Predestinaţii

E dimineaţă din nou
Şi roua stăpâneşte
Al surâsului ecou,
Al culorii ce domneşte,

Iar răsaritul este însoţit
Ca de fiecare dată
De omul răscolit,
De-al gândului pată.

Liniştit bărbatul trece
Spre străduţa cu băncuţe,
Mai ales când ploaia rece,
Aleargă fetele drăguţe

Şi cu acelaşi gest iară
Îşi aprinde o ţigară,
Se uită în spate...
Merge mai departe,

Nepăsător pe o bancă se aşează
Deschide-o carte şi-o studiază.
Cuprins când de filele cărţii,
Când de chipurile frumuseţii
Fetelor care-i zâmbeau,
Când treceau prin faţa băncuţei lui,
Şi simţeau atracţia bărbatului.

Bărbatul de fel atrăgător,
Cu părul cărunţit,
Afişa o atitudine, plină de amor,
Din altă eră parcă venit.

Dar el ştia sa lase tăcerea să zică
Atunci când cuvintele
De multe ori strică
Gesturile şi faptele.

Însă de la o fereastră
De după o perdea,
Se zărea o glastră
Însoţită de privirea
Ce inima îi ardea
În fiecare dimineaţă
De parcă-şi pierdea
Orice urmă de speranţă.

Ce rost mai aveau
Femeile cel curtau,
Dacă cea pe care o dorea
Nas nu îi dădea,
De vorbit, nu îi vorbise,
Şi privirile nu i le citise,
Ca la fiecare damă
Ce i se băga în seamă,

Dar pana-n dimineaţa asta
Când curajul îşi făcu intrare,
Spunându-şi că aceasta
Este ziua lui cea mare,
De-a se apropia de uşa ei
Şi sa-i spună, ceea ce simte,
Că inima lui e numai scântei
Sub îmbrăcăminte.

Şi nu lăsă să treacă timpul
Prezentându-se cu eleganţă
Cumpără din colţ, trandafirul,
Înflorit dis-de-dimineaţă

Bate-n uşă sigur pe sine,
Femeia deschide uimită
Aşteptând o vecină,
Ea în casă il invită.

"Domnule, serviţi cafea?
Desigur şi puţin lapte."
Aşezându-se pe canapea
O analizează în mod aparte

Ea din buze uşor grăieşte:
"Cu ce v-aş putea fi de folos?"
El printre mustăţi zâmbeşte:
"Cu un dans melodios."

"Aveţi un dans..."spune femeia
Şi-i oferi mâna pentru un dans
"De ce eşti mândră orhidee
Plină de frumuseţe şi suspans?!"

Atentă... după a treia şoaptă
Din braţele lui se smuceşte
"Ai vrea sa fiu după tine moartă
Tu nu ştii că cine iubeşte
Greu liniştea şi-o găseşte
Printre rânduri, printre file,
Asta inima mea nu o doreşte
Poate să te port ca amintire!

Ar fi limpede şi sănătos,
Ţi-ar fi bine şi indicat
Să ştii că doctorul nu tratează
Pe cel amorezat.

Eu ştiu că de chip frumos,
Mereu ochii ţi-ai lipit,
Fete tinere ţi-au scos
Instinctul neîmblânzit
Să nu mă contrazici
Chiar de vrei s-o faci
Tu nu ştii ce zace aici,
Iar eu ştiu mulţi burlaci
Care nu cunosc ce vorbesc
Când mărturisesc iubirea
Se mândresc şi se fălesc,
Dar nu ştiu să facă deosebirea:

Între sinceritate, gânduri curate
Între sentimente şi scopuri concrete"
"Doamnă! cred că... aţi spus deajuns!"
"Acum mai crezi, tot ce mi-ai spus?"

El tace, judecă profund
Ea îl admiră şi îşi spune-n gând:
"Cred că prea dură am fost
Şi ce am spus... poate e dureros!"

În acest timp bărbatul dă să plece
Îşi ia pălăria şi-i vorbeşte
"Unde mi-a fost mintea oare?
V-am deranjat!... îmi cer iertare!"

"Domnule!... tu nu eşti în stare
Să-ţi susţii cuvintele pe care
Le pretinzi că sunt adevărate,
Iar acum dai dovadă şi de laşitate!"

"Nu doamnă! nu se cheamă laşitate.
Iar umilul gest e din respect,
Căci atunci când iubeşti, se poate,
Să cedezi şi să crezi în cuvânt concret"

Iar acestea fiind zise
El pleacă neprivind în urmă,
Femeii inima i-se zdrobise,
Crezând... în gândirea ei pură,
Crezând... că ploaia va şterge
Urma zâmbetului, urma paşilor lui
Şi fără să vrea lasă inima să lege
Un amar suspin al sentimentului.

Seara-n pat, amândoi îngânduraţi
Aşteaptă iarăşi să se întâlnească,
Dar n-aţipi niciunul şi-n miezu' nopţii
Cei doi încep să-şi amintească
Dansul cuprins de pasiune
Al inimilor înflăcărate,
A sentimentelor reuninune
Şi a vorbei disperate...

Îmbrăcându-se amândoi
Ies pe uşă cu grăbire,
Iar ea cu paşii moi
Rămâne blocată de uimire.

Bărbatul fără umbrelă
Udat de ploaia de vară
Admira a zâmbetului dantelă
Ce n-o avea dama de odinioară

Şi uzi îndrăgostiţii, se îmbrăţişează
De parcă se cunoşteau de-o viaţă,
Cuprinşi de dor, în ploaie dansează,
Nelăsând de-atunci între ei distanţă.

Şi-au trecut zile,
Şi-au trecut ani
În care plini de fericire
Le-au crescut copii mari,
Iar vremea însă nu se opri
Ajunşi bunici cei doi căsătoriţi
Bucurându-se de nepoţii ce vor fi
Cum au fost şi ei, tineri îndrăgostiţi
Şi Crescându-şi nepoţeii în credinţă
Cu aceeaşi dragoste pentru copii
A celor bătrânei fiinţă
Se iubeau c-an prima zi

Cei doi ajunşi acum
Albiţi de vremea ce-a trecut
Retrăiesc pe acelaşi drum
Sentimentul primului sărut.

poezie de Cristian Harhătă (2005)
Adăugat de Cristian Harhătă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Afacerea lui Strugnell

Adevărata mea iubire-mi poartă inima, iar eu o port pe-a lui
Le-am înlocuit marţea trecută înotând în valuri de extaz.
Dar acum, când unul dintre noi se referă, de exemplu dumnealui,
La "inima mea," lucrurile par să se complice – necaz după necaz.

