Rătăcind printre gânduri

Când o raza de lumină creatoare
Candela de pe altarul cerului poetic îmi aprinde,
Nu mă întreba unde alerg grăbită...
Căci vreau cu ochii visului satisfăcut, să o întâmpin!

#

M-am întrebat deseori,
de unde vine acest puhoi de gânduri răzvrătite,
care rup toate stăvilare timpului meu de odihnă,
ca apele furioase, ce se revarsă necontrolat, după o furtună puternică,
făcându-mi nopţile albe,
impunându-mi să descifrez enigmele ascunse ale sufletului,
ca şi ale Lunii...
şi să scriu dictarea şcolărească, din Abecedarul Divin;
doar nu sunt pui de Eminescu.
Toate acestea m-au abordat după ce el, omul meu, s-a prăpădit.
Am crezut pe moment,
că din nou mi-a lăsat libertatea de-a lucra până la epuizare,
cum era obişnuit şi deseori spunea cu mare satisfacţie:
- femeii trebuie să-i dai de lucru, cât de mult,
ca să nu-i fugă mintea la prostii.
Eu am crezut întotdeauna altceva,
Saturaţia strică satisfacţia!
Şi uite aşa, zilele şi nopţile sau înfrăţit sub un numitor comun,
ca o fracţie matematică şi m-au sfinţit în versuri, până am ameţit...
Apoi m-am gândit să invoc marile spirite poetice,
să mă inspire, dacă tot scriu ceva, ca să nu mă fac de minune,
cu nimicuri înşirate fără pic de suflet şi culoare.
Nu ştiu, cine m-a auzit prima dată, dar spre satisfacţia mea,
tot Dumnezeu a răspuns primul, rugilor mele pioase
şi m-a îndemnat să merg mai departe.
(Cred în Dumnezeu, pentru că nu l-am văzut,
dar l-am simţit aproape întotdeauna!)
Scop ştiut, doar de El...
pentru că din acest izvor al purităţii sufleteşti,
cred eu, nu poate să se adape oricine, ci numai cei aleşi...
Dacă e pierdere de timp,
tot este mai specială decât de a celorlalţi oameni,
pentru că scormonesc filozofic şi involuntar,
toate profunzimile sufleteşti, cu foamea minerilor,
ce caută măreţia aurului în fundul pământului.
Oricum ar fi, nu mă plictisesc,
când sunt luată de puhoiul gândurilor,
ce vor aşezate pe hârtie şi începem tangoul împreună,
doar, doar iese ceva interesant pentru cititori,
Nici Penelopa nu s-a plictisit, aşteptând venirea lui Ulise,
lucrând până la epuizarea gândurilor negative.
Poate fi o lecţie de morală,
sau aşa trebuie să încep eu dimineţile fericite,
rătăcind printre gânduri, care nu iartă...
îndemnată fiind la spovedanie
de Lordul Înţelepciunii,
căruia nu-i place altceva, decât lumina.

poezie de Valeria Mahok (ianuarie 2014)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gordon Deitrich: Porţi mască de aşa mult timp încât ai uitat cine eşti cu adevărat.
Valerie: Ştiu că nu o să reuşesc să te conving că acesta nu este unul din trucurile lor, dar nu îmi pasă. Sunt eu. Mă numesc Valerie. Nu cred că mai am mult de trăit şi vroiam să povestesc cuiva despre viaţa mea. Aceasta este singura biografie pe care o voi scrie vreodată şi, Dumnezeule, o scriu pe hârtie igienică. M-am născut în Nottingham în 1985. Nu îmi amintesc prea multe despre acei primi ani din viaţa mea, dar îmi amintesc ploaia. Bunica mea avea o ferma în Tottle Brook şi obişnuia să îmi spună că Dumnezeu se afla în ploaie. Prima mea prietenă am intâlnit-o la şcoală. O chema Sarah. M-au atras încheieturile ei. Erau frumoase. Am crezut că ne vom iubi pentru totdeauna. Îmi amintesc că profesoara noastră ne spunea că este doar o perioadă a adolescenţei pe care o depăşim cu toţii. Sarah a reuşit. Eu nu. În 2002, m-am îndrăgostit de o fată pe care o chema Christina. În anul acela am mers la părinţii mei. Nu aş fi putut să fac asta dacă Christina nu m-ar fi ţinut de mână. Tata nu s-a uitat la mine. Mi-a spus să plec şi să nu mă mai întorc niciodată. Mama nu a spus nimic. Dar nu am făcut nimic altceva decât să le spun adevărul. A fost acest gest egoist? Ne vindem integritatea pe nimic, dar este singurul lucru pe care îl avem cu adevărat. Este ultima bucăţică din noi. Dar în cadrul acelei părţi suntem liberi. Am ştiut întotdeauna ce vreau să fac cu viaţa mea şi în 2015 am apărut în primul meu film. A fost cel mai important rol din viaţa mea. Nu mulţumită carierei mele, ci pentru că aşa am întâlnit-o pe Ruth. Încă de prima dată când ne-am sărutat am ştiut că nu mai vreau să sărut alte buze în afară de ale ei. Ne-am mutat într-un mic apartament din Londra. Aceia au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea.

