntem. Vă cuprindeți. Aveți vreo dovadă?
Iată mie mi se întâmplă mâinile mele
se cunosc una pe alta sau fața mea veștejită
în ele se cruță. Aceasta însă dă prilejul să mă simt oarecum
pe mine însumi. Cine totuși, numai pentru atâta, ar îndrăzni fie?
Voi însă, care sporiți fiecare în extazul celuilalt, până când,
dominat, celălalt vă imploră: destul! voi care fiecare în mâinile celuilalt
vă-mbelșugați tot mai mult ca un an de podgorii;
voi care uneori nu mai existați numai pentru celălalt
vă întrece cu totul; pe voi vă întreb ce suntem. Știu
că în atingerea voastră fericirea e atât de mare
pentru dezmierdarea ține pe loc,
pentru locul pe care dragostea voastră-l cuprinde
nu piere; pentru simțiți acolo durata
pură. De-aceea îmbrățișarea vi se pare o promisiune
de eternitate. Și totuși, atunci când v-ați învins spaima
primelor priviri și așteptarea nostalgică la fereastră
și prima plimbare împreună, o dată, prin grădină:
Îndrăgostiți, mai sunteți voi oare? Când unul în altul
vă duceți unul pe altul la buze și beți–: băutură la băutură,
o! cât de ciudat băutorul se desparte de faptă.

N-ați văzut cu mirare pe câte-o stelă antică prudența
gestului uman? Iubirea și despărțirea nu erau oare
atât de ușoare puse pe umeri, parc-ar fi fost din altă
materie făcute decât sunt la noi? Aduceți-vă aminte
de mâinile care atârnă fără s-apese, deși e putere în trupuri.
Acești stăpâni pe ei înșiși știau și-și spuneau: atâta numai
e-ntinderea noastră; atâta-i al nostru, să ne atingem așa.
Zeii ne strâng mai tare. Dar numai zeii pot asta.

Dac-am putea și noi să găsim o curată, îngustă, trainică
parte de substanță umană, o fâșie de pământ fecund care să fie
a noastră, între fluviu și stâncă. Fiindcă propria noastră
inimă ne depășește mereu ca și ei. Și nu mai putem
s-o privim în imagini care o domolesc, și nici
în trupuri zeiești în care se potolește, sporind.

poezie de din Elegiile din Duino, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba germană. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la De.Citatepedia.net. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.
cumpărăturiCartea "The Notebooks of Malte Laurids Brigge" de Rainer Maria Rilke este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -88.00- 37.99 lei.
Ionuț Caragea

Lungă contemplație în fața ferestrei deschise spre neant

"Nimic nu-i mai tragic, într-adevăr, decât să-ți pui rostul vieții în afara ei, să trăiești cu necesitatea gloriei, obscur, mângâindu-te cu vâlva de după moarte. E atât de dureroasă pentru unii această satisfacție, încât sunt și ei din aceia care ar simula moartea spre a pregusta judecata viitorului." (G. Călinescu)

iubesc prea mult viața pentru a renunța la ea
chiar dacă lumea simt că nu-mi aparține
trăiesc fără să-mi pot aminti
locul în care a copilărit sufletul meu

până la urmă paradoxal vorbind și simțind
ajungi iubești și exilul acesta nelumesc
rana prin care curge
neputința de a fi fericit întru totul

(doar răstignirea face posibilă
existența concomitentă în cele patru
dimensiuni ale crucii?)