Iată, când el se plânge:" Îmi bate inima nebuneşte;"
"Vrei să spui că inima mea bate" îi răspund sec.
"Asta am şi spus." "Adică inima care înlocuieşte
Inima ta, iubire". "Cum?" "Oh, mă plictiseşti, Jack"

Te-întreb chiar crezi că Sir Philip Sydney a vorbit aşa?
Am ajuns să suspectez că dacă ( doar un aspect ),
La o adică, plusând, mi-aş sacrifica ficatul şi rinichii, ea
Nu mi s-ar adresa cu mult mai mult respect.

De aceea, revoc acum versul care poezia începea:
Iubirea mea îşi poate păstra inima, iar eu pe-a mea.

sonet de Wendy Cope, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rifca cea frumoasă la rabi

Într-un orăşel de munte
Rabi–i omul învăţat.
Are el răspuns la toate
Şi se face ascultat.

Veni Rifca cea frumosă,
Zise cum vă spun acum:
- Eu am cinci copii acasă
Şi al şaselea-i pe drum.

Spune Rabi, mă învaţă,
Sigură-s că tu le ştii:
Ce să fac de acum în viaţă,
Ca să nu mai fac copii?

Stă Rabii şi se gândeşte
Şi-o priveşte pe sub geană ;
«Ah! Ce frumuşică este »
Iar păcatul îl îndeamnă.

- Când Ştrul îţi face ochi dulci,
De la mine tu să ştii
Dacă-n pat ai să te urci,
Picioarele-ntr-o oală să le ţii.

-Dacă ăsta este sfatul,
Mă gândesc – nu-i vorbă goală,
Eu am să-mi trimit bărbatul
Ca să-mi cumpere o oală.

Au trecut doi ani de zile,
Poate chiar ceva în plus,
Şi din nou la Rabi vine,
Rifca, dar nu cum s-a dus.

-Rabi, am acum şase copii
Şi iar sunt însărcinată.
Ştiu că toate tu le ştii.
Mai învaţă-mă o dată.

-Rifca dragă, rog să-mi spui
Dacă sfatu-ai respectat:
Picioarele-ntr-o oală să le pui
Când cu Ştrul te urci în pat.

-Sfatul, eu l-am respectat.
Dar bărbatul minte n-are:
Două oale mi-a luat.
N-a găsit una mai mare.

poezie satirică de Adrian Timofte din Versuri (2014)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea bărbatului care a visat foarte mult

A fost odată
o singură dată
un bărbat foarte urât

şi deşi era un om bun şi harnic peste măsură
nicio femeie nu se apropia de el
la mai mult de un pas

după un timp
văzând că nu-şi găseşte jumătatea
bărbatul a plecat din sat şi şi-a făcut un bordei
în pădure

cât era ziua de lungă
tăia lemne
culegea fructe şi plante medicinale
se ocupa cu dulgheritul şi cu creşterea animalelor
iar primăvara altoia tot felul de pomi

din când în când
oamenii din sat urcau la el
îi cereau sfaturi pentru oblojirea rănilor
îi comandau o uşă
un pat
iar mai rar
câte-un sicriu

însă bărbatul din pădure
deşi începuse a fi tot mai căutat
era
cu fiecare zi
tot mai nefericit

într-o zi
nemaiputând răbda
a împletit o funie
şi s-a dus la cel mai bătrân stejar
să se spânzure

dar stejarul
care văzuse multe la viaţa lui
dar niciodată un om aşa de urât
şi-a frânt ramura de care atârna acesta
apoi l-a acoperit cu frunze
să nu-l găsească cineva
chiar lângă trunchiul său

însă
sub frunze
bărbatul nostru a adormit pe dată
şi s-a trezit în faţa lui Dumnezeu

i-a zis
Doamne
ştii că eu de copil
eram atent să nu calc pe furnici
şi pe tot felul de târâtoare
nu am furat
nu am minţit
pentru tot ce am agonisit
am muncit toată viaţa
dar cu toate acestea
sunt tare nefericit
că nicio femeie nu mă vrea

iar Domnul i-a spus
te ştiu prea bine
mai rar un om atât de bun sub soare
dar oricât te-aş iubi
nu pot crea o femeie aşa de urâtă
încât să te iubească pe tine

însă
dacă tot veni vorba
tu poţi

uite
din crengile uscate ale stejarului
poţi alcătui un trup de femeie
o umpli cu lut şi-o înveleşti cu frunze
că de restul mă ocup eu

iar după ce s-a trezit
bărbatul din poveste
a zidit timp de trei zile la făptura lui de lut

dar de teamă ca nu cumva să-l respingă
a făcut-o şi mai urâtă decât era el

a treia zi
l-a chemat pe Dumnezeu
şi l-a rugat să-i dea viaţă

iar Domnul
fiindcă aşa i-a promis
a suflat viaţă în femeia omului din pădure

văzând astă minune
bărbatul a mulţumit
apoi a trezit-o uşor
sărutând-o pe frunte

atunci ea a deschis ochii şi l-a întrebat:
cine eşti tu
de eşti aşa de urât
că mă sperii

iar el a plâns şi i-a zis
iartă-mă
sunt sluga ta
Domnul m-a făcut aşa
să te apăr de fiarele pădurii
dar sunt harnic şi înţelept
să te pot sluji cât mai bine

însă ea a închis ochii
iar el a înţeles atunci
că nu trebuie să o slujească
decât pe ascuns

şi pe măsură ce o iubea mai mult
femeia a început a-şi lepăda din urâţenie
şi a deveni tot mai frumoasă

nu după mult timp
un tânăr din sat a venit să ceară leacuri pentru mama sa
şi-atunci nu mică i-a fost uimirea
când a văzut-o pe cea mai frumoasă femeie
pe care vreun om o văzuse vreodată

şi l-a văzut şi ea
şi a înţeles ce înseamnă dragostea
şi mult a mai gemut în noaptea aceea

văzând toate astea
bărbatul care visase prea mult
i-a zis a doua zi
uite
ştiu că a sosit timpul să ne despărţim
te-am slujit cât am putut de bine
şi sper că nu eşti nemulţumită de ceva

du-te după tânărul acela frumos
şi dacă vreodată o să ai nevoie de ceva
să mă cauţi
de te vei putea uita în ochii mei

