Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Dante Alighieri

Cântul XX

Mai bună vrere-a-nvins pe cea săracă,
deci nesătul de ap-al meu burete
l-am scos, spre-a-i fi pe plac, fără să-mi placă.

Și-așa plecai și-a lungul stâncii dete
Virg'il prin locul liber, prin strâmtură,
cum mergi pe-un zid, lipit de parapete,

căci neamul cui cu strop de strop îi cură
prin ochi un rău ce-ntreaga lume-o-mbată
sta-n partea dreapt-aproape-n surpătură.

Lupoaică veche, fire-ai blăstămată!,
cât toate alte bestii-ai prăzi mai bune,
căci foamea ta e-n veci nesăturată!

O, cer, de-a cărui roți ne place-a spune
că pot să schimbe-orice-omenească stare,
când va veni și-acel ce-o va răpune?

Mergeam acum cu pasul rar și mare,
iar eu atent numai la umbre-acuma
cum triste plâng cu-adâncă văietare.

și-un glas am auzit, ca-n treacăt numa',
"Mărio dulce"-n față-ne, și frânt
ca-n ceasul nașterii cum plânge muma,

și-apoi: — "Săracă fost-ai pe pământ,
cum poți vedea din miserul ospiciu,
în care ți-ai depus tu fructul sfânt!"

Și-alt glas apoi: — "O, vrednice Fabriciu,
mai bine-ai vrut sărac întru virtute
decât având bogate-averi cu viciu."

Mi-au fost aceste-atâta de plăcute
că tot trecui, dorind știut să-mi fie
acel din gura cui păreau născute.

El mai cânta de larga dărnicie
ce-a fapt-o Nicolai cu trei fecioare,
spre-onoare vrând să duc-a lor junie.

— "Tu, cel cu vorbe-atât de nălțătoare,
ce om ai fost? De ce numai de tine
sunt spuse-aceste demne-elogii, oare?

N-o fi răspunsu-ți făr' de nici un bine
de-o fi să-ntorn să-mi torc puținul tort
al vieții cei ce zboară cătr-o fine."

— "Voi spune,-a zis, dar nu pentru că port
vrun dor ca să m-ajuți, ci pentru-acele
ce date-ți sunt nainte-a fi tu mort.

Eu sunt sămânț-acelei plante rele
ce-n umbră țări creștine-astfel le-mbracă,
încât fruct bun azi rar culegi din ele.

Dar Gand, Douai și Lille și Bruggia, dacă
ar fi-n puteri, s-ar răzbuna-n curând,
și-l rog pe-acel ce știe tot s-o facă.

Ugo Capet fui, nume-n lume-având;
Filipii-urmași și Ludovicii-mi fură,
ce-n Francia-s regi acum, de-al doilea rând.

Fui fiu de măcelar. Când dispărură
toți vechii regi până la unul cui
i-a fost mai drag să-mbrace haină sură,

cu-a țării cârmă-n mâni eu mă văzui.
Prin nouă cuceriri dând spor averii
și plin de-amici, așa putere-avui

încât trecui și frâiele puterii
lui fiu-meu și mantia regală,
și-acesta-i capul blestematei serii.

Cât timp bogata zestre provensală
n-a stins rușinea-n neamul meu, putu
puține el, dar nu căzu-n greșală.

Prin silă și minciuni de-aci-ncepu
să facă jaf; răpite, drept amendă,
Ponthieu, Normandia și Gasconia fu;

veni-n Italia Carol și, spre-amendă,
jertfi pe Conradin; pe Toma,-n fine,
în ceruri l-a respins, tot drept amendă.

Eu văd, și nu-i departe,-un timp ce vine,
când alt Carol din Francia se ridică,
spre-a fi și el și-ai lui știut mai bine,

nu oști având, ci lancea inimică
ce-a Iudei fu, și-mpunge-astfel cu ea
încât Florenței burta i-o despică.

Nu țări de-aici, ci-ocară va avea
și crime el pe-atâta lui mai grave,
pe cât lui toate-un moft îi vor părea.

Pe cel ce iese rob al propriei nave
îl văd vânzându-și fata, ca s-apuce
pe dânsa bani, ca hoții pe-alte sclave.

Zgârcenie tu, la ce-i mai poți seduce
când neamul mi l-ai tras în lațul tău,
încât în târg el propria carne-o duce!

Spre-a mai spăla ce-or face,-ori fac ei rău,
văd crinul în Alagna cum scoboară,
pe Crist robindu-l în vicarul său.

Îl văd batjocorit a doua oară,
și fiere văd că-i dau și-i dau oțet
și-așa-ntre vii tâlhari ei ni-l omoară.

Și văd pe-acest un nou Pilat, proclet,
cum, nesătul cu-atât, în lăcomie
pătrunde-n temple fără de decret.

Când, doamne-al meu, avea-voi bucurie
să-ți văd și răzbunarea ce,-nvălită
în taina ta,-ndulcește-a ta mânie!

Acum, ce-am spus de-unica logodită
a spiritului sfânt și ce te pune
să-mi ceri spre-a-ți fi de mine lămurită

în orice rug-a noastră ni se-mpune,
cât timp e zi, ei-ndată ce-nnoptează,
în locul ei, contraru-i scris să sune.

Pigmalion ne ține gura trează
atunci, cum, nesătul de-avere, fură,
devine paricid și-apoi trădează,

și-avarul Mida,-n trista-ncurcătură,
a cui nebună cerere-mboldește
etern pe om a hohoti din gură.

De-Acam nebunu-oricare-și amintește
cum el fură din spolii,-ncât mânia
lui Ioșua și-aici parcă-l lovește.

Pârâm cu pe Safora pe-Anania,
slăvim ce moarte-avu Eliodor
și-ntregul munte-l umple infamia

acelui ce-a ucis pe Polidor.
și-apoi: Al aurului gust cum pare
să spui tu, Crass', că ești cunoscător.

Aori cântăm încet și-aori mai tare
precum ne-ndeamn-afectul a vorbi,
cu pas mai mic și iar cu pas mai mare.

Deci binele ce-l spunem peste zi
nu singur îl căutam, dar de-astă dată
cântând pe-aproape-alt ins nu s-auzi."

Eram acum plecat cu bunul tată,
zorind, pe cât aveam puteri din fire,
să facem spor cărării, când deodată

simții un tremur, ca de-o prăbușire,
trecând prin deal și-atunci m-a prins la fel
un ger cum simte dusul la perire.

Nu cred c-a fost mai zguduit nici Del
mainte-a ce Latona cuib a-și pune
spre-a naște-ai cerului doi ochi în el;

și-atare chiu tutinde-a prins să sune,
încât m-a strâns Virgil, lipit să-i stau:
— "Cât timp eu te conduc sunt toate bune."

— "Mărire întru cei de sus" cântau
cu toții, cum auzii din locu-n care
putui s-aud de-aproape ce strigau.

Nesiguri noi steteam și-n nemișcare,
ca și-ascultând păstorii-acelaș cânt,
pân-a-ncetat și tremur și cântare.

Apoi urmarăm drumul nostru sfânt,
privind la cei ce,-ntorși ca și nainte
la plâns, zăceau cu fețele-n pământ.

De nu mă-nșeal-aducerile-aminte,
cu dorul meu de-a ști vro neștiință
nicicând n-a dus o luptă mai ferbinte

decât acum, gândind, și-a mea dorință
nici nu-ndrăznea-ntrebări, de-al căii zor,
fi nici prin mine-a ști n-avui putință.

și-așa mergeam timid și gânditor.

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "The Divine Comedy Paradise Vol. 3" de Dante Alighieri este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -88.00- 28.99 lei.

Citate similare

Dante Alighieri

Cântul XXI

Dar setea naturală-n noi, aceea
ce nu ți-o curmi decât cu apa care
la puț ceru-o lui Hristos femeia,

m-ardea, făcând, pe-așa de grea cărare,
trudită după domn să-mi pară duca,
și mil-aveam de justa răzbunare.

Și-atunci, pecum de Crist ne scrie Luca,
cum el, de-abia ce din mormânt ieși,
la doi pe cale-și arătă năluca,

în urma noastr-un suflet se ivi,
privind la gloata care-ntinsă zace,
și-abia-l văzurăm numai când rosti,

zicând: — "O, frați, s-aveți din ceruri pace!"
Grăbiți noi ne-am întors și-un semn Virgiliu
făcu precum așa se cade-a-l face

și-a zis apoi: — "Fericelui conciliu
te-adune-n pace-atotjudecătorul
ce-osândă-mi dete-n vecinicul exiliu!"

— "Cum", zise el iar noi mergeam cu zorul,
"voi umbre de sunteți de cer răspinse,
atât de sus voi cum făcurăți zborul?"

Iar doctorul: — "De-observi ce semne stinse,
de-un înger scrise, poartă fruntea lui,
tu vezi de-o fi-ntre neamul care-nvinse.

Nu-i toarse însă acea, ce-a toarce nu-i
trudită-n veci, întreaga cantitate
ce-o-nfașă Cloto și-o ursește-oricui;

deci sufletu-i, și-al tău și-al meu un frate,
nu poate singur ști ce drum s-apuce,
neavând vederi cum nouă ne sunt date;

din iad, din larga gur-a lui, ca duce
fui scos acestui viu și-a noastră școală
cât poate și de-acum îl va conduce.

Dar, dacă știi, de ce păru-n răscoală
tot dealul, de curând, și-un chiu întins
de ce-au scos toți din culme până-n poală?"

Așa-ntrebând, în țintă mi-a atins
dorința mea, și,-așa sperând, nu toată,
dar mare parte-a setei mele-a stins.

Răspunse el: — "Nimic nu-i ce să poată
divina coastă-n rânduiala ei
s-o tulbure și nici din uz s-o scoată.

Nu știe-ăst loc schimbarea vremii ce-i.
Când cerul vrea pe-ai săi în cer să-i vadă,
se-ntâmpl-atunci, dar nu dintr-alt temei.

De-aceea ploi, și rouă, și zăpadă,
mai sus de-urcușul cu trei scări, nici brume,
nici grindină nu pot nicicând să cadă;

nici nori nu ies, ori negri,-ori numai spume,
nici fulger nu, nici a lui Taumas fiică,
ea, care-și schimb-adese locu-n lume;

nici abur sec mai sus nu se ridică
decât acele scări ce-am spus, pe care
vicarul lui Sân-Pietru șade-adică.

El tremură mai jos, puțin, ori tare,
dar vântul cel ce-n scorburi s-ar ascunde,
știu și eu cum, mai sus putere n-are.

Se zbate-ăst deal când simte-se oriunde
curat vrun duh zboare-n sus spre sfere
sau tinde-a vrea, iar chiotu-i răspunde.

Dovadă că-i curat e simpla-i vrere ce,
liber-absolut mearg-airea,
cuprinde-un duh și-ispre-a vrea plăcere.

Dintâi el vrea, dar nu-i dă păs dorirea
pe care cerul contrapunct i-o pune
spre-a vrea dureri cum vru păcătuirea.

Iar eu, ce-avui căznirii-a mă supune
cinci sute și mai mult de ani, fui vrând
intru-n pacea unei stări mai bune.

De-aceea fu cutremur și cântând,
pe-ntregul deal, măriri aceste cete
la cel etern spre-a le sui-n curând."

A zis și, cum, pe cât mai mult ți-e sete,
pe-atât îți place și mai mult a bea,
nu pot să spui destulul saț ce-mi dete.

— "Acum văd mreaja ce vă prinde-n ea",
vorbi Virgil, "și cum scăpați văd bine,
și-al vostru chiu și trămurul ce vrea;

dar fă-ne-acum să știm și despre tine
ce om ai fost și pentru ce-ai zăcut
acei cinci sute de-ani aci-n suspine."

— "Când bunul Titus, cu-ajutorul vrut
de cer, a răzbunat acele răni din care
s-a scurs prin Iudă sângele vândut,

cu-acel un nume ce și-onoru-l are
și traiul cel mai lung, a prins să spună,
trăii, faimos, dar nu-n creștină stare.

Fu dulce-atât a lirei mele strună,
că din Toluza-n Roma fui adus
și mirtu-mi fu pe merit dat cunună.

Am nume Stațiu la cei vii de sus.
Tebani cântai și-am prins de-Ahil-a scrie,
ci-n drum povar-a doua m-a răpus.

Al flăcării divine foc și mie
sămânță-mi fuse-ardorii ce-arătam
ca și-altora de-apoi, mai mulți de-o mie.

De Aeneis vorbesc, căci mam-o am
în versul meu și doică totodată
și fără ea n-aș trage nici un dram.

De-aș fi putut trăi și eu deodată
cu-acest Virgil, cu drag aș rămânea
și-un an mai mult în cazna ce-mi fu dată."

Privi, la vorba asta,-n fața mea
Virgil, tăcând, și: — "Taci!" zicea-n privire.
Nu poate îns-o vrere tot ce vrea,

căci plâns și râs urmeaz-a lor pornire
așa de mult, că mai puțin el zace
sub vrere-n cei cu cea mai bună fire.

Zâmbii ca unul ce cu ochiul face,
iar duhul a tăcut privind la mine
și-n ochi, că-n ei ni-e gândul mai verace.

— "Să-ți duci pe culme truda ta cu bine,
îmi zise el, dar spune-mi ce fusese
ăst fulger de surâs pe-obraji la tine?"

Fui strâns acum din două părți: spusese
Virgil să tac, iar Stațiu conjură
să spui; și-atunci oftai și mă-nțelese

Virgil și-a zis: — "Nu sta-n încurcătură
să-i spui, ci spune-i tot, să-i fie-n știre
ce-ți cere, vrând cu-așa de mare arsură".

— "Tu, poate,-am zis, te miri de-a mea zâmbire,
antice duh, și cauți cauza ei,
dar și mai mult voiesc să mi te mire:

El, cel ce-n sus conduce ochii mei,
e chiar acel Virgil ce-n tine puse
puterea de-a cânta viteji și zei.

De crezi că alt motiv la râs m-aduse
să-l lași ca fals și-atribuie-l, cum fu,
acelor despre el de tine spuse."

S-a și plecat să-mbrățișeze-acu
genunchii lui Virgil. Dar el: — "Nu, frate,
căci umbră sunt și eu, și umbră tu!"

Sculându-se de jos: — "Ce cantitate
de-afect îți port o vezi acum tu bine,
că eu, uitând a noastră golătate,

mă port c-un mort ca și cu trupuri pline."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXIV

– "Stindardul regelui din Iad e-n drum
spre noi"; așa-ncepu Virgil cuvântul,
"privește, deci, de poți să-l vezi de-acum."

Cum pare seara, când e sur pământul,
sau când o ceață dă să se răsfire,
departe-o moară ce-o-nvârtește vântul,

așa-mi păru că văd ceva clădire.
Și-atunci după Virgil eu mă dădui,
neavând de vânt alt loc de-adăpostire.

Eram și unde, și cu groaz-o spui,
stau umbre-n gheaț-adânc acoperite
și-așa se văd ca-n geam un nod al lui,

o seamă drepte și-altele trântite,
și multe-n creștet, sau cu chipul feței
la tălpi adus, ca arcu-ncolăcite.

Sosind și unde-adânc pe câmpul gheții
Virgil crezu că-i vreme-a-mi arăta
pe cel ce-a fost o culme-a frumuseții,

m-aduse-n fața lui, și-n față-mi sta,
și: – "Iată Dis! Și iată punctu-n care
cu mult curaj tu cat-a te 'narma!"

De-a mea și mută și-nghețată stare
să nu mă-ntrebi acum, și nici n-o scriu,
căci nu-i cuvânt poată spune-atare.

Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu;
socoți, de ai vrun strop de duh în tine,
ce-am fost când fui cum n-aș mai vrea să fiu.

Stăpânul groazei ce-i fără de fine
ieșea până-n buric din gheața lui,
iar eu c-un uriaș conviu mai bine

decât un uriaș c-un braț de-al lui;
acum socoți tu-ntreaga lui făptură
când totului asemeni părți îi pui!

De-a fost frumos cât azi e stârpitură
de când privi dușman pe-al său părinte,
din el se scurge-a lumii-ntregi ordură.

Ce-uimire-mi năvăli deodată-n minte
văzând la el trei fețe-avându-i țeasta!
Părea de sânge cea de dinainte,

iar alte două ce s-uneau cu-aceasta
pe umeri drept la mijloc le-a avut,
și acolo se-ntâlneau unde-ar fi creasta.

Între-alb și galben dreapta mi-a părut,
iar cea din stânga-n felul cum o are
un om de pe-unde Nilul ia-nceput.

Și-un rând de-aripi avea sub fiecare
cum n-am văzut pe mări mai mari vintrele,
și nici ca Dis corabie-așa de mare.

Nu pene-având, ci lucie-atare piele
cum vezi la liliac, și vânt stârnea
în trei direcții când bătea cu ele,

și-ntreg Cocitu-n gheață-l prefăcea.
Din șase ochi, cu labe-nsângerate
din guri, pe trei bărbii el plâns scurgea.

Cum rupe in o meliță ce-l bate,
așa-n trei guri rupea și el pe trei,
și-i măcina pentru-ale lor păcate.

La ăst dincoa-i părea mușcarea ei
nimic, în rând cu-acea zgârietură
ce gol lăsa-l pe spete de-orice piei.

– "Acest cu-a muncii cea mai iute-arsură",
mi-a spus Virgil, "e Iuda Scariotul,
picioare-afar-având și capu-n gură.

Din doi ce stau cu capu-n jos, din botul
cel negru-al lui, atârn-afară Brut,
și vezi-l cum se zbate mut cu totul.

Iar cel ce pare-așa de 'nalt crescut
e Casius, dar noaptea suie",-mi zise,
"și-i timp de mers, căci toate le-am văzut."

L-am prins de după gât cum el voise,
și loc pândind și clipă priincioasă
când largi au fost aripile deschise,

Virgil s-a prins de coasta cea păroasă,
și-apoi din păr în păr mai cu folos,
descinse printre peri și gheața groasă.

Iar când era și unde-al coapsei os
din grosul șold începe-a face șale,
trudit Virgil întoarse capu-n jos,

cu mare greu, în locul tălpii sale,
și prins de peri ca omul ce-ar sui
credeam de el că iar mă-ntoarce-n vale.

Și greu suflând, ca-n lipsă de puteri:
– "Te ține strâns, căci n-avem altă scară
ieșind din lumea veșnicei dureri!"