întrebări fără răspunsuri
răni fără vindecare completă
pe care ajungem să le acceptăm
și să le iubim fiindcă
ne amintesc suntem aici acum
și nu altundeva altcândva

iar mie nu-mi rămâne decât să scriu
poezia mea este o lungă contemplație
în fața ferestrei deschise spre neant

nu știu ce se află dincolo totul este întunecat
nimic nu mă ispitește
doar un fior îmi trece prin șira spinării
făcându-mă să cred e mai bine aici

în ciuda durerilor și mizeriilor care mă deziluzionează
există și un dram de frumos există și multă imaginație
care poate face înconjurul lumii
care poate ajunge la marginea universului
călare pe o cometă
ce inspiră vidul pe nări și suflă flăcări

dragă G. nu-mi doresc simulez moartea
pentru a pregusta judecata viitorului
dar încerc simulez nemurirea
și să trăiesc în poeme
așa cum nu pot trăi în acest exil nelumesc
eu nu voi muri niciodată
am spus de-atâtea ori chiar și atunci când durerile
torturau mărturisesc contrariul

facă-se voia mea în lumea imaginației mele
gândul meu să fie Big Bang-ul universului paralel
al realității alternative în care
voi fi mereu fericit

poezie de din Mesaj către ultimul om de pe Pământ (2017)
Adăugat de Ionuț CarageaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "In asteptarea pasarii" de Ionuț Caragea este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la -67.43- 39.99 lei.

Antimaterie

Privește-,
pasărea din mine șchioapătă în zbor,
aerul prin care trece devine din ce în ce mai sărat,
ca în apropierea unei mări, la care, spre sfirșit,
trebuie cobor.

Ascunde- propriei mele umbre
și lasă-mi umbra să te acopere fără de mine,
plutind ușor peste ceea ce mai e
un vis cerșind printre ruine.

Uită- adânc,
așa cum, până la urmă, se uită pe sine și uitarea,
și revino în deșertul acela,
din care, demult, ai auzit chemarea.

Ascultă-mi depărtările
și vei înțelege tăcerea e ca trupul unei scoici,
nevăzut, neauzit, dar trăind undeva, pe un mal,
unde doar caii singuri mai ajung,
fugiți din hamuri de troici.

Păzește-mă fără să vrei,
absența mea e mai puternică decât ființa mea,
așa încât ai grijă de lipsă, de tăcere și de umbră,
căci ele sunt clipa care, odată, a vrut stea.

poezie de din Purgatoriu pentru sfinți (2014)
Adăugat de Dragoș NiculescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Teodor Dume

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu știu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
și
ochii sticlați
îmi place așa cum sunt cu
umerii apropiați și
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
și
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea și
acum se duc...
nu pot să le mai țin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înțelege nimic
dar cine știe...


azi am învățat să-mi fac o cafea
și să îmi strig nepotul
mai am și câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
și-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
și totuși
nu mă pot desprinde de voi

poezie de
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simțit azi
ce trăiri
sau ce vise prostești de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
și curg lacrimi...
și-s sărate...

Și nu mai știu ce cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg și de la
oricine întâlnesc...
le zic și eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Și parcă dacă zic și îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
și lacrimi iarăși se preling...
și-s sărate...

Nu știu cât voi rezista
mi-e dor...
și te vreau...
acum și aici

Îți ascult ticăitul ceasului
și el plânge după
mâna ta...

Și totul e trist și
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranța,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? întreb...
pentru ce? pentru cine?
și răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
și gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viață
și fără nimeni care să știe...

Poate totuși voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Și în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de
Adăugat de Natasa RaduSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Cornelia Georgescu

