Rătăcind printre gânduri

Când o raza de lumină creatoare
Candela de pe altarul cerului poetic îmi aprinde,
Nu mă întreba unde alerg grăbită...
Căci vreau cu ochii visului satisfăcut, să o întâmpin!

#

M-am întrebat deseori,
de unde vine acest puhoi de gânduri răzvrătite,
care rup toate stăvilare timpului meu de odihnă,
ca apele furioase, ce se revarsă necontrolat, după o furtună puternică,
făcându-mi nopţile albe,
impunându-mi să descifrez enigmele ascunse ale sufletului,
ca şi ale Lunii...
şi să scriu dictarea şcolărească, din Abecedarul Divin;
doar nu sunt pui de Eminescu.
Toate acestea m-au abordat după ce el, omul meu, s-a prăpădit.
Am crezut pe moment,
că din nou mi-a lăsat libertatea de-a lucra până la epuizare,
cum era obişnuit şi deseori spunea cu mare satisfacţie:
- femeii trebuie să-i dai de lucru, cât de mult,
ca să nu-i fugă mintea la prostii.
Eu am crezut întotdeauna altceva,
Saturaţia strică satisfacţia!
Şi uite aşa, zilele şi nopţile sau înfrăţit sub un numitor comun,
ca o fracţie matematică şi m-au sfinţit în versuri, până am ameţit...
Apoi m-am gândit să invoc marile spirite poetice,
să mă inspire, dacă tot scriu ceva, ca să nu mă fac de minune,
cu nimicuri înşirate fără pic de suflet şi culoare.
Nu ştiu, cine m-a auzit prima dată, dar spre satisfacţia mea,
tot Dumnezeu a răspuns primul, rugilor mele pioase
şi m-a îndemnat să merg mai departe.
(Cred în Dumnezeu, pentru că nu l-am văzut,
dar l-am simţit aproape întotdeauna!)
Scop ştiut, doar de El...
pentru că din acest izvor al purităţii sufleteşti,
cred eu, nu poate să se adape oricine, ci numai cei aleşi...
Dacă e pierdere de timp,
tot este mai specială decât de a celorlalţi oameni,
pentru că scormonesc filozofic şi involuntar,
toate profunzimile sufleteşti, cu foamea minerilor,
ce caută măreţia aurului în fundul pământului.
Oricum ar fi, nu mă plictisesc,
când sunt luată de puhoiul gândurilor,
ce vor aşezate pe hârtie şi începem tangoul împreună,
doar, doar iese ceva interesant pentru cititori,
Nici Penelopa nu s-a plictisit, aşteptând venirea lui Ulise,
lucrând până la epuizarea gândurilor negative.
Poate fi o lecţie de morală,
sau aşa trebuie să încep eu dimineţile fericite,
rătăcind printre gânduri, care nu iartă...
îndemnată fiind la spovedanie
de Lordul Înţelepciunii,
căruia nu-i place altceva, decât lumina.

poezie de Valeria Mahok (ianuarie 2014)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gordon Deitrich: Porţi mască de aşa mult timp încât ai uitat cine eşti cu adevărat.
Valerie: Ştiu că nu o să reuşesc să te conving că acesta nu este unul din trucurile lor, dar nu îmi pasă. Sunt eu. Mă numesc Valerie. Nu cred că mai am mult de trăit şi vroiam să povestesc cuiva despre viaţa mea. Aceasta este singura biografie pe care o voi scrie vreodată şi, Dumnezeule, o scriu pe hârtie igienică. M-am născut în Nottingham în 1985. Nu îmi amintesc prea multe despre acei primi ani din viaţa mea, dar îmi amintesc ploaia. Bunica mea avea o ferma în Tottle Brook şi obişnuia să îmi spună că Dumnezeu se afla în ploaie. Prima mea prietenă am intâlnit-o la şcoală. O chema Sarah. M-au atras încheieturile ei. Erau frumoase. Am crezut că ne vom iubi pentru totdeauna. Îmi amintesc că profesoara noastră ne spunea că este doar o perioadă a adolescenţei pe care o depăşim cu toţii. Sarah a reuşit. Eu nu. În 2002, m-am îndrăgostit de o fată pe care o chema Christina. În anul acela am mers la părinţii mei. Nu aş fi putut să fac asta dacă Christina nu m-ar fi ţinut de mână. Tata nu s-a uitat la mine. Mi-a spus să plec şi să nu mă mai întorc niciodată. Mama nu a spus nimic. Dar nu am făcut nimic altceva decât să le spun adevărul. A fost acest gest egoist? Ne vindem integritatea pe nimic, dar este singurul lucru pe care îl avem cu adevărat. Este ultima bucăţică din noi. Dar în cadrul acelei părţi suntem liberi. Am ştiut întotdeauna ce vreau să fac cu viaţa mea şi în 2015 am apărut în primul meu film. A fost cel mai important rol din viaţa mea. Nu mulţumită carierei mele, ci pentru că aşa am întâlnit-o pe Ruth. Încă de prima dată când ne-am sărutat am ştiut că nu mai vreau să sărut alte buze în afară de ale ei. Ne-am mutat într-un mic apartament din Londra. Aceia au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea.

replici din filmul artistic V de la Vendetta
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dictare, cu sfinţire

Aş vrea să fiu pui de Luceafăr
Şi poezia în stele s-o slăvesc,
Doar că nu pot ca să transmit
Decât din ceruri ce primesc.