replici din filmul artistic V de la Vendetta
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

În acest moment, pentru mine, noţiunea de eşec înseamnă altceva decât pentru cei mai mulţi dintre oameni. Dacă un lucru nu iese aşa cum îmi doresc, nu îl iau ca pe un eşec, ci ca pe ceva ce nu trebuia să se întâmple sau ca pe o lecţie din care trebuie să învăţ ceva.

citat din Andreea Raicu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hannah Armstrong

I-am trimis o scrisoare cerându-i ca în amintirea vremurilor de demult
Să-mi demobilizeze feciorul din armată;
Dar poate că nu a putut-o citi.
De aceea am mers în oraş şi l-am convins pe James Garber,
Care scria minunat, să-i compună o scrisoare.
Dar poate că s-a pierdut la poştă.
Aşa că am făcut tot drumul până la Washington;
Mi-a luat mai mult de o oră să găsesc Casa Albă.
Când am găsit-o, nu m-au lăsat să intru,
Ascunzându-şi zâmbetele.
Apoi m-am gândit:
"Oh, well, el nu mai este acelaşi om pe care l-am cunoscut eu
Şi care lucra împreună cu bărbatu-meu
Şi pe care toţi, acolo, în Menard, îl strigau Abe."
Ca o ultimă încercare m-am întors către gardian şi i-am spus:
"Te rog, spune-i că bătrâna matuşa Hannah Armstrong
Din Illinois a venit să-l vadă în legatură cu băiatul ei bolnav
Din armată."
Well, imediat m-au lăsat să intru!
Şi când m-a văzut a izbucnit în râs,
Şi şi-a lăsat baltă treburile de preşedinte,
Şi a scris cu mâna lui demobilizarea lui Doug,
Vorbind între timp despre zilele de demult
Şi depănând poveşti.

epitaf de Edgar Lee Masters din Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru o posibilă întâlnire cu mama

locuiesc la periferia unei clipe şi
deseori îmi închiriez
o singurătate
doar aşa pentru a-mi pierde vremea
în tot acest timp
mai vorbesc cu Dumnezeu
despre una-alta
ultima oară l-am întrebat despre mama şi
l-am rugat să lase fereastra deschisă
ca să pot privi înăuntru
şi ca o consecinţă a indiferenţei
m-a privit drept în ochi
apoi a râs

doar atât...

unii ar putea crede că sunt nebun
şi că uneori îmi închipui lucruri
care nici nu există
ori că-mi împrumut durerea
pentru a face impresie

oare de ce trebuie să fie mereu o regulă
doar pentru cei care rămân
umbre printre lucruri...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Emily Sparks

Unde este copilul meu, copilul meu,
În care parte a lumii?
Băiatul pe care, dintre toţi din şcoală, l-am iubit cel mai mult?
Eu, profesoara, fata bătrână, inima castă,
Care i-am considerat pe toţi elevii copii mei,
L-am cunoscut într-adevar pe copilul meu,
Când am crezut că este un spirit în flăcări,
Activ, întotdeauna având înalte aspiraţii?
O, copile, copile pentru care m-am rugat şi m-am tot rugat,
În multele ore de veghere ale nopţii,
Îţi aminteşti epistola în care ţi-am scris
Despre dragostea minunată a lui Hristos?
Dacă ai primit-o sau nu,
Băiatul meu, oriunde te vei fi aflând,
Lucrează pentru propriul tău suflet,
Astfel încât toată ţărâna care eşti, toată zgura din tine,
Să îngenuncheze în faţa focului tău interior
Până când din foc nu mai rămâne nimic, doar lumina!...
Nimic în afară de lumină!

epitaf de Edgar Lee Masters din Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa m-am născut