Ieșind prin gura unei stânci afară,
m-a pus șed pe-un mal apoi, și-n fine
pe fix pământ și-a sale tălpi călcară.

Privii în sus, crezând să văd, vezi bine,
pe Dis cum l-am lăsat, dar îl văzui
cu tălpi în sus întinse, stând sub mine.

Cel gros de cap va crede-acum că fui
năuc de-uimit, că-n el putință nu e
de-a ști ce punct fu pe-unde eu trecui.

– "Ridică-te",-ncepu Virgil să-mi spuie,
"e drumul rău, și lung-a noastră cale,
iar soarele spre-al terței miez se suie."

N-am fost aici în vrun palat cu sale,
ci-ntr-un amurg și pe-un pământ eram
cum e prin munți în peșteri naturale.

– "Maestre",-am zis, "pe când mă ridicam,
'nainte ce să ies din Iad, -nvață
și pierd eroarea care-o am:

cum șade-acesta-nfipt, făr-a fi-n gheață,
cu capu-n jos, și cerul cum ajunse
așa-n curând din seară-n dimineață?"

– "Te crezi și-acum dincolo", el răspunse,
"de centrul unde perii-i prinsei eu
ai viermelui ce lumea ne-o străpunse.

Cât timp mă scoboram, erai mereu;
când m-am întors, treceam prin punctul care
din orice parte-atrage tot ce-i greu.

Și-acum tu ești sub ceru-a cărui zare
ne-acoper-acel mare loc uscat,
pe-o culme-a cui muri cel cu născare

și cu viața de om făr' de păcat.
Deci stai pe-opusa sfer-a-ngustei mese,
pe care tu-n Giudeca jos ai stat.

Când noaptea moare-aici, dincolo iese,
iar cel ai cărui peri ne-au fost urcării
drept scări, stă-nfipt așa precum fusese.

Din cer căzu pe-această parte-a zării,
și-acel pământ, ce fu pe-aici, și-a pus
de spaima lui zăbranic apa mării,

și-a curs spre-al nostru emisfer opus
și poate, spre-a fugi lăsă și-aceste
deșerte locuri și-a zbucnit în sus.

Departe de Satan cam cât îi este
mormântu-ntreg, e jos aici un loc
dar nu văzut, ci dându-ți de el veste

un mic pârâu ce scoborând pe-un scoc,
de dânsul ros prin stânci crăpate-avându-l,
se pleacă lin în cotitoru-i joc."

Pe-ascunsu-i drum intrarăm deci și-urmându-l
pornirăm ieșim iar la lumină
și făr-a ne mai sta spre-odihnă gândul,

urcarăm din adânca vizuină,
și-ndată s-arătă privirii mele,
ca printr-un ochi, a cerului grădină

și-aici ieșirăm spre-a vedea iar stele.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIII

Vrând bine să-nțelegi ce-acum văzui,
imagini fă-ți în gând și neclintite
ca stânca să le ții, cât timp îți spui.

Ia cincisprezece stele-n felurite
bucăți de cer, cari ard așa de clare
-nving și zări oricât de-acoperite;

ia Carul cel ce zi și noapte are
atâta loc, ,-ntors în orice fel
proțapul său, el vecinic nu dispare;

și ia și gura cornului acel
ce-ncepe-n osie,-n vârfu-i care-ascunde
un punct ce-a lumii osie-o ține-n el,

și două semne fă-ți apoi rotunde,
cum fu făcut și de-a lui Minos fată
simțind al morții ger cum o pătrunde;

și cum o roată-i de-alta luminată
și ambele rotesc și-așa că-n drum
rotirea lor li-e cale-ntâmpinată;

și-abia un palid chip avea-vei cum
fu grupa lor și dubla-le-nvârtire
pe lângă punctul unde stăm acum,

căci ea-ntrecea atât orice privire,
pe cât mai sus de cursul linei Chiane
e cea mai iute-a cerului rotire.

Nu cânt-aici pe Bah, și nici peane,
ci trei persoane-n vecinica natură
unind divinu-n trupul firii-umane.

Când joc și cânt apoi sfârșite fură,
din griji în griji ferice-a-și trece zorul,
spre noi aceste lămpi un front făcură.

Același foc ce-mi fu povestitorul,
Francisce,-al vieții tale minunate,
a rupt tăcerea ce unea tot corul:

— "Când e bătut un rând de spice, frate,
și boabele-n grânar acum sunt puse,
mă-ndeamn-un dulce dor și-alt rând a-l bate.

În pieptul, crezi, cui scoas-o coastă-i fuse
din ea spre-a face-obrazul minunat
a cărui gur-atâta plâns ne-aduse,

și-n pieptul cui, de lance-nsângerat,
și-ntâi și-apoi răsplat-a dat deplină
încât iertare-oricărei culpe-a dat,

cât poate-umana fire-avea lumină
fu pusă toată-n ei de-acela care
zidit-a pe-ambii-n mila sa divină.

Și deci ce-am spus mai sus ți-e de mirare,
că n-a văzut alt om așa de-afund
ca bunul cel ce-a cincea faclă-l are.

Deschide-ți ochii-acum la ce-ți răspund
vezi, că tu ce crezi și-a mea rostire
sunt una-n tot ca centru-ntr-un rotund.

Tot ce-i etern sau poate-avea perire
nu e decât reflexul din ideea
ce-o naște-al nostru rege prin iubire.

De primul, cel ce-o naște-apoi, aceea,
lumină vie-n veci nu se desparte
și nici de-amor, ce-i fața lor a treia.

Prin mila sa el razele-și împarte,
ca și-n oglinzi, în nouă subzistențe,
ci-n veci fiind tot unul mai departe.

De-aci scoboară-n ultime potențe
din act în act mai jos, mereu slăbind,
și-abia mai naște scurte contingențe;

și-acestea eu le judec ca fiind
născute stări, și cerul le produce,
ori cu sămânț,-ori fără ea, rotind.

Dar ceara lor și mâna ce-o induce
nu sunt de-un fel, de-aceea și izvodul
mai mult, ori mai puțin sub semn străluce.

De-aici și pomii felurit au rodul,
mai bun ori rău, deși de-o rădăcină,
de-aci se naște geniul sau nărodul.

De-ar fi și ceara-n toate-atotdeplină
și-ar fi și ceru-n toat-a sa putere,
perfect-ar fi și-a semnului lumină;

natura-i însă-n veci aci-n scădere:
artist ce-a artei siguranț-o pune
de-ajuns în op, dar cea din mâni îi piere.

Deci, când virtutea prim-astfel dispune
și-mprim-așa iubirea sa-nfocată,
s-atinge-atunci suprema perfecțiune.

Așa pământu-ajunse demn odată
perfecte vietăți din el a da,
și-așa Fecioar-ajunse-nsărcinată.

Într-astea deci aprob părerea ta:
ca-n doi aceia nu mai stete minte
umană-n veci și nici nu va mai sta.

Dar, dac-acum eu n-aș vorbi nainte,
tu: Cum a fost deci făr' de-asemănare?
din nou mi-ai sta cu-același trai cuvinte.

Dar, ca să-ți pară clar ce-ascuns îți pare,
socoti ce-a fost, ce cauz-avu să nege,
când "Cere!" i s-a zis, cear-atare.

Eu n-am vorbit să nu poți tu-nțelege
rege-a fost și deci el cuminție
ceru, spre-a fi desăvârșit un rege.

Dar nu spre-a ști-n ce număr pot să fie
motorii-aci, nici dacă, din necesse
și-un contangent, necesse-o să ne vie,

nici și est dare primum motum esse,
nici dacă vrun triunghi, ce n-ar avea
unghi drept, în semicerc el totuși iese.

Ce-am spus și-ți spui și-acum, de poți vedea,
un cap regal ceru și deci spre-atare
științ-a săgetat intenția mea.

Spre "nu sui" de nalți tu gânduri clare,
cunoști că numai regi am în privire,
căci mulți sunt regi, dar buni găsești arare.

Ia-mi vorba deci cu-această osebire
și-atunci ea poate sta cu tot ce crezi
de primul om și-al nostru dulce mire.

și plumb pe tălpi, ca-ncet năintezi
asemeni c-un trudit, să-ți fie-aceste,
când mergi spre "da" și "ba" și nu le vezi,

căci cel mai prost din proști acela este
ce-afirm,-ori neagă fără de-a distinge
și sare-așa vorbind fără de veste.

Pe false căi de-aceea ne și-mpinge
orice curent creat pe-un calapod,
iar patima a noastră minte-o-nvinge.

Din mal te-ntorci mai rău decât nărod,
căci nu te-ntorci cum pleci, când a pătrunde
tu vrei un adevăr și n-ai metod.

La ce-ți spui eu cu probe clari răspunde
Parmenides, Meliss', și Briss, și-acei
ce-au mers așa și nu știură unde,

și-așa Sabell', ori Arie, și-alți ca ei
ce-au fost ca spăzi scripturii s-o sfâșie,
căci, drepți voind să fie,-au fost mișei.

Un om când judecă să nu să ție
prea sigur deci, ca cel ce estimează
cât timp sunt verzi recoltele-n câmpie.

Văzut-am eu măcieșul cum iernează
stând sterp întregul timp și spin cu fiere,
și-apoi pe vârf cu floare cum s-ornează;

văzut-am nava iute și-n putere
pe mări făcându-și drumul său deplin,
și,-ntrând în port, cum făr' de veste piere.

Când văz pe-un om jertfind și pe-alt creștin
furând, nu cread-oricare Stan și Radă
că văd de-a dreptu-n sfatul cel divin,

căci ăsta poate-urca, celalt cadă."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXIV

Nici pasul vorba și nici vorba pasul
nu ni-l slăbea; vorbind, mergeam grăbiți
așa ca-mpins de vânturi bune vasul.

Iar morții-n jur, din nou părând muriți,
văzându-mă că-s viu, trăgeau mirare
de mine-acum prin ochii lor scobiți.

Iar eu, urmând pornita cuvântare:
— "Din cauza celuilalt e mersul lui
mai lin de cum i-ar fi de-altfel, îmi pare.

Dar unde-o fi Picarda știi să-mi spui?
și-n câtă gloată-n juru-ne s-adună
vrun vrednic de văzut nici unul nu-i?"

— "O, sora mea, frumoasă ea și bună,
nu știu ce-a fost mai mult; se veselește
în nalt Olimp purtând a ei cunună!"

Așa dintâi, și-apoi: — "Nu ni s-oprește
pe-oricine să-l numim, căci diformat
prin forme chipu-atât ni se pocește.

Acest de-aici și-un duh mi-a arătat
e Bonagiunt' din Lucca. Mai nainte
puțin și-acel din toți cel mai uscat

bisericii întregi i-a fost părinte;
din Tours a fost și-n post o să-și dezgroape
țiparii din Bolsena-n sos fierbinte."

Și pe-alții mulți mi-i arătă de-aproape;
și-a fi numiți plăcere le era,
căci toți păreau cu zâmbet sub pleoape.

Văzui pe Della Pila cum uza
degeaba dintâi; Bonifaciu, care
hrăni pe-așa de mulți cu stola sa;

pe șir Marchez, ce nu cu sete mare
a stat la Forli tot de cupe pline
și-n veci n-a fost sătul, c-a fost atare.

Apoi, cum prețuiești și-alegi în fine,
așa făcui și eu cu cel din Lucca,
părând de-altfel că-l și cunosc mai bine.

Vorbea-n murmur și nu știu ce "Gentucca"
simții pe unde-ia lui sentință
amarul chin ce-i mistuia năluca.

— "Tu, cel ce-mi pari așa de cu voință
să-mi spui ceva, fă voia ta-mplinită
și-astâmpără și-a mea și-a ta dorință!"

— "Născut-o doamnă e, dar ne-nvălită,
de-al cărei drag iubită va să-ți fie
cetatea mea, oricât e de hulită.

Tu ai să mergi cu-această prorocie
și-al meu murmur de-ți fu spre vro eroare,
avea-vei fapta certă mărturie.

Dar spune-mi drept, ești tu acela oare
ce rime nouă-a scris ce-așa vestiră:
O, voi, femei de-amor cunoscătoare?"

Iar eu: — "Sunt unul care, când mă-nspiră
amorul, îmi notez și,-n urma lui,
ce-mi cântă el eu cânt apoi pe liră."

— "Acum văd, frate, ce departe fui
și eu, și Iacob, și Guitton ca mine,
de noul stil frumos de care-mi spui.

Eu văd cum pana voastră strâns se ține
pe urma celui ce dictează-n voi,
cum pana noastră n-a făcut, vezi-bine.

Ci-n stil nu pot vedea un soi și-alt soi:
câți vrând să placă toate le-afectează."
și, ca și mulțămit, tăcu apoi.

Precum cocorii ce la Nil iernează
s-adun-aori în stol și-apoi în zborul
grăbit al lor în șir se-ndepărtează,

așa făcu și-aici întreg poporul:
Întorși spre dreapta i-am văzut cum pasă,
făcându-i iuți și foamea lor și dorul.

Și, cum un om trudit de-alerg își lasă
pe soți meargă, până ce-și mai curmă,
pășind încet, înecul ce-l apasă,

așa, lăsând treacă sfânta turmă,
Fores venea cu mine-n rând mereu.
— "Când am să te revăd?" îmi zise-n urmă.

—"Ce zile-am de trăit", am zis, "știu eu?
Dar n-o să-ntorc cu-atât de iuți vântrele,
spre-a nu fi-ntâi la mal cu dorul meu,

căci locul cel ursit vieții mele
se pare-urnit spre-o jalnică ruină,
din zi în zi mereu căzând în rele."

— "Deci mergi!" a zis. "Pe cel mai plin de vină
de coada unei bestii-l văd eu tras
spre valea-n veci lipsită de lumină;

sporește-al bestii mers din pas în pas,
crescând mereu, până-i strivește toate
și-un trup diform pe câmp îl văd rămas.

N-au mult a se-nvârti aceste roate",
și-n sus privi spre cer, "și fi-ți-va clar
ce vorba mea să-ți spuie-acum nu poate.

Te las acum, căci nouă-ntr-ăst hotar
ni-e timpul scump, așa de scump tot stropul,
și-l pierd prea mult pe-un pas cu tine, rar."

Cum prinde-un ins din stol ades galopul,
ieșind din rarul trap de călărași,
al primei lupte-onor fiindu-i scopul,

așa porni și el cu grabnici pași,
iar eu rămasei cu-acei doi, cuminte,
ce-au fost ai lumii-atât de mari fruntași.

Când fu-n adânc intrat acu nainte,
ochii mei îl urmăreau precum
cu mintea-i urmăream a lui cuvinte,

văzui alt pom, și nu departe,-n drum,
cu ramuri verzi frumoase și-ncărcate
spre care ne-ntorsesem chiar acum.

Văzui popor cu mânile-nălțate
strigând nu-ș' ce spre fructul neajuns,
cum pruncul dornic și flămând se zbate,

iar cel rugat nu-inici un răspuns,
ci, și mai mult dorința spre-a i-o-ncinge,
ridic-obiectul vrut, nu-l ține-ascuns,

și, ca-nșelați, plecau făr-a-l atinge.
Iar noi sosirăm și la pomu-acel
ce-atâtea rugi și-atâta plâns respinge.

— "Pe-alt mal urmați și vă feriți de el;
de Eva smultul pom acesta nu e,
ci e mai sus, și-acesta-i e surcel."

Din crengi nu-ș' cine-așa-ncepu să spuie.
Trecurăm deci, poeții dragi și eu,
pe-alt mal, lipiți de partea care suie.

Zicea din pom: — "Aminte-aveți mereu
pe cei în nori născuți, cum, beți, mișeii
cu dublu piept s-oștiră cu Teseu,

și bând, cum s-arătară slabi iudeii
și nu-i vru Gedeon tovarăși, când
venea din culmi -ntâmpine madeii."

Lipiți de-acel părete-acum mergând,
păcate ce-au intrat prin guri, urmate
de-așa de-amar câștig, noi ascultând,

și-apoi, în largul căii descurcate,
privind făr-a vorbi vro vorbă frântă,
făcurăm pași vro mie, când strigate:

— "Ce-umblați voi trei și singuri, făr' de țintă?"
cuvinte m-au făcut sar acu
cum sare-un cal fricos când se-nspăimântă.

Nălțai deci capul ca să văd ce fu;
și-n veci cuptorul roșii-așa nu face
metale,-ori sticlă, și nici lucii nu,

ca unul ce ne zise: — "Deplace
s-urcați în sus, cotiți acum spre mine;
pe-aici se duc acei ce merg spre pace."

Orbit de-aspectul lui, m-am dat în fine
în dosu-acelor mari învățători,
ca omul ce,-ascultând, din spate-ți vine.

Și, cum eraldul umedelor zori,
boare-n mai, adie-aducătoare
de-un plin miros de ierburi și de flori,

așa simții pe fruntea mea o boare,
simțeam și-a penelor bătaie lină
cu mult miros de-ambrosie-adietoare.

Iar el zicea: — "Ferice cui lumină
din grație-i veni, să n-aibă pieptul
robit de pofta gurii-apururi plină,

ci-o foame-atâtă câtă e cu dreptul!"

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VII

"Osanna, sanctus Deus sabaòth,
superillustrans tua claritate
felices ignes horum malacòth!"

Așa și-ntoarsă-ntr-ale ei surate
văzui cântând din nou acea făptură
deasupra cui un dublu foc s-abate,

și ea și toate danțu-l re-ncepură,
și,-asemeni unor foarte iuți scântei,
departe-ascunse-n clipă-mi dispărură.

Eu mă-ndoiam și "Zi-i, ziceam, ce vrei
să-i zici, o, zi-i stăpânei și-i vorbește
s-astâmpere-al tău dor cu vorba ei."

Ci-acel respect ce-ntreg stăpânește,
chiar numai și gândind la Be și ice,
făcu să fiu ca omul ce-ațipește.

Puțin rabdă acestea Beatrice
și-așa-ncepu c-un zâmbet cald și-atare
Încât și-n foc să fac-un om ferice:

— "Acum, pe cât cu siguranță-mi pare,
te-ncurc-acest un gând: cum poate fi
bătută just o justă răzbunare?

Dar mintea ta curând o voi albi,
și,-atent de vei avea la vorbe gândul,
sentința mare-acu-ți vor dărui.

Al vrerii frâu, spre propriul bine-avându-l,
nevrând să-l rabde omul nenăscut,
perdutu-s-a, tot neamul său pierzându-l.