şi dusă a fost

peste ani
când bărbatul din pădure trebăluia la un stup
a simţit cum femeia aceea a ajuns în spatele lui
dar el
de teamă să nu o sperie
nu s-a întors

însă ea a spus:
am aflat într-un târziu toată povestea
şi-am venit să-mi cer iertare
a sosit timpul să mă uit în ochii tăi

iar bărbatul
care nu mai visase de mult
s-a întors şi nu mică i-a fost mirarea
când a văzut că în faţa lui se afla
cea mai urâtă femeie din lume

dar lui nu i-a păsat
ceas de ceas a slujit-o
ca în acea primă zi
iar ea a devenit din nou frumoasă şi fericită
şi poate că niciodată
nici bărbatul din pădure nu ar fi aflat
de ce femeia lui îl dezmierda cu atâta bucurie
dacă într-o zi nu s-ar fi privit în apa unui izvor
şi nu ar fi văzut
cel mai frumos bărbat
aşa cum nu mai fusese altul
vreodat'

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima mea cea nouă...

Cred că e foarte neplăcut şi nedrept
Să-ţi ia prin surprindere inima din piept.
Apoi te trezeşti fără a fi anunţat
Că inima ta e la cine nu a meritat.

M-am întâlnit cu el într-un bar,
Inima am reuşit s-o ascund într-un pahar,
O clipă n-am fost atentă la ea
Şi nu ştiu cum acum el o avea.

Am încercat timp îndelungat,
Inima să-mi recuperez de la cel ce mi-a luat,
Apoi l-am rugat să-mi dea inima lui,
Dar era ceva neobişnuit, din a spaţiului.

Nopţile nu am dormit pentru c-am plâns,
Cum se poate, el cu două când una e deajuns.
Gândindu-mă din nou, supărată atât de tare,
Am primit de la un înger o inimă mai mare.

Aveam acum inima împăcată
Că cealaltă era frântă toată,
Aveam încă răni şi sânge,
De data asta sper că mi-ajunge.

Te-am aşteptat din nou o vară,
Se pare c-am fost înşelată a doua oară
Şi-am alergat apoi până când inima a-nceput să doară,
O toamnă întreagă cu viaţa amară.

Când inima ţi-o ia cine nu trebuie
Afli totul de la nişte prietene
La care la fel inimile au fost luate,
Dar îngerul le-a dat inimi noi evoluate.

Cred că ar fi bine să ne ascundem inimile
Şi-n suflet şi-n inimă îngerul să ne dea iubirile,
Să ne vindece de cei ce sunt de gheaţă
Durerea şi dorul să iasă din viaţă.

poezie de Eugenia Calancea (16 noiembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dependenţă de NOI

Mă luminez când mă gândesc la tine...
Oglinzile din jur îmi sunt străine.
Nu mă am pe mine întru sine,
Când nu eşti infiltrat în mine.

Şi mă apucă aşa un dor de jale,
Când străzile străbat pe unde-am fost...
Şi-mi simt fiinţa cum tremură moale,
Că tot ce-a fost, n-a fost sortit cu rost.

Şi te surprind confuz şi derutat...
Nu ştii ce simţi şi nici ce vrei cu mine;
Destinul parcă este acuma plat,
Şi parcă nici de NOI nu-ţi mai convine...

Mă simt pierdută când nu mă iubeşti.
Şi uneori te simt... mă ţii departe!
Şi-n inimă şi-n minte mă goneşti...
Şi-atunci simt parcă mor încă o moarte...

Şi totul pare şters când nu-i în doi...
Şi viaţa fadă şi fără vreun răsfăţ.
Ştii? Eu mult am tot luptat pentru-a fi NOI
Ca să te uit şi să nu te învăţ!

Raze de lună mă învelesc iar cu visare...
Şi ne revăd pe NOI... iubind la fel.
Dar mai există acea iubire, oare,
Când tu lupţi contra ei ca un rebel...?

Nu ştiu ce simte inima când tace.
Nu ştiu de-a fost vreun adevăr în ce ai spus;
Ştiu doar că sentimentele-s opace,
Când sunt captive la polul opus.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţă

Când becurile-n parc s-aprind
Iar luna plină le zâmbeşte,
Îndrăgostiţii pe alei
Îşi spun a dragostei poveste.

La un copac cu frunză plină,
În umbra lui ei se opresc,
Se-mbrăţişează fără milă
Şi în tăcerea lor vorbesc.

Îşi spun cuvinte neauzite,
Simţite în adâncul lor.
Cu mângâieri nemărginite
Sporesc al dragostei fior.

Dar ani trec. Şi trec de-a valma.
Iar dragostele se repet'.
De-o dată se trezesc: e toamna!
Şi-atunci încearcă un regret.

Regretă tot ce-a fost în viaţă:
Iubire, dragoste, fior,
Că n-au ştiut să preţuiască,
Ce le-a fost dat să fie a lor.

*
* *
Voi tineri ce m-aţi ascultat,
Nu aşteptaţi vremea să treacă.
Luaţi din viaţă când vi-i dat,
Că cea trecut, n-o să se-ntoarcă.

poezie de Adrian Timofte din Versuri (2014)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Poate că nu te-ai străduit destul. Doar atât dacă i-ai spune, că o iubeşti şi totul s-ar rezolva, s-ar schimba brusc, în bine, pentru amândoi.
Lucian: Chiar crezi asta? Eu nu sunt atât de sigur. Nu cu ea. Cu ea nu va fi aşa de uşor. Dacă ar fi fost alta, poate da, dar ea... Nu! Nu merge. Poate ar fi ţinut figura dacă ea ar fi fost altfel, însă... Nu ştiu. Nu ştiu ce să mai cred.
Maria: Cum să nu ştii? Cum poţi spune aşa ceva? Tocmai tu? Acest termen nu există, sau poate fi depăşit, mai ales pentru tine.
Lucian: Bine ar fi să fie aşa, însă, din nefericire pentru mine, nu e deloc astfel... Sunt nehotărât, Maria; e pentru prima oară în viaţă că mi se întâmplă aşa ceva, dar culmea, într-adevăr nu ştiu ce să fac. Ezit mereu, amân mereu, deşi nu asta mi-aş dori. Din cauza asta trebuie să mă mai gândesc, să devin odată hotărât.
Maria: Bine, Luci, atunci mai gândeşte-te, poate că ceea ce ţi-am spus îţi va fi de folos într-un fel; cel puţin eu aşa sper.
Lucian: Sigur. Chiar îmi este de folos. Îţi sunt recunoscător.
Maria: Lasă asta. N-am nevoie de recunoştinţa ta.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima mea cea nouă...

