Cu treisprezece ani în urmă, mi-am scos mai multe pagini de note înghesuite după un document, pe care mă voi mărgini să le transcriu aici fără a adăuga nimic. În zadar am încercat să regăsesc opusculul, ce purta menţiunea "rar", în noua Koninklijke Bibliotheek, care s-a mutat de atunci. Mai mulţi funcţionari mi-au confirmat că, de altfel, vechile cataloage nu păstrau nici urmă din el şi că, în consecinţă, această carte nu aparţinuse niciodată Bibliotecii. Mai mult, Repertoriul general al publicaţiilor olandeze nu menţionează nici volumul însuşi, nici pe tipograful Shemoth: ca şi cum am zice că niciunul n-a existat vreodată. Dacă notele mele seamănă cu originalul, acesta fusese redactat într-un stil comercial laconic şi pe alocuri căutat; nişte fraze bizare întrerupeau ca nişte cratere de explozii monotonia povestirii: cititorul era proiectat într-un abis brusc surpat la picioarele sale, dar experienţa, fulgurantă, ţinea deja de trecut când se punea să reflecteze asupra ei. Şi iarăşi deşertul prozei lipsite de inspiraţie a lui Van Haeren acoperea urmele adâncurilor căscate. Notele mele păstrează destule citate din povestirea originală. În majoritatea cazurilor, le-am pus în relief cu caractere mai groase.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Boas, în cercetările lui de antropometrie publicate între 1909 şi 1922, nu vorbea de indianizare, ci doar de americanizarea emigraţilor sau a celor numiţi half blood, într-atât este de adevărat că fenomenul acesta îl constatase chiar şi la indienii metisaţi. Chipurile alungite, emaciate şi înnegrite de oboseală şi de reziduuri metalice pe care Jung le văzuse defilând la ieşirea din uzină corespundeau probabil imaginii pe care psihanalistul însuşi şi-o făcuse despre indieni; dimpotrivă, indianul din America de Nord are faţa mult mai lată decât a americanului actual. Asta nu înseamnă că teoriile lui Jung privind sufletul indian ce continuă să trăiască în americanul de astăzi nu-şi găsesc o confirmare - singura, de altminteri, pe care o cunosc - într-un document destul de derutant, odinioară accesibil într-un singur exemplar la Koninklijke Bibliotheek din Haga şi astăzi definitiv dispărut: De samenzweering van den zielen der Indianen (Conspiraţia sufletelor indienilor); Vertaald uit het Spaansch in het Nederlandsch door Samuel van Haeren (Traducere din spaniolă în olandeză de S. v. H.), tipărit în 1918 sau puţin mai înainte de Drukkerij Shemoth, 's-Gravenhage (Tipografia Shemoth, Haga).

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În buna tradiţie a studiilor filologico-istorice în care am fost educat, aş avea datoria de a limpezi originea speculaţiilor conţinute în opusculul lui Van Haeren. Aş vrea să spun din capul locului că nu cred în existenţa acelui misterios metis Luino, negustor de alcool şi bun prieten al indienilor Sioux, care i-ar fi încredinţat lui Van Haeren carnetul conţinând tratatul cu pricina. Luino este după toate probabilităţile o ficţiune a lui Van Haeren însuşi, în timp ce acesta, după câte cred, este totodată autorul tratatului şi al introducerii. Oricum, cel care a redactat tratatul era cabalist. Într-adevăr, deşi destul de originale, speculaţiile conţinute în conspiraţia sufletelor ţin de o şcoală cabalistică tardivă - aceea de la Safed în Palestina.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E foarte dureros pentru unul ca mine să uite nişte lucruri pe care le credea fundamentale, fiindcă aşa era Alice H., cu toate că mi-ar fi imposibil să spun de ce. Într-o noapte, i-am telefonat lui T., pentru că eram aproape sigur că-i dedicasem odată o carte Aliciei H. sau măcar un eseu. T. are şi un computer bun şi păstrează depozitate în memoria lui tot felul de adrese şi alte informaţii. Ea a încercat să mă convingă de faptul că Alice H. era pur şi simplu o plăsmuire a minţii mele, fiindcă nici ea, nici computerul nu izbuteau să-i dea de urmă. Şi, ceea ce era mai rău, niciodată nu-i dedicasem vreo carte sau vreun eseu Aliciei H.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Recent, T., care câteodată poate fi într-adevăr insuportabilă, s-a prefăcut exasperată de toate întrebările mele despre Alice H. şi a scos la iveală ceea ce, după ea, era purul adevăr: Alice H. a dispărut într-un accident de avion undeva în Ohio. Mi-a arătat nişte vechi şi înnegrite tăieturi din ziare ce ar fi confirmat acest lucru. Le-am aruncat cât colo, fiindcă nimeni nu se putea încrede în T.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Norocul îi mai surâde o dată, iar Van Haeren se îmbogăţeşte şi se îmbarcă înspre Europa pe la 1890. Din cauza iernii grele, vaporul nu ajunge la Rotterdam decât la începutul lui aprilie; Van Haeren aşteaptă dezgheţul la Londra şi din plictis şi melancolie deschide carnetul lui Luino, care la prima vedere i se pare "tare obscur". Câteva zile după aceea, descoperind că scrierea conţine totuşi o "adâncă înţelepciune" şi dezvăluie un "adevăr insuportabil", se pune febril s-o traducă din spaniolă în olandeză, sub titlul de "Conspiraţia sufletelor indienilor." Traducerea ocupă paginile 17-45 din opusculul lui Van Haeren. Tot ce precedă i-a slujit de introducere.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş putea să mitologizez foarte mult pe seama Aliciei H. Fapt e că a doua zi a dispărut şi nu a mai fost niciodată văzută în oraş. De atunci, asta a produs o mare tulburare, căci multă lume o cunoştea. T. s-a chinuit foarte tare încercând s-o găsească, deşi acum ar pretinde că Alice H. n-a existat niciodată şi că niciodată eu nu i-am dedicat vreo carte sau vreun eseu. Evident, pe vremea aceea ţinusem secrete toate descoperirile mele privind adevărata esenţă a Aliciei; dintre prietenii mei, unii o considerau foarte inteligentă, T. o socotea chipeşă, câţiva o credeau smintită. Dar niciunul nu ştia acele amănunte pe care, în libertatea ei, Alice mi le comunicase mie. Era mai mult o povară decât un privilegiu. Şi nimeni, nici măcar T., n-a putut pricepe de ce am luat atât de în uşor vestea dispariţiei Aliciei.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul celui lipsit de orice urmă de talent