De-aici bolnav mulți secoli a zăcut
umanul gen, în mare rătăcire,
și,-n trup când Verbul scoboare-a vrut,

uni-n persoana sa umana fire,
cea tot mai mult de el îndepărtată,
prin simpl-un act de vecinică iubire.

Acum la argument atent tu cată:
umana fire cu-al ei domn unită
fu, ca-n creație, bună și curată,

dar ea prin propria culpă fu gonită
din rai, căci altă cale-a vrut s-apuce,
nu cea ce-i viață și-adevăr numită.

Acu-n cântar pedeapsa de pe cruce
cu firea cea primită dac-o pui,
mai justă vezi că nu se poate-aduce;

dar nici mai mult injustă alta nu-i,
când vezi persoana care-o suferise
și-a vrut să ia natura care-o spui.

Un act născu diverse stări: dorise
aceeași moarte-n cer și la iudei,
pământu-a plâns, iar cerul se deschise.

Nu-ți pară deci potrivnice idei
când eu afirm că răzbunarea dreaptă
găsi-ntr-un jude drept pedeapsa ei.

Dar mintea ta ți-o văd cum iar s-aiaptă
din gând în gând spre-un nod, pe care-acum
cu mare dor să ți-l dezleg așteaptă.

Tu zici: "Ce-ai spus pricep de ce și cum,
dar nu de ce, spre-a noastră mântuință,
alese cerul tocmai acest drum."

Ascunsă-i, frate,-această grea sentință
de ochii-oricui, al cărui bun îndemn
nu-l face-adult prin multa sa credință.

Fiindcă însă mulți acest un semn
îl judecă, dar rar cine-l lovește,
să-ți spui de ce-i din toate cel mai demn.

Divina milă ce din ea gonește
orice invidii,-arzând, scânteie-n sine
și-eterne frumuseți din ea stârnește.

Nemijlocit din ea orice ne vine
perpetuu e, căci, după ce-l pătrunde
sigiliul ei, etern tiparu-l ține.

Din ea nemijlocit ce curge-n unde
e liber absolut, că-n veci nu zace
supus puterii cauzelor secunde.

Ce-i este mai conform mai mult îi place,
căci focul sfânt ce-n toate radiază
în ce-i e mai egal e mai vivace.

De toate-aceste stări s-avantagiază
umanul gen, dar, una de-i lipsește,
nobleță lui firește -ncetează.

Păcatu-i singur cel ce-l aservește
și-egalul său cu primul i-l suprimă,
căci prea puțin din focul lui primește,

și nu se-ntoarce-n demnitatea primă,
decât umplând, prin tari pedepse date
pornirii rele,-un gol făcut de crimă.

Prin omul prim căzând deci în păcate,
a voastră fire,-n genu-ntreg, și rai
pierdu atunci și mult din demnitate

și n-a putut, ai minții ochi de-i ai
atenți aici, nicicum la loc să-și vie
decât din două străbătând un plai:

ori Domnu-n multa sa mărinimie
ierte tot, sau omul repare
prin sine însuși propria sa prostie.

Fă-ți ochii tăi acu,-n abisu-n care
stă sfatul cel etern, să s-adâncească,
urmând, cât poți, și-a mea argumentare.

N-avu puteri, în marginea-i firească,
s-o facă omul neputând acu
prin ascultare-atât să s-umilească

precât vru-ntâi a se nalța prin nu.
De-aceea deci a se nalța prin sine
orice putință-n oameni stinsă fu.

Și-avu să-i scoată Dumnezeu, în fine,
pe-un drum al său, la viață lămurită;
eu zic pe-un drum, sau pe-ambele, mai bine.

Precum o faptă însă-i mai dorită
de-al ei făptaș, pe cât ea mi-l-arată
mai mult-a celei de-unde e pornită,

divina milă cea prin toate-ntrată
pe toate-ale ei căi cu drag voi
nalțe-a voastră fire scăpătată;

și n-a fost faptă, din întâia zi
și până-n noaptea ultimă, mai mare,
pe-oricare drum, ca ea, nici nu va fi.

Punând putință-n om să se repare,
mai bun fu domnul că s-a dat pe sine
decât că vinei i-ar fi dat iertare,

și-orice-alte drumuri n-ar fi fost depline
dreptății lui, de nu s-ar fi smerit
divinu-i fiu să moară-ntru rușine.

Și-acum, spre-a-ți fi tot dorul împlinit,
-ntorc puțin ca să-ți explic și-alt loc,
să-l vezi și tu ca mine lămurit.

Tu zici: "Văd aer, și pământ, și foc,
și apă văd, și tot ce-amestec pate
cum toate pier și-al morții sunt un joc,

deși acestea toate-au fost create;
deci, dacă-i adevăr al tău cuvânt,
de moarte-ar fi și ele-asigurate."

De îngeri, frate, și de locul sfânt
pe care stai, poți spune că-s zidite
în toată-a lor totime-așa cum sunt,

ci-acestea patru ce mi-au fost numite
și-orice lucrări ce din stihii constau
dintr-alt izvor creat vă sunt pornite.

Creat-a fost substanța care-o au,
creat-a fost și-a formelor virtute
în stelele ce-n jur ocol le dau.

În plante-s viețile și-n orice brute
prin raza și prin cursul ăstui roi
de roți de-aici, prin potențări, făcute;

dar sufletul direct vi-l suflă-n voi
supremul bun și-ispre el plăcere
atât încât îl tot dorește-apoi.

De-aici, cum vezi, și-a voastră înviere
prea lesne-o dovedești, când ne gândim
cum fu creat umanul trup, ce piere,

în prima mam-atunci și-n omul prim."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIII

Eram în capul scării de-unde vine
muntele se-mparte-a doua oară,
pe care,-urcând, se vindecă oricine.

Și tot așa un brâu și-aci-ncunjoară
întregul deal, ca-n prima-ncingătură,
atât că arcu-i mult mai strâmt scoboară.

Nici umbre-aici nu vezi, nici o figură;
păreții lui și golul drum întreg
asemeni sunt cu-a stâncii față sură.

— "De-oi sta s-aștept popor ca să-nțeleg
ce drum iau, tem, Virgil vorbit-a,
prea târziu voi ști ce drum s-aleg."

Spre soare-apoi și-a-ntors nedumerita
privire-astfel că osie-a făcut
din dreapta sa, iar stângii-i dete-orbita.

— "Lumină sfântă-n care-acu-ncrezut
încep eu noul drum, a zis, condu-ne
cum cere drumul nou ce-am început.

Lumină dai, căldură dai, prea-bune,
deci tu ne fii mereu conducătorul,
de n-ai vrun alt temei ce ți se-opune."

Pe-un spațiu noi făcurăm pași cu zorul
cât loc aici de-o milă se socoate,
în timp puțin, c-așa ne-mpinse dorul.

Și iată voci, dar ce popor le scoate
noi nu vedeam, spre noi zburau acu,
chemând cu drag la cina milei toate.

Cuvântul spus de-ntâia voce fu:
— "Vin n-au" și-n zbor rostitele cuvinte
le-a spus din nou și-n dosu-ne trecu.

Nici n-a fost stins ecoul vocii sfinte,
când alta-n urma ei: — "Eu sunt Oreste"
și ca și-aceea-n zbor trecu nainte.

— "O, tat-, am zis, ce glasuri sunt aceste?"
Abia-ntrebai și-al treilea glas, din spate:
— "Iubiți pe-acel ce inimic vă este!"

Virgil atunci: — "Cornicea asta bate
a pizmei vină și-astfel de amor
sunt plesnetele acestui bici purtate.

Contrară voce-o are frâul lor;
și cred că, până ce-o s-ajungi la pasul
iertării,-o să cunoști- și-acest popor.

Ci, -nfipt cu ochii de-unde vine glasul,
în față-ne tu duhuri vei vedea,
de-a lungul stâncii toate-având popasul."

Căscând cu mult mai mult privirea mea,
văzui în față-mi umbre cu mantile,
coloare-având cum stânca o avea.

Nu mult am mers apoi și rugi umile
plângeau: — "Mario, cere pentru noi,
voi, sfinți cu toții,-o, Petre,-o, Mihaile!"

Nu cred c-ar fi pe lume-aici vrun soi
de oameni azi cu fire-așa barbară,
cari n-ar fi plâns de ce-am văzut apoi.

Când fúrăm deci aproape-ncât s-apară
din schime clar ce-amar lor li se dete,
prin ochi durerea-mi izbucni amară.

Păreau poart-un gros suman în spete
și unul pe-altul razim își cătau
și toți ședeau proptiți de-acel părete.

Așa milogii-acei ce pâne n-au,
la hramuri stând, cerșindu-și ce să-mbuce,
proptiți deolaltă cap în cap ei stau,

ca mult mai mare milă să te-apuce,
nu numai prin auz, dar prin vedere,
căci tot aceeaș milă ea ne-aduce.

Cum n-au de soare orbii-o mângâiere,
așa și-aceste umbre-aici de cer
n-au nici o parte-n oarba-le veghere,

căci tras prin gene-aveau un fir de fier,
cusut precum la șoim i se petrece,
când nu-i supus la câte i se cer.

Părându-mi că-i injurie-n cale-a trece
văzând pe-aceștia făr' de-a fi văzut,
privii spre domn ca dubiul să mi-l sece.

știu-ndeajuns ce-am vrut să-i spui eu mut
și, fără ca s-aștepte-a mea-ntrebare:
— "Vorbește,-a zis, dar scurt și priceput".

Virgil mergea pe partea de pe care
cazi din mal în gol prea lesne poți,
căci gardenă-mprejur deloc el n-are;

și-ntr-altă parte-aveam pe-acei devoți
ce storc așa prin trista cusătură
că-n plâns aveau scăldată fața toți.

Și-ntors spre ei: — "O, gintă tu, sigură
vezi lumina primă, ce dorinții
supreme-a voastră-i cea mai mare-arsură,

-mprăștie mila spuma conștiinții
din voi cât de curând, ca să vă cadă
curat curgând printr-însa rîul minții,

să-mi spuneți voi, și dulce-mi dați dovadă
de-amor, de-i vrun latin pe-aci, și bine
îi poate fi, cred eu, ca să mă vadă."

— "O, frate,-un cetățean e fiecine
cetății cei din cer; ci vrei să spui
pribeag care-a trăit prin țări latine?"

Puțin mai înainte de-unde fui
așa-mi păru c-aud rostind cuvinte,
de-aceea, ca să văd, spre el trecui.

Văzui un duh părând ia aminte
și-așteapt-atent, de-ntrebi tu cum anume,
el sus ținea bărbia sa nainte.

— "Tu cel ce, spre-a sui-n mai bună lume,
te-ucizi, am zis, el ești cel ce-ai răspuns,
faci să te cunosc prin loc și nume."

— "Din Sienna fui și-nvidia m-a străpuns;
cu-aceștia-n rând îmi spăl ticăloșia,
plângându-i lui spre-a nu ne fi ascuns.

Nebună fui, deși chem Sapia.
Mereu mai mare-aveam de rău străin
decât de propriu-mi bine, bucuria.

Și, ca să crezi cuvântul meu deplin,
de fui nebun-ascult-a mele spuse.
Mergeam în jos pe-al anilor mei clin;

când oastea-n câmp pe lângă Colle-o duse
cetatea mea și inimicii ei,
eu cerului cerui ce însuși vruse.

Bătuți și puși pe-amară fug-ai mei,
când am văzut ce goană-i despreună,
cumplit m-am bucurat de-a lor cădere,

încât, privind spre cer, strigai nebună:
De-acum ori este,-ori nu-i un Dumnezeu!
cum face mierla-n scurta vreme bună.

La finea vieții mă-mpăcai și eu
cu Cel-de-Sus, dar și prin pocăință
eu tot n-aș fi scăzut amarul meu,

de n-ar fi fost să-mi fie cu priință
prin ruga-i Pietru Pieptenarul, care,
prin mila sa,-mi scurtă din suferință.

Dar cine-i fi tu cel ce-a noastră stare
ne-o-ntrebi și porți și ochii-așa cum vrei
și sufli când vorbești, pe cum îmi pare?"

— "Vor fi cusuți aici și ochii mei,
dar numai timp puțin, căci adunară
puțin venin de-nvidie prin ei.

Dar groază-mi e de cazna cea amară
de mai de jos și-n inimă simt bine
de-acum că sunt strivit de-a ei povară."

— "Dar cine te-a condus aici pe tine,
de crezi și-ntr-un întors?" fu vorba lui.
— "Acest ce tace-aici și e cu mine.

Sunt viu; de-aceea, dacă vrei pui
s-alerge jos mortalele-mi picioare
și pentru tine,-alese duh, să-mi spui."

— "E mare semn de-a cerului favoare
și-atât de nou s-auzi ce ne vorbești;
ajută-mi deci prin ruga ta aoare!

Și rogu-te pe tot ce tu iubești,
de-o fi vrodată să mai calci Toscana,
onoarea mea-ntre-ai mei să mi-o-ntregești.

Tu-i caută-ntre nebunii cei ce vana
speranță-n Talamon o vor plăti
cu mult mai mult decât săpând Diana,

dar și mai rău de admirali va fi."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIX

Pe timpul când căldura zilei n-are
putere-a domoli al lunei ger,
de Terra-nvins, ori de Saturn arare,

când cel mai mare semn al lor pe cer
geomanții-l văd, cu-al zilei fapt deodată,
pe-un drum pe care-a nopții umbre pier,

văzui în vis o bâlbâită fată,
pe glezne strâmbe și de ochi sașie,
cu ciunte mâni și-o față scolorată.

Priveam la ea. Și,-un trup precum învie,
de-al nopții frig înțepenit, în soare,
așa privirea-mi o făcu mlădie

și dreaptă-n stat, cu limbă vorbitoare,
și-obrajii ei, pecum îi vrea iubirea,
în scurtă vreme-au căpătat coloare.

Când liberă-și avu apoi vorbirea,
cânta și-așa că mi-ar fi fost cu greu
s-abat acum atenția mea aiurea.

— "Sirenă sunt", cânta, cea dulce, "eu
ce-n largul mării amăgesc pilotul,
așa-i de plin de vrajă glasul meu.

Prin cânt am tras pe-Ulis s-abată-notul
cărării lui și câți se prind cu mine
rar pot pleca, așa-i vrăjesc cu totul."

Dar nu-și închise-al gurii cântec bine,
și-o doamnă sfântă-n zbor fără de veste
veni să facă p-asta de rușine.

— "Virgile,-o, tu Virgil, ea cine este?"
vorbi răstit. Iar el, venind, privea
mereu în ochii-acelei doamne-oneste.

Și-a rupt sirenei, năvălind la ea,
din față haina și-arătatul vintre
m-a smuls din vis cu ce putori scotea.

Întoarsei ochii. Iar Virgil: — "De-altmintre",
i-am zis, "hai sus, și de trei ori, vină,
s-aflăm și poarta pe-unde-avea să intre."

Atunci plecai. Și-ntreg în zi deplină
scăldat era tutindeni sfântul munte,
și-n spate-aveam pe drum noua lumină.

Și,-urmându-i lui, țineam plecata frunte
cum cel silit de gânduri să și-o plece
din sineși face-un semicerc de punte,

când vorbe-am auzit: — "Pe-aici se trece;
veniți!" rostite-așa de cald și blând
cum nu s-aude-n lumea asta rece.

Cu-ntinse-aripi, de lebedă părând,
veni cel ce le-a spus ca să ne-mbie
-ntrăm pe scocul asprei stânci și, dând

din aripi lin, un vânt făcea s-adie.
De cei ce plâng că-s fericiți ne-a spus
căci fii ai mângâierii au să fie.

— "Dar ce-ai că ochii tu-n pământ i-ai pus?"
vorbi Virgil, când noi, pe sol lăsându-l,
eram pe-acele scări puțin mai sus.

— "Mi-e sufletul nedumerit, avându-l
vrăjit de-o nouă viziune-a mea,
că nu mai pot să mut odată gândul."

Iar el: — "Văzuși strigoaia veche-acea
din cauza cui mai sus ne arde focul?
Văzuși și cum te poți scăpa de ea?

Destul, acum! Cu talpa bate locul
și vezi momeala sus, cum îi rotește
eternul rege-n mari orbite jocul."

Precum un șoim la gheare-ntâi privește,
se-ntoarce-apoi spre strigăt și se-ntinde
aprins de dorul prăzii ce-l momește,

așa fui eu și-așa, pe cât se-ntinde
crăpatul stei, am mers cărarea toată,
cât urci spre punctu-ntrării-acelei tinde.

Iar, când avui sub tălpi și-a cincea roată,
văzui o gloată care-amar plângea,
și-n pulvere-având fața-ntreaga gloată

"lipit-am de pământ inima mea"
așa-și oftau și-atât de-adânc suspinul,
vorba noastră nici nu s-auzea.

— "Voi, cui justiția și nădejdea chinul
vi-l face,-aleși de cer, mai blând pară,
ce loc de-urcuș nepe-acoalea clinul?"

— "De n-ați venit spre-a zace-aici și-o scară
cătați, pe unde mai curând se iese,
fie-ntruna brațul drept spre-afară."

Așa-ntrebă Virgil și-așa-i spusese
un duh ce sta puțin mai sus, iar eu
din grai i-am cunoscut și ce-ascunsese.

Întoarsei ochii deci spre domnul meu
și-mi dete vesel voie-al meu părinte,
prin semn, la ce-i părea din ochi că vreu.

Când liber fui să fac ce-mi fu aminte,
m-am dus spre-acel a cărui cuvântare
făcu să-l recunosc mai înainte.

— "Tu cel ce-n plâns coci cele făr' de care
nu poți să te re-ntorci la tatăl sfânt,
să-ți curmi o clipă grija ta mai mare

și spune-mi cine-ai fost? De cesunt
a voastre spete-n sus, de-mi vrei prinosul
acolo de-unde vin în viu veșmânt?"

— "De ce ne cere ceru-a-ntoarce dosul
spre el vei ști, dar află-ntâia oară
că fui lui Petru-urmaș eu, păcătosul.

Frumoasă între Chiaveri scoboară
și Sestri-o gârlă, iar familia mea
își are titlul dup-acea-apșoară.

Cercai și eu, curată cui o vrea,
ce grea-i mantaua, vreme cam de-o lună,
că-i fulg oricare-alt greu pe lângă ea.

