Mărţişor

Primele zile au sosit cu prospeţimea pufului de canar
ce-şi aşteaptă galbena zi de naştere
inevitabilă ca o zi oarecare
Au sosit cu literele unui portughez
turnate în hainele strâmte ale înţelesurilor
cozonac pleznind în cuptor
răspândind o invincibilă aromă
Undeva se aude zumzăitul monoton
al unei maşini de spălat
serioasă ca orice rotaţie completă
mai sunt şi nişte flori
împietrite într-o perpetuă înflorire
alături, un mărţişor fără greutate
pe care nu îl poţi deosebi de restul lucrurilor
tabla de scrabble, învălmăşeala de litere
care anevoie se aşază în cuvinte.
Suntem şi noi, ca două vocale
prinse într-un cuvânt ce altfel nu se poate forma
strivind între ele buretele consonantic al întristării
într-o subită ploaie de primăvară.
Încă puţin şi va izbucni verdeaţa
micşorând sensibil singurătatea
odată cu verdele inima câştigă o bătaie secretă
pulsând în afară, veveriţă străbătând desişul scorburei.
Se stinge cu un clipocit îndepărtat sentimentul deşertăciunii,
pe acesta ni l-a împrumutat deşertul
cu nisipul alb şi tare
imensă piatră compactă a însingurării.
Pietrele, cuvinte ale unei tăceri insuportabile
se nasc doar în singurătate, se rostesc doar în tăcere
limbaj interior al drumului
la marginea căruia nimeni nu s-a oprit.
Nu există cuvânt o singură dată rostit!
omul desluşeşte cuvintele doar repetându-le
până la uitare
iar pietrele abandonate eternităţii lor nerostite,
deşertul plin de apă.
Rămânem în aşteptarea potopului verde
să cadă peste dunele memoriei
spulberare a izolării mute, înghiţite ca un imprevizibil polen
înfrunzire a asprei taine a sufletului.

poezie de Alexandra Pârvan din Suflare peste păpădii (2013)
Adăugat de Alexandra Pârvan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul cuvânt al unui condamnat

am ochii unui animal hăituit

nu ştiu cum să vă spun dar azi
am ucis în numele Tatălui
al Fiului şi al Omului din mine
am degetele pătate şi
trăiesc într-un anotimp pervers
rostuiesc cuvinte nerostite
şi-mi caut vina
în tăcerea unei lacrimi
fără identitate
ucisă
în favoarea unei iubiri
pe care
am scrijelit ultima dorinţă

mai e puţin şi se termină ziua
undeva între două spaţii
mă aşteaptă Ea

mi-ar fi plăcut să mai rămân
măcar un anotimp
să asist
la naşterea unei lumi
în care intimitatea să fie
siguranţa de rezistenţă dintre doi

nu-i nimic

sunt un condamnat frumos şi
orice condamnat are un ultim cuvânt:

te iubesc

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teama de prima ninsoare

teama se ascunde în inimile noastre întinse peste masă
în pauza dintre două cuvinte
verdele e culoarea în care podurile se rup
de-aici oamenii sunt doar un decor din ce în ce mai lichid
povestea se întoarce
în noi cineva a aprins o lumină

despre mine tăceri despre tine
dar hai mai bine să mâncăm
să ne prindem clipa aceasta într-o bucată de pâine
rupe-mă
de lanul acesta de iarnă aştept încă ninsoarea dintâi
ca pe un şirag de perle nenuntite

despre noi am umplut spaţiul
şi niciodată nu vorbim despre asta
închipuim cu feţele întoarse ca două lumini ale unei singure umbre
braţe ale aceleiaşi cruci

poezie de Bianca Goean
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvânt, cuvinte

Să nu crezi în cuvinte care ţipă
Că sunt cuvinte-nvolburate!
Să crezi, doar în cuvintele-aripă
Ce te ridică peste toate!

Să nu crezi în cuvinte care plâng
Că sunt aidoma cuvinte-moarte!
Să crezi, doar în cuvintele-lumină
În raza lor venită de departe!

Să nu crezi în cuvinte care taie
În carnea vie-a sufletului tău!
Să crezi, doar în cuvinte-vâlvătaie
Ce te ridică pân la cer mereu!