Căci tot ce-am scris până acum
Nu mi-a furat timp de gândire,
Am scris ce din subconştient
Mi-a fost dictat cu dăruire,
N-am îndrăznit ca să sfidez.

Şi pentru acest dar sfânt, divin,
Îi mulţumesc lui Dumnezeu
Că m-a ales ca mesageră,
A versului real şi greu,
Balsam în suflet, cu trăire.

Aşa că, nu mă condamnaţi
Că scriu naiv, stângaci sau prost,
Reproşurile nu au rost,
Căci totul, jur, mi s-a transmis
Ca o dictare, cu sfinţire.

poezie de Valeria Mahok (14 ianuarie 2021)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hindenburg

două zile te-am aşteptat să vii/ în prima zi soarele părea sfâşietor de frumos
/ un balón în flăcări din care cădeau oameni în flăcări / credeam că sunt doar artificii dar m-am înşelat
eu eram o fiinţa arsă de dor şi totul era în imaginaţia mea.

a doua zi a plouat şi prin perdeaua de picături străvezii mi-am văzut viitorul
un viitor lipsit de dragoste / pentru că tu eşti singurul care îmi poate poate aduce liniştea.
din nou m-am gândit la soare şi la ce or face oamenii arşi în spitale. plăgile lor roşii mă obsedau şi te asteptam să vii / să-mi explici că ceea ce îmi imaginez nu e nimic real.

a treia a zi ai venit şi mi-ai zis că a fost cândva un balon de heliu plin cu oameni care a luat foc şi
toţi au ars. am căutat pe google. aşa era.

// dar tot am crezut că ceea ce s-a întamplat este doar în mintea mea bolnavă de dor//

cerul este senin acum/
o clipă mă uit din nou la soare şi mă întreb cât timp va mai trece
până ceva ne va arde şi pe noi

cât timp va mai dura/ până o să pleci din nou/ şi eu voi sta singură cu toate organele în flăcări pe acest pat de spital / privind în gol/ dragostea mea.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În acest moment, pentru mine, noţiunea de eşec înseamnă altceva decât pentru cei mai mulţi dintre oameni. Dacă un lucru nu iese aşa cum îmi doresc, nu îl iau ca pe un eşec, ci ca pe ceva ce nu trebuia să se întâmple sau ca pe o lecţie din care trebuie să învăţ ceva.

citat din Andreea Raicu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rânduiala lui Dumnezeu...

De câteva zile cobor în
mine
doar seara
şi caut
un anume lucru
pe care poate că nici
nu l-am avut sau poate
l-am pus undeva
pentru a- mi aduce aminte de cel care am fost...

şi ce trist...

uneori nu mănânc
nu beau şi nici
nu mai vorbesc cu Dumnezeu
ştiu că dincolo de mine
e cimitirul în care
se odihneşte tata
plictisit şi el de-atâta aşteptare...
uneori trec pe lângă el
cu privirea în pământ
pentru că de ceva vreme
am uitat ca să-l întreb dacă
a mai vorbit cu mama
dusă şi ea cu nu prea mult timp
înainte de paşti

mi- e greu să-l învinovăţesc pe Dumnezeu pentru
toate astea
dar
sunt sigur că este complice cu timpul ce roade din mine
câte puţin în fiecare zi...

ştiu că aşa trebuie să fie
dar ce să- i spun copilului meu?

poezie de Teodor Dume (ianuarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hannah Armstrong

I-am trimis o scrisoare cerându-i ca în amintirea vremurilor de demult
Să-mi demobilizeze feciorul din armată;
Dar poate că nu a putut-o citi.
De aceea am mers în oraş şi l-am convins pe James Garber,
Care scria minunat, să-i compună o scrisoare.
Dar poate că s-a pierdut la poştă.
Aşa că am făcut tot drumul până la Washington;
Mi-a luat mai mult de o oră să găsesc Casa Albă.
Când am găsit-o, nu m-au lăsat să intru,
Ascunzându-şi zâmbetele.
Apoi m-am gândit:
"Oh, well, el nu mai este acelaşi om pe care l-am cunoscut eu
Şi care lucra împreună cu bărbatu-meu
Şi pe care toţi, acolo, în Menard, îl strigau Abe."
Ca o ultimă încercare m-am întors către gardian şi i-am spus:
"Te rog, spune-i că bătrâna matuşa Hannah Armstrong
Din Illinois a venit să-l vadă în legatură cu băiatul ei bolnav
Din armată."
Well, imediat m-au lăsat să intru!
Şi când m-a văzut a izbucnit în râs,
Şi şi-a lăsat baltă treburile de preşedinte,
Şi a scris cu mâna lui demobilizarea lui Doug,
Vorbind între timp despre zilele de demult
Şi depănând poveşti.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru o posibilă întâlnire cu mama