Târziu, vai, prinsei mintea cea mai bună,
căci, numai după ce pastor eu fui,
văzui că viața-ntreagă-i o minciună;

văzui că-n viață altă culme nu-i,
că-n ea nicicând n-ai inim-odihnită.
Și-atunci cuprins de dor de-aceasta fui,

iar pân-atunci fui inimă-mpetrită,
de cer departe și cumplit de-avară,
și-acum tu vezi ce-amar mi-e chinuită.

Zgârcenia ce-i o vezi aici tu clară
din felu-n care cazna ne-a dispus,
și-ăst munte-o caznă n-are mai amară.

Cum ochiul nostru n-a privit în sus,
ci tot în țărnă spre lumești destine,
aci dreptatea-n țărnă ni l-a pus;

și, cum zgârcenia stinse spre-orice bine
iubirea-n noi, spre-a nu fi lucrătoare,
așa dreptatea-ntinși aici ne ține

legați și prinși de mâni și de picioare;
și-atâta timp cât domnul va dispune
noi strânși vom sta-n imobila prinsoare."

Eram acu-n genunchi, voind a spune;
de-abia însă-ncepui și-a observat,
prin ce-auzi, a mea venerațiune.

— "Ce cauză ai, mi-a zis, de stai plecat?"
Iar eu: — "De-a voastră naltă demnitate
durere-mi simte sufletul curat".

— "Ridic-ai tăi genunchi, te scoală, frate,
și nu greși, căci serv ca tine sunt,
și ca și toți, puterii neschimbate!

Vrodat-al evangheliei sunet sfânt
cu "Neque nubent" de ți-a-ntrat în minte,
tu știi de ce ți-am zis acest cuvânt.

Dar nu mai sta și drumu-ți fie-aminte,
căci, stând, tu-mpiedeci plânsul meu prin care
spre culme duc ce-ai spus tu mai nainte.

Nepoată am și-Alagia nume are,
cu fire bună, dac-al nostru neam
n-o va strica prin reaua lui purtare.

Pe-aceasta-n lume singur-o mai am."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIV

Spre cerc din centru, și spre centru vine
din margini apa în rotundul vas,
precum o miști de-afară, ori din sine;

acestea ce le spui mi-au și rămas,
venite-n gând deodată când tăcut-a
și duhul plin de glorie-al lui Tommas,

prin faptu-asemănării, căci făcut-a
la fel și el vorbind, și Beatrice,
căci, după el, ea astfel început-a:

— "Acesta are zor, deși n-o zice,
și nici vorbind, dar nici nu se gândește,
afle și-alt un adevăr de-aice.

Să-i spui de focul, cel ce vă-nvălește
substanța voastr-aici, va rămânea
etern la voi cum astăzi vă-nflorește,

și, rămânând, să-i spui cum va putea,
când voi veți fi iar trup, la voi rămasul
să nufie-o piedec-a vedea.

"Cum cei ce-n dans rotind își poartă pasul,
când sunt cuprinși de-un spor de veselie,
mai veseli tropotesc și nalță glasul,

așa mi-au arătat la ruga pie
și-acele sfinte hori o sporitoare
plăcere-n dans și-n dulcea melodie.

Acel ce plânge că pe lume moare
spre-a fi cu viață-n cer, el n-a simțit
eterna rouă-n dulcea ei răcoare.

Căci unu, doi și trei, ce-n veci unit
și-n trei și-n doi și-n unul e deodată,
și-așa-ngrădește tot cel ne-ngrădit,

puterea lui de trei ori fu cântată
de toți de-aici, și-așa fu melodia
c-ar fi oricărui bine-o demnă plată.

Și-n cea mai strâmtă roată din făclia
cea mai divin-așa de dulce-un grai,
cum poate-avu Gavril cătră Maria,

răspuns a dat: — "Iubirea noastră-n rai,
atâta timp cât ține serbătoarea,
luci-ne-va-mprejur cu-atare strai.

Lucoarea lui urmează-n grad ardoarea,
și-ardoarea văzul ce ne este-aci
atât cât grația ne-a sporit valoarea.

Și-al nostru trup, când timpul va veni
în sfântă carne iarăși să se-mbrace,
fiind perfect, cu mult mai drag ne-o fi.

Va crește deci lumina ce ne-o face
din mila sa vestmânt supremul bine,
căci, spre-a-l vedea, prin el suntem dibace,

și văzul deci să crească se cuvine,
creasc-ardoarea ce din el răsare,
crească raza ce dintr-însa vine.

Dar, ca și jarul, când el flăcări are,
de-atât de-a lui lucoare-nvinse sunt
încât distinct el dintre ele-apare,

așa de-a cărnii ce ne-o fi vestmânt
învins-o fi lucoarea ce-azi ne-mbracă,
de-a cărnii, zic, ce moartă ni-e-n pământ.

Ăst spor de foc nu trude-o să ne facă,
căci și-n organe-atât va fi și sporul
spre-a-nvinge tot ce poate să ne placă."

Părur-atunci toți gata și cu zorul
strige-"Amin!", și-un cor și-al doilea cor,
de mortul trup atât-arzându-i dorul,

nu numai pentru ei, ci poate-un dor
de mame,-ori tați, de toți câți îi iubiră
pe când erau și ei din cei ce mor.

Și-atunci lucori, egal lucind, veniră
în juru-acestor roți de care-am spus,
așa cum vezi când cerul se reschiră.

Și-așa cum, la suirea-ntâiei seri,
pe cer încep noi aștri să-ți apară,
ce-acum îți par aieve,-acum păreri,

așa-mi păru că văd cum licurară
ființe nouă, cari în cerc au cins
pe-aceste două hori pe dinafară.

O, cum veni de iute și de-aprins
veridicu-ți reflex, spirite sfinte,
în ochii mei, că fui de el învins!

Ci-mi sta zâmbind Beatrice-așa nainte
și mândr-așa, c-a mea de-aci vedere
o las cu multe care-mi fug din minte.

Când ochii mei au prins din nou putere
să-i urc, văzui că-s singur și transpus
cu doamna mea spre cerul altei sfere.

Simțeam eu bine că mă urc în sus
din focu-nflăcărat al stelei care
părea că arde roșie de nespus.

Din sufletul întreg și-n limba care
e una-n toți adusei mulțămită
precum cerea și-n har sporita-mi stare.

Și nici n-a fost în pieptul meu topită
văpaia jertfei, când convins eu fui
că ea cu drag și bine-a fost primită,

căci între două raze largi văzui
așa de-aprinse roșii flăcărele,
c-am zis: — "Oh, Soare, ce de salbe-ți pui!"

Precum cu stele mari și mici albește
Galaxia-așa, din pol în pol, o cale
ce chiar și pe-nțelepți îi zăpăcește,

așa și-n Marte,-n fundul sferei sale,
un semn formau, cel vrednic de mărire,
ce-mparte-un cerc în patru părți egale.

Aci-mi simt arta-nvinsă de-amintire,
căci astfel fulgera pe cruce Crist
că n-aflu demn nimic de-asemuire;

dar câți iau crucea lor urmând pe Crist
ierta-mi-vor câte las să nu le vază,
căci înșiși văd lucind pe lemn pe Crist.

Din corn în corn, din vârf până la bază,
jucau lumini ce scânteiau sporite
când se-ntâlneau, ori se-ntreceau pe rază;

cum vezi mici părți de corpuri, răsucite
sau drepte-aici, și-a jocului figură
mereu schimbând-o, leneșe-ori grăbite,

și-așa se mișcă-n raza care cură
trecând prin umbra ce și-o face-adese,
prin minte-ori artă, scutec de căldură.

Și, cum din harpă și din gigă iese
plăcut tintin de multe corzi, chiar cui
nu-i sunt din cântec vorbele-nțelese,

așa din lămpile ce-aici văzui
ieșea pe cruce-o melodie-atare
c-am stat răpit, deși n-o pricepui.

Simțeam eu clar că-i vrun elogiu mare,
căci "Scoală-te!" și "'nvinge!"-am prins din cânt
cum prind și-acei ce-aud din întâmplare.

Simțeam de el c-așa de-nvins eu sunt,
că pân-aici nimic n-avu putință
să-mi fie-un lanț mai drag ca legământ.

Prea aspră poate pare-a mea sentință
c-am pus mai jos plăcerea de-ochii ei
cei dulci ce-alin-oricare-a mea dorință;

câți însă știu stampa vie-a ce-i
frumos etern, pe cât te sui, devine
mai clar și deci, de n-am privit în ei,

mă pot scuza de ce m-acuz pe mine
spre-a mă scuza, și văd c-am spus dreptate;
căci nu-s excluse-aici plăceri divine,

căci ele,-urcând, devin tot mai curate.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVII

Socoți, creștine, de te-a prins pe golul
din Alpi vrodat-o negură, prin care
de-abia zăreai ca prin pelcea sobolul,

și cum, când deasa și-umeda-ncărcare
începe-a se rări și vezi pe sus,
prin ele abia, bolnav un glob de soare,

și-atunci vei fi cu-nchipuirea ta
pe-aproape-adus vezi și tu ca mine
ăst soare-aici pe-un timp când se culca.

Și-așa deci, potrivindu-mi pașii bine
cu-ai lui Virgil, ieșii din nor afară
în ziua moartă jos, pe sub coline.

O, fantazie, care-ades separă
pe om de lume,-ncât el n-are știre
chiar mii de tube-n jur de-ar fi-n fanfară,

de n-ai din simțuri, de-unde-ai tu pornire?
Te mișcă vro lumină-n cer iscată
prin sine,-ori vrerea cui ne-o scurge-n fire?

Făptura ticăloasei, ce schimbată
fu-n paserea ce simte-a ei plăcere
supremă-n cânt, îmi apăru deodată,

iar mintea mea atât de cu putere
s-a strâns în sine-ncât degeaba-n el
făcu să-i fie-oricărui simț ce-i cere.

Feroce-apoi un răstignit rebel
descinse ca vedenie-ntr-a mea minte,
trufaș în față-i și murind astfel.

Și marele-Ahasver îi sta nainte
și-Estira lui și justul Mardochi
ce-ntegru fu și-n fapte și-n cuvinte.

Iar, când și-acest tablou mi se topi
prin sineși el, cum piere și-o bășică
din lipsa apei care-o face-a fi,

în vis îmi apăru o jună fiică
plângând amar și-așa zicând: — "Regină,
de ce-n mânie-ai vrut a fi nimica?

Tu te-ai ucis să scapi pe-a ta Lavină
și m-ai pierdut; și-s eu care bocește;
nu plânge, mam-, a lui, ci-a ta ruină!"

Precum se rupe-un somn când ne lovește
lumină nouă-nchișii ochi și, pân-a nu
muri de tot, el rupt se zvârcolește,

așa vedenia mea se rupse-acu,
când fața mea de-o mult mai grea lucoare
decât ni-e nouă-n uz lovită-mi fu.

Privii să văd cam unde-aș fi eu oare,
ci-atunci un glas ce-a zis: — "Pe-aici să suie",
făcu din mine-oricare-alt gând zboare,

ca-n locul lor atâta dor să puie
să văd pe cel ce-a zis, cum e și vrerea
în care-odihnă, până n-află, nu e.

Dar, ca de soare, când, orbind vederea,
lumina-i multă-l face-ntunecat,
așa mi-a fost învins-aici puterea.

— "Acesta-i sol divin și, nerugat,
ne-arată drumul muntelui spre bine
și-n propria sa lumină e-mbrăcat.

Cu noi el face ca și-un om cu sine:
Acei ce-așteaptă rugi, văzându-ți zorul,
haini doresc nege-a face bine.

Chemării sfinte-urmeze-ne piciorul,
suind cât timp prea noapte încă nu-i,
căci până-n zori ne-oprește-apoi zăvorul."

Așa vorbi și pașii mei ș-ai lui
spre-o scară-ntorși tindeau la ea să vie
și,-ndată ce la prima treaptă fui,

simții mișcări de-aripi cum îmi adie
pe-obraji un vânt, și: — "Beati, printre ele.
pacifici, cari n-au o rea mânie!"

Erau acum așa de sus acele
luciri ce sunt ai nopții-năintași,
încât albeau pe cer tutindeni stele.

— "O, tu, putere-a mea, de ce mă lași?"
ziceam în gând, simțind că se topește
mereu puterea slabilor mei pași.

Eram și unde scara contenește
urcușul ei și-am stat înfipți părând
asemeni navei când la mal s-oprește.

Puțin am stat, atent, aici, crezând
prin noul cerc s-aud vro noutate;
-ntoarsei spre Virgil apoi, zicând:

— "Să-mi spui, o, dulce tată, ce păcate
în cercu-acesta-și spal-al său popor?
De stăm din mers, nu sta din cuvântate."

Iar el: — "Iubirea binelui, ce lor
fals țel le-a dat, o-ndreapt-aici; trândava
lopat-acum o bat din nou cu zor.

Ci-atent asculte gândul tău și-afla-va,
spre-a ști mai bine,-atâta lămurire,
rod frumos aduce-ți-va zăbava.

N-a fost fără de-amor nicicând zidire,
cum nu-i, mi-a zis, puterea creatoare,
iar el, cum știi, e psihic sau din fire.

Dar cel firesc e-n veci făr' de eroare;
greșește primul, sau țintind răime,
sau dând un plus, ori minus de vigoare.

Cât timp e-ntors spre bunurile prime
și-n cele secundare-nfrână zborul,
nu poate naște-o rea plăcere-n nime.

Dar, când s-a-ntors spre rău, sau prea cu zorul
vâneaz-un bun, sau prea puțin, zidirea
lucreaz-atunci cum nu vrea Creatorul.

De-aici tu poți pricepe iubirea
e-n voi sămânț-a tot ce se socoate
virtute,-ori fapt ce merit-osândirea.

Dar, pentru că iubirea-n veci nu poate
să-și uite-obiectul drag spre care cură,
scutite-s de-ura proprie-n lume toate.

Și, cum nu poți concepe-o creatură
nici ruptă de-al ei prim, nici stând de sine,
străin de el e orice-nclin spre ură.

Deci răul vrut, de-mpart, cum judec, bine,
e numai răul ce pe altu-l doare
și-n lutul vostru-n triplu chip el vine.

Strivind pe-al său vecin spereaz-onoare
un om, așa că numai asta-l face
din slava lui pe-acela să-l doboare.

Se teme-alt om că poate să-l dezbrace
de-onor și faimă altul care suie, deci
ciudă-l prinde și contraru-i place.

Alt om ofensa-n suflet și-o încuie
hain atât, că-i orb spre răzbunare
și-unicu-i gând e pe-altul să-l răpuie.

Acest triform amor e cel pe care
îl plâng mai jos. Dar de-altu-acum să-ți spun
ce bunu-n chip corupt în ochi îl are.

Confuz concepe-oricine primul bun,
în care cat-odihnă și-l dorește:
Deci toți spre a-l dobândi silință-și pun.

Deci spre-a-l vedea și-avea, de vă-mboldește
prea-ncet al vostru-amor, după căințe
cu just amar, ăst cerc vă pedepsește.

Mai este-un bun, ci nu-s în el priințe,
căci nu-i nici bun temei, nici fericire,
nici sad și fruct a orice mântuință.

Cei prea porniți spre-acest fel de iubire
deasupra-ne-n trei cercuri ai să-i vezi.
Cum este însă tripla-le-mpărțire

nu-ți spun, ca însuți tu să cercetezi."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXX

Când Ursa deci din cea dintâi lumină
ce-n veci de-apus și nici de zori nu știe,
nici de-alt vrun nor, decât de-ntâia vină,

și care face-atent spre datorie
pe-oricare-aici, precum al nostru face
corabia-n port cu bun sfârșit vie

a stat pe loc, mulțimea cea verace,
venită-ntre vultur și-al ei popor,
s-a-ntors spre car ca și spre-a dânsei pace;

și, ca și-un sol din cer, un duh de-al lor,
"Mireasa din Liban" cântând deodată,
strigă-ntreit, și toți strigară-n cor.

Precum cei drepți, la marea judecată,
grăbit ieșind din groapă-i fiecine,
cântând din guri cu voce re-mbrăcată,

așa deasupra ăstor roți divine
ieșir-o sută-ad vocem tanti senis
și soli și servi ai vieții făr' de fine.

Și toți strigau: — "Benedictus qui venis!",
zvârlind pe mândru-i car și-n juru-i flori,
"Manibus, oh, date lilia plenis!"

Văzui adese-n fapt de zi, spre zori,
întregul cer cu față-mpurpurită,
iar restu-n dulcile-i de-azur colori,

și fața soarelui născând umbrită
așa că, potolind o ceață rară,
de ochi putea-ndelung fi suferită;

așa-ntr-un nor de flori, ce-l ridicară
divine mâni, și-n ploaie-apoi prelinsă,
cădea-ndărăt și-n car și-n jur pe-afară,

pe vălu-i alb, cu foi de-oliv încinsă
văzui o doamnă, verde-având manta
și-a ei hlamidă ca de foc aprinsă.

Și iată, duhul meu, ce ferm era
de-atâta timp, spre-a nu simți scădere
și-a sta zbătut în fața-i când va sta,

cumplit a resimțit, nu prin vedere,
ci prin puteri venind din ea pe-ascuns,
iubirea veche-n toat-a ei putere.

Dar, când virtutea, cea ce m-a străpuns
pe când fui încă-ntr-a prunciei stare,
în ochii mei vizibil-a ajuns,

privii la stânga cu respectul care
îl are pruncul ce la mamă vine,
când ori mâhnire,-ori teamă dânsul are,

spre-a zice lui Virgil: — "Nu este-n mine
nici strop de sânge-acum netulburat
și-al vechei flăcări semn îl văd eu bine."

Dar, vai, Virgil de el m-a și lăsat
orfan, Virgil, preadulcele meu tată,
Virgil, cui mă-ncrezui spre-a fi salvat!

Tot ce-a pierdut antica mam-odată
nu-mi fu zăgaz să nu-mi adune iar
nou plânset fața cea de plâns scăpată.

— "Că-i dus Virgil, nu plânge-aci-n zadar,
nu plânge încă, Dante! îndura-vei,
spre-a plânge tu, cu mult mai mare-amar."

Cum trece-un admirai la pupa navei,
la pror-apoi, vad-oștenii lui
de pe-alte năvi, îndemnuri dând ispravei,

la car, în partea stâng-așa văzui
întors spre ea, când numele mi-l spuse,
pe care-aici silit de stări, îl spui

pe dulcea doamnă, cea ce-mi apăruse
sub noru-acel de flori, cum peste vale
fixați pe mine-adâncii ochi și-i puse.