Universul a tuşit o dată
ca să iasă Adam,
de două ori pentru Eva,
că se înţepenise cu picioarele printre meteoriţi
şi nu mai vroia să iasă,
şi după încă vreo câteva icnete uite că se umpluse deja Pământul de mormoloci,
care mai de care mai mândru şi mai împopoţonat cu gânduri de bine;
la mine deja avea pneumonie severă de gradul I,
aşa că am ieşit nu din două, ci din câteva tusete
împrăştiate printre copaci
şi până să mă adun, săraca, de printre crengi,
hop şi tu cu basmele tale
despre cineva numit dumnezeu
şi te-am crezut, încă neadunată,
încă strângând unghii şi degete,
te-am crezut şi am pornit după tine
pentru că te iubeam un pic
şi pentru că şi tu mă iubeai, în aceeaşi măsură,
şi-apoi într-o zi s-a făcut atâta linişte,
într-o zi universul n-a mai tuşit.
Ne priveam stingheri,
tu cu cartea în mână,
eu cu-ale mele,
întrebându-ne dacă ne vom mai naşte vreodată într-un alt univers,
înţelegând în sfârşit de ce pentru mormoloci nu există eternitate,
şi parcă temându-ne să ne recunoaştem, unul în altul,
şi de-atunci n-am mai deschis nici un ochi,
deşi adunasem o traistă întreagă,
nici n-am mai spus, nimănui, cum m-am născut împrăştiată printre copaci.
Deja se făcuse a doua zi,
copiii n-ar mai fi putut să înţeleagă,
tu însuţi te prefăceai ocupat,
eu întindeam pe pâine miere din fagure,
căutând o poveste fără final care să vă ţină aproape,
apoi am deschis geamul şi parcă l-am auzit iar tuşind,
cât pe ce să zâmbesc şi să zic "să-ţi fie de bine",
tu ai râs, copiii desenau pe mama şi tata cu braţe subţiri şi capete dezlânate,
eu am râs,
aşa m-am născut eu, de fiecare dată,
şi tu te vei fi născut în vreun fel,
numai de ţi-ai aduce aminte,
şi dacă nu-ţi aduci, nu-i nimic,
găsim noi o poveste şi pentru tine,
nu aici, nu acum, poate într-o altă dimineaţă,
înainte să alergi la servici, înainte să-ţi leg cravata cum se cuvine,
înainte să te sărut şi să-ţi spun că parcă tot mai iubesc
mormolocul ăsta din tine,
nu-i aşa?
Parcă tot mai iubesc
pentru că universul e doar o părere,
dar tu eşti al meu şi vei fi până la capătul drumului,
acolo unde vom sta în genunchi şi ne vom spune ultima şoaptă
ultimul gând înainte de a rămâne fără cuvinte,
şi dacă te întrebi ce-i cu toate acestea,
n-am răspuns, n-am sfârşit,
doar o poezie de dragoste murmurată,
adesea în doi, alteori prăbuşită în mine,
eu – tusea grea,
împrăştiata dintr-o pneumonie de gradul I
din genunile universului.

poezie de Alina Dora Toma
Adăugat de Rodica Muntea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Graham: Mai am un scenariu pentru tine.
Amanda: Ce bine.
Graham: Te iubesc. Îmi cer scuze pentru dezvăluirea foarte directă, dar oricât de complicat ar fi acest lucru, sunt îndrăgostit. De tine. Şi nu simt asta doar pentru că pleci, şi nici pentru că e un sentiment plăcut – care, că veni vorba, chiar este, sau era înainte să te înfurii aşa. Nu-mi pot da seama de logica acestui lucru, ştiu doar că te iubesc. Nu-mi vine să cred de câte ori spun asta. N-am crezut că voi mai simţi asta vreodată, aşa că e aproape incredibil. Dar îmi dau seama că vin cu o ofertă – 3 la preţ de 1. Şi poate că la lumina zilei ambalajul meu nu este chiar aşa de minunat, dar, în final, ştiu ce îmi doresc, iar asta e un miracol în sine. Şi tu eşti ceea ce îmi doresc.
Amanda: Nu mă aşteptam la "te iubesc". Poţi să nu mă mai priveşti aşa? Încerc să găsesc cuvintele potrivite.
Graham: Cred că dacă răspunsul evident nu îţi vine imediat în minte, atunci am putea vorbi despre altceva. Cum ar fi despre cât sunt eu de ridicol. Îmi aduc aminte faptul că mi-ai promis că nu te vei îndrăgosti de mine. Ar fi trebuit să fiu mai atent.
Amanda: Nu am mai întâlnit până acum un tip care să vorbească la fel de mult ca mine. Dar pentru moment, nu mai vorbi.

replici din filmul artistic Vacanţa, scenariu de Nancy Meyers
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împărţim dragostea

Să nu mă cauţi în celelalte femei
Pentru că n-ai să mă găseşti.
Ele au ceva în comun cu tine,
Ceva ce eu n-o să am niciodată,
Ceva obişnuit şi plictisitor.

Mie nu-mi plac lucrurile dinainte planificate,
Pe-astea le împart cu alţii...

M-am gândit că trebuie să fie ceva
Pe care să-l pot împărţi cu tine
Şi-am descoperit dragostea.

Nu-i aşa că-i minunat?

Aşteptam să-mi răspunzi, dar văd
Că eşti ocupat cu rutina zilnică.

Eu am tot timpul din lume,
De fapt cred c-am evadat din acest loc
Unde timpul şi spaţiul se măsoară.

Plutesc într-un univers numai al meu
Unde doar tu, poţi ajunge.

Uite, îţi las uşa deschisă
Pentru că nu vreau
Să comiţi indiscreţii
Privindu-mă pe gaura cheii.

E linişte, iubirea mea. Vino!

poezie de Any Drăgoianu din Prin păcate, împreună (2008)
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu eşti, Doamne...

M-am slujit de stele-ntotdeauna
Când am vrut la Tine să ajung
M-a vegheat din înălţime luna
Luminându-mi noaptea drumul lung.
Toate, Doamne, toate-s ale Tale
Tu le-ai pus acolo sus în cer
Ele doar mă însoţesc pe cale
Dar la semnul Tău se sting şi pier.