Lucian: Sigur, e prea târziu ca să-mi mai faceți reproșuri acum... Dar eupot reproșa vouă. Mai ales... Nis, de ce n-ai venit zilele trecute în navă, ca să mă oprești din "activitate"? Tu sau altul?!
Nistor: Păi, șefu', de unde era știu ce se petrece aici? Nu-mi puteam închipui ce faci tu în navă.
Lucian: Sigur, n-aveai de unde să-ți închipui... Dar puteai veni, măcar de curiozitate, vezi ce mai face vechiul tău prieten, singur, în navă, de atâta timp. Măcar atât puteai face pentru mine. Doar pentru asta există prietenii, nu-i așa?! Mai ales cei vechi, așa, ca tine... Dar tu nu te-ai obosit. Și tu, bătrâne?
Alex: Off, Luci...
Nistor: Ah, șefu'... Ai dreptate; amândoi merităm să ne reproșezi acest lucru. Dar cel puțin mie nu mi-a trecut nici o clipă prin minte ideea de a veni prin navă, să te văd sau că s-ar întâmpla ceva nedorit.
Lucian: Și atunci... La fel și ceilalți... Eu știu ceea ce am făcut e foarte grav, sunt conștient acum de acest lucru, dar nu mai pot schimba nimic; faptele sunt deja consumate. Și... Lia, nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă nu erai tu, singura care a venit totuși în cele din urmă în navă și a reușit chiar să mă oprească din nebunia mea... Îți mulțumesc mult pentru tot. Eu... N-am cuvinte! N-aveai nici o obligație, mai ales după ceea ce ai văzut în camera ta din oraș.
Lia: Luci, ajunge!
Lucian: Da, probabil; cred că ajunge...

replici din romanul Proxima de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Până la înălțarea definitivă

E o neșansă a întâlnirii mele
când stăpânitoare nu mai ești în trupul tău
mai zdrobitoare decât mine, decât ochii mei
pe care-i ascund sub ochelarii vremii
ca sub o ceață mereu străină.

ne împărțim bucuriile, plângem durerile
să le cântărim ori să le spargem în bucăți
până la despărțirea de noi și de ele
cum răul de bine, frumosul de urât.
Du-mi prezentul pe buza prăpastiei
picioarele desculțe calce pietrele
trupul să se înalțe drept din suferință
tot mai înalt și mai subțire
urce-n cer împiedecându-se de îngeri.

Să-mi spui că și tu ești o mirare
cu care mă minunez în fața stelelor,
suntem un fluviu ce desparte munții
dealurile, câmpiile și tot ce stă-n cale,
suntem o întâmplare găsită pe pământ
și nu căzută aiurea din cer
care se ridică și sărută lumina
prin luptă înfrigurată cu sine și restul
până la înălțarea definitivă.

poezie de (10 noiembrie 2009)
Adăugat de Llelu Nicolae VălăreanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Fericire, m-ai uitat?

Trec anii-n șir și gândul mi-e la tine
Tu care-n sufletul meu n-ai apărut
Poate că nici nu vei apărea,
Dar eu tot te aștept…
Și cred apariția ta imi va aduce nemurirea…
Unde ești tu scumpă fericire?
Oare nu te merit?
Numai tristetea poate să mă cuprindă…
Să-mi umplu viața numai cu aceasta?
Poate locul din sufletul meu
Care trebuia fie al tău…
L-a ocupat opaca tristețe
De care am parte chiar și acum…
Doar niste lacrimi dulci,
Îmi mai salveaza sufletul acum…
De seceta ce-l cuprinse…
Din cauza lipsei tale…
Esti fericirea neînflorita,
Care imi umbrește sufletul…
Pentru care imi fac speranțe opace…
Nu te gandești că sufletul mă doare?
Sau poate că aceasta e pedeapsa mea..
nu mă bucur de tine
Atât cât trăiesc?

poezie de
Adăugat de Muresan CarmenSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Balada omului cumsecade

Mi-a plăcut un fel de om în viață,
Lui îi scriu azi una din balade,
Celui ce n-a fost nicicând paiață:
Mi-a plăcut de omul cumsecade.

L-am găsit la greu și la nevoie,
Poate-nsingurat și el ca mine,
L-am găsit și marțea și-ntr-o joie,
I-am citit în ochi luciri de bine.

Dar l-am prins pe om și-n veselie,
Am ciocnit atunci cu el paharul;
Poate chiar o tainică regie
Aruncase peste noi cu zarul.

Ne spuneam "Salut și numai bine!"
Când ne despărțeam spre zări opuse,
Și simțeam cum mulțumiri de sine
Îmi creau, nervos, un fel de tuse.