Și-astfel, deși sub vălul feții sale,
ce-ncins cu-ale Minervei foi cădea,
eu nu puteam s-o văd, ea, cu regale

mișcări în gest și mânioasă, ea
vorbi, precum și-un om ce multe zice
păstrează-n urmă vorba cea mai grea:

— "Sunt eu. Privește-aici, sunt eu, Beatrice.
Cum te-njosiși urci tu sfânta scară;
ori nu știai că-n rai devii ferice?"

Plecai, la asta, ochii-n apa clară,
ci-n ea când mă văzui, pe când privii,
de-așa rușine-obrajii-mi se-ncărcară.

Cum aspră pare-o mamă pentru fii,
așa și mie ea, ci-s aspritură
simțeam balsamul nobilei mânii.

Apoi tăcu. Iar îngerii-ncepură:
— "In te speravi, Domine", dar ei
mai sus de "pedes meos" nu trecură.

Precum într-un brădet, pe munții-acei
ce fac Italiei dos, s-adună troaie
și-ngheață neaua-n vântul dinspre Schei,

și-apoi, muiată-ncepe-n ea să ploaie,
când suflă țara unde umbra piere,
părând că-i ceară ce la foc se moaie,

așa fui făr' de plâns și de durere
la cântul lor ce-l cânt-aici senine
și-n veci de-acord cu vecinicele sfere.

Dar, când simții că milă-n cânt de mine
mai multă pun decât de-ar fi vorbit:
— "De ce-i smulgi, doamn-așa de lungi suspine?"

Fu vânt și apă geru-ntroienit
în peptul meu și cu durere mare
prin ochi și gură-ntreg mi-a năvălit.

Ci-n car, la dreapta, tot în nemișcare
văzui că stă și-aceste vorbe-i curg
spre-acei eterni ce plânser-a mea stare:

— "Da, voi vegheați în ziua făr' de-amurg,
încât nici somn, nici noapte nufură,
vrun pas măcar din timpii ce se scurg,

dar vorbele ce-am spus alt țel avură:
spre-a ști acest mâhnit că o durere
se cade-a fi cu vina pe-o măsură.

Nu singur prin efectu-acelor sfere,
ce duc pe-orice născut spre-anume fine
precum combină-n zodii-a lor putere,

ci și prin mila grației divine,
ce dintr-așa de nalt un nor ne plouă,
că n-avem noi vederi de-a-i fi vecine;

virtuți avu acesta-n viața nouă
atari, că de-orice fapte mari dibace,
minuni de probe ne-ar fi dat, el nouă.

Pe-atât însă mai rău și sterp se face
prin rea sămânț-un loc necultivat,
pe cât mai multă vlagă-ntr-însul zace.

A mea privire-un timp l-a răzimat
și tinerii mei ochi i-au fost toiagul
ce-l duse drept pe-un drum adevărat.

Ci-ndată ce-mi schimbai, sosind pe pragul
etății-a doua, viața mea,-ncepui
să nu-i mai plac și de-altele-a prins dragul.

Când eu m-urcai din carne-n duh și fui
sporită și-n frumseți ca și-n virtute,
eu tot mai făr' de preț și rea-i părui;

și pașii-atunci i-a-ntors pe căi pierdute,
urmând imagini false cătr-un țel
ce minte-n veci promisiile făcute.

Nimic nu fu că-n visuri ori altfel
cerșii de sus inspirațiuni prin care
cătam să-l chem, nimic n-a prins de el.

Căzu-ntr-atât, , făr' de vindecare
găsind orice mijloc cu el, probai
să-l fac să vad-a răilor pierzare.

Deci însămi eu pe-a morții poartă-ntrai
și rai-am trimis și ruga și suspinul
spre-acel ce-l scoase pân-aici în rai.

S-ar rupe pentru el atunci divinul
decret, de-ar bea din Lete,-ori prânzul gata
de-aici gusta-l-ar, făr-a-și da tainul

căinței lui ce-n lacrimi face plata."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul X

Urmam acum îngustei cărărui
ce e-ntre zid și focul făr' de fine,
maestrul meu și eu, în urma lui.

– "O, nalte geniu ce mă porți cu tine
prin văile impii, cum ție-ți place,
vorbește,-am zis, și-alină doru-n mine.

Putem vedea pe-acel popor ce zace
aci-n sicrie? Căci păzite nu-s
și toate-și au deschise-a lor capace."

– "Închide-se-vor toate", el mi-a spus,
"din Iosafat când s-or întoarce iară
tot insu-n trupul ce-l avuse sus.

De-această parte-un cimitir separă
pe toți, cu Epicur pe-ai săi ciraci
cari sufletul prin trup îl fac să piară.

Iar altor întrebări ce mi le faci
răspuns avea-vei chiar aci-n genune,
ca și dorinții-acelei ce mi-o taci."

– "Nimic n-ascund, ci vreau, părinte bune,
cum însuți tu ai vrut să mă dispui,
și nu demult, puține vorbe-a spune."

– "Tu cel ce-așa-de-oneste vorbe spui
și treci văzând cetatea-nflăcărată,
te rog, toscane,-oprire-n pas să pui,

căci ești născut, cum graiul tău te-arată,
din nobila cetate, cărui eu
prea grea povară poate-i fui odată."

La glasul ăsta fără ca să vreu,
când el ieși dintr-un sicriu, cu frică
m-am strâns puțin mai mult de domnul meu.

Dar el: – "Întoarce-te!", ncepu să-mi zică.
"Ce faci? Nu vezi pe Farinata care
din brâu în sus din groapă se ridică?"

Fixai deci ochii-n ochii-acestui mare.
El sta semeț cu capul și cu pieptul
părând Iadu-ntru nimic îl are.

M-a-mpins atunci spre groapa lui de-a dreptul
Virgil cu mâna sa ca inimoșii,
zicându-mi scurt: – "Vorbește ca-nțeleptul."

Când fui sub poala groapei sale roșii,
în treacăt m-a privit, părând cu crunte
priviri, puțin: – "Ce neam ți-au fost strămoșii?"

Eu vrând să-i spun de toate-n amănunte,
nimic nu i-am ascuns și i-am vorbit.
Și-atunci el a-ncrețit puțin din frunte.

Și-a zis: – "Cu mine-ai tăi părinți cumplit
ca și cu-ai mei cu toții se purtară,
de-aceea-n două dăți i-am și gonit!"

– "Deși goniți, cu toții se-nturnară",
răspunsei eu, "și-ntâiul și-al doilea rând,
dar arta ast-ai tăi nu ți-o-nvățară."

Văzui până-n bărbie-atunci scoțând
o umbră capu-n groapa cea aprinsă
și cred că ea-n genunchi era șezând,

și-n jurul meu privi părând cuprinsă
de-un gând c-ar fi și-altcineva cu mine,
dar când speranța-ntreagă-n ea fu stinsă,

plângând mi-a zis: – "Ingeniul tău de vine
de sine-adus prin neagra-ne-nchisoare,
de ce nu e și Guid-al meu cu tine?"

Răspunsei eu: – "Nu vin cu-a mea valoare.
M-aduce-acest ce-așteapt-aici, și cui
al vostru Guido nu prea-i dete-onoare."

Și-al său cuvânt și felul caznei lui
mi-au spus de-ajuns pe cine-l am în față
de-aceea-n vorbe-așa de plin eu fui.

Atunci sărind în sus: – "El nu-i în viață?
«Nu-i dete»-ai zis; deci Guido mi-a murit
și-n dulce soare nu se mai răsfață?"

Iar când apoi văzu că m-am oprit
și-un preget scurt amân-a mea vorbire,
căzu-ndărăt și nu s-a mai ivit.

Dar celălalt măreț, el care-oprire
mi-a pus în mers, nici coastă n-a mișcat,
nici cap el nu, nimic nici în privire.

– "Că ei", vorbi-ntregind de-unde-a-ncetat,
"nu-nvaț-al vostru chip de-ntors acasă,
mai mare-amar îmi e decât ăst pat.

Dar Doamna cea de-aici nici n-o să iasă
de cinci ori zece dăți din cuibul ei,
și-i ști ce greu această art-apasă!

Ci-așa cum iară-n lume sus te vrei,
să-mi spui de ce-i cumplit ne-ndurătorul
popor în orice lege-a sa cu-ai mei?"

– "Măcelul face"-am zis atunci", și-omorul
ce roș făcu al Arbiei râu, prin tine,
s-aducă-n temple-asemeni legi poporul!"

Iar el, clătindu-și capul, cu suspine:
– "Nu singur fui, și cu-alții de m-am dus
nu făr-o cauz-am mers cu ei, vezi bine!

Dar singur eu, când ceilalți au propus
trebuie Florența dărâmată,
fui cel ce-o apărai cu fruntea sus!"

– "Găseasc-a ta sămânță pace-odată",
răspunsei eu, și rogu-te, din minte
să-mi rupi un nor ce-o ține-ntunecată.

Voi parc-ați prevedea de mai nainte
ce timpu-n viitor cu sine-aduce,
dar altfel parc-ar fi cu ce-i prezinte?"

– "Vedem cât poate și-un miop s-apuce,
vedem ce vouă-n viitor vă pare,
atât ne-a mai lăsat supremul Duce.

Dar când s-apropie-ori sunt, ni-e oarb-oricare
știință-ncât străini de nu ne-ar spune,
n-am ști nimic de-umana voastră stare.

Deci poți vedea că-ntreg ne va apune
și daru-acesta-n clipa când zăvor
pe poarta vieții secolii vor pune."

Atunci, ca și străpuns de-al culpei zor:
– "Celui căzut să-i spui acum, fă bine,
fiul lui e viu la cei ce mor.

Și preget la răspuns de-avui în mine
să-i spui c-am fost gândind cu dubiu-acel
de-a cui eroare-s alb acum, prin tine."

Maestrul m-a chemat atunci la el.
Grăbit deci mai cerui să-mi spuie mie
ce soț mai are-arzând în acest fel.

– "Cu mine-acolea zac mai mulți de-o mie,
aici e și-Ubaldin, și Frideric
al doilea", zise, și de-ajuns să-ți fie."

S-ascunse-apoi, iar eu spre-al meu antic
poet -ntoarsei, frământând în minte
cuvântul lui, părându-mi inimic.

Porni Virgil și-n mers așa nainte
mi-a zis: – "Ce ai c-așa te-abate gândul?"
Iar când i-am spus acele tari cuvinte:

– "Păstrează-n minte tot ce-auzi de-a rândul
în contra ta, și-ascult-acum aci,
mi-a zis Virgil, un deget ridicându-l:

În fața dulcei raze când vei fi
ai cărei ochi văd tot, al vieții tale
întregul drum prin ea tu ți-l vei ști."

Spre stânga-ntoarse iar a noastră cale,
lăsând în urmă zidul, și ne-am dus
spre centru-apoi pe-un drum ce da-ntr-o vale

ce pân-aci-și zvârlea putoarea-n sus.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVI

Drăcescul hău și-o noapte văduvită,
pe-o boltă strâmtă, de-orișicare stele,
ci-atât mai mult de nori acoperită,

n-au pus nicicând un văl vederii mele
ca fumul gros ce-aici ne-acoperea
și nici așa de-amar simțit de piele.

El ochii nu-i răbda deschiși stea;
prudent de-aceea, credinciosul duce
m-a strâns la el ca mâna să mi-o dea.

Cum merge-un orb, urmând pe cel ce-l duce
spre-a nu greși și-a da de ceva-n drum
ce-i poate-ori răni, ori moarte chiar aduce,

mergeam prin acrul și grozavul fum
atent la vorbe-ntruna repetate
de-al meu poet: — "Să nu te pierzi acum!"

Și voci sunau, rugând îndurerate
de pace toate și de milă bunul
al lumii Miel ce spal-a ei păcate.

Tot Agnus Dei le-ncepea comunul
tropar și-aveau și-un text și-o melodie,
așa că parcă toți ar fi fost unul.

Și-am zis: — "Maestre, spirite să fie
ce-aud?" Iar el: — "Aievea e ce zici
și trec mergând spele-a lor mânie."

— "Dar cine, tu, ce-al nostru fum despici
vorbind de noi așa c-ar fi să pară
-mparți în zile timpul tău și-aici?"

Aceste vorbe-n drum ni s-adresară
și-atunci Virgil: — "Nu sta tăcut și spune
și-ntreabă-l deci de e pe-aici vro scară."

Iar eu: — "Tu, cel ce scoarța și-o depune
spre-a merge alb la cel ce te-a zidit,
de-mi vei urma, tu ai s-auzi minune."

— "Urma-te-voi pe cât mi-e-ngăduit,
și,-n fum de-avem o piedică vederii,
în locul ei voi pune-auz sporit."

— "Merg sus, am zis, în scutecu-nfășerii
pe care moartea ni-l dizolv-odată
și-aici eu vin prin văile durerii.

De domnul grație-atâta de mi-e dată,
încât voi să-i văd eu curtea lui,
pe-o cale-acum de mult ne-ndătinată;

n-ascunde cine-ai fost, ci drept să-mi spui,
și spune-mi de suim noi bine-anume,
ca-n vorba ta-ncrezut, vegheat sui."

— "Lombard eu fui și Marcu-i al meu nume;
bărbat expert, iubii acea valoare
spre care-azi tinde-așa puțină lume.

Mergi bine-n sus, de mergi spre trecătoare."
Așa dintâi și-apoi: — "Când vei fi sus,
fă rugi, te rog, și pentru mine-aoare".

— "Mă leg pe legea mea să fac ce-ai spus,
ci-ntâi", i-am zis, "să-mi curmi nedumerirea,
, dacă n-o dezleg, sunt om răpus.

Fu simplă-ntâi și mi-o spori rostirea
din vorbele-ți ce-adânc m-asigurară
de-un fapt ce-mi spui și spus îmi fu și-airea.

E lumea-ntr-adevăr pustie dară
de tot, cum spui, de-orice virtuți și-apune
sub multa răutății ei povară?

Dar rogu-te deci cauza tu mi-o spune,
s-o văd și eu și altora s-o spui,
căci unu-n noi, și-n cer alt ins o pune."

Adânc suspin, pe care amaru-n "hui"
sfârșitu-l-a, el scoase-ntâi și: — "Frate,
e oarbă lumea și din ea tu sui.

Voi viii vreți să fie căutate
oricare cauze-n cer, prin rea părere
că toate-ar fi fatal prin el mișcate.

De-ar fi așa, în voi libera vrere
distrus-ar fi și n-ar fi just răzbun
din bun s-aduni plăceri, din rău durere.

Prin cer temei la fapte vi se pun,
nu zic la toate, dar, lăsând c-aș spune,
voi minte-aveți știți ce-i rău și bun

și vrere-aveți, ce, trudnic de răpune
cu ceru-n luptă-ntâiele-i ciocniri,
ea-nvinge tot, de-o duc și zodii bune.

Puterii prime și mai bunei firi
cu drag supuși, ea minte-n voi creează
și-asupră-i cerul n-are-nrâuriri.

Deci, dacă lumea de-astăzi deviiază,
e cauza-n voi, e-n răul vostru zel,
și vreau să-ți spui și cum s-argumentează.

Ieșind din mâna cui cu drag de el
se bucură mainte-a ce să fie,
c' un prunc, ce râde-ori plânge-n joc, la fel

prostuț un suflet, el nimic nu știe
decât că-mpins de-un creator senin,
el vrea cu drag ce-i face-o bucurie.

Dintâi se simte-atras de-un bun puțin;
se-nșeală-n el, ci-aleargă și-l culege,
când frâu sau ghid nu-abat al său înclin.

Aici, drept frâu, nevoie-avem de-o lege
și-apoi, drept scut cetății-adevărate,
măcar al unui turn, se cere-un rege.

Legi sunt, dar n-au de cine fi urmate;
al turmei cap e bun rumegător,
ce-i drept, dar n-are unghii despicate.

Când vede lumea deci pe-al ei păstor
hrănindu-se cu ce și ea se-nfruptă,
îi place-așa și n-are de-alta zor.

Că lumea deci din rău mai rău se luptă,
e cauza cârma rea, cum vezi și tu,
dar nu c-a voastră fire-ar fi coruptă.

Doi sori avut-a Roma, când făcu
pământul bun ca dublul drum să-l vadă,
și-al cerului și-al lumii, dar acu

ei reciproc s-au stins. Unind o spadă
și-o cârjă fac, prin dublă-mpedecare,
fatal din rău în și mai rău să cadă.

Unite, teamă una de-alta n-are.
De nu mă crezi ce spui, privește-un spic:
cunoști după sămânț-orice răsare.

În țara dintre Po și-Adige, zic,
găseai virtuți și simț măcar la unii,
mainte-a-ntra-n gâlcevuri Frederic.

Acum fii sigur că nu-s ei nebunii
vrea rușinea cea care se teme
de-a sta-n contact și de-a vorbi cu bunii.

Dojana nouăi vremi dă vechea vreme
prin trei bătrâni cui pare-le surghiun
prea-ntârzie domnu-n cer să-i cheme:

Conrad Palazzo și Gherard cel bun
și Guido de Castell', cui pe frâncește
"lombardul simplu" mult mai bine-i spun.

Primind două puteri în ea, firește
căci două oști în ea-s amestecate
și și pe ea și sacu-și murdărește."

— "O, Marce-al meu, ce bine spui tu, frate!
Acum văd eu de ce-au înlăturat
pe tribul Levi-a-ntra-n ereditate.

Dar ce Gherard ca pildă mi l-ai dat
c-ar fi rămas din stinșii mai nainte
spre-a fi dojan-acestui veac stricat?"

— "Ori tu mă-ncerci, ori graiul tău mă minte
pari a nu ști pe Gherard, și-o spui
tu, cel vorbind toscanice cuvinte.

Deloc eu nu-i cunosc alt nume-al lui.
I-aș zice poate-al Gaiei, după tată.
Cel-Sfânt cu voi! Da-aci-s oprit sui.

Vezi albul, colo, ce prin fum s-arată
lucind; acela-i îngerul de-aci
și, pân-a nu veni, plec îmi cată."

Se-ntoarse-apoi, nevrând a mai vorbi.

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XI

"O, Tat-al nostru care-n ceruri stai,
nu circumscris, ci prin amor mai mare
de prim-zidiții ce-mprejur îi ai,

puterea și-al Tău nume-l aib-oricare
făptură-n preamăriri, cum se cuvine
spre-a-ți mulțămi de dulcea ta suflare.

Și vie-ți pacea-mpărăției sfinte,
căci noi, spre-a o găsi, noi nici un spor
n-avem prin noi, cu toat-a noastră minte.