Din Lumina Ta, în ele, Tată
Ai lăsat să picure un pic
Şi mă rog dar, Doamne, niciodată
Nu vor fi mai mult decât nimic.

Sunt frumoase, le-ai creat anume
Pentru mine să le văd ca sunt
Dar şi ele-s, Doamne, tot din lume
Şi-s şi ele, Doamne, din pământ.

Pot să moară orişicând şi ele
Dar Lumina sufletului meu
Nu e nici din lună, nici din stele
Ci e de la Tine, Dumnezeu.

Sigur ca dorinţa-mi încolţeşte
Când le văd şi când în cer Te ştiu
Dorul meu când înspre Tine creşte
Ele-mi stau de martori că eşti viu.

Toate-s de folos şi-s toate bune
De m-ajută, Doamne să mai cresc
Lumea asta toată-i o minune
Şi mai mult prin lume Te iubesc.

Ai lăsat un semn în fiecare
Şi în toate străluceşti la fel
Muntele veghează lângă mare
Tot pământu-i, Doamne, un Betel.

Loc de taină şi odihnă sfântă,
Locul unde singur îmi vorbeşti
Stele, îngeri, lună, ceruri cântă
Tu eşti Doamne veşnic Cel ce eşti!...

poezie de Adriana Cristea (19 octombrie 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nistor: Te-ai... Îmbătat?! Cine?! Tu, şefu'?!
Lucian: Da, Nis, eu... M-am îmbătat rău de tot, nu glumă, cum nu poate fi exprimat în cuvinte, sigur cum anume, nu vă pot spune, pentru că habar n-am, nu-mi amintesc deloc, nimic... Dar e clar că aşa s-a întâmplat. Şi de ce vă uitaţi toţi aşa, la mine? Ce-i, nu vă vine să credeţi? Vi se pare imposibil? Din nefericire, e adevărat! Foarte adevărat. Vă amintiţi că v-am promis o perioadă de vacanţă de o lună de zile. Păi, după doar două zile de la plecarea voastră de aici, din navă şi până mai alaltăieri, n-am făcut nimic altceva, decât să stau închis în rezerva mea şi să beau într-una tot ce mi-a picat în mână, fără a ţine cont ce anume era în sticle, atâta timp cât nu era apă, lapte, suc sau ceai. N-am mâncat, n-am făcut nimic altceva; am băut într-una, până n-am mai ştiut de mine, iar roboţii nu m-au putut opri, pentru că înainte de a intra în rezerva mea, am blocat sistemul de închidere al uşii, cu o parolă codificată, cu recunoaştere sonoră... De ce mă priviţi aşa?! Ştiu, vi se pare imposibil ca eu să fi făcut aşa ceva. Acum şi mie mi se pare imposibil, dar adevărul e că am făcut-o! Cu vârf şi îndesat! Vă întrebaţi de ce?! Vreţi să ştiţi şi motivul pentru care m-am îmbătat în asemenea hal?! Mda, n-are rost să vă întreb, e clar că vreţi să aflaţi...
Lia: Luci... Nu spune nimic!

replici din romanul Proxima de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Păi, fie, dacă insişti... Când am plecat de la supercomputer eram într-adevăr răvăşit, dar nu într-atât încât să mă las copleşit de cele văzute. Însă din cauza asta, m-am învârtit într-una prin oraş, ca un tont, cu gândurile aiurea, sucind problema pe toate feţele, posibile şi imposibile; n-am ajuns la nici o concluzie, decât cea pe care tocmai ţi-am spus-o şi ţie, anume, mă voi lămuri direct cu ei, când vom ajunge acasă, pe Terra. Până atunci, abandonez orice încercare de a afla ceva în acest sens şi accept doar realitatea pe care o ştiu eu, adică aceea în care blondul e sigur tatăl meu; nimic altceva! Deci, din punctul meu de vedere, sunt un Enka şi aşa voi rămâne în continuare! Dar tot în acea zi, seara, în final am intrat într-un restaurant...
Mihai: Şi ai dat de Lia.
Lucian: Nu, de Maria. Blonda era acolo, la o masă, singură, fără Nick, aşa că m-am aşezat lângă ea, la masă. Şi ştii cum e ea, mereu un zâmbet, plină de voie bună, mi-a alungat cu felul ei de-a fi orice gânduri neplăcute, legate de mama, sau de oricine altcineva. Asta doar până când, da, a apărut şi Lia, împreună cu Sid. Au intrat tocmai în acel restaurant şi culmea, s-au aşezat la o masă, exact în faţa mea! N-am să susţin că s-ar fi aşezat intenţionat drept la acea masă, însă... I-aş fi văzut şi fără să vreau, fără să privesc în direcţia lor... Era de-a dreptul ridicol! Jenant! Blonda mi-a spus de multe ori să părăsim restaurantul, sau măcar să ne mutăm la altă masă, sau cel puţin să schimbăm locurile, ca să nu-i mai văd, dar eu, ca de obicei, încăpăţânat, nu şi nu! Ar fi trebuit să-i fi dat ascultare şi aş fi evitat ceea ce a urmat.