locuiesc la periferia unei clipe şi
deseori îmi închiriez
o singurătate
doar aşa pentru a-mi pierde vremea
în tot acest timp
mai vorbesc cu Dumnezeu
despre una-alta
ultima oară l-am întrebat despre mama şi
l-am rugat să lase fereastra deschisă
ca să pot privi înăuntru
şi ca o consecinţă a indiferenţei
m-a privit drept în ochi
apoi a râs

doar atât...

unii ar putea crede că sunt nebun
şi că uneori îmi închipui lucruri
care nici nu există
ori că-mi împrumut durerea
pentru a face impresie

oare de ce trebuie să fie mereu o regulă
doar pentru cei care rămân
umbre printre lucruri...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Graham: Mai am un scenariu pentru tine.
Amanda: Ce bine.
Graham: Te iubesc. Îmi cer scuze pentru dezvăluirea foarte directă, dar oricât de complicat ar fi acest lucru, sunt îndrăgostit. De tine. Şi nu simt asta doar pentru că pleci, şi nici pentru că e un sentiment plăcut – care, că veni vorba, chiar este, sau era înainte să te înfurii aşa. Nu-mi pot da seama de logica acestui lucru, ştiu doar că te iubesc. Nu-mi vine să cred de câte ori spun asta. N-am crezut că voi mai simţi asta vreodată, aşa că e aproape incredibil. Dar îmi dau seama că vin cu o ofertă – 3 la preţ de 1. Şi poate că la lumina zilei ambalajul meu nu este chiar aşa de minunat, dar, în final, ştiu ce îmi doresc, iar asta e un miracol în sine. Şi tu eşti ceea ce îmi doresc.
Amanda: Nu mă aşteptam la "te iubesc". Poţi să nu mă mai priveşti aşa? Încerc să găsesc cuvintele potrivite.
Graham: Cred că dacă răspunsul evident nu îţi vine imediat în minte, atunci am putea vorbi despre altceva. Cum ar fi despre cât sunt eu de ridicol. Îmi aduc aminte faptul că mi-ai promis că nu te vei îndrăgosti de mine. Ar fi trebuit să fiu mai atent.
Amanda: Nu am mai întâlnit până acum un tip care să vorbească la fel de mult ca mine. Dar pentru moment, nu mai vorbi.

replici din filmul artistic Vacanţa, scenariu de Nancy Meyers
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar un câine

Uneori oamenii îmi spun "las-o baltă, e doar un câine" sau " cheltui atâţia bani, e doar un câine".

Ei nu ştiu întregul drum parcurs, nu înţeleg timpul petrecut împreună şi sentimentele trăite cu "doar un câine".

Multe din momentele mele fericite s-au petrecut alături de "doar un câine".

De multe ori am avut companion "doar un câine", şi nu m-am simţit singur.

Unele din momentele mele triste mi-au fost provocate de "doar un câine", iar în zilele negre m-am bucurat de atingerea caldă al "doar un câine", care m-a ajutat să merg mai departe.

Dacă tu crezi că e "doar un câine", probabil foloseşti de asemenea expresii ca " doar un prieten", "doar un răsărit de soare", "doar o promisiune".

"Doar un câine" poate-însemna întreaga esenţă-a prieteniei, a încrederii şi, totodată, farmecul bucuriilor simple-ale vieţii.

"Doar un câine" aduce în viaţa ta răbdarea şi compasiunea, care fac din tine un om mai bun.

Datorită-acelui "doar un câine" mă scol dimineaţa devreme, fac plimbări lungi şi privesc viitorul cu încredere.

Pentru mine şi pentru cei ca mine, nu-i vorba de "doar un câine", ci de o întruchipare a tuturor viselor şi speranţelor, de amintirile dragi din trecut, de bucuria clipei.

"Doar un câine" scoate la lumină ce-i mai bun în mine, îmi alungă gândurile negre şi multe din grijile zilei.

Sper că într-o bună zi vor înţelege şi ei că nu-i vorba de "doar un câine", ci de ceva mai mult, care mă face om şi care mă ţine departe de singurătatea de a fi " doar un bărbat sau doar o femeie".