Cum jertfă-țiși-al îngerilor cor
a sa voință-n cântece de-osana,
așa să-ți dea și oamenii pe-a lor.

Și dă-ne și-azi și-n orice zile mana
căci făr' de ea-ntr-această grea pustie
noi harul-l căutăm și-aflăm prihana.

Și, cum iertăm vrun rău ce-o să ne fie
făcut de-alt om, ne iart-orice greșală
și nu cătá spre-a noastră vrednicie.

Virtutea-ne, ce-așa de-ușor se-nșală,
n-o ispiti cu-acel ce-n rău ne-a tras,
ci scapă-ne de multa lui năvală.

Dar, Tată drag, acest din urmă glas
nu-i pentru noi, căci de-asta nu ne doare,
ci pentru-acei ce-n urmă-ne-au rămas."

Și lor și nouă-astfel fericitoare,
vin umbrele purtând povara-n spate
asemeni celei ce-o visezi aoare

și,-ocol făcând, au trudele gradate
și toate plâng pe cea dintâi cunună,
spălând ce-avură-n lumea lor păcate.

Când pentru noi se roag-aci-mpreună
oricând și-astfel, dincoace pentru ele
cât pot să fac-acei ce-au vrere bună?

Datori suntem a le-ajuta să-și spele
lumescul semn, ca limpezi ia zborul,
ușoare-n sus, spre vecinicele stele.

— "Descarce-vă de plumb judecătorul
prin mila lui aripile-n curând,
spre a fi zburace-așa pecum vi-e dorul!

Ce drum e cel mai scurt, spre scări mergând?
Și, dacă sunt mai multe,-atunci, vezi bine,
rog să ne-arătați pe cel mai blând,

fiindc-, având acest ce e cu mine
tot haina lui Adam cea din născare,

n-avui putinț-a ști pe duhul care
răspuns i-a dat la ce-a dorit să-i spuie
acel ce m-aducea pe-aici, ci-atare

răspunsu-i fu: — "De-aici departe nu e,
la dreapta, tot pe mal, un drum de-urcat,
pe care poate-ușor și-un viu să-l suie.

De-acest pietroi de n-aș fi-mpiedecat,
ce gâtului trufaș povară-mi zace
și-mi ține capu-așa de-adânc plecat,

privire-aș eu pe-acest ce-i viu și tace
să-l văd, poate-odată-l cunoscui
și-a fi de cazna mea durut l-aș face.

Latin și-al unui prinț din Tosca fui,
Guiglielm' Aldobrandesc' pe tata-l cheamă,
dar nu știu de-i cunoaște-ți faima lui.

De vechiu-mi neam și faptele de-aramă
a moșilor fui ăst fel de semeț,
încât, nesocotind obșteasca mamă,

aveam pe-oricine atâta-ntru dispreț,
că fui ucis, precum în Sienna știe
și-n toată țara ei orice drumeț.

Eu sunt Umbert'; nu însă numai mie
mi-a fost spre-amar, ci-a-mpins spre tristul port
pe toți ai mei fârtați a lor trufie.

De-aceea am acest pietroi să-l port,
cât timp în cer mă are domnu-n ură:
ce n-am făcut ca viu o fac ca mort."

Eu, vrând s-ascult, plecai a mea statură
și-atunci un duh, nu cel care-mi vorbise,
s-a-ntors sub piatra ce-i făcea strâmtură,

privi, cunoscu, pe nume-mi zise,
cu greu ținând spre mine-un ochi deschis,
cum stăm precum atenția -ndoise.

— "O", zisei eu, "nu tu ești Oderis,
a Gubbiei fală și-a acelei arte
ce-o cheam-aluminare prin Paris?"

— "O, frate", a zis, "cartoanele ce-mparte
azi Franco Bolognez sunt mult mai bune,
și-i gloria-ntreag-a lui, și-a mea e-n parte.

Ce spui, firește, nu puteam eu spune
trăind, din cauza slăbiciunii mele,
spre slava goal-având porniri nebune.

Și-atari trufii aici au să se spele;
și nici aici n-aș fi, dar în căință
căzui cât timp puteam să mai fac rele.

E glorie goal-a omului putință!
Spre vârf verdeaț-abia i-o vezi și nu e,
de n-o ajung și timpi de nepriință.

Crezu,-n pictur-, a fi și Cimabue
stăpân a tot și-n umbră e rămasă
azi faima lui, de Giotto cel ce suie.

Așa și-un Guido celuilalt îi lasă
al limbii-Olimp și poate-i și născut
acel ce pe-ambii-i va goni din casă.

Umana faimă-i vântul ce-a bătut,
venind acum din dos, acum din față,
schimbând numirea sa după ținut.

Vei fi tu mai vestit trecând din viață
în ani cărunți, decât din carnea vie
ieșind pe când te poartă doica-n brață,

în miia de-ani? Un timp în vecinicie
mai scurt decât o clipă-n roata care
din toate-n cer o știm cea mai târzie.

Toscana-ntreag-urla de-acesta care,
în fața mea, cu greul drum se luptă,
și-n Sienna grijă nimeni azi nu-i are,

deși i-a fost stăpân, pe când fu ruptă
în furia ei Florența ce fusese
sumeaț-atunci, pe cât e azi coruptă.

E faima voastr-al ierbii fir ce-adese
se stinge-așa, c-abia veni și nu-i,
prin raza cui din glii el tânăr iese."

Iar eu: — "Smerenie-n inimă tu-mi pui
făcându-mi marea bub-a mea să sece,
dar cine-i cel de care tocmai spui?"

— "Salvani Provenzan, și-aci petrece
fiindc-avu, mi-a zis, trufașul țel
ca Sienna-ntreagă-n jugul lui s-o plece.

Așa a mers și merge-așa la fel
de când e mort. Spre-atare caznă mână
a fi-ngâmfat de tot prea mult ca el."

Iar eu atunci: — "Dar, dac-un duh ce-amână
mereu, până la moarte,-a se căi,
e-nchis mai jos și nu se urcă până

nu trece-ntregul timp cât îl trăi,
de nu i-l scad cu ruga muritorii,
așa curând aici el cum veni?"

— "Pe când trăia, mi-a zis, mai plin de glorii,
lăsând, din propria vrere,-orice rușine,
s-a-nfipt in Sienna-n for ca cerșetorii

și, ca să-și scoaț-amicul din suspine
și temnița lui Carlo, el aici
cerșea zvâcnindu-i toate-ale lui vine.

Nu-ți spui mai mult și-obscur poate că-mi zici,
dar nu mult timp va trece și vecinii
așa-ți vor face-ncât o să-ți explici.

Și-ăst fapt l-a smuls din joasele confinii."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VIII

Urmând vă spun mult mai înainte
de-a fi subt poala turnului, pe cale
priveam țintit la vârful lui fierbinte

cum două flăcărui scoteau signale,
și-alt foc, de unde ochiu-abia mai poate
zări-n adânc, îi da răspuns din vale.

Mă-ntoarsei deci spre-acel ce știe toate:
– "Ce zice-acest de-aici? Și ce-i răspunde
al treilea foc", am zis, "și cine-l scoate?"

Iar el: – "Mai sus pe mucedele unde
pe cel chemat vedea-l-vei cum scoboară,
al bălții fum de nu ni-l va ascunde."

Săgeata de pe arc nicicând nu zboară
mai repede prin vânt, decât bătrână
de ani văzui acum o luntrișoară

venind spre noi pe lac, și cum o mână
cu strigăt mare-un singur lopătar:
– "Spurcate duh, ei, iată-mi-te-n mână!"

– "O, Flegias, Flegias, zbieri acu-n zadar",
vorbi Virgil, "al tău el n-o să fie
mai mult decât trecând ăst lac murdar."

Cum cel ce vede-o rea-nșelătorie
făcută lui, stă trist, așa deodată
și Flegias fu-n ascunsa lui mânie.

Descinse-n luntre-apoi iubitul tată
făcând urc și eu, și-abia când fui
și eu în ea, simții că e-ncărcată.

Când furăm deci în luntre-apoi, văzui
porni bătrânul vas, brăzdând mai tare
decât făcea de-alt rând cu morții lui.

Pe când pluteam pe-a morții baltă mare,
ieși murdar-o umbră-n fața mea:
– "Tu cine ești de vii având suflare?"

– "Eu vin", am zis, "dar nu voi rămânea.
Dar tu, cel plin de glod astfel, tu cine?"
– "Mă vezi că-s duh ce plâng", răspunse ea.

– "Rămâi atunci la plâns și la suspine,
spurcate duh, căci orișicât noroi
ți-e prins pe-obraz, cunoscu-mi-te bine!"

El mâinile le-a-ntins spre luntre-apoi;
pățitul duce-al meu însă-l împinse
și-a zis: – "La câini, în baltă-vă napoi!"

Cu brațele-apoi gâtul mi-l cuprinse,
pe-obraji m-a sărutat, și: – "Suflet bune,
ferice-acea ce-n sânul ei te-ncinse!

Nimic frumos de-acesta nu poți spune,
căci fu pe lume aprig și ușor:
de aceea-l prind și-aici mânii nebune.

Câți nu se cred regi mari, iar dacă mor
ca porcii aci-n putoare-o să se-nfunde,
cumplit dispreț lăsând în urma lor!"

– "O, cât de mult aș vrea să se scufunde
acesta-n lac", am zis, "să-l văd scufuns
cât timp suntem plutind pe-aceste unde!"

– "Tu n-ai să fii la mal", el mi-a răspuns,
"vedea-vei ce-au să-i facă lui fârtații
și-ăst dor al tău va fi-mplinit de-ajuns."

Și-am și văzut curgând înnoroiații
cum vin și cum îl rup bucăți, astfel
că dau și-azi Proniei laude și grații.

Și toți strigau: – "Pe-Argenti, acum!" și-acel
toscan înfumurat, ca scos din minte,
cu proprii dinți fâșii rupea din el.

Aci-l lăsai, și nu mai pierd cuvinte.
Ci-un țipăt mare de m-umplu fiorul
mi-a-mpins atent privirile nainte.

– "S-apropie-acum", mi-a zis conducătorul,
"s-apropie-acum cetatea zisă Dite,
cui mult îi e și rău bătut poporul."

Iar eu: – "Acum încep mai lămurite
moscheele din ea să le discern
și roșii parc-ar fi din foc ieșite."

Iar el: – "Sunt roșii-așa de foc etern
ce-n ele-arzând le-ncinge-atât de tare
cum vezi aci-ntr-atât de jos Infern."

Intrarăm și pe-adânca groapă care
e brâu cetății-acei nemângâiete
al cărei zid, de fier a fi se pare.

Nu făr-un mare ocol apoi ce-l dete,
sosi luntrașul și-unde cu mânie:
– "Sunteți la porți, ieșiți!", a zis, și stete.

Văzui pe porți mai mulți decât de-o mie
de cei plouați din cer, strigând de sus:
– "Cum poate-acesta, viu fiind, vie

prin lumea morții pân-aici adus?"
Dar bunul meu Virgil un semn le dete
are-un lucru tăinuit de spus.

Mai blând-atunci turbata bandă stete.
– "Să vii tu singur! Viul dintre voi
ce-avu-ndrăzneală viu să ni s-arete,

el singur facă-și drumul înapoi.
Să-ncerce deci! Iar tu, cel ce l-aduse
prin loc așa de-adânc, vei sta la noi."

Gândiți acum pe ce cărbuni puse,
căci eu de-aici să ies n-am mai crezut
când groaznicul atari cuvinte-mi spuse!

– "O, dulce duce-al meu, ce sigur scut
de șapte ori mi-ai dat, și mai nainte
m-ai scos din moartea grea-n care-am căzut,

să nu mă lași ca mort, să-ți fie-aminte!
De-avem de-aici oprit-orice cărare,
s-o rupem grabnic înapoi, părinte!"

Ci-mi zise-astfel, el, dulcea mea-ndrumare:
– "Să nu te temi, căci nime-al nostru pas
nu-l poate-opri, cât timp ni-e dat de-Atare.

Așteapt-aici, hrănind, cât ești rămas,
scăzutu-ți suflet cu speranța-n bine
că-n lumea asta n-am eu să te las."

Așa s-a dus lăsându-mă-n suspine
iubitul tat-al meu și-am stat topit,
căci "da" și "nu" război purtau în mine.

Eu n-am putut s-aud ce le-a vorbit,
dar nici nu stete mult, și ei cu zorul
la porți, ca spre-apărare,-au năvălit

și-n fața lui au tras pe porți zăvorul.
Și-astfel afar-acum oprit rămase
și-ncet apoi s-a-ntors conducătorul.

Cu ochii-n jos și cu sprâncene trase
pe ochi zicea-n oftările durerii:
– "Ce duh îmi neagă jalnicele case?"

Iar mie: – "Că-s mâhnit, să nu te sperii!
Noi tot vom birui acest popor
oricât de mult se-ncrede el puterii.

Nu-i nou-această nebunie-a lor:
la mult mai largă poart-au mai făcut-o
și rupt de-atunci ea-și are-al ei zăvor!

Scrisoarea ei cea jalnic-ai văzut-o.
Dar iată-l, făr' de soli, prin lumea moartă
dincoa' de ea, pe calea ce-am bătut-o,

acel ce ne va-nfrânge-această poartă."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VIII

Era pe timpul care-aduce dor
și inima-n vâslași de jale-o frânge,
în ziua când le-au zis "drum bun" ai lor,

când sufletu-ntr-un nou hagiu strânge
când cânt-un clopot dulce-n depărtare,
ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,

când eu simții c-auzul îmi dispare
și-un duh văzui nălțându-se-ntre ele,
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.

Și,-unite palme ridicând spre stele,
privea spre răsărit, ca și zicând,
spre Dumnezeu: "Ce-mi pasă de-alte celei"

"Te lucis ante", așa de dulci sunând,
încât simțeam din simțuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice, și,-n rând

cu el, și dulce și devote toate,
cântară-ntregul imn până la fine,
cu ochii-ntorși spre vecinicele roate.

Fixează-ți ochii pe-adevăr, creștine,
aici, căci văl așa de fin îi pui,
lesne-o să străvezi prin el, știu bine.

Pe-acel gentil popor deci îl văzui
privind în sus și, ca și-n așteptare,
umil și palid în tăcerea lui,

și-apoi doi îngeri din adânca zare
văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,
dar fără vârf și tâmpe fiecare.

Aveau, ca foile de-acum născute,
vestmânt ce-n urmă-le juca-n ușorul
susur domol, de verzi aripi bătute.

Deasupra noastr-oprindu-și unul zborul,
mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,
așa că sta-ntre dânșii-acum poporul.

Eu clar văzut-am blondele lor plete,
ci-n ochi mi-aduse fața lor orbie,
cum tot preamultul poate-un simț -mbete.

— "Spre-a ne păzi de-un șarpe ce-o să vie
aci-n curând, Maria ni-i aduce,
de paza văii-acestea să ne fie."

Eu, neștiind ce drum avea s-apuce,
privii în jur și, rece ca un sloi,
m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.

"Acum vom scoborî, ne-a zis apoi,
stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,
căci drag lor le va fi a fi cu voi."

Trei pași, cred eu, și-am fost la cei ce cântă
și-un duh văzui care, părând c-ar vrea
a ști de-s eu, privea la mine țântă.

Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,
dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaște bine
ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.

Și-am mers spre el, iar el veni spre mine
— "Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,
cu răii-n iad, o, demne jude Nine!"

Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;
și-apoi: — "De când sosiși, îmi zise el,
sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?"

— "O, de-azi din zori, prin tristul loc, și-astfel
c-această viaț-a mea tot prima este
și-așa-mi câștig pe-a doua cu-acest zel."

De-abia mi-au auzit cum spui aceste
Sordel și Nin și-ados făcură saltul
ce-l face-un om de-o spaimă făr' de veste.

Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul
spre-un duh ce-aici ședea și: — "Sus, Conrad,
vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!"

Iar mie-apoi: "Pe-acel al grației grad
ce-l datorești tu celui ce ne-ascunde
"de ce"-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,

ajuns dincolo de-ale mării unde,
să-i spui să nalțe rugi a mea Giovanna
la cel ce-oricând curaților răspunde.

Nu cred că-n piept mai poartă -sa rana,
de când schimbat-a albul văl al ei,
pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!

Exemplu clar din ea tu poți să iei,
când nu-l ațâți mereu cu ochii-ori gura,
cât ține-un foc al dragostii-n femei.

Dar nu-i va pune mândră sepultura
năpârca din Milan, ce-adun-oștiri,
cum i-ar fi pus cocoșul din Gallura."

A zis și-n timpu-acestei tânguiri,
vedeam pe față-i stampa râvnei care
drept cântar onestelor porniri.

Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare
pe unde-au aștrii cel mai lin ocol,
cum mai vecin de-o osie roata-l are.

Și-a zis Virgil: — "Ce cați tu sus în gol?"
Iar eu: — "Trei sfinte-acelea flăcărele
ce-aprinseră dincoace-ntregul pol."

Iar el: — "Sunt jos, dincolo, patru stele
pe cari le-ocheai în zori, de licur pline,
și-acestea suie-acum unde-au fost ele."

Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine,
zicând, și-a-ntins și mâna ca s-arete:
— "Vezi colo, vezi dușmanul cum ne vine!"

și-un șarpe,-n partea făr' de parapete
a strâmtei văi, precum, de n-am greșală,
fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,

venea prin flori și ierbi, spurcata bală,
și-ades, cu capu-ntors, el dosul lui
lingându-și-l, ca bestia când se spală.

Eu n-am văzut, deci nici nu pot să spui
vulturii-acei cerești cum se mișcară,
dar pe-amândoi mișcându-se-i văzui.

Simțind aripi cum aeru-l separă,
fugi năpârca și îngerii-n senin,
cu zbor egal, la post veniră iară.

Dar duhul ce veni chemat de Nin,
el nu-nceta fixat să mă privească
mereu, în tot acel asalt divin.

— "Făclia ce te duce-n sus găsească
destulă ceară-n vrere-ți, spre-a putea
ca până-n smalț pe culme să-ți lucească!

Din Val di Magr-ori din vecini cu ea,
să-mi spui, de știi, vo veste-adevărată,
căci mare-acolo fui în viața mea.

Conrado Malaspina fui odată,
nu cel bătrân, ci-urmaș, și-a mea cea vie
de-ai mei iubire-o fac aici curată."