Când vezi că n-ai nici urmă de talent,
De ce să scrii mereu, au n-ai nici minte?
De ce să-nşiri pe foi, ecran, cuvinte,
Ca într-un nesfârşit bombardament?

Mai bine să mă doară orice dinte
Decât să dau de tine permanent!
Când vezi că n-ai nici urmă de talent,
De să scrii mereu, au n-ai nici minte?

De ce să nu te duci în Parlament,
Că merg destui acolo, la plăcinte,
Şi nici acolo nu-i vreun competent?

Ţi se deschid maşini, aşezăminte
Şi-ţi iei, lunar, salariul aferent;
Sau, şi mai bine, fă-te preşedinte,

Când vezi că n-ai nici urmă de talent...

(De-acu nişte ani...)

rondel de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ar fi să fac o pictură a inimii mele, ar fi una despre ceea ce sper că iubeşti; căci ea nu ar conţine nimic nou; posesiunea pe care ai obţinut-o deja aici; şi puterea absolută pe care ai menţinut-o asupra sa; nu ai lăsat nici cel mai mic loc din inima mea neocupat. Privesc în urmă către primele zile când ne-am cunoscut; către prietenia din zilele dragostei şi inocenţei; şi, cu o plăcere indescriptibilă, am văzut mulţi ani trecând peste capetele noastre, cu o afecţiune tot mai înalta şi mai îmbunătăţită de timp. Întunecaţii ani de absenţă nu mi-au şters deloc din minte imaginea dragului, merituosului bărbat căruia i-am dăruit inima mea.

citat din Abigail Adams
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Desigur, am pus obişnuita întrebare despre articulaţii, dar judecătorul O'Connors nu observase nimic deosebit în această privinţă. Tânărul, spunea el, avea probabil un ochi de sticlă (stângul), dar nici de asta nu era sigur. Un alt prieten de-al meu, care a murit cu mult timp în urmă, a scos la iveală altă istorie incredibilă despre Alice H. Îmi amintesc că am scris-o într-unul din acele jurnale pe care obişnuiam să le ţin şi care a ars împreună cu toată biblioteca mea la C. El pretindea că Alice H. l-a scos din deşert în Africa, tocmai când credea că-şi va lăsa oasele pe-acolo. Ea a dispărut puţin după aceea.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără nicio îndoială, e vorba de o fază intermediară şi ambiguă a existenţei mele, căci mai multe persoane au declarat că m-au văzut, în acelaşi timp, în două locuri foarte îndepărtate unul de altul. Oricum, mi-e greu să admit că răzbunarea e ţelul tinerei fete cu pletele arămii. Mai mult ca sigur că Samuel van Haeren s-a înşelat: relaţiile dintre suflete n-ar avea cum să fie vreodată simple.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Samuel van Haeren aparţine unei familii de evrei sefarzi care, scăpaţi de la un autodafé în 1598, veniseră să se stabilească la Haga, unde au deschis o tipografie (oare mă înşel eu, sau aceşti Van Haeren au lucrat cu fraţii De Bry, iar unul din ei s-a căsătorit mai târziu cu fata lui Michael Maier? Dacă aşa stau lucrurile, atunci sunt strâns legaţi de mişcarea Rosicrucienilor şi de toate evenimentele mai importante din prima jumătate a secolului al XVII-lea).