Să nu crezi în cuvinte ce strivesc
Un fluture, o inimă, o floare!
Să crezi doar în cuvânt dumnezeiesc,
În râul limpede şi-n mare!

poezie de Ioana Voicilă Dobre
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciunea către un Sfânt este cum ar fi să-ţi povesteşti necazul unui prieten şi îi ceri ajutorul. Ei sunt mijlocitori, se roagă pentru noi încontinuu, lui Dumnezeu; ne mai ajută, după puterile lor, lăsate de la Dumnezeu. Noi ne rugăm două minute şi ne întoarcem la grijile noastre. Pe când, ei se roagă pentru noi încontinuu, lui Dumnezeu. Am citit că există două minute, în decursul celor douăzeci şi patru de ore, în care orice cuvânt şi orice dorinţe ni se îndeplinesc. În fiecare zi, sunt acele două minute, în care orice cuvânt al nostru, gândit sau rostit, are putere. Acest cuvânt poate fi spus în rugăciune, poate fi gândit într-o dorinţă, poate fi aruncat într-o ceartă. El poate fi ca o binecuvântare, dar poate fi şi blestem. Orice cuvânt, din acele două minute, se îndeplineşte. Orice dorinţă are numai două minute. Noi însă nu ştim care sunt cele două minute.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvânt Dumnezeiesc

Să nu crezi în cuvinte care ţipă
Că sunt cuvinte-nvolburate!
Să crezi, doar în cuvintele-aripă
Ce te ridică peste toate!

Să nu crezi în cuvinte care plâng
Că sunt aidoma cuvinte-moarte!
Să crezi, doar în cuvintele-lumină
În raza lor venită de departe!

Să nu crezi în cuvinte care taie
În carnea vie-a sufletului tău!
Să crezi, doar în cuvinte-vâlvătaie
Ce te ridică pân la cer mereu!

Să nu crezi în cuvinte ce strivesc
Un fluture, o inimă, o floare!
Să crezi doar în cuvânt dumnezeiesc,
În râul limpede şi-n mare!

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Darul meu
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imponderabil

existenţa ta era doar
un foşnet de primăvară
limpede
peste pietrele din sufletul oamenilor

nişte paşi de aer
curat
pe o apă înfiorată
de îngeri
ale cărei unde se pierdeau undeva
între mit şi imponderabil

existenţa ta era doar
un scâncet de cer
pe o boltă senină
o trecere de mătase
un voal de zână
un zbor nevinovat peste
o fantasmă de april

o ramură de flori de măr
înfiripată
în trup de
pasăre

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul cel alb

Sunt în oraşul cel alb.
O ceaţă deasă îmi
Străpunge speranţele.
Sunt oameni care visează
Lumi inexistente,
Sunt oameni dezorientaţi,
Care merg pe trotuare.
Lumini se aprind şi se sting haotic
În oraşul cel alb.
Sunt strigăte care se ascund în noapte
Şi în sunteul ploii,
Acea ploaie, care cade continuu
Şi monoton.
Sunt victime în oraşul cel alb,
Care încă nu inţeleg că sunt victime,
Dar sunt şi flori,
Sunt şi chioşcuri cu fast food,
Sunt şi grădini botanice
Cu arbori exotici
Şi mai sunt şi cinematografe cu filme horror.
Ca nişte umbre se desprind din ceaţă
Paşii pierduţi.
Sunt paşi care se caută,
Sunt şi paşi care se despart definitiv.
Zgomotul ploii
Vibrează în ochiul ferestrelor,
Vibrează în pietrele mortuare,
Vibreaza şi în vise,
Acele vise
Pentru o zi mai bună decât ieri.
Aparent,
Cineva mai strigă în întuneric
Din ceaţa albă.
Poate că e victima unui viol,
Poate că e victima unui furt,
Poate că e victima unei agresiuni,
Sau poate că e cineva care a pierdut iubirea.
Poate că e doar ecoul ei......
Sunt în oraşul cel alb
Şi te caut în noapte...