Cred că e foarte neplăcut şi nedrept
Să-ţi ia prin surprindere inima din piept.
Apoi te trezeşti fără a fi anunţat
Că inima ta e la cine nu a meritat.

M-am întâlnit cu el într-un bar,
Inima am reuşit s-o ascund într-un pahar,
O clipă n-am fost atentă la ea
Şi nu ştiu cum acum el o avea.

Am încercat timp îndelungat,
Inima să-mi recuperez de la cel ce mi-a luat,
Apoi l-am rugat să-mi dea inima lui,
Dar era ceva neobişnuit, din a spaţiului.

Nopţile nu am dormit pentru c-am plâns,
Cum se poate, el cu două când una e deajuns.
Gândindu-mă din nou, supărată atât de tare,
Am primit de la un înger o inimă mai mare.

Aveam acum imima împăcată
Că cealaltă era frântă toată,
Aveam încă răni şi sânge,
De data asta sper că mi-ajunge.

Te-am aşteptat din nou o vară,
Se pare c-am fost înşelată a doua oară
Şi-am alergat apoi până când inima a-nceput să doară,
O toamnă întreagă cu viaţa amară.

Când inima ţi-o ia cine nu trebuie
Afli totul de la nişte prietene
La care la fel inimile au fost luate,
Dar îngerul le-a dat inimi noi evoluate.

Cred că ar fi bine să ne ascundem inimile
Şi-n suflet şi-n inimă îngerul să ne dea iubirile,
Să ne vindece de cei ce sunt de gheaţă
Durerea şi dorul să iasă din viaţă.

poezie de Eugenia Calancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri noi

Era o-nvălmăşeală de secvenţe
în mintea sa, pe drumul din pădure,
încât îi provocau incoerenţe
în logica gândiri lui mahmure.

Vedea cum paşii săi strivesc în umbre
a razelor de soare veselie,
iar sunete venite din penumbre
îi cântă, prin copaci, o simfonie.

Voia, în ochii tulburi, limpezire,
în suflet, printre gânduri şi în viaţă,
mergea pe vechiul drum, dar n-avea ştire
de ţinta lui în noua dimineaţă.

Îşi aminteşte noaptea cea din urmă,
de ea, de-o fericire nepereche,
dar, dincolo de asta, chiar de scurmă,
nu poate da de-o amintire veche.

Trecutul i s-a scurs ca printr-o sită
cu ochiuri mari, prin care poate trece
chiar timpul însuşi, viaţa osândită
să poarte-un suflet care vrea să plece.

Dar gânduri noi, sălbatice, necoapte,
apar de pe niciunde, iar privirea
îi străluceşte; vrea o nouă noapte
în care să-i vorbească doar iubirea.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără anotimp

Iar a venit o toamnă, dar când oare?!
Eu nu ştiu să fi fost o primăvară.
Începe iar să fie numai sară
şi n-a fost zi cu soare.
Şi zarzării când oare-au înflorit?
Când au umblat albinele prin ei,
cu zumzetul lor alb de clopoţei
cu care am copilărit?...
Au înflorit şi anu-acesta teii,
cireşii şi vişini şi castani?
Şi au jucat, cu simplitate, mieii
ca-n ceilalţi ani?
Când au trecut iar păsări călătoare?
(De mult timp nu mai trebuiau să treacă)
văd cei din urmă cocostârci cum pleacă
şi-aud în mine ţipăt de cocoare.
Când a trecut atâta timp?
Eu unde-am fost şi ce-am făcut?
O primăvară... câte au trecut?
Mi-i viaţa fără anotimp.

poezie celebră de Demostene Botez
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Păi, da, după cum tocmai ţi-am spus, dacă nu observam că era îndrăgostit lulea de tine, încă de atunci, n-aş fi renunţat aşa de uşor la el, sub nici o formă, pentru că şi eu eram îndrăgostită de el, îmi plăcea la nebunie... De ce te uiţi aşa la mine? Ai amuţit? Nu spui nimic?! Ţi se pare curios faptul că-mi plăcea de el, că eram îndrăgostită de el? De ce crezi că i l-am dat pe Rikky?! Era papagalul meu favorit; nu m-aş fi despărţit pentru nimic în lume de Rikky, dar pentru Luci... N-ai priceput niciodată nimic?! Vai, Lia... Nici acum nu-ţi dai seama că Luci e un tip deosebit, care atrage imediat atenţia asupra lui, trezeşte oricui interesul? Aşa s-a întâmplat şi-n cazul meu, de prima oară, de cum l-am văzut, când domnul profesor Manea ne-a condus la bordul navei, să ne cunoaştem colegii; nu-l întâlnisem până atunci, deşi auzisem vorbindu-se mult despre el... E de-a dreptul minunat; nu doar că e incredibil de frumos, atrăgător şi inteligent, dar are multe alte calităţi, este tot ceea ce oricine şi-ar dori. Dar el, norocoaso, te-a ales pe tine, din mulţimea de admiratoare care-l înconjurau... Şi nici după atâţia ani n-a renunţat la încercarea de a-ţi câştiga încrederea şi prietenia, iar tu cum îl tratezi?! Ţi se pare corect ceea ce faci?! Mie, nu prea... Nu mă privi aşa şi nu-ţi fie teamă pentru Nick, fratele tău. După cum vezi, nu e deloc surprins de ceea ce aude acum, pentru că ştie totul; i-am spus deja, nu i-am ascuns nimic, iar el m-a înţeles. Vezi bine, nu este gelos, de altfel, nici n-ar avea motive, pentru că eu am renunţat de mult la Luci, încă de atunci, de pe Terra, în favoarea ta, deşi nu mi-aş fi dorit acest lucru. Am observat însă că el n-avea ochi decât pentru tine; era înnebunit după tine, încă de atunci, de aceea am renunţat, deşi aş fi putut foarte bine să nu fi procedat astfel şi poate aş fi avut şanse să-l câştig pe parcurs, să-l determin să te uite, să te lase în urmă, să te scoată din viaţa lui, din mintea lui... Însă n-am procedat astfel şi nu regret deloc, mai ales acum, când mi-am găsit fericirea, alături de fratele tău, pe care-l iubesc sincer, fără prefăcătorie; mi s-a oferit o a doua şansă şi n-am dat cu piciorul... Cât despre Luci, îl consider un foarte bun prieten, de fapt, chiar îmi este un bun prieten, întotdeauna mi-a fost şi cred că nu merită să sufere atât de mult din cauza ta, iar tu la fel, din cauza lui, pentru că ştiu, îmi dau seama că şi tu îl iubeşti pe el, chiar dacă nu vrei să recunoşti asta. Nu încerca să mă contrazici, pentru că n-ai să poţi! N-oi fi eu psihiatru sau psiholog, ca tine, dar ştiu sigur că nu mă înşel! Aşa că mai bine nu spune nimic în acest sens... Cel mai bun lucru pe care l-ai putea face, ar fi să mergi în navă, să vorbeşti cu el; atât aşteaptă de la tine, mi-a spus destul de clar, deşi nu în mod direct... Nu-i deloc supărat pe tine, nici n-ar putea fi, deci nu-i nevoie să-ţi ceri iertare de la el, pentru că n-ai avea de ce. Ar vrea doar ca măcar de data asta, tu să fii cea care să reia legătura, nu tot el; el a cedat destul în faţa ta, de prea multe ori, ba chiar de fiecare dată. Măcar acum cedează tu. Te rog, Lia, gândeşte-te bine.