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eugen: Şi atunci, mama lui Luci, Diana... Nu mi-aş fi închipuit vreodată că ai iubit-o.
Traian: Am iubit-o?! La naiba! Încă o mai iubesc, Eugen! Enorm... Ca un nebun... Înţelegi acum de ce nu m-am căsătorit niciodată? Din cauza ei, desigur, altfel, n-aş fi avut nici un motiv.
Eugen: Dar a trecut atâta timp de atunci... Ar fi trebuit să-ţi refaci viaţa, să nu rămâi singur...
Traian: Nu, fără ea n-avea nici un rost; n-aş fi putut. Ştiu; lumea e plină de multe alte femei frumoase, nu e ea singura, dar pentru mine nici nu se pune problema alteia.
Eugen: De ce?!
Traian: De ce?! Pentru că eram mult prea îndrăgostit de ea, din cauza asta. Şi încă mai sunt. Nu reuşesc să mi-o scot din minte... Poate că dacă n-aş vedea-o zilnic pe aici, prin Institut... Dar nu, nici aşa n-aş putea-o uita sau înlocui cu alta... Mi-e imposibil!
Eugen: Dar ai avut o relaţie cu ea atunci.
Traian: Aş, relaţie... E deja prea mult spus. Amândoi eram mult prea tineri, naivi, visători, nişte copii. În plus, ea nu mă iubea deloc. Eu, desigur, mă aflam la polul opus; eram în stare să-mi dau viaţa pentru ea. I-aş fi pus lumea la picioare, aş fi mutat munţii din loc; aş fi făcut orice pentru ea. Se pare că nu era de ajuns. L-a preferat pe blond şi încă îl preferă, tot pe el. Pe atunci nu doar ea, ci şi mama ei, doamna Dana Dragomir. Eu ce eram?! Doar un elev al Institutului. Ce-i puteam oare oferi fiicei dânsei? Mai nimic! N-aveam casă, n-aveam maşină, n-aveam bani. Nimic... S-a împotrivit categoric unei relaţii între mine şi fiica ei.

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici măcar nu erai genul meu. Dar poate că ai fi fost, până la urmă. Aş fi putut pretinde, nu-i aşa, că "trăiesc momentul" sau că e "prima zi din tot restul vieţii mele" şi atunci, fără să mai analizez atât, te-aş fi abordat direct, în staţia de autobuz de la Universitate. Ca să nu am deloc, dar absolut deloc emoţii, aş fi coborât facebook-ul în real şi ţi-aş fi zis: uite, aşa arată poza mea de profil din acest moment – nu e cea mai grozavă, dar nu e nici pe departe cea mai proastă. Apoi aş fi trecut în revistă informaţiile "despre mine", locurile mele preferate din "fotografii" şi ţi-aş fi dat nişte nume de cunoştinţe apropiate care, la o adică, ar putea zice că-s fată de treabă. După această introducere, ţi-aş fi cerut prietenia şi ţi-aş fi spus că aştept cuminte la "urmăritori", până când vei binevoi să-mi oferi un loc în viaţa (de fapt, în lista) ta. Iar ţie nu ţi s-ar fi părut nimic, dar nimic ciudat în asta, ca şi când şi în lumea reală s-ar întâmpla zilnic.

Anda Docea în Camere de hotel, Iunie, 137 (aprilie 2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locul meu

Mai demult
Mi-am căutat locul într-o casă, pe pământ,
Dar nu l-am găsit.
După,
L-am căutat în aer
Şi tot nu l-am găsit.
Când am văzut că nici în aer nu e
L-am căutat în apă
Şi, nici acolo nu era.
În vis, m-am uitat până şi în adâncul pământului,
Dar, deja, mă obişnuisem
Să nu fie acolo unde îl caut
Şi, aşteptarea mi s-a împlinit
Căci, nici în pământ nu era.
Şi, când, într-un târziu, obosit,
M-am oprit din căutat,
L-am găsit!
Era unde eram şi eu.