Îmi spuneam că lumea nu-i pierdută
Cât există omul de-omenie;
Sufletul e cea mai grea redută,
Dar și cea mai mare bogăție.

Dar, aflați, de la o vreme-ncoace,
Nu mi-a mai ieșit deloc în cale...
Poate -i bolnav, de-aceea tace,
Poate bolește prin spitale.

Și, de când el nu mai e pe-aicea,
Parcă am plecat și eu aiurea,
Mi-am pierdut de-atunci complet elicea,
Vremuri mi-au tăiat-o cu securea.

Când știam atât – că mai trăiește
Și că ar putea să-mi iasă-n față,
Cât iubirea încă dăinuiește,
Eu știam: Pământul nu îngheață!

Însă s-a lăsat deodată frigul,
Văd pe oameni doar figuri crispate,
Am ajuns bântui singur digul
Unei mări de gânduri spulberate.

Și uit la semeni cu atenție
Ca pe-o listă grea, cu dispariții;
Deși par, eu nu ridic pretenție
A fi purtător de premoniții.

Nu pot să îmi stăpânesc paloarea,
Nici privirea dusă, răvășită,
Eu încep port în ochi răcoarea
Ce o simte fiara hăituită.

Oameni am rămas doar biologic,
Și minciuna asta se plătește –
Un blestem se-anunță epilogic:
De-al lovi pe-acela ce iubește.

Nu gândesc cei răi că în balanță
Cu cei buni rezistă omenirea?
Că, ciudat, e singura speranță
A-ți iubi dușmanul și nu firea?

Eu iubeam un om deschis la toate,
Fără vanități și complicații...
Nu-l mai văd să ne mai dăm dreptate,
Nu ne mai atingem peste spații.

Voi ajunge să vorbesc cu mine ‒
Sunt și eu, în fond, om cumsecade;
Poate că în mine se mai ține
Lumea asta tristă, care cade.

poezie de din Purgatoriu pentru sfinți (2014)
Adăugat de Dragoș NiculescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Cornelia Georgescu

Stela: Stai liniștit! Chiar dacă vorbim, te rog să nu-mi dereglezi aparatura.
Lucian: Îmi pare rău, nu mi-am dat seama... Dar cum poți spune una ca asta? Evident că nu acesta este motivul pentru care s-a apropiat de tine. Și de ce crezi că n-ar avea pe cine altcineva aleagă? Blonda, hai spunem, iese din discuție acum, nu mai este liberă, dar pe tot parcursul călătoriei până aici a fost mereu liberă, deci, dacă ar fi avut de gând să se apropie de ea, nu văd ce anume l-ar fi reținut. În plus, încă mai e Lia, care e și ea liberă, la fel ca și tine, apoi Ly, care, s-o spunem drept, e foarte atrăgătoare. De altfel, ar mai fi Sonya, cât și o mulțime de alte fete de aici, de pe Proxima, care de care mai frumoase, deci, ar fi avut totuși de unde alege.
Stela: Poate, Luci. Dar să le luăm pe rând. Maria sigur nu mai poate intra în discuție acum, Lia are o fire aparte, retrasă, distantă, rece, dificilă, Alex n-ar fi reușit niciodată să se apropie de ea, iar în ceea ce o privește pe Ly, ea e de mult în vizorul campionului, iar Alex n-ar fi în stare -i facă una ca asta mai tânărului nostru coleg, adică să se pună între el și Ly. Cât despre Sonya și celelalte fete de pe planeta Proxima, or fi ele într-adevăr frumoase, dar nu l-aș vedea pe Alex, sau pe vreunul, oricare dintre voi, îndrăgostit de o fată de pe o altă planetă.
Lucian: Păi, doctore, ar fi deja Mihai; doar ce ai zis că el și Ly...
Stela: Cu Ly e cu totul altceva.
Lucian: Altceva?! Ce altceva?! E sau nu de pe Proxima? Din câte știu eu, e chiar fiica domnului To Kuny, conducătorul local, deci, despre ce altceva ar putea fi vorba?
Stela: Ai, dreptate, dar Ly... Nu știu, parcă e altfel, am această ciudată senzație; ori poate doar din cauză că ne-am obișnuit noi cu ea...
Lucian: Chiar că e o senzație ciudată, doctore.
Stela: Să lăsăm asta.

replici din romanul Proxima de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

De pe dealul din spatele grădinii!