replică din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce mai faci, mamă?

Nici eu nu mai ştiu ce am făcut cu timpul
Mi-e dor să îţi mai văd odată chipul
În nopţile când sunt atât de trist
Şi doar din amintirea-ţi mai exist

Doresc ca uneori să mă mai cerţi
Pe urmă, cu blândeţe, să mă ierţi
O zi de aş putea să îţi vorbesc
Dacă ar vrea Mai Marele ceresc

Mai vino iar, acum, când îmi e dor,
Când gândurile mele toate dor
Mai mângâie-mi odată fruntea încreţită,
Atige-o cu iubirea-ţi infinită.

Mai spune-mi despre tine, dragă mamă,
Am timp să te ascult, fii fără teamă,
Au fost atâtea zile, au trecut,
N-am reuşit să-ţi spun cât te-am iubit.

Acolo unde eşti, mai poţi să mă priveşti?
Îmi este dor de tine şi ştiu că mă iubeşti
Tu mi-ai rămas în inimă şi-n gânduri
Şi păsările pe deasupra, rânduri, rânduri.

Ţi-am mai vorbit din când în când de mine
Să nu te temi, aici e totul bine,
Aş vrea să îmi răspunzi, de bună seamă,
Acolo, sus, în ceruri, ce faci, mamă...

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dawson: Bun, deci... Vrei să-mi spui ce se întâmplă?
Pacey: Nu e ceea ce crezi tu, Dawson, nici pe departe.
Dawson: De unde ştii ce cred eu?
Pacey: Pentru că se vede pe faţa ta, amice! Da, eu şi cu Joey am petrecut mult timp împreună în ultima perioadă, pentru că am fost aici încercând să învăţăm să dansăm şi apoi ea mă învaţă trigonometrie. Dar ce mi se pare mai interesant e că dintre toate blondele şi bruntele posibile, dintre femeile pe care noi le cunoaştem, prima care ţi-a venit în minte a fost Joey. Oare de ce?
Dawson: Pacey, nu o să scapi încercând să mă analizezi pe mine.
Pacey: Doar te întreb ceva simplu. Adică, Dawson, tu şi Joey... nu mai e iubita ta.
Dawson: Da, nu mai este.
Pacey: Da... aşa că de ce mai purtăm discuţia asta? Înţelegi ce vreau să spun? Eşti acelaşi tip care mi-a spus acum câteva săptămâni că voi doi aveţi nevoie să fiţi separaţi.
Dawson: Mda, trebuie să mergem pe căi diferite, dar nu mi-a trecut niciodată prin minte că...
Pacey: Că ce? Că şi ea o să-şi continue viaţa... sau poate că nu ţi-a trecut prin minte că în drumul ei s-ar putea opri la mine, despre asta este vorba? Dumnezeule, frate, aşa faci mereu, vorbeşti şi iar vorbeşti şi nu te asculţi. Spui că ai trecut peste ea, dar nu este aşa. Sunt doar cuvinte care nu înseamnă nimic pentru tine.
Dawson: Nu ştii despre ce vorbeşti.
Pacey (râde şi se întoarce şi arată spre Joey care dansează cu un bătrân): Uită-te la ea, Dawson. Uită-te bine, este o zeiţă, prietene. Cât timp credeai că o să treacă până să apară vreun tip care s-o placă?! Pe bune, frate, şi când o să se întâmple asta ce o să faci?
Dawson: O să... o să accept totul aşa cum o să fie.
Pacey: O să accepţi totul aşa cum o să fie, hombre, poate că ar trebui să-ţi dai seama de acum pentru că tipul care o să apară nu o să fie prietenul tău cel mai bun şi nu o să-ţi ceară permisiunea, tipul ăla o să se uite bine la ea şi o să treacă peste tine.
Dawson: Ce ascunzi tu, Pacey?
Pacey: Ce?
Dawson: Pentru că toată analiza asta a vieţii mele amoroase nu schimbă faptul că nu mi-ai răspuns la întrebarea mea iniţială, de ce am găsit prezervativul ăla?
Pacey: De ce îmi mai bat capul? (Se întoarce şi pleacă.)