— "O", zisei eu, "a voastră seniorie
eu n-o cunosc, ci-n Europa oare
e vrundeva vrun om să nu vi-o știe?

A casei voastre faimă și onoare
dă știri de voi și țara voastr-oricui,
încât ajunse-o pildă-ntre popoare.

Și-ți jur, și-așa s-ajung unde sui,
că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii
virtuți și-a spăzii ca și-a pungii lui.

Îi dă natura și-uzul privilegii
încât, pe răul drum oricâți plece,
el merge drept, urând călcarea legii."

— "Deci mergi și-n șapte dăți nici nu va trece
doarmă Feb în patul ce-l supune
subt labe-ntreg și-ntreg e sub Berbece,

și-aceast-a ta curtean-opiniune
cu mult mai mare cui se va-ntări
în capul tău decât cum alții-ar spune,

justiția-n mers de nu se va opri."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XV

Din faptul zilei până când se toacă
de-al treilea ceas, cât este spațiul sferii
ce-asemeni c-un copil a pururi joacă,

atât părea că până-ntr-al căderii
moment lui Sol un spațiu i-a rămas:
miez-noapte-aici, dincolo faptul serii.

Iar raza-i mă lovea direct pe nas,
din cauză , urmându-ne-ocolirea,
aveam întors spre-apus al nostru pas,

când eu simții mai mult decât airea
pe-obraz lumina mult-a nu știu cui
și lucrul nou de-aci-mi stârni uimirea.

Din mânile-amândouă deci făcui
ca streșini peste ochi o apărare
și-acel prisos de raze-l mai scăzui.

Precum din ape-ori din oglindă sare
o rază așa-n opusă direcțiune,
încât, urcând, acelaș unghi îl are

ca și căzând, încât egal le pune
de-o parte și-alta pietrei căzătoare,
precum și arta și-ncercarea spune,

așa-mi păru că-n față de-o lucoare
răsfrântă sunt lovit, și ochii mei
grăbiți fugiră-n lături ca de soare.

— "Lucoarea asta, dulce tată, ce-i,
că nu mi-i pot scuti de-a ei povară
și-ncoace parcă-și mișcă focul ei?"

— "De-uimire, el mi-a zis, să nu-ți mai pară
servii-angelici tot te mai orbesc.
E sol trimis spre-a ne pofti pe scară.

Ci-n scurtă vreme nu-ți va fi, gândesc,
cumplit să-i vezi, ci-o dulce veselie,
pe cât o poți simți tu-n mod firesc."

Ajunși apoi la vesela solie,
cu dulce glas ne-a zis: — "Pe-aici întrând,
mai lin suiș ca altele-o să fie".

Plecați de-acolo, noi urcam, pe când
"Ferice milostivii" și "Tresalte
acel ce-nvinge" s-auzea cântând.

Și singuri noi pe-urcușul scării nalte
suiam și-n mers gândeam cum aș putea
trag din vorba lui folos încalte.

Și,-ntors spre el, mi-am spus dorința mea:
— "Ce-a vrut acel din Brettinor zică
c-un bun ce-a fi-mpărțit nicicând nu vrea?"

— "Supremu-i viciu-l vede-acum cât strică
de mult, a zis; să nu te mire-apoi
că-l mustră vrând pedeapsă-n voi mai mică.

Fiindcă tind dorințele din voi
spre-un bun ce pate prin părtași scădere,
de-aceea pizma strânge-ai caznei foi.

Dar, dac-amorul vecinicelor sfere
spre ele vi-ar întoarce-al vostru dor,
voi n-ați mai fi-nfricați de-acea durere.

Pe cât mai mulți "al nostru" zic în cor,
pe-atât mai mult din bun posede-oricare
și-au plus de caritate-n claustrul lor."

— "Eu simt, am zis, mai multă-ntunecare
decât de-aș fi tăcut și mintea mea
se zbate-acum în dubiu mult mai mare:

facă mai bogați cum ar putea
pe mai mulți inși averea divizată,
decât având puțini părtași la ea?"

Iar el: — "Fiindcă mintea ți-e-ndreptată
tot numai spre pământ, pe lângă tine
e neagra noapte-n ziuă luminată.

Nespus de nalt și nesfârșitul bine
spre-orice iubire-i gata scoboare
precum spre-obiecte lucii raza vine.

Și-atât elcât află-n ele-ardoare,
așa c-apoi cât mila lor se-ntinde
pe-atât li-e-n spor și vecinica valoare.

Deci cercul lor pe cât mai mulți cuprinde,
pe-atât iubesc mai mult, cu spor mai mare,
și-un duh dintr-altul ca-n oglinzi îl prinde.

Ci,-n spusa mea de n-afli-ndestulare,
veni-va doamna ta ca să te-ajute
să-ți stingi deplin și-acest un dor și-oricare.

Dar vezi numai să vindeci cât mai iute
cinci P, ca pe-alții doi, căci nimănui
nu-i pier aceste răni decât durute."

Când vrui zic "Mă saturi tu", văzui
-ntrasem în alt cerc și-așa deodată,
atras cu ochii spre-alte părți tăcui.

Aci-mi păru-n viziune luminată
că sunt răpit și-apare făr' de veste
un templu-n care-i lume adunată.

Și-n pragu-i o femeie,-așa cum este
o dulce mamă, zice: — "Fiul meu,
de ce ne-ai mai făcut acum și-aceste?

Căci iată, triști, și tatăl tău și eu
te-am căutat." Și-apoi, vorbind atare,
vedenia mea peri fără să vreu.

Dar alta-mi apăru, părând are
pe față plânsul care-l naște-anume
durerea-n noi printr-o insultă mare:

— "De ești stăpân cetății-al cărei nume
stârni-ntre zei război atât de-aprins
și care-orice stiințe-a dus prin lume,

tu,-n brațele-ndrăznețe ce-au cuprins
pe fiica noastră, Pisistrat, lovește!"
Dar, blând și dulce și de milă-nvins,

părea că, răspunzând, așa-i vorbește:
— "Ce vrei să facem cui ne poartă ură,
când ceri să bat pe cel ce ne iubește?"

Văzui în furie-apoi popor cum cură
și-ucid cu pietre-un biet copil și cer
"Ucide! Ucide!"-n urlete de gură.

Iar el, căzut și prins de-al morții ger,
zăcea ci,-n timp ce-l înghețau fiorii,
avea deschișii ochi mereu spre cer

și, plin de milă, privind prigonitorii
ruga,-ntr-atâta cazn-a morții sale,
pe Naltul Domn să-i ierte-ucigătorii.

Când sufletu-mi s-a-ntors la stări reale,
cari sunt un adevăr nu numa-n ea,
văzui nu false-avutele-mi greșale;

și-atunci Virgil, care-a putut vedea
că fac ca cel cui îi silești trezirea:
— "Ce ai", mi-a zis, "de nu te poți ținea?

Aproape-o leghe ți-ai urmat suirea
cu ochi închiși și-umblare-mpiedecată,
cum faci când somnu,-ori vinu-ți fură firea."

— "De vreai s-asculți", am zis, "o, dulce tată,
voi spune tot ce-n minte-mi se ivi,
cât timp avui umblare-așa-ncurcată."

— "Și-o sută",-a zis, "de măști de-ar zăbrăni
obrazul tău, nu poate să-mi rămână
ascuns vrun gând, oricât de mic ar fi.

Iar ce-ai văzut sunt pilde ce te mână
lași să-ți intre-n suflet sfânta pace
a cărei ape-au vecinică fântână.

Nu-ntreb ce ai din cauza care face
-ntrebe-un ochi a căruia vedere
e stinsă-n cel ce făr' de suflet zace,

ci-așa-ntrebai spre a-ți pune-n tălpi putere.
Așa-mboldești pe-un leneș indispus
s-uzeze, când revine-a sa veghere."

Mergeam prin faptul serii-acum în sus,
atenți privind pe cât puteam pătrunde
în contra razelor târzii de-apus,

și iat-un fum încet venea și-n unde
spre noi, asemeni nopții-ntunecate,
și loc de-adăpostit n-aveam nici unde;

Ne-a stins și văzul și-orice zări curate.

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXIII

Tăcuți și singuri, fără soți, acum
mergeam, urmând din urmă pe părinte
cum merg și frații minoriți pe drum.

Dar cearta ce-o văzui mi-aduse-aminte
de-un șoarece și-o broască despre care
Esop ne dă-ntr-o snoavă-nvățăminte.

N-au "nu" cu "ba" mai mult asemănare
decât au astea două, dacă bine
privești și-alături și-nceput și fine.

Și-așa cum dintr-un gând alt gând îți vine,
alt gând din primu-așa mi se născu
sporindu-mi spaima cea dintâi din mine.

Și-așa gândeam: motivu-n noi le fu
și-a poznei cei de râs și-a suferinții
și negreșit li-e necaz acu.

Mânie dac-adaog rea-voinții,
goni-ne-vor cum n-a gonit copoi
pe-un iepure ce-l ia de gât cu dinții.

Simțeam de groază păru-n cap vâlvoi,
și-am zis, atent în urm-având privirea:
– "De nu ne-ascundem repede-amândoi,

din Gheare-Rele, maistre, mi-e pierirea.
Îi simt cum vin pe urmă-ne-alergând,
așa de vii îi văd cu-nchipuirea."

Iar el: – "De-aș fi și-oglindă, mai curând
n-aș prinde-a ta icoană, cea de-afară,
precum ți-am prins pe cea ce-o ai în gând.

Spre-a mele-a tale gânduri se-ndreptară,
egal cuprins având și-același zbor,
și-așa-ntr-un singur sfat mi se-nchegară.

De-o fi pieziș la dreapta,-ncât ușor
să facă malul drum într-altă vale,
scăpăm de-nchipuita goan-a lor."

Dar n-a-ncheiat și restul vorbei sale,
când și văzui pe draci cu-aripi întinse
aproape-a ne-nhăța sosind pe cale.

Virgil în brațe-atunci grăbit prinse,
precum de zgomot deșteptata mamă,
când vede-n casă lucrurile-aprinse,

apucă fiul spre-a fugi, și-n samă
luând numai la el, ea nici pe sine
nu-și dă răgaz s-arunce vro năframă;

așa pe spate s-a lăsat cu mine
din vârf, pe coasta repede ce-astupă
din sus prăpastia văii cei vecine.

Nicicând nu cred pe-al morii scoc s-o rupă
deodată apa-n vale mai cu zorul
când este-aproape să s-azvârle-n cupă,

precum pe-acel perete-a curs cu zborul
Virgil, și mă ținea la pieptul lui
părând că fiu îi sunt, nu-nsoțitorul.

Abia ce-am fost ajunși în fund, văzui
pe draci din zbor pe culme cum se lasă
drept unde-am fost, dar nu mă mai temui,

căci Pronia ce voi-ntr-a cincea plasă
să-i facă servi, de ei spre-a fi păzită,
le-a stins orice puteri din ea să iasă.

Aflarăm jos o ginte-aici, smolită,
umblând prin cerc cu mers nespus de lin,
plângând pe-o față jalnic de trudită.

Și cape-aveau cu glugi lăsate plin
și-adânc pe ochi, și-n felul cum le taie
la rasa lor monahii de la Rin.

De aur faț-aveau, părând văpaie,
dar grele-atât prin plumbul blănii lor,
Frideric pe-a lui le-avea de paie.

Ah, trist veșmânt, în veci obositor!
Și-n rând cu ei, întorși la stânga iarăși,
mergeam atenți cum plânge-acest popor.

Dar, strâns de drumul strâmt și de povară-și
așa de-ncet venea, că-n rând cu mine,
aveam tot noi cu orice pas tovarăși;

deci zisei: – "Tată, caută pe-oarecine
cu nume",-am zis, "și fapte cunoscute
și-așa mergând, tu vezi pe lângă tine."

Și-un duh din dos, fiindu-i cunoscute
cuvintele toscane: – "O, stați, voi cei
ce-n neagra noapte-așa fugiți de iute,

poate pot să-ți dau și eu ce vrei!"
S-a-ntors atunci Virgil privind prin vale,
și: – "Așteapt",–a zis, "și mergi încet ca ei."

Și stând văzui pe doi zorind pe cale
cu mare dor de-a fi cu noi în rând,
ci-opriți erau de plumb și-ngusta cale.

Sosind, ei m-au privit mult timp tăcând
și-n sus țineau chiorâș căutătura;
se-ntoarseră-ntre ei apoi, zicând:

– "Acesta parcă-i viu că-și mișcă gura.
Iar de nu-s vii, cum n-au aceste blane,
ce drept al lor le iartă-ncărcătura?"

Și-apoi: – "Tu, oaspe-al turmei cei sărmane
de triști fățarnici, te rugăm să spui,
și nu ne-ascunde, cine ești, toscane?"

– "Născut am fost", răspunsei, "și crescui
la mândrul Arno-n marea lui cetate,
și-am trupu-acel ce-apururi îl avui.

Dar cine voi, a căror distilate
dureri prin ochi sunt chin vederii mele?
Ce chin e-n voi ce-atât de-amar v-abate?"

Răspunse-un ins: – "Aceste haine grele
în cari suntem cu plumb aci-mbrăcați,
cântaru-l fac să geam-astfel sub ele.

Noi din Bologn-am fost, doi veseli frați,
Lodringo el, eu Catalan, și-odată
de-a ta cetate ambii-am fost chemați,

cum și-alte dăți chemă, spre-a fi păstrată
odihna ei, dar noi i-am fost atari
precum Gardingul și-astăzi mai arată."

Eu vrui atunci să zic: – "Voi răii, cari...",
dar n-am mai zis, căci văzul mi se duse
pe unul răstignit și-nfipt cu pari.

Văzând că-l văd, întreg el se distruse,
suflând în barbă-și cu-ndelung oftat;
iar popa Catalan, care-l văzuse:

– "Acest înfipt ce-l vezi", a zis, "da sfat
iudeilor , spre-a-mpăca poporul,
un om căznirii trebuie-a fi dat.

Stă gol cum vezi și-nchide-n drum ponorul,
și trebuie simtă cât de grei
sunt toți cari trec și pun pe el piciorul.

Și socrul său e-n bolgie-aici, și-acei
ce-au fost cu el părtași în sfatul care
a fost sămânța rea pentru iudei."

Văzui și pe Virgil cum sta-n mirare
de-acest întins în cruce-astfel precum
etern va sta-ntr-atât de tristă stare.

Se-ntoarse-apoi spre Catalan: – "Și-acum,
să-mi spui, de ești stăpân al vrerii tale,
nu este-aici la dreapta-ne vrun drum

pe care să ieșim dintr-astă vale
spre-a nu constrânge iarăși îngeri răi
cu noi să vie-a ne-arăta vro cale?"

– "Aproape-aici, s-o vezi cu ochii tăi",
răspunse el, "din marea râpă pleacă
un arc ce trece toate-aceste văi,

ci-i rupt aici și nu e drum treacă,
dar lesne-o să suiți și pe ruine,
zac în fund spre coasta ce se pleacă."

Puțin Virgil a stat retras în sine
și-apoi: – "Acel ce-nțeapă răii-n lacul
de smoal-a lui, ce rău și-a râs de mine!"

– "Eu și-n Bologn-am auzit că dracul
e sac de vicii și mințind mereu,
că-i tată al minciunii",-a zis monacul.

Cu pașii mari porni maestrul meu,
având puțin pe-obraji a furiei floare,
și-așa, lăsându-i pe-ncărcați, și eu

pornii pe urma dragilor picioare.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XX

Când cel ce luminează-ntreaga lume
scoboar-astfel pe-al nostru cer, că-ndată
și-ncepe ziua-ncet să se consume,

de mulții ochi în cari tot el s-arată
se umple bolta cea ce mai nainte
n-a fost decât de dânsul luminată.

Acest tablou ceresc mi-a dat prin minte
când semnul lumii și-al puterii ei
a pus tăcere-n rostrul gurii sfinte,

căci, mult mai mult lucind acum acei
de-a pururi vii, un cor au prins să facă,
dar stins și-uitat mi-e ce cântară ei.

O, dulce-amor ce-n zâmbete se-mbracă,
ce-aprins păreai aci-ntre-aceste zboruri
ce-au singur dorul Celui-Sfânt să-i placă!

Iar, când acele dragi și dulci odoruri,
de care-a șasea faclă se-mpurpură,
au pus tăcere-n sfintele lor coruri,

păru c-aud o vale cum murmură,
din stânci în stânci, căzând cu apa clară,
vădind prisosul culmei de-unde cură.

Și, cum la gât un sunet de ghitară
ia forma sa, și-n gură de cimpoi
cum sună vântul cel pătruns de-afară,

așa, și fără de zăbav-apoi,
și-acel al paserii murmur suise
pe gât în sus, părând c-ar fi urloi,

și voce-a devenit, și-apoi deschise
cuvinte-a scos, așa cum doritoare
le-ai vrut tu, inimă-mi, în care-s scrise.

— "Acel organ al meu ce vede soare
și-l rabdă, a zis, în vulturii ce mor,
privește-mi-l cu-atenție stătătoare,

căci, dintre câți mă fac cu focul lor,
acei ce-n cap fac ochiul meu sunt regii
ce-s culme-acestor grade-a tuturor.

Acel ce-i centru-acestei forme-a-ntregii
e-al spiritului sfânt poetul, care
din loc în loc purtat-a arca legii;

el știe-acum ce merit cântu-i are
și cât de mult îi făptui dojana,
din plata lui ce-i fu egal de mare.

Din cinci acei ce-alcătuiesc sprânceana,
cel mai aproape de-al meu cioc făcuse
să nu-și mai plângă pe-al ei fiu vădana;

el știe-acum ce-amar lui i s-aduse
că n-a urmat pe Crist, prin cunoștința
și-a dulcii vieți de-aici și-a cei opuse.

Acel ce-urmează apoi circumferința,
cum mergi pe arc în sus, putu s-amâne
sfârșitul său, căci dreaptă-i fu căința

el știe-acum ce neclintit rămâne
în veci verdictul, chiar când dreapta rugă
acolo, jos pe-un azi îl schimbă-n mâne.

Iar celălalt, și-al meu și-al legii slugă,
cu bune gânduri, dar cu rea urmare,
trecu la greci, de papa viind fugă;

el știe-acum că răul ce răsare
din bunu-i fapt nu-i stric-aici nimic,
ci-n lume-aduse-așa de rea stricare.