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre cuvinte mari, cuvinte şi necuvinte

[clişee]

viaţa mea se scurge printre cuvinte ca un râu fără maluri, cu meandre, vârtejuri şi-împotmoliri

iubire
e un cuvânt atât de mare încât puţine inimi reuşesc să-l cuprindă în întregime
şi toate celelalte se mulţumesc cu surogate, coji, firimituri
convinse că au cucerit Everestul

moarte
teamă, spaimă, furie, frică, nimeni nu poate să o ignore şi puţini sunt cei ce o iubesc cu adevărat
dar iubirea adevărată nu înseamnă să i te oferi plin de ignoranţă şi aşteptări
adevărata iubire înseamnă înţelegere şi este de o profunzime incalculabilă

cuvânt
ajuns bătaia de joc a celor mai mulţi, cuvântul ca adevăr suprem nu ţine cont de laşitate şi prostie
el iubeşte fără să aştepte răspuns, el oferă fără să aştepte vreo plată şi priveşte totul cu pace
pentru că nimeni nu îi cunoaşte începuturile maiestuoase dar dureroase în acelaşi timp

tăcere
tăcerea e o bijuterie. tăcerea e o avuţie imensă. tăcerea e tot ce mai poţi spera să te salveze
înţeleptul te serveşte cu tăceri măsurate, necugetatul te acoperă cu şuvoiul neroziilor
tăcerea nu este spaţiul dintre două cuvinte, tăcerea este spaţiul dintre două cunoaşteri

tu eşti mintea mea, eu sunt mintea ta şi spaţiul e doar un simplu cuvânt ce ne desparte

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub ziduri...

Între zidurile de ciment,
Sunt cărămizi îngropate, anunţând tăcerea
Unei noi lumi.
În cochilia lor, dorm
Sufletele de piatră,
Într-o tăcere asiduă, vinovată...
Fotoni de lumină
Mângâie plângerea nopţilor reci
Căci sufletele de piatră
Dorm în tăcerea
De pereţi îngropată.
Trebuie să devenim stânci,
Cu suflet non-invaziv,
Să nu plângem din orice motiv...
Roboţi visând la expansiune,
Nu capăt de lume.
La containere s-au aruncat sentimentele,
Nu mai există umanitate,
Doar un creier mecanic...
Nu există adevăr, nici dreptate.
Sub ziduri de carne şi oase,
Dumnezeu sapă...
Mai este o singură groapă
Şi-o singură cruce
Ce stă aplecată
Spre lumea cealaltă.
S-a strecurat în cer cenuşa de suflete
Şi cerul plânge cu zgură.
Într-o balta de ură
Un chip distorsionat,
Lipsit de viaţă şi strigăt,
Lipsit de ploaie şi vise,
Se scufundă-n păcat.
Se înalţă-n afară, ziduri... de... lacrimă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu un cuvânt

"A fost atâta chiu şi cânt,
Cum nu s-a pomenit cuvânt",
Dar câţi martiri pentr-un cuvânt?
Ce guri ar mai fi mute?
Au cuvintele şi umbre.
Cuvântul – fruct oprit.
Cuvinte – păsări trecătoare.
Cuvântul e ca orbul, nu ştie unde nimereşte.
Un pumn de aur în cuvânt.
I-a fost dat cuvântului să fie scris.
De cuvinte nu te speli.
Există cuvinte ca nodul gordian.
Bate cuvântul în piuă, tot degeaba.
Cuvântul deschide, cuvântul închide.
Cad fără şir cuvinte, necunoscute, omeneşti.
Cuvântul nu simte nici durere, nici milă.
Cuvântul se citeşte lângă lampa amintirilor.
A bon entendeur, salut!

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezii pierdute

Mă gândesc uneri la poeziile pe care le-am pierdut –
Poate pierderea lor a fost ceea ce a salvat lumea – totuşi,
Ele rămân pierdute. Iar eu îmi mai amintesc de ele doar
Când un fragment levitează în spatele
Unor facturi vechi, a unei notiţe-n chenar negru
De adio, de naştere, a unei invitaţii la nuntă
Şi a altor borne de hotar de mai mică relevanţă.

Momentul este chinuitor – de ce? Dincolo
De o emoţie trecătoare, carne dubioasă –
Satori* într-un bar, taxi sau restaurant sau sală de aşteptare
Într-un aeroport – ce naştere mâzgălită
Pe un şerveţel pătat, care odată ce-a rezonat
Se dezice de oră, iar în dimineaţa următoare
Respinge mintea? Toate aceste supravieţuiri

Amintesc de o petală încreţită, presată
Între paginile unor cărţi demult aruncate.
O frunză-n cădere este surprinsă de razele soarelui,
Sclipeşte, un ciob al memoriei
Plin de acuzaţiile nostalgice
Ale abandonului. Prea târziu,

Nu-i viaţă-n ea. Cartea e închisă,
Exaltarea sau disperarea momentului
E înecată-n râuri de vin, zgârcită
În sorii marilor războaie. Redau scrumului
Aceste cărţi jerpelite-ale adevărului unei clipe
Şi fumului cârlionţii blestemelor acestora –
Încă odată evadate dincolo de chemările
Memoriei uzurpatorului
Din dimineaţa următoare.