Aşa că atunci când veţi auzi sentinţa "doar un câine", zâmbiţi.... pentru că cei care o spun sunt " doar plini de neînţelegere."

poezie de Richard Biby, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împărţim dragostea

Să nu mă cauţi în celelalte femei
Pentru că n-ai să mă găseşti.
Ele au ceva în comun cu tine,
Ceva ce eu n-o să am niciodată,
Ceva obişnuit şi plictisitor.

Mie nu-mi plac lucrurile dinainte planificate,
Pe-astea le împart cu alţii...

M-am gândit că trebuie să fie ceva
Pe care să-l pot împărţi cu tine
Şi-am descoperit dragostea.

Nu-i aşa că-i minunat?

Aşteptam să-mi răspunzi, dar văd
Că eşti ocupat cu rutina zilnică.

Eu am tot timpul din lume,
De fapt cred c-am evadat din acest loc
Unde timpul şi spaţiul se măsoară.

Plutesc într-un univers numai al meu
Unde doar tu, poţi ajunge.

Uite, îţi las uşa deschisă
Pentru că nu vreau
Să comiţi indiscreţii
Privindu-mă pe gaura cheii.

E linişte, iubirea mea. Vino!

poezie de Any Drăgoianu din Prin păcate, împreună (2008)
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Emily Sparks

Unde este copilul meu, copilul meu,
În care parte a lumii?
Băiatul pe care, dintre toţi din şcoală, l-am iubit cel mai mult?
Eu, profesoara, fata bătrână, inima castă,
Care i-am considerat pe toţi elevii copii mei,
L-am cunoscut într-adevar pe copilul meu,
Când am crezut că este un spirit în flăcări,
Activ, întotdeauna având înalte aspiraţii?
O, copile, copile pentru care m-am rugat şi m-am tot rugat,
În multele ore de veghere ale nopţii,
Îţi aminteşti epistola în care ţi-am scris
Despre dragostea minunată a lui Hristos?
Dacă ai primit-o sau nu,
Băiatul meu, oriunde te vei fi aflând,
Lucrează pentru propriul tău suflet,
Astfel încât toată ţărâna care eşti, toată zgura din tine,
Să îngenuncheze în faţa focului tău interior
Până când din foc nu mai rămâne nimic, doar lumina!...
Nimic în afară de lumină!

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa m-am născut

Universul a tuşit o dată
ca să iasă Adam,
de două ori pentru Eva,
că se înţepenise cu picioarele printre meteoriţi
şi nu mai vroia să iasă,
şi după încă vreo câteva icnete uite că se umpluse deja Pământul de mormoloci,
care mai de care mai mândru şi mai împopoţonat cu gânduri de bine;
la mine deja avea pneumonie severă de gradul I,
aşa că am ieşit nu din două, ci din câteva tusete
împrăştiate printre copaci
şi până să mă adun, săraca, de printre crengi,
hop şi tu cu basmele tale
despre cineva numit dumnezeu
şi te-am crezut, încă neadunată,
încă strângând unghii şi degete,
te-am crezut şi am pornit după tine
pentru că te iubeam un pic
şi pentru că şi tu mă iubeai, în aceeaşi măsură,
şi-apoi într-o zi s-a făcut atâta linişte,
într-o zi universul n-a mai tuşit.
Ne priveam stingheri,
tu cu cartea în mână,
eu cu-ale mele,
întrebându-ne dacă ne vom mai naşte vreodată într-un alt univers,
înţelegând în sfârşit de ce pentru mormoloci nu există eternitate,
şi parcă temându-ne să ne recunoaştem, unul în altul,
şi de-atunci n-am mai deschis nici un ochi,
deşi adunasem o traistă întreagă,
nici n-am mai spus, nimănui, cum m-am născut împrăştiată printre copaci.
Deja se făcuse a doua zi,
copiii n-ar mai fi putut să înţeleagă,
tu însuţi te prefăceai ocupat,
eu întindeam pe pâine miere din fagure,
căutând o poveste fără final care să vă ţină aproape,
apoi am deschis geamul şi parcă l-am auzit iar tuşind,
cât pe ce să zâmbesc şi să zic "să-ţi fie de bine",
tu ai râs, copiii desenau pe mama şi tata cu braţe subţiri şi capete dezlânate,
eu am râs,
aşa m-am născut eu, de fiecare dată,
şi tu te vei fi născut în vreun fel,
numai de ţi-ai aduce aminte,
şi dacă nu-ţi aduci, nu-i nimic,
găsim noi o poveste şi pentru tine,
nu aici, nu acum, poate într-o altă dimineaţă,
înainte să alergi la servici, înainte să-ţi leg cravata cum se cuvine,
înainte să te sărut şi să-ţi spun că parcă tot mai iubesc
mormolocul ăsta din tine,
nu-i aşa?
Parcă tot mai iubesc
pentru că universul e doar o părere,
dar tu eşti al meu şi vei fi până la capătul drumului,
acolo unde vom sta în genunchi şi ne vom spune ultima şoaptă
ultimul gând înainte de a rămâne fără cuvinte,
şi dacă te întrebi ce-i cu toate acestea,
n-am răspuns, n-am sfârşit,
doar o poezie de dragoste murmurată,
adesea în doi, alteori prăbuşită în mine,
eu – tusea grea,
împrăştiata dintr-o pneumonie de gradul I
din genunile universului.

poezie de Alina Dora Toma
Adăugat de Rodica Muntea
Comentează! | Votează! | Copiază!