replici din romanul Proxima de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Deci, Nis... Spune-mi mai bine ce mi-ai adus?
Nistor: Păi, nu prea mult, Piticot, că n-am avut ce... Doar o carte şi o felicitare, pe care m-am străduit să scriu cât mai frumos. Sper să descifrezi ce-am înşirat pe acolo.
Maria: O să mă străduiesc să înţeleg ce-ai scris, vreau să ştiu. Şi... O carte?! Foarte interesant.
Nistor: Nu e una dintre cele din biblioteca navei noastre; ştiu că pe acelea le-ai citit deja pe toate. Aşa că ţi-am adus una de-a mea, de la mine, de prin lucrurile mele şi se axează pe teme geografice, deci, nu ştiu cât de mult o să-ţi placă, dar n-am găsit altceva.
Maria: Nu-ţi face griji, e perfectă! Geografie... O să-mi placă.
Nistor: Bine. Fie, uite, recunosc, mai aveam ceva pentru tine, dar... Cum era vorba despre o ciocolată mare, n-am putut să-i rezist pe drum, până aici şi... Uite, îmi pare rău, asta-i tot ce mi-a rămas din ea; doar ambalajul.
Maria: Hmm?! Nu face nimic, Nis. Te înţeleg. Şi apreciez faptul că mi-ai spus totuşi, n-ai ascuns acest lucru. Dar ce idee năstruşnică şi pe tine, Nis; să încerci să-mi aduci o ciocolată!? Nu-ţi închipuiai că n-o să poţi rezista pe drum, fără s-o consumi pe toată până aici?!
Nistor: Regret, dar măcar am încercat. Apropo, nu aveţi nimic dulce de ronţăit pe aici? Mie mi s-au cam sfârşit rezervele.
Maria: Ah, da... Serveşte-te, te rog! Şi scuză-mă că nu te-am servit până acum.
Nistor: Nu-i nici o problemă, micuţo, dar... Te aştepţi cumva să iau doar o singură bomboană, sau îmi dai mie toată cutia?
Maria: Ah... După ce ia şi Luci măcar o bomboană, poţi păstra tu restul.
Nistor: Ei, hai, glumeam doar.
Maria: Dar eu vorbeam serios. Foarte serios!

replici din romanul Proxima de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Aş vrea să te cred, dar... Mi-e teamă să nu fie doar un capriciu de-al tău, unul trecător...
Lucian: Poftim?! Lia, ţi-am mai spus că pentru mine, tu nu eşti deloc doar un capriciu trecător... În plus, ce fel de capriciu trecător ar putea fi, după mai mult de opt ani?! Te rog, sunt cel puţin opt ani...
Lia: Ba da, ar putea fi. Poate din cauză că eu am fost singura care te-am respins mereu, te-am refuzat, nu ţi-am acceptat prietenia... Presupun că nu erai obişnuit să fii refuzat. Îţi plăcea să obţii totul, aşa cum îţi doreai tu. Încă îţi place acest lucru.
Lucian: Nu, nu-i din cauza asta! E adevărat că-mi displăcea să fiu mereu refuzat, însă nu ăsta-i motivul pentru care m-am îndrăgostit de tine.
Lia: Sau poate crezi astfel, doar pentru că tu eşti comandantul şi ţi se cuvine tot ce-ţi doreşti.
Lucian: Grozav! E ultimul lucru pe care aş fi dorit să-l aud în acest moment, de la tine sau de la oricine altcineva! În plus, n-are absolut nici o legătură. Când te-am cunoscut pe tine, nu eram nici un fel de comandant, al nimănui şi nici nu aveam habar că voi fi vreodată. Că poate îmi doream acest lucru, e cu totul altceva...

replici din romanul Proxima de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anxietate postdeprimitivistă (!)

Mi-a fost frică de iubire
Până m-am obişnuit cu ea;
Mi-a fost frică de mine
Până m-am obişnuit;
Mi-a fost frică de moarte
Până s-a obişnuit cu mine...
De fapt, eu sunt obişnuit
Numai cu frica.
Iubirea, moartea şi cu mine,
Îmi sunt străin între străine!
Dacă există,
Îţi acordă o singură întâlnire,
După care nu s-a mai întors nimeni
Să spună cum e,
Dacă sunt.
Căci, dacă nu sunt,
Iubirea şi moartea sunt fără de mine
Cum este Moş Crăciun
Fără Naşterea lui Hristos:
Un om.
De nimic nu trebuie să-ţi fie mai frică
Decât de faptul că eşti om.
Nimic să nu te încurajeze mai mult
Decât că nu eşti, poate, Dumnezeu.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (3 noiembrie 2012)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un poem naiv care trecea şi el pe-acolo

Eu sunt un copac care nu ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie
Întotdeauna m-am temut că poate sunt un copac defect
sau, mai rău, că nu sunt copac deloc
În jurul meu toată specia lemnoasă ştie exact ce are de făcut
se propteşte bine în rădăcini şi: puf! scoate floare după floare
la fel de firesc cum mă mir eu de ele...
"Străduieşte-te şi tu puţin", mi se spune.
Eu mă uit cu ciudă la toţi ceilalţi copaci înfloriţi şi mă străduiesc din toate crengile
degeaba.
- "Te străduieşti prea mult", zice careva
Şi atunci mă străduiesc să nu mă mai străduiesc atât
Dar tot un copac fără flori sunt
Şi nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...