Pe dealul din spatele grădinii,
De câte ori am ocazia, urc până sus!
Nu ca să îmi spionez vecinii...
văd soarele, la răsărit sau la apus!

De acolo, din vârf, eu văd multe semne.
Observ cum funcționează un sistem!
O societate fără prea multe îndemne,
La o lume mai bună, la un bun ecosistem!

Văd păsări care zboară spre o destinație.
În văzduh e mult mai clar ca pe pământ!
Pe cer, mai circulă și avioane cu reacție,
Dar cu un alt scop, cu un alt deznodământ!

Cobor privirea spre casa unde eu locuiesc,
Și înțeleg, destinul nu eu mi l-am ales!
De pe dealul din spatele grădinii, privesc,
Spre un creeator universal, bineînțeles!

poezie de (28 septembrie 2017)
Adăugat de Ovidiu KerekesSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Iar mă-ndepărtez de tine

Iar -ndepărtez de tine dinadins ca să te văd
Nerobită de puterea sufletului tău cel dus
Înapoi spre altă lume care-i pare mai a lui
Decât lumea-n care parcă din greșeală a fost pus.

Dar te văd tot mai aproape ca și cum eu însămi sunt
Despărțită doar de ochiul care mă privește rece
Undeva pe însăși calea nimănui dezvăluită
Unde sufletul tău parcă șade pregătit plece.

E desprins de trup și este mai frumos ca niciodată
L-aș desface din adâncuri să-l alin și să-l păzesc
Dar cum pot păzi eu, Doamne, răsuflarea ta cea sfântă
Care însuți ai desprins - o de pe ochiul său domnesc.

rog deci să se întoarcă fără ură către tine
Dar când va vin și eu să mă lași -i dau ocol
Dacă nu ca o femeie ca un suflet care vine
La alt suflet ce-l așteaptă în tăcere trist și gol.

poezie de din Ardere de tot (1976)
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Vina tragica" de Ileana Mălăncioiu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -19.95- 13.99 lei.

A opta elegie

Dedicată lui Rudolf Kassner

Viețuitoarele – ochi, numai ochi –
văd ceea ce-i deschis. Doar ochii noștri
sunt ca întorși și astfel așezați
parcă-s capcane-n jurul marii porți.
Ce-i în afară știm doar din privirea
jivinelor; căci până și pe prunc
noi îl întoarcem și-l silim, în urma-i,
vadă-alcătuiri, nu ce-i deschis
și-adânc în animal. De moarte slobod.
Noi o vedem, doar noi. Căci, liber, animalul
are mereu sfârșitu-n urma lui,
și-n față Domnul, și când trece, trece
în veșnicii, cum trece o fântână.
Noi nu avem nicicând, nici chiar o zi,
în față, spațiul pur, unde răsar
la nesfârșire flori. Mereu e lume
și niciodată-un nicăieri fără nimic,
cast, nepăzit, ce îl respiri și știi
-i nesfârșit și nu-l râvnești. Copil,
te pierzi, tăcut, în el iar ei
te zgâlțâie. Sau cel ce moare e.
Căci lângă moarte, moartea n-o mai vezi,
cu ochii mari, de animal, privești afară.
Îndrăgostiții – celălalt de n-ar fi,
să le astupe văzul – aproape sunt de asta și uimiți.
Pe negândite li s-a revelat
de după celălalt... Dar peste el
nu trece nimeni, și e iarăși lume.
Întorși către făpturi mereu, vedem
în ele doar, reflexu-a ce e liber,
de noi întunecat. Sau poate-un animal
calm ne străbate-n liniște, cu ochii.
Asta se cheamă soartă: a sta în față,
ș-atâta tot, a sta mereu în față.