Mă gândesc la vocile pe care le-am pierdut... atingerile,
Trecătoarele clipiri ale ochilor cu viziune
Adâncă-n dorinţele inimii, legământul
Nerostit, mai mult decât faptele credinţei
Care falsifică lumea de-o clipă într-un pact tăcut
Cu străinii – mai profunde, legături mai profunde
Decât îmbrăţişarea celei mai dragi iubiri.

*Satori e un termen buddhist-japonez pentru revelaţie, înţelegere, pătrundere în
natura adevărată a realităţii, o experienţă care nu poate fi exprimată prin cuvinte.

poezie de Wole Soynka, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte nerostite...

Lacrimile-mi sapă-n obraji cuvinte
Cuvinte nerostite!
Se preling şi cad rătăcite pe covor...
Se lasă călcate de talpa-mi în treacăt, întâmplător.
În dorinţa deşartă... la măcar unica şansă... de a spune cum dor
Cum dor cuvintele nerostite?
Şi oare... prelinse în van,
Ce doare mai tare, cuvintele nerostite sau.... sufletul trist, în aşteptarea lor?
Sunt lacrimi, cuvinte... ce pot spune poveşti, dar tac... tac şi dor!

poezie de Gianina Foldvari (24 iunie 2015)
Adăugat de Gianina Foldvari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două cuvinte

tăcerile ard, înăutru se zbat
scoarţa copacului scrijelită, nu le uită
în piatră sunt săpate, vântul le poartă
buze neştiute, din adânc le rostesc
bobul unei lacrimi, cu ele-n durere coboară
scrise şi spuse, litere, formaţi doar două cuvinte
ochii le privesc, ce mult le doresc
genele le strâng, în izvoare zăgăzuite
sunt doar două, în inimi sădite
luciul apei, în oglindă le caută
pe chipuri din lumi, de altădată
pe-o bancă stau aşezate, castanul suspină
curmătura răsăritului, le învârte într-un nor
cerul le citeşte, pe feţe însorite
apusul încet, în braţe le-adorm
noaptea le ascunde, printre trupuri dezvelite
căpiţe de fân, cu miros de toamnă târzie
le păstrează-n tainice nopţi, răsucite spre stele
şi cateodată
o hârtie albă, mică, c-o lacrimă împăturită
zboară prin colbul drumului, uneori de vânt izgonită
cu ele, cele două cuvinte

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arome peste amintiri

Iubirile mele au cântec interior
n-au corzi vocale,
dar au taine ascunse
în care sălăşluiesc frumos.

Trăirile lor topesc orice obstacol
şi nu se sfârşesc,
se zidesc în piatră şi se înconjoară
de cetăţile înalte ale sufletului,
trec peste pod apele învolburate
şi ajung în ţinutul fermecat.

Nu se lasă niciodată furate
de iernile lungi cu nopţi friguroase,
doar salcâmii şi teii înfloriţi
risipesc arome peste amintiri
ca un dar de neuitat.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zile de august

prin care curge respiraţia noastră

penetrând spaţiile dense ale oraşului

e cald /ne simţim molesiţi / ca şi cum am fi înghiţit opium

acum avem viziuni frumoase despre cum va fi moartea noastră

cel mai mult ne place să ne imaginăm că va erupe
un vulcan ca în pompei

cenuşa ne va surprinde / pietrifica îmbrăţisaţi în mijlocul unei străzi

dragostea noastră se va evapora ca un compus chimic în aerul

închis în el însuşi

/
zile de august fierbinţi în care florile s-au uscat la balcoane

iar noi rămânem în spaţiul acesta deparazitat

cu răsuflările calde

aşteptăm următoarea erupţie/ care o să facă oraşul să se cutremure

până atunci/ poate vara se va sfârşi

poate vom muri de o boală normală sau de bătrâneţe

sau poate vom trăi o bucată de timp în amintirea unui copil care se joacă la marginea drumului fericit

un copil care ne-a văzut o singură dată/ dar nu a putut să uite zâmbetele noastre

/
zile de august în care fiecare îşi eviscerează frica

şi aşteaptă toamna / ca pe o noua doză de frumuseţe

o injecţie letală umplută cu parfum şi vise.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un cuib de cuvinte