Toate acestea s-au schimbat în ziua în care te-ai oprit sub ramurile mele.
Ai cerut o floare şi ţi-am întins-o fără să-mi dau seama de unde a răsărit.
Ce minune!
Floarea mea tremura atât de tare în mâinile tale
ar fi cântat din toate puterile de bucurie,
Dar era prima şi încă nu ştia cum, săraca.
Pe urmă mi-a fost uşor să înfloresc
Plănuiam să fac un buchet imens pe care să ţi-l întind când te întorci
Florile mele erau, e drept, aiurea
aveau, nu ştiu cum, o formă scandaloasă,
alergau pe stradă după toţi oamenii care semănau cu tine
şi cântau din toate puterile
O haită de flori roşii şi fierbinţi.
Se ţineau de mână şi dansau în jurul meu în pielea goală,
cu neruşinarea unor fete mari înnebunite de atâta aşteptare.

Ai trecut din nou pe lângă mine şi nu m-ai cunoscut
Şi atunci florile mele, arzoaicele, te-au strigat pe nume.
- "E nepermis să faci asemenea flori", mi-ai spus,
Dar eu eram sigură că e o provocare
că aştepţi să fac floarea perfectă
ŞTIAM că numai eu pot face floarea perfectă!
trebuia numai să mai încerc
să încerc până iese
Oricum, nu mă mai puteam opri din înflorit
Florile mele se năşteau una după alta
ciudate şi roşii
În toate zilele în care te vedeam
Şi mai ales în cele în care nu te vedeam
În toate zilele cu soare şi în toate nopţile fără soare
"Încetează cu florile astea!" Ai strigat..."Încetează!
Încetează încetează!"

E drept, sunt un copac care nu prea ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...
Şi nu vreau să mă revolt împotriva primăverii,
doar că durează nedrept de puţin
absurd de puţin
şi nu ştiu dacă întreg mormanul ăsta de flori uscate
îmi va putea ţine de cald toată iarna...

poezie de Crista Bilciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Progresia Sfintei Treimi

Când nu mai am inspiraţie să scriu,
Ce-ar mai fi de zis?
Mă gândesc la ce nu s-a mai gândit nimeni.
De pildă, când a zis Dumnezeu să fie lumină,
Lumina s-a făcut singură.
Ce, te gândeai c-a scăpărat El?!
I-a lăsat omului să descopere scânteia
În sine.
De fapt, cred că la început
Lumina era dintr-o bucată,
Clară ca bună ziua,
Fără foc întrânsa. Numai pentru ochi;
Reglată bine, tot, treabă, rost...
Curată.
Până a intrat în cârdăşie cu focul
Şi-a-nceput să ardă, ştiu fetele cum e...
Mă mai gândesc la faptul că, la început,
Şi omul a fost făcut dintr-o bucată,
Căci l-a făcut Dumnezeu bărbat şi femeie,
Nu doar una sau doar altul, ce mai una, alta!?
L-a-mpărţit pe om în două, să nu fie singur
La Părinte.
Când a văzut ce prostie a făcut, a zis:
Bă, ăştia sunt ca oile: după una sar toate în baltă!
A deschis poarta staulului şi ne-a dat drumul
Pe drumuri, la înmulţire.
Parcă-L văd ţinându-se greu după noi,
Ca un păstor bătrân
După miliarde...
Iar Ei,
Doar Trei.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (13 februarie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La limitele extreme ale spiritualităţii sale, omul se găseşte din nou gol ca un sălbatic. Când îl găseşte pe Dumnezeu, aşa cum se întâmplă, n-a mai rămas nimic din el, doar un schelet. Trebuie să te afunzi din nou în viaţă să pui ceva carne pe tine. Cuvântul trebuie să devină carne, sufletul e însetat. Pe orice firmitură îmi vor cădea ochii, voi sări şi-o voi devora. Dacă viaţa e lucrul primordial, atunci voi trăi, chiar dacă trebuie să devin canibal. Până acum, am încercat să-mi salvez pielea, am încercat să conserv cele câteva bucăţele de carne ce-mi ascund oasele. S-a terminat cu asta. Am atins ultimul prag de suportabilitate. Sunt cu spatele la zid, n-am unde să mă mai retrag. Din perspectiva istoriei, sunt mort. Dacă mai e ceva dincolo, va trebui să sar înapoi. L-am găsit pe Dumnezeu, dar nu-mi ajunge. Doar spiritul meu e mort. Fizic, sunt viu. Moral, sunt liber. Lumea de care m-am despărţit e o menajerie. Zorii luminează o lume nouă, o junglă lumească în care spiritele slăbănoage cutreieră cu gheare ascuţite. Oi fi eu hienă, dar o hienă slăbănoagă şi flămândă: am plecat la îngrăşat.