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonya: Bănuiesc că au fost multe cele ce s-au îndrăgostit de tine.
Lucian: Dacă au fost sau nu... Nu ştiu; poate... Printre ele s-a numărat şi blondina noastră micuţă, Maria. Ceea ce ştiu însă foarte sigur, e că eu nu m-am îndrăgostit de nici una, decât de ea, de la început, de cum am văzut-o, iar asta s-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă. Dacă n-ar fi fost ea, poate că ai fi fost tu; ai fi avut şanse, eşti drăguţă... Tu, Maria sau alta. Dar aşa...
Sonya: Aşa nu poate fi decât ea.
Lucian: Întocmai. Ea-mi domină gândurile, iar eu nu pot schimba nimic în acest sens. Am încercat de multe ori, dar... La naiba! Nu ştiu de ce, însă... Mi-e imposibil!
Sonya: Ba da, poţi schimba ceva.
Lucian: Nu înţeleg...
Sonya: Dacă tot o iubeşti atât de mult, atunci de ce suferi din cauza ei, când totul ar putea fi atât de simplu? Mai ales că şi ea te iubeşte pe tine, asta e clar.
Lucian: Nu ştiu; eu nu sunt atât de sigur.
Sonya: Ar trebui să fii. Pentru că te iubeşte. Scrie foarte mult despre tine în jurnalul ei, se gândeşte mereu la tine, atât de mult, încât vorbeşte şi noaptea cu tine, în somn. De ce crezi că ar proceda astfel? Simplu: Pentru că te iubeşte, e singura explicaţie.
Lucian: Posibil... N-aş putea să te contrazic, dar nici să te aprob. Nu sunt sigur că ai dreptate.
Sonya: De ce nu încerci să te convingi singur?
Lucian: Ce vrei să spui?
Sonya: Încearcă să afli adevărul, să fii sigur, să ştii dacă te iubeşte sau nu.
Lucian: Cum să fac asta?
Sonya: Încearcă să-i găseşti jurnalul, să vezi dacă scrie sau nu des-pre tine în paginile lui, iar dacă scrie, să afli ce anume scrie despre tine. Presupun însă că ar trebui să-l cauţi în timp ce ea nu este în cameră; îl ţine întotdeauna bine ascuns, uneori, din când în când, schimbând locul respectiv, în care-l pune. Nici Ly, colega ei de cameră, nu ştie de existenţa jurnalului; când scrie, are grijă ca Ly să nu fie acolo, să fie doar ea, singură.
Lucian: Îmi sugerezi cumva s-o spionez? Asta mă sfătuieşti?
Sonya: Da. De ce nu? Pare a fi singura soluţie pentru a afla ceea ce te frământă atât de mult, pentru a te linişti, însă pentru asta e nevoie să te întorci printre colegii tăi, să fii iarăşi împreună cu ei; aţi stat destul separat, nu crezi?
Lucian: Poate...

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adânca privire

Sunt plin de tine dacă pleci de-acasă,
Cu tine veşnic m-aş împovăra,
Când, noapte-zi, pereţii mă apasă
Eu, sub sprâncene port privirea ta.

Absenţa ta ca ştreangul sub bărbie
Mă strânge, dacă tu te-ndepărtezi,
Iar mâna stângă parcă-mi e pustie
Trăgându-mi inima către zăpezi.

O umbră sunt, atunci când tu n-ai umbră,
Încuviinţează umbrei care sunt
Să nu se teamă când cu tine umblă
Oriunde pui piciorul pe pământ.

La paginile scrise înainte
De ceilalţi orbi care-au putut vedea
Adaug că iubirea reaprinde
Şi ochii tăi, aici, în fruntea mea.

Căci asta e iubirea cea mai mare,
Să vezi cu ochii celuilalt, adânc,
Iar când nu e cu tine şi te doare
Să-i simţi în ochii tăi pe-ai lui cum plâng.

Aşa simt eu acum când eşti departe
Şi nu mai ştiu e noapte sau e zi,
Te ţin aici pe viaţă şi pe moarte,
Te văd că mă şi tem că vei orbi.

Din ochii tăi mi-i fac pe-ai mei acasă,
Ca pe-o lumină vie te aştept,
Dar stânga mea, de dorul tău, mă lasă,
Smulgându-mi parcă inima din piept.

Nici nu mai ştiu, e iarnă sau e vară,
Privirile ni s-au unit de tot
Rămân aici, dar am fugit afară,
Te-aş părăsi cumva, dar nu mai pot.

Zăpezi şi flori trăiesc împreunate,
Miracol şi coşmar, la fel, aşa,
Cuţitul alţii mi-l înfig în spate,
Tu ai privirea în privirea mea.

Şi poate că aceasta e iubirea,
Nu numai gelozie şi asalt,
Ci să-ţi modifici într-atât privirea
Încât să vezi la fel ca celălalt.

Profeţii însă iată ce-mi arată:
Te sorb din ochi, precum şi tu mă sorbi,
Şi ne vom cheltui lumina toată,
Îngenunchind sub cer ca nişte orbi.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mirare

- Alo! Ce zici, ai vrea să ne-ntâlnim
diseară, la un suc, pe o terasă?
Mi-e dor să te mai văd, să mai vorbim,
să-ţi spun de ce-am plecat şi ce m-apasă.

- Ei bine, am să vin. Acelaşi loc?
- Acelaşi! – am să fac o rezervare
şi, poate - cine ştie? - am noroc
cu masa noastră unde, ca o boare,

simţeam aroma florilor de tei,
iar muzica plăcută, în surdină,
e acompaniată, de-obicei,
de greieri care cântă în grădină.

Şi ai venit, frumoasă, pe-nserat,
zâmbind uşor, iar vechea ta privire
mi-a amintit de-un timp, când m-am lăsat
purtat pe valul dulce, de iubire.

Au fost şi zile calme, şi furtuni,
şi mari tristeţi, şi multă bucurie,
şi ani mai răi, dar, mult mai mulţi ani buni,
a fost cum viaţa ştie ea să fie.

Parfumul tău, acelaşi, cel ştiut,
cel care mi-a plăcut întotdeauna,
ţi l-am simţit pe loc, într-un sărut
ce, în secunde, a durat doar una.

Ne-am aşezat la masă, am vorbit,
ne-am povestit, din viaţă, fiecare,
iar apoi, fâstâcit, ţi-am dăruit
cadoul ce-ai primit cu încântare.

L-ai desfăcut şi ai găsit un plic
în care îţi scrisesem multe rânduri
în care încercam să îţi explic
ce am crezut, ce-aş vrea acum şi... gânduri.

Am observat, atunci când ai citit,
o strălucire-n ochii tăi, şi-o stare
pe care o ştiam şi am zâmbit:
ridici sprânceana dreaptă a mirare.

- Gândeai aşa atunci, sau crezi acum?
Te-ai înşelat, puteai să-mi spui şi, poate,
n-am mai fi fost străini, aveam un drum
de mers în doi şi nu singurătate.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine dă, lui îşi dă...

Lângă un sătuc de munte, în hăţişuri nepătrunse,
Un bătrân, adus de spate, un bordei mic îşi făcuse
Sub un fag cu umbră deasă, din pământ şi din nuiele,
Petrecând în sărăcie, între flori şi păsărele.
Făr‘ de nici-o mângâiere, far‘ de nici-un ajutor,
Rezemat în nişte cârje, sprijinea al său picior.
Chinuit aşa, sărmanul, îşi ducea al vieţii fir,
Până când l-o duce lumea din bordei, la cimitir.