Dac-animalul hotărât venind
spre noi, pe alte căi, ar fi la fel
de conștient, din drum
el ne-ar întoarce. Ființa-i
e infinită, necuprinsă, fără perspectivă
asupra stării sale, pură ca privirea-i.
Și unde noi viitor vedem, el vede
totul și-n tot pe sine, pururi mântuit.

Și totuși animalul ager, cald,
duce povara unei mari tristeți.
Căci amintirea ce ne covârșește
ades, îl ține pururi și pe el,
parcă ne-a fost cândva, ce năzuim,
mai intim, mai fidel, mai gingaș la atins.
Distanța-aici e totul, iar acolo
e suflu. După patria dintâi,
a doua este tulbure, vântoasă.
O, fericire-a micilor făpturi
care rămân mereu în sânul matcă;
noroc al gâzei ce lăuntric saltă
și-atuncea când nuntește: matcă-i totul.
Uite, și pasărea, cu semisiguranța-i
ce-aproape știe una și cealaltă
din vremuri, ca un suflet de etrusc
pe care – mort – un spațiu l-a primit,
dar, pe sicriu, e statuia culcată.
Și ce uimit – cel ce trebuind zboare,
de-un sân e zămislit. Parcă de sine
speriat, văzduhul taie, cum ar trece
fisura printr-o ceașcă. Astfel
liliacul taie porțelanul serii.

Noi: privitori, mereu și pretutindeni,
plecați spre tot, nicicând înspre afară!
E un preaplin. Îi rânduim. Se sfarmă.
Iar rânduim. Ne sfărâmăm chiar noi.

Cine ne-a pus la cale-așa, orice
am face suntem în postura celui
ce pleacă. Și pe-un ultim deal,
ce-i mai arată-o dată-ntreaga vale,
el se întoarce, stă, mai zăbovește –
așa trăim, în despărțiri, mereu.

poezie de din Elegiile din Duino, traducere de Maria Banuș
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba germană. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la De.Citatepedia.net. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.

Doamne

M-am maturizat rămânând aceeași...
Am crescut până ai spus Tu să mă opresc.
Pot vedea până unde decizi Tu că pot vedea.
Aud doar ce îmi este dat aud.
Dar m-ai lăsat simt, gândesc și să visez fără limite.
Și totuși...

Ce caute cineva ca mine într-o lume atât de rea?
Ce lecție m-ai trimis -nvăț și, mai presus de toate,
Când o să mă-ntorc?
Chiar nu știi
Cât de mult doare
Să trăiesc într-o realitate în care nimeni nu mă înțelege?
Chiar nu auzi
Cum te strig plângând în somn și te implor
salvezi?
Chiar nu simți
Cum caut refugiu ca o corabie lovită de furtună care...
Respiră aerul unei lumi gata să o înece?
Chiar nu vezi
Cum chinui trăiesc printre ei,
Rugându- Ție să nu devin
Una de-a lor?

nu fiu, Doamne, te implor...
nu fiu indiferentă
Și arunc cu ură peste tot în jur,
Fără să-mi pese
Pe cine lovesc.

Nu știi?
Nu auzi?
Nu vezi?
Nu simți?
De ce taci?
De ce continui să mă speri cu tăcerea ta dureroasă?
Ce jucăm noi doi încontinuu?
Ce joc absurd și imatur?
Sau poate Tu vorbești
Și eu sunt incapabilă aud?!
Ce drept am să te judec, Doamne?
Căci Tu oricum n-ai ține cont de fericirile mele...
Inutile
Tu deja m-ai binecuvântat,
Făcându- altfel...
Tu ai încredere în mine
Și nu m-ai părăsit nicio clipă
Pentru știi că fără Tine
Nu aș fi decât
Una dintre ei...

poezie de
Adăugat de Francesca ButaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Dacă n-aș fi crescut...