Henry Miller în Topicul Cancerului
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Serios?! Chiar eşti aşa? Tu, Luci?!
Lucian: Da; ce-ţi închipui?! Că aş fi un tip insensibil? Te rog, Mihai, nu începe şi tu cu astfel de suspiciuni, în ceea ce mă priveşte... Despre tine ştiu foarte bine că eşti emotiv din fire, dar, uite... Îţi mărturisesc că şi mie mi-a fost foarte greu la început, până m-am obişnuit cu ideea. Primii ani mi s-au părut un chin greu de suportat, un adevărat calvar, chiar dacă nu dădeam de înţeles acest lucru. N-aş vrea să trec din nou prin toate astea; sincer, n-aş putea suporta, m-ar afecta prea mult. Presupun că la fel ar păţi şi ceilalţi. Ce fel de echipaj am mai fi în acest caz?! Vezi, astea ar fi motivele mele, doar unele dintre ele, pentru care nu sunt de acord cu această acţiune.
Mihai: Te înţeleg... Şi-ţi dau dreptate. Nici eu nu eram foarte convins că ar fi bine să iau totuşi legătura cu cei de acasă, dar simţeam nevoia să fac acest lucru. Poate că a fost mai bine că nu erau acasă şi astfel n-am vorbit cu ei. Nu ştiu ce-aş fi simţit dacă i-aş fi văzut sau aş fi stat de vorbă cu ei. Dar aşa, m-am liniştit. Văzând totul în ordine acasă, mi-am dat seama că sunt teferi, că viaţa şi-a urmat cursul şi pentru ei, a mers înainte chiar şi în lipsa noastră; s-au obişnuit cu ideea. În plus, n-ar fi corect nici faţă de ei, să apărem aşa, deodată, în viaţa lor, după ce, în toţi aceşti ani s-au străduit să se descurce fără noi, iar apoi, când vom părăsi Proxima, să dispărem din nou, la fel de brusc, pentru o altă perioadă de timp, destul de lungă. Ar suferi şi ei prea mult. De asta nu trebuie să-i învăţăm din nou cu prezenţa noastră. Ar fi prea greu de suportat, atât pentru ei, cât şi pentru noi.
Lucian: Mda... Iată, ai găsit un alt motiv bun pentru a nu lua legătura cu ei. Nu mă gândisem la asta! Ca să vezi, cât de egoist am putut fi... Mă gândeam doar la suferinţa noastră, nu şi la a lor, de parcă ei nu ar putea trece prin aceleaşi stări sufleteşti ca şi noi...
Mihai: Asta nu înseamnă că ai fost egoist. Ai omis doar, dar nu intenţionat.
Lucian: Da, nu intenţionat, sper... Poate doar din cauză că mă concentrez prea mult asupra problemelor noastre. Uit că şi alţii le-ar putea avea, la fel ca noi.
Mihai: E normal, doar tu eşti comandantul, deci, e normal să te preocupe mai mult problemele noastre.
Lucian: Mda, poate...

replici din romanul Proxima de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Deci, un singur lucru este foarte clar pentru mine acum, în acest moment. Anume, atunci erai îndrăgostită de mine, chiar dacă nu mă cunoşteai personal, nu mă întâlnisei încă. Sunt cuvintele tale, nerostite, însă scrise clar aici, de mâna ta, în aceste foi, fără să te fi obligat cineva... În plus, se pare că nu ţi-ai schimbat părerea nici după ce m-ai întâlnit prima oară. Nu te-am dezamăgit... Întrebarea este dacă încă mă mai iubeşti, chiar şi acum, după atâta timp?! Pentru că eu, da, te iubesc, chiar foarte mult, doar ţi-am spus, de atâtea ori... Şi dacă aş fi ştiut că şi tu... Uff... Totul este atât de greu şi nu ştiu de ce... Spune-mi, Lia, sincer... Mă iubeşti sau nu?!
Lia: Luci, te rog... E atât de jenant...
Lucian: Jenant?! Ce-ar putea fi jenant?! Mie nu mi se pare.
Lia: Situaţia asta... Mă simt penibil! Te rog...
Lucian: De ce? Pentru că am aflat astfel că erai îndrăgostită de mine? Nu mi se pare deloc jenant. Nu-i nimic rău în asta.
Lia: Poate că nu, dar... De moment ce ai aflat despre modul în care... M-am îndrăgostit de tine, fără a te cunoaşte personal măcar... Ce crezi oare acum despre mine?
Lucian: Ce cred despre tine...?! Cred că eşti minunată. Şi te iubesc! Tot mai mult. Din ce în ce mai mult. Ar trebui să ştii că, odată formate, eu nu-mi schimb deloc părerile. Şi mă abţin să-ţi fac complimente, pentru că ştiu că nu le apreciezi, le consideri doar vorbe goale, nedemne de luat în seamă. Însă dacă ar fi după mine, n-aş înceta cu complimente la adresa ta. Pentru că eşti... Absolut fascinantă! Ai un efect asupra mea aşa cum nimeni nu l-a avut vreodată. Şi nici n-aş fi crezut că vreo persoană ar putea deţine controlul asupra mea. Însă s-a întâmplat... Eu m-am îndrăgostit de tine din prima clipă în care te-am zărit, pentru că, din nefericire, n-am avut nişte colegi care să te fi cunoscut din timp şi să mi te fi descris amănunţit, altminteri aş fi păţit acelaşi lucru ca şi tine. Adică, m-aş fi îndrăgostit fără a te fi cunoscut pe tine personal înainte... Însă, cum, ne-cum, eu te iubesc! Din tot sufletul meu! Mult de tot... Dar tu... Mă mai iubeşti? Încă?! Şi acum? Da, sau nu?!
Lia: Da, Luci, te iubesc... Dar...