poezie de Adrian Moroşan din Doar trăiri. Versuri (2019)
Adăugat de Adrian Moroşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imaginează-ţi asta: fără înainte, fără după. Veşnic amurg într-un codru de brazi. Sângele care o ia în răspăr, ochii privind înlăuntru, urechile care ţiuie nişte semnale, mâinile care mângâie blana unui animal neînchipuit de gingaş. Acolo e ea, covârşindu-te, străluminată şi blândă. Inima ţi se strânge, buzele ţi se întredeschid. Dacă atâta frumuseţe nu te striveşte, e din pricină că nu există nici înainte, nici după.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce suntem noi este fără urmă. Dacă acest "Eu-Sunt" este deja perfect? "Ce urmează?" Eu zic: Nu te aştepta la nimic! Pur şi simplu, lasă viaţa să curgă liberă! Dacă într-adevăr o experienţă este atât de profundă, încât să ne atingă interior, atunci acea experienţă este recunoaşterea a cine şi ce suntem noi. Recunoaşterea Experimentatorului. După care nu mai există: "Ce urmează?" Noi suntem crescuţi de minte în sens evolutiv. Dar dacă există ceva de veacuri perfect în noi? Lui nu i se poate adăuga nimic şi nu i se poate lua nimic. Dar în momentul în care acest "eu" dispare, nu mai există niciun fel de urmare. Ceea ce suntem noi este fără urmă. Dacă acestui moment simt că îi lipseşte ceva, atunci îl voi vinde pe cea mai puternică experienţă a mea din trecut. Chiar şi experienţa este văzută în noi, indiferent cât de măreaţă ni se pare. În momentul acela, experimentatorul însuşi este dizolvat în Nemărginire. Iar ceea ce rămâne este fără formă, fără margini, este beatitudinea însăşi, este această beatitudine de A FI. Experienţele vin şi pleacă, dar oare Experimentatorul se schimbă?!

Atmaji Maharaj în Ceea ce suntem noi este fără urmă, Partea 2
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Demoni

am rămas într-un loc fără nume,
într-un loc fără lume,
pe un drum sterp, steril,
care nu duce nicăieri,
nici măcar înainte sau înapoi,
nici măcar la dracu-n praznic,
pe un drum fără început şi fără sfârşit,
unde până şi Dumnezeu a uitat cum se mai fac
oamenii din lut,
vorbind singur
pe faţa Pământului,
vorbind cu El însuşi
despre noua
arhitectură a Raiului,

am rămas singur
cu întunericul din mine
pândind nişte umbre fără fond,
trăgând o cortină grea de cenuşă
de fier
peste ochii obosiţi ai societăţii
şi peste
noua dezordine mondială,
să mă cert
de moarte
doar cu demonii mei
fără viziune,
care îmi denaturează
perspectivele asupra lumii
şi năzuinţele,
din când
în când.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu fiecare adversar ucis, războinicul mai capitaliza nişte "raze de lumină": avea atâtea câte pene la banderolă, dar n-avea niciodată tot pe-atâtea suflete (tratatul rezerva două pagini raţiunilor insondabile ale distribuirii sufletelor şi "razelor de lumină"; din păcate, se pare că n-am înţeles nimic din asta, pentru că în notele mele nu fac decât această scurtă menţiune). Pretutindeni există raze de lumină, în omul alb şi în lupul de prerie, în întreitul strigăt al cucuvelei şi în buruieni. Dar nu există decât o mie de miriade de suflete, iar unele dintre ele se odihnesc de veacuri. Asta înseamnă că rămân întotdeauna nişte suflete nefolosite. Cât despre întreitul strigăt al cucuvelei, e un semn prevestitor de moarte la indienii Sioux.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O'Connors nu-şi mai amintea nimic despre articulaţiile ei, însă nu era sigur dacă Alice H. era o persoană. Tot atât de bine putea să fi fost un bulgăre de foc roşiatic ce-l dusese într-o clipită într-un sat de dincolo de dealuri. Focul era mai fierbinte decât soarele deşertului, dar nu-l arsese. În afară de el însuşi, nimeni n-o văzuse nici pe Alice H. şi nici altceva: doar un om târându-se, istovit, care ajunsese într-o oază şi dormise zile întregi apoi, ca atâţia alţii înaintea lui.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Giotto avea un talent atât de minunat, încât nu există nimic din ceea ce a produs în veşnica-i mişcare natura care să nu fi fost zugrăvit de el, într-un mod atât de asemănător, încât aveai impresia că aceasta nu mai e o copie, ci mai degrabă obiectul însuşi. Deoarece a scos din nou la lumină arta, care fusese de mai multe veacuri îngropată din pricina rătăcirilor celor care pictau, dorind mai degrabă să facă pe placul ochilor ignoranţilor, decât ai celor înţelepţi, el poate fi pe bună dreptate numit unul din aştrii gloriei florentine... Ceea ce ridica şi mai mult meritul său, era modestia foarte rar întâlnită printre cei de-o seamă cu el. Avea ambiţia să fie prinţul pictorilor; cu toate acestea, nu voia nici măcar să i se spună maestru. Această modestie nu făcea însă decât să sporească strălucirea talentelor sale.

citat celebru din Boccaccio
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!