Cuvintele aveau ochi ce scrutau
în mod deosebit
lumea.
Ochii aveau lacrimi prelinse
ca nişte miruri
pe fruntea sufletului.
Lacrimile aveau o greutate
egală cu transparenţa culorilor
arcuite de la un capăt la celălalt
peste timp.
Culorile aveau glas ascuţit
cu două tăişuri:
un tăiş cresta fericirea
până la sânge,
altul secţiona zborul în aripi.
Aripile fâlfâiau
spaţiile de lumină supuse cerului.
Cerul avea o sete necontenită
de păsări călătoare.
Iar păsările,
păsările îmi ciuguleau din palme
cu ciocuri de piatră vineţie,
cuvânt după cuvânt
până ce
mi-au cuibărit inima toată
în poezie.

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apa nu aşteaptă niciodată. Îşi schimbă forma, curge pe lângă obstacole şi găseşte calea secretă la care nimeni nu s-a gândit – spărtura minusculă din acoperiş sau din podea. Fără doar şi poate, e cel mai versatil din cele cinci elemente. Poate spăla pământul, poate stinge focul, poate subţia metalul. Nici chiar lemnul, care e complementul ei natural, nu poate supravieţui fără apă.

Arthur Golden în Memoriile unei gheişe
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vernisaj

vernisaj al patimilor cuvântului
un regal al schingiuirilor
în sunetele clasicelor lupte ale sensurilor.
de la o tuşă la alta,
aura timpului rostirii se pierde în banal.
fulgere de gând aruncă flăcările,
în buzunarele comodităţii.
un vers
îşi îmbracă haina de gală,
răstălmăcind trăirile până la fad.

simplitatea,
orbită de ecourile scenelor pe care teatrul
se joacă de la bătrâneţe la tinereţe iar şi iar,
caută toamnei căderile,
într-o piatră cu trupul de pasăre a uitării.

paşii singurătăţii îmbrăţişează finalul în grabă,
lăsând o aromă călduţă, umedă,
pe vârful limbii tăcerii.

artă pură într-o tâmplă zdrobită,
pulsând idei,
când fluxul devine reflux,
pe plaja cu nisipul din resturi de prezent.

final de vernisaj.

artistul aşteaptă aplauzele cu ochii larg deschişi,
într-un trup de cuvânt fără accent.
o prelungire de strigăt...

poezie de Anne Marie Bejliu (6 septembrie 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ei nu-s din picăturile de ploaie...

aproape fabulă

Suntem o lume plină de cuvânt,
Lăsat, să ne zidim cu el iubire
Şi să trăim cu drag şi dăruire
Fată de tot ce poate fi mai sfânt.

O altă lume, tot la fel de sfântă,
Poate cea mai curată dintre ele,
În care, loc, au prea puţine rele,
E lumea celor care nu cuvântă.

Şi negreşit, sămânţa vieţii, apa,
Furând câte ceva din amândouă,
Cu picături de ploaie şi cu rouă,
O altă lume, marea, o adapă.

Pe fundul ei, tăcute ca o stâncă,
E lumea picăturilor modeste,
Mai fără de păcat şi mai celeste,
Stau cufundate-n liniştea adâncă.

Urcând uşor, o simţi într-o trezire
Şi agitată cum loveşte malul,
Iar peste toate stăpâneşte valul
Precum un călăreţ, peste oştire.

Şi tocmai sus, pe val, stau cocoţaţi,
Şi inactivi şi fără greutate,
Doar cu plăcerea de-a fi duşi în spate,
Tot felul de nocivi şi de rataţi.

Ei nu-s din picăturile de ploaie,
Sunt doar o pleavă, frunze, putregai,
Uşor plutind şi prinşi precum un scai
Pe haină, într-un cuvânt, gunoaie.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Verde

Verde e vântul, clinul povârnit,
preţ de o iubire aici am vieţuit.
Bătrânul munte fără vârstă pare,
doar amintirea e bătrână tare.

Tăcutul e de moarte ocolit,
primul cuvânt, nevoi l-au zămislit.
Clinul cel verde, verdele vânt
tăcuţi şi orbi de-a pururi sunt.

Şi eu am fost de-al locului şi mut,
dar în cuvinte m-am pierdut.
Clinul şi vântul, cu a lor verde fire,
tineri rămân, doar sieşi mulţumire.

poezie de Wolf von Aichelburg, traducere de Dan Dănilă
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!