Urmeaz-apoi pe-al arcului colnic
Guiglielm', cel plâns de țara ce-azi jălește
că-i Carol încă viu, cu Frederic;

el știe-acum ce mult Cel-Sfânt iubește
pe-un rege drept, iar ast-o și arată
lucrarea sa ce-n foc îl învălește.

Și cine-ar crede-n lumea cea stricată
c-ar fi a cincea facl-aci-n rotundul
acestei sfere, de Rifeu purtată?

El știe-acum atâtea ce-n afundul
eternei legi nu vede lumea vie,
deși privirea-i tot n-ajunge fundul."

Precum, zburând pe sus, o ciocârlie
ea cântă-ntâi și tace-apoi din cânt
cu saț din cea din urmă melodie,

așa-mi păru acum și chipul sfânt
al vecinicei plăceri, a cărei vrere
le face toate-a fi așa cum sunt.

Deși-ndoiala mea ieșea-n vedere
ca și-o coloare-n sticla care-o-mbracă,
nu-mi dete timp s-aștept însă-n tăcere,

ci-am și strigat: — "Dar astea cum se-mpacă?"
de-a ei greime cu putere-mpins,
iar ele-au prins mai vii lucori să facă.

Apoi, cu ochiul mult mai tare-aprins,
fericele-acel semn așa-mi răspunse
spre-a nu mai sta-n uimirea ce m-a prins:

— "Tu crezi aceste lucruri nepătrunse
căci eu le spui, dar nu vezi cum adică,
încât, deși le crezi, îți sunt ascunse.

Ești ca și-un om ce știe cum să zică
pe nume-unui obiect, ci-n quiditate
nu-i poate-ntra când nimeni nu-i explică.

Coelorum regnum violență pate
prin cald amor și vrerea cui sperează,
cari vrerea cea divin-o pot abate;

dar nu cum om pe om îl asuprește,
ci-nvinge-așa că rabd-a fi victimă
și,-nvins apoi, prin milă biruiește.

Ești prins de-uimire-acum de viața primă
și-a cincea tu, nu poți pricepe dritul
că ele-ornează-această stea sublimă.

Dar nu păgân, cum crezi, le-a fost sfârșitul,
ci drepți creștini credinț-aveau curată
în Crist ce va sosi, și-n Crist sositul.

Din iad, de unde-o vrere niciodată
nu vrea ce-i just, și-a scos a sa ființă
Traian, și-aceasta-i fu speranței plată,

speranței vii ce-ntreaga ei putință
o puse-n rugi la cer, spre-a-l deștepta
și-așa din nou s-agite-a lui voință.

Slăvitul duh ce-uimi gândirea ta
pe-un scurt răstimp se-ntoarse-n carne vie,
crezând în cel în stare-a-l ajuta;

și,-adânc crezând, ardea cu-așa tărie
iubirea lui, încât, la moartea nouă,
el demn a fost în hor-aici să vie.

Alt duh, prin mila ce ne curge nouă
de-atât de sus, încât nici o zidire
n-ajunse norii de-unde ea ne plouă,

își puse-n drept întreaga lui iubire,
de-aceea tatăl vru gradat să-i verse
lumina-n ochi, de Crist și mântuire;

de-aceea și crezu și nici nu merse
pe-un drum c-un păgânism de-ordură plin
și-a dat dojeni popoarelor perverse.

Botez i-au fost trei doamne care vin
cu sfântul car, de-a dreapta, c-o miime
de ani nainte-a fi botez creștin.

O, tu, predestinare,-n ce-adâncime
izvoru-l ai, -departe de-ochii cui
nu vede-ntreaga taină cauzei prime!

Voi, oameni, deci, nu faceți nimănui
județ, căci noi, ce-n domnu-avem vedere,
și tot nu știm pe toți aleșii lui;

dar dulce ni-e acest fel de scădere,
căci bunul ei sporește-al nostru bine,
Încât ce domnul vrea ni-e proprie vrere."

Așa deci semnul vrerii cei divine,
voind miopu-mi văz mai clar a-l face,
mi-a-ntins paharul dulcii medicine.

Și, cum urmează pe-un solist dibace
un bun celist cu-a strunelor vibrare
și cântu-așa cu mult mai mult ne place,

așa, îmi amintesc, că-n timpu-n care
vorbea, acele două flăcări sfinte,
precum concordă ochii-ntr-o mișcare,

mișcau al lor focșor după cuvinte.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVIII

De-al său cuvânt avea plăcere mare
alesul duh, iar eu gustam, firește,
pe-al meu, amestecând și dulci și-amare.

Dar doamna ce spre ceruri mă-mboldește:
— "Gândește-altce, gândește, aproape sunt
de cel ce-orice nedrept îl potolește!"

Mă-ntoarsei deci la dulcele-i cuvânt
spre-a mea-ntărire și renunț a spune
ce-amor văzui în chipul ei cel sfânt,

și nu numai căci graiul s-ar opune,
dar duhu-i slab, și ce-i deasupra lui
nu poate-obști, când altul nu-l dispune.

Atât e de-asta tot ce pot să spui,
,-n vreme ce-o priveam, ca niciodată
fui liber de-orice-alt dor cât timp avui

plăcerea cea de veci, ce reflectată
era-n Beatrice, cu zâmbiri divine
din mândru-i chip cu-al doile-aspect redată.

C-un fulger de surâs m-a-nvins în fine
și: — "'Ntoarce-te și ascultă, zise ea,
căci nu e raiul numa-n ochi la mine!"

Precum la noi adese poți vedea
dorința-n ochi când fierbe-așa ferbinte
că-ntregul suflet ni-e pătruns de ea,

așa din focu-acelei flăcări sfinte
văzui, când m-am întors spre dânsul iară,
c-ar vrea puțin a-mi mai vorbi nainte.

Și-așa-ncepu: — "Pe-aceast-a cincea scară
a pomului, prin creștet trăitorul,
ce-n veci dă rod și-n veci e-n primăvară,

sunt duhuri ce, nainte-a-ncepe zborul
spre cer, au fost atât de cunoscute
c-ar face-oricărei muze-un rău izvorul.

Spre-al crucii braț cu ochii deci tu du-te
și cel strigat va face-acum mișcarea
ce-o face-n nori și focul lor cel iute."

Văzui pe cruce-un foc cum taie zarea,
și "Iosu'"-auzii, văzând când fui,
căci nu-l văzui cât timp nu fu chemarea.

La naltul nume "Macabeu" văzui
alt foc apoi, căzând, cum se rotește,
și-i da sfârlezii bici plăcerea lui.

Urmai pe Carol Magnu cum sclipește
pe-Orland apoi și ambii-n zbor cum ard,
cum ochiu-n zbor pe-un șoim îl urmărește.

Îmi fu apoi Wilhelm, și Renoard,
și dulcele Gottfrid privirii-o țântă
pe cruce-n jos, și-apoi Robert Guiscard.

Intrând apoi de-a valma-n gloata sfântă
și-acel care-mi vorbi, dovezi mi-a dat
ce-artist este-ntre-acei ce-n ceruri cântă.

Spre dreapta m-am întors atunci să cat
În ochii doamnei, ori prin semn povețe,
ori din cuvânt, știu ce-am de lucrat;

și-așa-i văzui de dulci, și-ai dulcii-i fețe
atâția nuri, că ea-ntrecea pe-oricare
din cei de-aici, chiar și-ultima-i frumsețe.

Precum, când simte-un om o tot mai mare
plăcere, zi cu zi, spre fapte bune,
își vede sporul ce-n virtute-l are,

așa simți urcarea mea cum pune
mai mare arc, prin cer rotind cu mine,
văzând cu mult mai mândră-acea minune.

Și-n scurtă vreme-apoi, precum revine
albeața-n chipul palidei femei,
când trece-a ei roșață de rușine,

așa, când m-am întors, în ochii mei,
a șasea stea cu-alboarea-i temperată
făcu să văd că sunt în sânul ei.

Văzui acum iubirea-nflăcărată,
ce-aici lucește-n focul jovial,
în ochii mei că-n litere s-arată.

Precum când se ridică de pe mal
cu vesel glas sătule păsărele,
formeaz-ori șiruri lungi, ori stol oval,

așa și-aici mulțimi de flăcărele
zburau cântând în sfânta lor lumină
ori D, ori I, ori L făcând din ele.

Pluteau dintâi pe-un tact de horă lină,
apoi, formînd o liter-a scrisorii,
stăteau puțin, tăcere-având deplină.

O, muzo, tu, ce-nvecinești cu glorii
poeții tăi și-i faci eterni să fie,
și-orașele prin ei, și-mperatorii,

o, dă-mi lumina ta să pot descrie
aceste chipuri cum le-avui în vis
și-n scurtu-mi vers tu vars-a ta tărie!

Vocale ei și consonante-au scris
de cinci ori șapte și-am ținut aminte
ce părți aveau, pe rând, cum s-au închis.

Diligite justitiam, mai nainte
fu verb și nume-n scrisul lor; și-urmară
qui judicatis terram, trei cuvinte.

Cu M din vorba ultimă ei stară
fixați așa, Joe a rămas
ca și de-argint cui de-aur tiv îi dară.

Veniți de mai de sus apoi, popas
în vârfu-acestui M făcură unii,
cântând, cred, bunul ce spre el i-a tras.

Apoi, precum loviți când ard, tăciunii
răsfiră-n jur nenumăr de scântei
din cari se-ncred a proroci nebunii,

așa săltau mai mult de-o mie-acei
de-aici, mai jos, mai sus făcându-și jocul,
precum li-e dat de-acel ce arde-n ei.

Când toate-au stat pe loc, găsindu-și locul,
văzui un cap de vultur cum formează
și-apoi un gât, distinct, din sineși focul.

Acel ce scrie-aici nu imitează,
ci singur și-e izvor, din care cură
virtutea-n veci ce cuiburi formulează.

Iar ceialalți aleși, ce-ntâi părură
c-ar sta pe loc, pe M ca să-l încrine,
mișcați încet s-adaoseră-n figură.

O, câte perle-aci-mi vădiră bine
jos dreptatea este,-o, dulce stea,
efect al cerului ornat de tine!

De-aceea rog eu mintea, de-unde-și ia
puterea ta-nceput și curs, vadă
de unde-i fumul ce te-orbește-așa;

și-urgia ei cumplit din nou să cadă
pe-acei ce cumpără și vând în templu
clădit pe semne și-omorâți de spadă.

Oștire sfântă, tu, ce te contemplu,
te roagă pentru toți cei făr' de minte,
ce pier în lume-urmând un rău exemplu.

Purtau război cu spada mai nainte,
iar azi negând și-aici și-aici o pâne
ce nimănui n-o neag-un bun părinte.

Tu, cel ce-azi scrii numai spre-a șterge mâne,
socoți c-acei doi principi, ce-au murit
în via ce-o despoi, sunt vii, stăpâne.

Ei, da, tu zici: "Mi-e doru-așa-ntărit
spre-acel ce vru să n-aibă nici un staul
și-al cui martiriu-un dans i l-a gătit;

ce-am eu să-mpart cu Petru și cu Paul?"

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIV

— "Al nostru deal ce om ni-l ocolește,
cât timp e încă viu și ochii lui
se-nchid și se deschid precum voiește?"

— "Nu pot să știu, dar știu că singur nu-i.
Întreabă-l tu, stă mai lângă tine,
și-l roagă dulce-așa ca să-l dispui."

Vorbeau, plecați spre-olalt-, așa-ntre sine
la dreapta, doi și-apoi plecata față
o-ntinseră ca spre-a vorbi cu mine

și-mi zise-un duh: — "Tu, suflete, ce-n viață
și-acum fiind, în trup spre ceruri treci,
mângâie-ne de milă și ne-nvață:

de unde vii și cine ești? Ne pleci
stăm de-atâta har ce ți se face,
mirați ca și de-un fapt nefost în veci."

Iar eu: — "Prin mijlocul Toscanei trece
un râu, am zis, ce-n Falteron răsare
și curge-un curs de mile zece-ori zece.

Din malul lui aduc a mea-mbrăcare
și-a spune cine-s eu ar fi-n zădar,
căci numele nu mult răsunet are."

Răspunse-acel ce-ntâi vorbi: — "De-i clar
ce pot cu mintea-n vorba ta pătrunde,
de Arno-ți sună vorbele-așadar."

Iar lui al doilea: — "Dar de ce ne-ascunde
să-i zică el acestui râu pe nume,
cum faci spuind vești rele de-oriunde?"

Iar el răspunse așa: — "Nu știu anume,
dar bine-ar fi să-l știm și dispărut
chiar numele atării văi din lume,

căci din izvoru-i unde-i gros făcut
alpestrul lanț, din care-i rupt Pelorul,
încât nu-n multe locuri e-ntrecut

și până unde intr-a-ntoarce sporul
ce mării cerul e silit să-l sugă
spre-a pune-n râuri ce-a căra li-e zorul,

virtutea ca pe-un șarpe-o pun pe fugă
vrăjmași ei toți, ori prin curenții răi,
ori duși de-un rău nărav care-i subjugă,

făcând pe fiii-acestei biete văi
așa de rele-apucături prindă,
că parcă-i paște Circe-n rând cu-ai săi.

Ei printre porci murdari, mai demni de ghindă
decât de-oricare-alt vipt ce gurii-i place,
curgând, dintâi sărăcăcios, colindă.

Mai jos găsește javre făr' de pace
cari n-au putere-atât cât au venin,
și-aici, scârbit de ei, un nas le face.

Pe cât scoboară-n jos și tot mai plin
spurcatul râu și vrednic de blesteme,
el vede javrele cum lupi devin.

Trecând prin râpi afunde, dintr-o vreme
elde vulpi de-atâta fraudă pline,
că nici de-un laț nici una nu se teme.

Voi spune tot, s-audă el, căci bine
va prinde-acestui viu a-și aminti
ce-un duh adevărat azi pune-n mine.

Pe-al tău nepot îl văd cum va goni
vânând pe lupi prin valea-ngrozitoare
și-o spaim-a morții tuturor va fi.

și ca pe boi bătrâni o să-i omoare,
și vie vinde carnea lor, răpind
a multor vieți, iar sie-a sa onoare.

și crunt din tristul codru îl văd ieșind
și-l las-așa că nici în ani o mie
el n-o mai fi acel ce-a fost fiind.

Precum, la vestea jalei ce-o să fie,
acel ce-ascultă-ncepe-a se-ntrista,
din orice parte-acel amar vie,

așa văzui pe-al doilea duh, ce sta
s-asculte-atent, cum trist sporea-n mâhnire,
când prinse-n el ce-ntâiul cuvântá.

Ce-mi spuse-un duh și-a cestuilalt privire
m-au ars știu pe nume pe-astea două
și de-asta deci smerit le-am dat de știre.

Deci tot acel ce-ntâi vorbi cu nouă
cuvinte-a zis: — "Tu vrei acum să vreu
să-ți fac ce tu nu vrei să ne faci nouă.

Dar n-oi fi scump, fiindcă Dumnezeu
atâta har în tine-a vrut să pună;
știi atunci că Guid' del Duca-s eu.

Trăind, fui ars de-o pizm-așa nebună,
încât m-ai fi putut livid vedea
văzând pe-un om chiar numa-n voie bună

și-atare paie-adun din holda mea.
De ce-aveți inima, voi, oameni, oare,
spre-un bun ce-a fi-mpărțit nicicând nu vrea?

Acesta e Rinier, odor și-onoare
a casei Calboli, în care nu-i
azi nici un ins să aib-a lui valoare.

Nu-i singur despoiat din neamul lui;
cât e-ntre Po, și munți, și Ren, și mare,
de-un bun util și dulce vieții-oricui,

ci plin e locu-ntre-ale lor hotare
de sterpi ciulini, așa că prin cultură
târzie-ar fi să-i smulgi orice-ncercare.

Ah, unde-s toți acei ce faim-avură:
Manard, Carpigna, Lizio, Traversar?
Vai vouă, romagnioli, azi corcitură!

Când ști-vei, tu, Bologno, de-alt Fierar?
Faenze, tu, pe-alt Fosco, să-ți recheme
pe-acest făcut, din slab tufiș, stejar?

nu te miri bietu-mi suflet geme
când Guid' da Prata-mi vine-aminte mie
și Ugo d'Azzo, de pe-a noastră vreme,

și Frederic Tignos cu-a lui cuscrie,
și traversară și-Anastagi,-azi ele
familii-a căror casă li-e pustie,

femei și cavaleri, plăceri și-acele
dulci griji, de-amor și curtenie pline,
pe unde-au inimi azi atât de rele.

Cum nu pieri, Brettinore, căci din tine
fugir-ai tăi, scape de dihonii,
și mult popor cu ei! Dar face bine

Bagnacavall' că-și isprăvi coconii,
rău Castrocar că ne mai fac pomană
asemeni conți, și și mai rău fac Conii!

Vor fi, când vor scăpa de-a lor satană,
Paganii buni, dar nu-ntr-așa măsură
să n-aibă totuș și-urme de prihană.

O, Ugoli de' Fantoli, sigură
stă faima ta, căci nu mai poți avea
urmași s-o facă, scăpătând, obscură.

Dar mergi, toscane, căci mai bine-aș vrea
să plâng decât să spui, așa de-amare
dureri îmi fac vorbind de țara mea."

știam simt a noastră-ndepărtare
ăști doi iubiți, dar, căci steteau tăcând,
făceau s-avem încredere-n cărare.

Când iarăși furăm singuri și mergând,
precum din nori un trăznet se scoboară,
cumplit veni un glas spre noi zicând:

— "Oricine -ntâlnește-acum, m-omoară!"
și-apoi peri precum se-ndepărtează
și-un tunet scurs prin nori ce-l împresoară.

De-abia simții că aerul s-așează,
când iat-alt glas cu-atât de mare hui
cum face-un tunet ce-n curând urmează:

— "Aglaura, schimbată-n stâncă, fui",
încât, spre-a fi mai strâns de-al meu părinte,
eu nu nainte-un pas, ci-ados făcui.

Când fu-n tot locul pace ca nainte:
— "Acesta-i asprul frâu", îmi zise el,
"ce-ar fi să facă pe-om a fi cuminte.

Voi prindeți însă nada,-ncât acel
dușman de veci vă trage-n unghișoară;
puțin v-ajută deci și frâu și-apel.

Vă cheamă cerul cel ce vă-ncunjoară
și-arată-v-ale lui splendori eterne,
dar ochiul vostru tot spre lut scoboară;

de-aci vă bate-acel ce-atot discerne."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Direcționează
3,5%
către Asociația Culturală Citatepedia!

Citește detalii »

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!