replici din romanul Proxima de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu, Nietzscheanul

Nu era chiar niciun secret,
ştiam că mă iubeşte doar pentru că nu sunt întreg şi ca să-mi poată adăuga a treia mână sau mai ştiu eu ce,
aşadar numai ca sa fiu aşa cum mă vedea ea,
nu o dată m-am trezit dimineaţa altfel decât mă culcasem
cu o aripă de fluture lipită stângaci pe umărul dezgolit de furtuna din zori,
cu tatuaje facute cu pixul sau doar cu ochiul ei drept,
mi-a desenat încă o inimă, un catarg cu velele rupte,
într-o seară, făcând pe filozoafa, lucru ce-i dădea un aer fermecător de caraghios,
după ce mi-a aruncat aiureala "eşti exponentul unei lumi fără păcat aflată sub dictatura iubirii"
la lumina unor lumânări de tort a pus la cale un soi de ceremonie de sanctificatare
ori, mai degrabă, de nesanctificare
alăturând numelui meu pe acela de Nietzscheanul, ca Tesviteanul bunăoară,
astfel că în toate calendarele cu nesfinţi veţi da de mine astfel,
nu era atât de fraieră încât să nu-şi dea seama că nu sunt eu însumi, ci doar căutarea, de aceea ea îmi şi zicea "alteritatea ta"
"sunt ceea ce scriu", am recunoscut, "aşa că las-o baltă cu declaraţiile tale de dragoste,
pietrele amfiteatrului, obloanele prăvăliilor, macadamul,
toate le ştiu pe de rost şi le declamă fornăitor,
iar tu mă minţi spunându-mi că e ecoul",
eu de fapt nici n-am iubită,
e doar o cascadă care curge din cer şi de aceea pare nespus de înaltă
îi înălţam ode şi-mi venea tare greu,
pentru asta mă foloseam de zmeie din hârtie japoneză
doar că se întâmpla ca din cauza greutăţii culorilor să nu se înalţe îndeajuns
deseori în drum dădeam de stele şi le dăruiam lor,
uneori ea se apleca până la înălţimea turnului meu cu ceas unde stăteam adesea cu porumbeii recitându-le în limba lor guruită balade medievale
şi mă întreba despre bârfele din oraş, dacă a sunat coafeza sau dacă a venit lăptăreasa,
eu îi povesteam despre ultimele ploi şi despre brunul glazurat al olanelor ude
nu rareori era aşa de strălucitoare încât devenea peste noapte oglindă
cu timpul însă a obosit, învinsă de scălâmbăielile mele şi de neputinţa de-a-mi reflecta abstractul
ea mai era şi un deal cu peri şi cireşi care înfloreau nătângi, în miezul iernii,
se supăra când îi spuneam că iubirea nu e decât un gen literar
"eşti nebun, adică îmbrăţişarea mea e literatură, vrei să zici"
colinda înlăuntrul meu cu un felinar aprins crezând că sunt lumea
şi cum nici ea nu era cine credeam eu că este, nici eu nu eram lumea,
emigrase în mine dintr-o întâmplare
profitând de talentul meu neobişnuit de-a mă îndrăgosti de lucruri care nu există,
dar eu le iubesc pentru că le văd şi le socot vrednice de iubirea mea,
şi port dragostea cu fala cu care în copilărie purtam spielhozenurile noi
mă mai întreba cât de departe e timpul sau cât adevăr poate încăpea într-un sceptic
nu-i răspundeam, o ameninţam că o să-mi pun capăt nopţilor
amicii mă ironizau la cafenea că am o iubită care nu există
şi că umblu aiurea cu scheletul unei toamne sub braţ, într-o cutie de vioară
apoi mă iscodeau despre lungimea picioarelor ei
până şi peştii din acvariul de după uşă îmi puneau indiscreţi întrebări,
să te ferească Dumnezeu de indiscreţia peştilor,
mie nici nu-mi trebuie iubită, vreau doar să am pentru cine să-mi trag, la o adică,
un glonţ in cap...

poezie de Mihail Soare din Eu, Nietzscheanul (2012)
Adăugat de Augustin Nicolae
Comentează! | Votează! | Copiază!