Uneori, pleca bătrânul către satu-n sărbătoare,
Gârbovit, cu tolba-n spate, să cerşească demâncare,

Arătându-şi trist durerea prin zicala lui de pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

Îl ştia de mult tot satul şi, la orice sărbătoare,
Cei cu inima miloasă îi da-n tolbă demâncare.
El, atunci, cu voce slabă, mulţumea, zicând cu pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

Ani în şir trecu de-a rândul, mulţi din vremea lui muriră,
Însă pe el îndurarea Domnului îl sprijiniră.
Şi din când în când bătrânul către sat pleca, sărmanul,
Far-aşi mai schimba cojocul, cârja, tolba şi sumanul.

Înaintea lui sătenii îi ieşeau cu darul lor,
Ori de câte ori bătrânul le cerea un ajutor.
După ce îşi lua darul, tuturor zicea cu pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

De-al bătrânului des strigăt, deranjată mult, se pare,
Într-o zi, o gospodină, doamnă cu un nume mare,
Vru s-aducă la tăcere glasul ăstui cerşetor,
Ce bătea de multă vreme pe la poarta tuturor.

Repede făcu o pâine din faina cea mai albă,
Plămădită cu otravă, şi la copt a pus-o-n grabă.
Cum îi dete-această pâine, zise-n inima ei moartă:
– De acuma, ştiu eu bine, că n-o să mai vii la poartă!

Cerşetorul primi darul, îl privi cu bucurie,
Dar, frumoasă fiind pâinea, se gândeşte s-o mai ţie.
Şi-i repetă şi stăpânei vorba lui, cu multă pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

După ce colindă satul, se întoarce la bordei
Şi,-obosit, se odihneşte pe un scăunel de tei.
Dar nu se-odihneşte bine, că se-arată pe cărare,
Un fecior voinic şi-un câine, venind de la vânătoare.
Obosit şi mort de foame, şi uitând că-i de neam mare,
Când sosiră la colibă, tânărul cu voce tare,
Nemâncat de-o zi întreagă, strigă-n culmea disperării:
– Moşule, de nu te superi, n-ai ceva de-ale mâncării?
Căci tot rătăcesc de-aseară prin zăvoi, cu al meu câine,
Şi nu am gustat nimica, nici măcar un colţ de pâine.
Ştiu că uneori, pe cale, oamenii, cu multă milă,
Îţi mai pun ceva în tolbă, ba şi cei ce-o fac în silă.
– Cum să nu? răspunde dânsul, chiar acum am fost în sat,
Şi chiar mama dumitale pâine asta, ea mi-a dat.
Ia-o toată şi-o mănâncă; potoleşte-ţi foamea-n pace;
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

După ce mâncară pâinea, mulţumindu-i, a plecat
Spre căsuţa boierească, ce sclipea la ei în sat.
Ajungând acasă fiul, maică-sa-l îmbrăţişează,
Dar deodată rău îi vine şi la faţă se-ntristează.

– Ce-i cu tine? Mama-ntreabă, spune iute ce-ai mâncat?
Însă el cu vocea slabă, îi răspunde înecat:
– Doar atât mâncat-am, maică, pâinea albă şi frumoasă
Ce mi-a dat-o cerşetorul, ce-a trecut pe-aici, pe-acasă!

Un fior de groază mare, mamei, inima-i cuprinde,
Care-şi vede fiul dulce, cum, murind, pe pat se-ntinde.
Ţipă, urlă de durere, conştiinţa nu-i dă pace,
Vrea să-l scoale iar la viaţă, dar nimic nu poate face.
În durere-şi vede fapta cea mârşavă şi debilă
Şi îşi ia acum răsplata pentru gestul fără milă.
În urechi îi sună glasul moşului, trecând în pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Diaspora Pro Romania
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubita mea

Luna-mi zâmbeşte din fereastră
Iar tu mă săruţi pe obraji,
Pe ochii deschişi şi plini de lumină
Suntem aproape unul de altul
Când cerul este albastru senin ca ochii plini de iubire,
Te contopesc cu braţele şi cu sufletul meu
Care te strânge atât de tare
Iar tu nu plângi şi nu refuzi
Din contră zâmbeşti şi spui: "- Continuă!"
Iubita mea, în noaptea aceasta te sărut
Când greierii ne cântă o serenadă
Vei fii zeiţa mea frumoasă
Şi dacă te naşti a mia oară, doar a mea vei fi
Tu eşti mireasa mea din prima zi în care te-am văzut
Şi nu cred că altcineva ar putea să-ţi ia locul cuvenit
Iubita mea, din prima zi în care te-am văzut
Ţi-am sărutat obrajii şi privirea ta m-a tulburat
Iubita mea, te-am iubit încât am scris o viaţă întreagă
Şi numai ţie m-am luptat să-ţi cânt iubirea
Cărţile în care ţi-am scris iubirea stau mărturie
Şi încă mai pot trăi un ultim mod de contopire cu tine
Cu mine, cu noi toţi, în nopţile cu lună plină
Iubita mea te strâng în fiecare noapte la pieptu-mi răvăşit,
Eu devin fluture tău din noapte
Ce nu doreşte să te lase până-n zori
Iubita mea, sărutul tău mă apasă
Vei fi a mea o noapte şi vei trăi un ultim ţel
Să ştii că te iubesc
Chiar dacă nu îţi spun de câte ori ai vrea.
Eşti soarele şi luna de pe cer
Când mie nu mai îmi trebuie nimic din tot cea fost cândva
Iubita mea, lanul de gâu este un nimic în intimitatea ta
Părul tău bălai îmi împrospătează aerul din jur
Ochii tăi mă-nvăluie, iar cerul este necuprins
Iubita mea să nu devii a altuia în noaptea asta!
Tu eşti a mea şi a mea vei rămânea
Te sărut cu fiecare şoaptă şi te cuprind de trup
Te îndrep spre pământul din care m-am născut
Şi apoi devin zborul spre necunoscut.
Iubita mea, în fiecare noapte voi tresări şi voi visa
Privirea ta mă îndeamnă să cânt aievea cum tu ai vrea
Nu mai cred în vorbe şi vreau să te strâng la piept în fiecare zi
Te sărut în noapte când tu dormi atât de fin şi visător
Copii tăi şi ai mei sunt liniştea din cer şi pe pământ
Vor fi cel mai frumos cadou din noaptea fără de sfârşit
Iubita mea, tu eşti un dar pe care nu mi l-am dorit
Te iubesc la nesfârşit...
Te iubesc cu porii pielii mele
Şi mă îndrept spre tine adeseori
Iubita mea, ce tainice mistere!
Iubita mea, să nu devii a altuia!