În realitate fac pe mine de frică

Atât de supărat eram când urcam la tine.
Atât de supărat încât am uitat să mă opresc şi am continuat să urc.
Am văzut că nu eram nicidecum singur, treceau pe lângă mine oameni care coborau
cine ştie de când şi până. Ajungeam din urmă oameni mai supăraţi, mult
mai îngânduraţi decât voi fi eu vreodată. Îi întreceam fără grabă, ca într-un vis,
ca într-o amintire în care hoinăresc într-un mall în timp ce cineva drag trage să moară,
si mă mint că am emoţii pentru marea trecere a sufletului său,
dar în realitate fac pe mine de frică, simt în acea amintire
că voi urma eu. Aşa e când îţi moare cineva foarte apropiat, atunci e ca şi când moartea
te bate pe umăr dar nu te întorci şi tu, este suficient persoana dragă,
tu boceşti, dai de pomană să uiţi, dar nu te întorci şi ai o jenă pe umăr tot restul vieţii, trăieşti cu ea, o
porţi ca pe un epolet. Ce sus stai!, mă gândeam că o să îţi spun prima oară când o să ajung la uşa ta
pe care scrie Fam. Escher, dar uşa ta nu se zărea şi asta (ca să fac o rimă)
nu mă deranja. Simţeam că se depărtează pe măsura paşilor
sau chiar paşii mei o îndepărtau. Stai mai sus decât se gândeau anticii
Că ar sta Divinitatea, am continuat să îţi spun în gând.
Şi m-am simţit ca şi când ai fi auzit, ca şi când te-ar fi supărat ironia şi
ai fi sângerat ceva care s-a dovedit mai târziu, după momentul nostru amoros, a fi un regret nedefinit.
Neştiind ce să îmi spui ai tăcut în gândul meu privind prin tâmpla mea
la oamenii care treceau sau pe lângă care treceam urcând spre tine.
O părere de rău m-a cuprins că îţi spusesem ce ţi-am spus. Şi în plus de asta urcam nu mă puteam opri
să te iau în braţe şi aşa mai departe. Treceam pe lângă oameni după cum bine vedeai şi tu prin tâmpla mea
şi asta îmi ocupa tot timpul. Ce frumos e la tine aici sus!, am încercat să refac dialogul
dar deja auzisei ce spusesem prima oară, aşa ceva nu se uită, nu se şterge, se poate
Ierta dar mai mult nu, chiar dacă a fost în gând. toate astea le spunea chipul tău. Tăcutul. Chipul
tău se desprinsese de fiinţa ta, de epiderma fără cute,
în timp ce urcam spre tine şi restul corpului tău se depărta de locul în care trebuia să ajung,.
Şi mâna mea îmbrăca o mănuşă din praful de pe balustradă, aşa cântăream trecerea timpului
spre tine. Mă gândeam să îţi spun una bună auzită pe scară în treacăt,
despre un mort care după mii de ani (cel puţin) iese din groapă şi fiind beznă, pentru că venise
între timp bezna mare, a continuat să urce, pentru că nu vedea pe unde se află.
La fel şi alţi morţi, unii cădeau pe lângă el, era o vânzoleală ca în amintirea mea din mall.
Dar am auzit doar bucata asta de când tot urc, fără să
aflu finalul, fără să ajung la tine. Urc fără să mă pot opri, fără să te pot
opri ca să te ajung din urmă, să ne continuăm drumul, să îţi ţin în gură chipul de ceafă
ca pe un pui de pisică.