Dacă n-aș fi crescut
aș fi rămas acea copilă
veselă și zburdalnică
în ochii căreia râdea
toată bucuria copilăriei
aș fi alergat încă
la fel de neobosită
pe toate coclaurile
și prin podgoriile dragi
aș fi admirat și acum macii
ce creșteau de nebuni
care înroșeau tot câmpul
și obrajii mei de copil zvăpaiat
ce nu stătea o clipă locului
ce departe-mi pare
drumul spre acea fetiță
de parca iarba a crescut
atât de deasă
între mine și ea
și nu pot răzbate
din spatele casei
Milcovul strigă
cu nostalgie ca atunci
când alergam desculță prin prundiș
chiar dacă mă mai răneam
rănile parcă nu erau
la fel de dureroase
ca acum
eram mai curajoasă
decât băieții
și nu plângeam
acum când privesc
în oglinda copilăriei
mă văd cu alți ochi
ce departe e lumea aceea
când oamenii se iubeau unii pe alții
parcă și iarba era mai verde
sub tălpile mele mereu goale
cerul era și el mai albastru
mai curat
iar apa băută din căușul palmelor
atât de pură
încât mă puteam oglindi în ea
ca-ntr-o oglindă fermecată
oamenii parcă nu alergau ca astăzi
atât de debusolați
în toate părțile
doar copiii alergau atunci
prin copilăria mea
ca-ntr-un joc de-a prinselea
azi când privesc în jur
oamenii aleargă continuu
nu se mai opresc
nu își vorbesc
și nu mai zâmbesc...
din trecut strigă ea
fetița care dacă n-ar fi crescut
astăzi eu n-aș fi fost mamă
o privesc atent și văd cum
îmi face cu mâna
șoptindu-mi să n-o uit...
și ca să n-o uit
am închis-o într-o cămăruță
a sufletului meu
deși știu
din când în când
mai iese de-acolo
alerge prin copilăria ei
trag perdeaua timpului
și zâmbesc melancolic
la peisajul unde doi copii
se joacă fericiți în iarbă
conștiința mea mereu trează
mă scutură de mânecă
(dacă n-ai fi crescut...)
... și din ochi mi se preling
picături de ploaie...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Argintul de aur

privești spre tine și să te vezi
mic
mic, mic de tot gol-pușcă
deasupra cristelniței în brațele preotului pregătit
să te creștineze

și-atunci eu – celălalt tu – am văzut
fulgerul
doi îngeri cu
un arc dublu elicoidal de argint și de aur în mâini
coborând din cupola înaltă, fără sfârșit a bisericii
ca flacăra sfântă în ziua învierii
și pătrunzând în creștetul capului tău
de unde până atunci plângeai te-ai luminat
deodată fața ta s-a umplut de pacea și
liniștea de înțelepciunea și iubirea străbunilor

atunci ai știut – tu celălalt eu –
fluviul tău de gene curge prin timp
nu prin spațiu
și va curge așa mereu nestăvilit
mai departe tot mai departe spre mâine

fluviul tău de gene
venind din nopțile timpului de la
Eva și Adam spre lumină
a deschis gura și a cuvântat iată
opera perfectă
– argintul de aur –
sufletul izbucnind în spirit nu doar în
oase și cărnuri

atunci am știut – eu celălalt tu –

nici un bunic al străbunicelor tale
nu a murit de tifos la șase ani
nici o bunică a străbunicilor tăi
nu a murit virgină la optzeci de ani

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Direcționează
2%
către Asociația Culturală Citatepedia!

Citește detalii »

Votează pagina

Dacă îți place această pagină, o poți vota cu un clic, pentru a-i ajuta pe alții să o găsească mai ușor.

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!