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru o pâine amară

Pentru o pâine amară,
Femeia pleacă din ţară.
Copiii şi-i părăseşte
Şi prin lume rătăceşte.

La poartă, pe o băncuţă, şade gânditoare mama
Şi cum stă pierdută-n gânduri îşi pune pe cap marama.
Ochii către cer ridică şi pe Dumnezeu întreabă,
De ce viaţa ce-o trăieşte este atât de beteagă.
-Sfătuieşte-mă, Tu Doamne! Arată-mi calea de urmat!
Deodată-i fulgeră un gând şi repede s-a ridicat.
Aleargă, intră în casă, unde zace fata mică,
Lângă ea veghează-un frate care tremură de frică.
Băiatul şi cu fetiţa sunt copiii care-i are
Pentru ei,, tânăra mamă, nu găseşte alinare.
Ar vrea să strige-n gura mare, dar nimeni nu o aude.
Durerea-i pătrunde-n suflet, mai amarnic o răpune
Mintea-i este rătăcită, gândul o trimite-n lume,
Prin străini ca să muncească, la copii s-aducă pâine.
Îi e greu să hotărască, de copii să se despartă,
Dar sărăcia-i apasă, le mănâncă a lor soartă.
Oftează. Îşi face curaj. Cu suflet frânt de durere
Îşi ia bocceluţa mama şi spunând la revedere,
Nu ştie unde se-ndreaptă, ştie că pleacă afară.
Îi e greu să se despartă şi de copii şi de ţară.
Dar necazul o împinge. Femeia pleacă departe,
Neputând să mai îndure, povara vieţii în spate.
Ajunsă în altă ţară, cu mintea ei rătăcită,
În mulţimea de pe stradă se simte şi mai pierdută.
Limba ţării n-o cunoaşte, cu cine să mai vorbească?
Cui oare să se-adreseze, ca să ceară să muncească?
Îndată ziua se sfârşeşte şi nu are adăpost
Aici simte că îi e, mai greu decât acasă a fost.
Într-un cotlon, lângă zid, femeia plânge şi oftează,
Tot gândind la cei de-acasă, vede cum se înnoptează.
În somnul nopţii care vine, visele o chinuiesc,
Din somn femeia se trezeşte şi strigă: vreau să muncesc!
O trăsură tocmai trece şi în dreptul ei opreşte,
Cineva din ea coboară şi cu blândeţe-i vorbeşte.
Ea ascultă speriată, dar nimic nu înţelege.
Omul pleacă. Ea rămâne. Cu multă frică se-alege.
A doua zi, în dimineaţă, omul din nou a venit.
Femeia, la cerşit plecase şi era de negăsit.
După înc-o zi pe stradă, disperarea-i şi mai mare,
Şi lipsită de speranţă, crede că noroc nu are.
Se-ntoarce şi se cuibăreşte în cotlonul "primitor"
Unde în tăcerea nopţii, de-acasă, iar îi vine dor.
Nici n-apucă să adoarmă, că din nou e căutată
De -acelaş bărbat de-aseară, însoţit acum de-o fată.
În multe limbi străine, fata interpret vorbeşte,
Ea tresare când aude, vorbindu-i şi româneşte.
Ce să facă? Să răspundă? Sau necazul o pândeşte?
Cu teamă de noua lume, în sfârşit se hotărăşte.
Cu gândul bun la Dumnezeu, şi cu frica-n sân răspunde:
-Eu sunt româncă şi doresc să muncesc, dar nu am unde.
După o discuţie cu omul, fata îi traduce.
Se gândeşte ce să facă, până la urmă se duce.
Cu un licăr de speranţă, sfioasă ea intră-n casă
Şi cuprinsă de căldură, încet pe bancă se lasă.
După ce e ospătată, să se odihnească-i zice,
Văzând-o cum este gata, de pe bancă jos să pice.
Tot nu doarme liniştită, mai multe griji o apucă:
Oare o găsi de muncă? Mâine unde-o să se ducă?
Cu dorul de copii în suflet, ea cu greu a adormit,
Încă nu ştia sărmana că norocul i-a zâmbit.
Când se scoală-n dimineaţă şi află ce i se spune,
Se bucură mult femeia că va câştiga o pâine.
Ştie că e mult de muncă, dar iubirea-i dă putere,
Pentru copii să adune, o cât de mică avere
Ar vrea ca timpul să zboare, să se întoarcă la copii
Cu banii adunaţi prin trudă să le facă bucurii.
Însă timpul trece greu. Femeia tot din greu munceşte
Dar, cu gând bun la Dumnezeu,, anul, uite, se sfârşeşte.
Dorul se mai potoleşte, când e sigură că vine.
În sfârşit, iat-o acasă, după un an şi mai bine.
Cu bucurie nespusă, pe copii îmbrăţişează,
Lacrimi picură obrazul, de oftat nu mai oftează.
Printre lacrimi şi suspine, mama la copii le spune
Că de-acuma, niciodată nu va mai pleca în lume.
Îşi strânge la piept copiii, îi sărută şi-i dezmiardă,
Pentru aurul din lume, nu vrea pe copii să-i piardă.
E crudă viaţa prin străini, şi pâinea e mai amară,
Nicăieri nu e mai bine decât la tine în ţară.
Din bătrâni îşi aminteşte, un proverb care spunea:
"Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea".
-Aici mamă v-am născut, aici e şi steaua mea.
Împreună vom trăi, câte zile vom avea.

poezie de Dumitru Delcă (16 iulie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inconştienţă, poate!

Oriunde eşti să ştii că nu-ţi e bine
chiar dacă ai impresia că-ţi e,
degeaba fugi fugind mereu de tine
şi vrei să fii doar ceea ce nu eşti

Acum iar plouă, ploaia vrea să-ţi spună
c-aşa va fi în toamna de argint,
singurătatea a-nceput să doară
iar cei din jur zâmbesc şi iar te mint

Poate ai vrea să te întorci în timpuri
acolo unde ai simţit că eşti,
păcatele prea multe sunt cu tine
şi nu-ţi dau voie să te mai iubeşti

Nu te găseşti în lumea asta oarbă,
cauţi fără să ştii ce vrei să cauţi,
o lacrimă din ochi ar vrea să-ţi cadă
şi nu o laşi să vadă clarităţi

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!