poezie de Ştefan Ciobanu
Adăugat de Ştefan Ciobanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nistor: Te-ai... Îmbătat?! Cine?! Tu, şefu'?!
Lucian: Da, Nis, eu... M-am îmbătat rău de tot, nu glumă, cum nu poate fi exprimat în cuvinte, sigur cum anume, nu vă pot spune, pentru că habar n-am, nu-mi amintesc deloc, nimic... Dar e clar că aşa s-a întâmplat. Şi de ce vă uitaţi toţi aşa, la mine? Ce-i, nu vă vine să credeţi? Vi se pare imposibil? Din nefericire, e adevărat! Foarte adevărat. Vă amintiţi că v-am promis o perioadă de vacanţă de o lună de zile. Păi, după doar două zile de la plecarea voastră de aici, din navă şi până mai alaltăieri, n-am făcut nimic altceva, decât să stau închis în rezerva mea şi să beau într-una tot ce mi-a picat în mână, fără a ţine cont ce anume era în sticle, atâta timp cât nu era apă, lapte, suc sau ceai. N-am mâncat, n-am făcut nimic altceva; am băut într-una, până n-am mai ştiut de mine, iar roboţii nu m-au putut opri, pentru că înainte de a intra în rezerva mea, am blocat sistemul de închidere al uşii, cu o parolă codificată, cu recunoaştere sonoră... De ce mă priviţi aşa?! Ştiu, vi se pare imposibil ca eu să fi făcut aşa ceva. Acum şi mie mi se pare imposibil, dar adevărul e că am făcut-o! Cu vârf şi îndesat! Vă întrebaţi de ce?! Vreţi să ştiţi şi motivul pentru care m-am îmbătat în asemenea hal?! Mda, n-are rost să vă întreb, e clar că vreţi să aflaţi...
Lia: Luci... Nu spune nimic!

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Aş vrea să te cred, dar... Mi-e teamă să nu fie doar un capriciu de-al tău, unul trecător...
Lucian: Poftim?! Lia, ţi-am mai spus că pentru mine, tu nu eşti deloc doar un capriciu trecător... În plus, ce fel de capriciu trecător ar putea fi, după mai mult de opt ani?! Te rog, sunt cel puţin opt ani...
Lia: Ba da, ar putea fi. Poate din cauză că eu am fost singura care te-am respins mereu, te-am refuzat, nu ţi-am acceptat prietenia... Presupun că nu erai obişnuit să fii refuzat. Îţi plăcea să obţii totul, aşa cum îţi doreai tu. Încă îţi place acest lucru.
Lucian: Nu, nu-i din cauza asta! E adevărat că-mi displăcea să fiu mereu refuzat, însă nu ăsta-i motivul pentru care m-am îndrăgostit de tine.
Lia: Sau poate crezi astfel, doar pentru că tu eşti comandantul şi ţi se cuvine tot ce-ţi doreşti.
Lucian: Grozav! E ultimul lucru pe care aş fi dorit să-l aud în acest moment, de la tine sau de la oricine altcineva! În plus, n-are absolut nici o legătură. Când te-am cunoscut pe tine, nu eram nici un fel de comandant, al nimănui şi nici nu aveam habar că voi fi vreodată. Că poate îmi doream acest lucru, e cu totul altceva...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei

Când am avut întâlnirea de 25 de ani
de la terminarea liceului
m-am dus acasă
în oraşul în care m-am născut
nu ştiam ce rochie să mă îmbrac
ca să fiu cât mai frumoasă
şi atunci mama mi-a spus
"Ce-ar fi, Medi, să îţi iei sarafanul
cu care te duceai la şcoală?
l-am pus bine după ce ai fugit
de acasă
ca să iei viaţa în piept
l-am pus printre lucrurile frumoase
la care mă mai uit când şi când
ca să îmi reamintesc de acele vremuri
în care eram tânără
şi mă iubea taică-tău
ca pe o femeie frumoasă
ce-ar fi să-ţi pui sarafanul
acela pe tine?
Eu cred că te încape
şi acum"
Apoi a deschis uşile dulapului
şi a scos un geamantan vechi
pe care l-a desfăcut cu mare grijă
de parcă ar fi fost un seif
şi a scos uniforma pe care o purtam
la şcoală
avea chiar şi emblema
prinsă în piept
dacă mai e cineva
care să ştie ce e aia o emblemă
Uite şi banderola, mi-a spus
şi mi-a întins cordeluţa albă
pe care o împletise cu mâinile ei
atunci când era tânără şi frumoasă
şi tata îi trimitea scrisori
pe Strada Florilor
iar ea visa că va avea o fată
care se va numi
ca şi mine
Medeea,
iar eu am luat-o
şi mi-am prins-o în păr
sarafanul îmi venea de minune
parcă nici nu trecuseră
atâţia ani
eram din nou şcolăriţă
şi când m-am dus la liceu
toţi colegii au rămas încremeniţi
aproape nu le venea să creadă
că este adevărat
Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei,
se minunau care mai de care,
S-a întors la fel de tânără
ca atunci când a plecat
putem să ne pozăm şi noi cu tine?
Puteţi, bineînţeles că puteţi, doar am fost
colegi
am împărţit aceleaşi vise
cât încă mai visam
bineînţeles că puteţi!
Odată ajunsă în clasă
inclusiv domnii profesori
au vrut să ne pozăm împreună
parcă întineriseră deodată
erau numai zâmbet
domnii profesori
de la liceu,
apoi ne-am aşezat fiecare în banca lui
aşa cum stăteam înainte
şi domnul diriginte a început să strige
catalogul
fiecare aştepta cuminte la rând
striga prezent
după care îşi etala realizările
aveam chiar şi un secretar de stat
printre noi
vorbea foarte rar şi apăsat
conform rangului
pătruns până la lacrimi
de importanţa lui,
după el am urmat eu
nici că se putea moment
mai potrivit
şi dirigintele m-a întrebat
zâmbindu-mi cu subînţeles
ca unei şcolăriţe timide,
Ia spune, Medi, ce ai făcut tu
în tot acest timp
erai unul dintre cei mai buni copii
pe care i-am avut
ia spune,
unde ai ajuns?
La Voluntari, domnule diriginte,
i-am răspuns,
iar el s-a mirat, apoi mi-a zis,
Nu am auzit niciodată până acum
de Voluntari,
e un oraş mare? Unde-i
localizat?
Aş, i-am răspuns, este un orăşel prăfuit
de lângă Bucureşti, capitala
scumpei noastre patrii,
aproape cât o comună
dacă nu şi mai mic,
acolo
sunt profesoară
de copii invizibili
Cum adică invizibili? s-a mirat el
şi mai mult
Care nu se văd, i-am răspuns,
pentru că nu-i doreşte nimeni
şi atunci au devenit străvezii
ca o gelatină
asta am vrut să spun,
iar cea mai mare realizare a mea
este că pot încăpea şi acum
în acest sarafan,
Bineînţeles că
toţi au început să râdă
chiar şi domnul diriginte
dar apoi n-a mai râs
şi m-a întrebat,
Cum de a ajuns la Voluntari
o fată aşa deşteaptă ca tine?
Auzisem că ai terminat
Facultatea de Horticultură
şi faci grădini
pentru oameni bogaţi
care plătesc bine
nicidecum că eşti profesoară
tocmai la capătul pământului,
Tot grădini fac şi acum, i-am răspuns,
dacă înţelegeţi ce vreau să spun
iar dumneavoastră sunteţi primul
care ar trebui să înţeleagă
întrucât lucraţi cu copiii,
doar câ grădinile pe care le fac
de data asta
sunt mult mai frumoase
decât cele dinainte
au în ele
ceva sălbatic
şi viu
pentru că s-au născut din pământ arid
şi se luptă ca să supravieţuiască,
Foarte frumos, Medi, mi-a răspuns el
foarte frumos ai vorbit
şi profund
acum înţeleg de ce ai venit
îmbrăcată în uniforma
de liceancă
tu ai rămas la fel de copil
ca atunci când ai plecat
în timp ce noi am îmbătrânit
odată cu visele noastre,
Când m-am întors acasă
mama m-a rugat să-i dau sarafanul
ca să-l pună la loc
dar nu m-am mai putut dezlipi de el
m-am gândit să le fac o surpriză
elevilor mei
şi m-am dus aşa îmbrăcată
eram curioasă dacă mă vor recunoaşte
primul care m-a observat a fost Alex,
Ia uitaţi-vă, copiii, a zus el,
ne-a venit o nouă colegă,
sper că va sta cu mine în bancă,
Fugi de-aici, i-a răspuns Apostolea,
sigur va fi colega mea,
prima care s-a prins a fost Valentina
cum şi era de aşteptat,
Doamne, a zis ea, dar dumneavoastră sunteţi
doamna Medeea
credeam că ne-a venit o nouă colegă
şi când colo eraţi chiar dumneavoastră
cât pe ce să ne păcăliţi
Dar chiar aşa şi este, i-am răspuns,
eu sunt noua voastră
colegă
mă primiţi şi pe mine printre voi?
nici nu vă închipuiţi ce drum lung şi anevoios
am străbătut
ca să ajung aici

poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anxietate postdeprimitivistă (!)

Mi-a fost frică de iubire
Până m-am obişnuit cu ea;
Mi-a fost frică de mine
Până m-am obişnuit;
Mi-a fost frică de moarte
Până s-a obişnuit cu mine...
De fapt, eu sunt obişnuit
Numai cu frica.
Iubirea, moartea şi cu mine,
Îmi sunt străin între străine!
Dacă există,
Îţi acordă o singură întâlnire,
După care nu s-a mai întors nimeni
Să spună cum e,
Dacă sunt.
Căci, dacă nu sunt,
Iubirea şi moartea sunt fără de mine
Cum este Moş Crăciun
Fără Naşterea lui Hristos:
Un om.
De nimic nu trebuie să-ţi fie mai frică
Decât de faptul că eşti om.
Nimic să nu te încurajeze mai mult
Decât că nu eşti, poate, Dumnezeu.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (3 noiembrie 2012)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu eşti, Doamne...

M-am slujit de stele-ntotdeauna
Când am vrut la Tine să ajung
M-a vegheat din înălţime luna
Luminându-mi noaptea drumul lung.
Toate, Doamne, toate-s ale Tale
Tu le-ai pus acolo sus în cer
Ele doar mă însoţesc pe cale
Dar la semnul Tău se sting şi pier.

Din Lumina Ta, în ele, Tată
Ai lăsat să picure un pic
Şi mă rog dar, Doamne, niciodată
Nu vor fi mai mult decât nimic.

Sunt frumoase, le-ai creat anume
Pentru mine să le văd ca sunt
Dar şi ele-s, Doamne, tot din lume
Şi-s şi ele, Doamne, din pământ.

Pot să moară orişicând şi ele
Dar Lumina sufletului meu
Nu e nici din lună, nici din stele
Ci e de la Tine, Dumnezeu.

Sigur ca dorinţa-mi încolţeşte
Când le văd şi când în cer Te ştiu
Dorul meu când înspre Tine creşte
Ele-mi stau de martori că eşti viu.

Toate-s de folos şi-s toate bune
De m-ajută, Doamne să mai cresc
Lumea asta toată-i o minune
Şi mai mult prin lume Te iubesc.

Ai lăsat un semn în fiecare
Şi în toate străluceşti la fel
Muntele veghează lângă mare
Tot pământu-i, Doamne, un Betel.

Loc de taină şi odihnă sfântă,
Locul unde singur îmi vorbeşti
Stele, îngeri, lună, ceruri cântă
Tu eşti Doamne veşnic Cel ce eşti!...

poezie de Adriana Cristea (19 octombrie 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Păi, fie, dacă insişti... Când am plecat de la supercomputer eram într-adevăr răvăşit, dar nu într-atât încât să mă las copleşit de cele văzute. Însă din cauza asta, m-am învârtit într-una prin oraş, ca un tont, cu gândurile aiurea, sucind problema pe toate feţele, posibile şi imposibile; n-am ajuns la nici o concluzie, decât cea pe care tocmai ţi-am spus-o şi ţie, anume, mă voi lămuri direct cu ei, când vom ajunge acasă, pe Terra. Până atunci, abandonez orice încercare de a afla ceva în acest sens şi accept doar realitatea pe care o ştiu eu, adică aceea în care blondul e sigur tatăl meu; nimic altceva! Deci, din punctul meu de vedere, sunt un Enka şi aşa voi rămâne în continuare! Dar tot în acea zi, seara, în final am intrat într-un restaurant...
Mihai: Şi ai dat de Lia.
Lucian: Nu, de Maria. Blonda era acolo, la o masă, singură, fără Nick, aşa că m-am aşezat lângă ea, la masă. Şi ştii cum e ea, mereu un zâmbet, plină de voie bună, mi-a alungat cu felul ei de-a fi orice gânduri neplăcute, legate de mama, sau de oricine altcineva. Asta doar până când, da, a apărut şi Lia, împreună cu Sid. Au intrat tocmai în acel restaurant şi culmea, s-au aşezat la o masă, exact în faţa mea! N-am să susţin că s-ar fi aşezat intenţionat drept la acea masă, însă... I-aş fi văzut şi fără să vreau, fără să privesc în direcţia lor... Era de-a dreptul ridicol! Jenant! Blonda mi-a spus de multe ori să părăsim restaurantul, sau măcar să ne mutăm la altă masă, sau cel puţin să schimbăm locurile, ca să nu-i mai văd, dar eu, ca de obicei, încăpăţânat, nu şi nu! Ar fi trebuit să-i fi dat ascultare şi aş fi evitat ceea ce a urmat.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu ştiu

Eu nu ştiu cum să mă numesc,
Nici nu ştiu ce-i omenesc.
Nici lumea nu o recunosc,
Nici viaţa ce o trăiesc.

Eu nu ştiu uneori ce mai gândesc,
Nici ce-mi doresc, ce pot să iubesc.
Nici focul ce arde în mine,
Nici cine-l aprinde, cine-l întreţine.

Eu nu ştiu de unde tot vine
Atâta dor în zile senine.
Atâtea lacrimi transpuse în rime,
Atâta chemare de tine.

Eu nu ştiu cine mă cheamă,
Cine visele tot îmi destramă.
Cine îmi alungă liniştea în penumbră
Pe unde gândurile îmi tot zburdă.

Eu nu ştiu cine mai sunt,
Ce legământ am pe acest pământ.
Cu cine l-am făcut, cine la hotărât.
Cine înaintea mea a ştiut.

Eu nu ştiu ce-i început, când a-început
Cum toate se-nvârt într-un tot nesfârşit.
Nu ştiu unde am greşit, dacă am greşit,
În tot ce-am făcut, în tot ce-am iubit.

Eu nu ştiu când m-am pierdut atât de mult,
Prin atâtea cuvinte tăcute doar pentru tine.

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!