Străinul îşi făcuse apariţia cam pe la începutul lunii februarie, într-o zi geroasă, cu vânt şfichiuitor şi cu ninsoare deasă – de altfel ultima din anul acela. De la gara din Bramblehurst o luase pe jos, tăind drumul peste câmp. Într-una din mâinile-i vârâte-n mănuşi groase purta un geamantan mic. Era înfofolit din cap până-n picioare, iar marginea pleoştită a pălăriei de fetru moale îi ascundea în întregime faţa, făcând săi se vadă numai vârful lucios al nasului, zăpada i se adunase grămadă pe umeri şi pe piept şi-i împodobea geamantanul cu o creastă albă.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste zi, străinul ieşea foarte rar din casă, dar pe la asfinţit obişnuia să se plimbe, înfofolit din cap până-n picioare, ca un balot, fără să-i pese dacă afară era cald sau rece; alegea întotdeauna cărările cele mai singuratice şi mai umbrite. Ochelarii lui cât roata şi sinistra-i faţă bandajată, care se iveau de sub marginea lată cât o streaşină a pălăriei, răsăreau uneori pe neaşteptate din întuneric, băgându-l în sperieţi pe vreun muncitor care se întâmpla să treacă în drum spre casă.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necunoscutul îşi acoperise partea de jos a feţei cu o bucată de pânză albă – un şervet al lui - care-i ascundea cu totul gura şi maxilarele; din această pricină, vorbea înăbuşit. Pe deasupra ochelarilor albaştri, fruntea străinului era acoperită de un bandaj alb. Un alt bandaj îi învelea în întregime urechile şi nu-i lăsa liberă nici o păticică din figură, afară de nasul ascuţit, de un roşu aprins, care lucea cu aceeaşi intensitate ca în clipa sosirii.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străinul înşira sticluţele pe dulap, pe cămin, pe masa de lângă fereastră, pe jos, pe raftul de cărţi, pretutindeni. Farmacia din Bramblehurst nu se putea lăuda nici cu jumătate din sticlăria expusă acolo. Era un spectacol cât se poate de interesant. Coş după coş se uşura de încărcătura lui, până ce toate au fost golite. Masa din mijlocul odăii dispăruse sub un morman de paie. Afară de sticle, singurele obiecte care s-au mai ivit din coşuri au fost o serie de eprubete şi o balanţă împachetată cu grijă. Şi culmea! de îndată ce a isprăvit cu despachetatul, străinul s-a dus la fereastră şi s-a apucat să lucreze, fără să se sinchisească de muntele de paie, de focul care se stinsese, de lada cu cărţi rămasă afară, sau de restul bagajului care fusese cărat sus.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îl văzu pe străin înfundat în fotoliul din faţa căminului. Părea că moţăie; capul bandajat îi alunecase pe umăr. Odaia era luminată doar de reflexele roşiatice ale flăcărilor. Cu puţin înainte, hangiţa aprinsese lampa din sala hanului şi era încă orbită din pricina luminii; în faţa ochilor îi jucau pete roşii şi totul îi apărea învăluit în umbră, cu contururi nedesluşite. Totuşi, o frântură de secundă i se păru că omul din faţa ei avea o gură enormă, căscată, o gură monstruoasă, care-i înghiţea toată jumătatea de jos a feţei. Fioroasă vedenie: capul bandajat în alb, cu ochelarii aceia lugubri, sub care se căsca o gură neagră imensă... În aceeaşi clipă însă, străinul tresări, se îndreptă în fotoliu şi-şi duse mâna la faţă. Hangiţa deschise larg uşa, pentru ca lumina să pătrundă în cameră. Acum putea să-l vadă mai bine: în locul şervetului îşi aplicase fularul peste obraz. Totul fusese doar o nălucire.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără ştirea hangiţei, circula un zvon legat de oaspetele de la han: anume, străinul ar fi un criminal care s-a înfofolit în halul ăsta ca să scape de justiţie, înşelând astfel ochiul poliţiei. Dar nimeni nu auzise ca pe de pe la mijlocul sau sfârşitul lui februarie încoace să se fi petrecut vreo crimă mai serioasă.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremea din capitală

În februarie, cald şi bine
Soare peste Bucureşti
De zici că vara vine
Oriunde în jur priveşti.

Toamna nu mai este toamnă,
Deşi frunzele au căzut...
Primăvara e cam iarnă
În aprilie, ninsoare am văzut.

Vara a rămas vară,
Dar n-ar fi culmea oare
Când ieşim afară
Să vedem ninsoare?

Cu vremea din capitală
Nu prea ştii ce să faci
Ea te cam bagă în boală,
Aşadar, cum te îmbraci?

Acum e soare pe Cer
Mai târziu, vânt, ploaie.
Mâine frig şi ger
Poimâine, vreme de baie!

poezie de Alina-Georgiana Drosu (15 februarie 2016)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zmeul şi nunta

Lui Pompiliu Borş

Treceau dincolo Prutul
Numai păsări în zbor.
Numai păsări înot.
Numai
Umbra visătoare şi tristă
A lunii pe valuri trecea.
Şi, dus de vânt,
Dus de vânt,
Dus de vânt,
Zmeul copilăriei
Iscălit cu numele meu
În litere noi, colţuroase,
Aduse de vânt,
Aduse de vânt.
Neamuri din Cot, din Miorcani,
Pe celălalt mal
Deasupra zmeului se aplecau
Citindu-l cu lacrimi în ochi
Ca pe-o scrisoare trimisă
Din cea mai adâncă urgie,
Din iad. Coborau rude
Pe celălalt mal mai apoi
Să asculte muzica
Ce la nunta mea cânta.
Nu au văzut,
Nu au putut desluşi
Chipul miresei.
Poate că nici nu
Existase mireasa cândva.
Poate că era numai
O plăsmuire imaginară a mea,
Albă şi minunată,
Albă şi minunată,
Albă şi minunată.

poezie celebră de Grigore Vieru
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De jos, din marginea satului, ruinele unei cetăţi romane le spuneau din ce viţă îşi trag neamul; iar în faţa lor, peste zăvoaiele de plopi şi sălcii de pe malul Dunării, se întindea câmpia, pe care, cu trei sute de ani înainte, Mihai Viteazul, spărgând duiumul oştilor turceşti şi, ca o vijelie năprasnică, spulberând steagurile verzi de pe pământul ţării lui, gonea dâra de sânge şi de turbane risipite până-n văgăunele Balcanilor.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Desa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

recunosc bucata împăturită de voinţă din anul trecut
o ridic imediat de jos, o ghemuiesc cu forţa în mine,
ea sare direct în picioare şi o luăm la fugă,
o gură enormă de aer face schimbul cuvenit cu un ceas mic
pe contrasens

ora de joacă nu mai are nimic împotrivă,
din ochiul lunii eliberez spectacolul

Daniela Toma în din vol. Ochi de lună, Editura Universitară, 2021
Adăugat de Daniela Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nebun de fericire

-E februarie acum şi-i frig, femeie
Şi lotuşii din lac sunt morţi, au îngheţat!
Că-i iarnă şi pământu-i altfel nuanţat,
În păr aş vrea să-ţi prind boboci, uscaţi, de teie

Şi trupul să ţi-l încălzesc cu o scânteie
Din jarul ce în mine, iar l-ai aţâţat!
E februarie acum şi-i frig, femeie,
Şi lotuşii din lac, sunt morţi, au îngheţat!
..........................................................
Aproape cerşetor, el bluza îmi descheie
Şi-un gest cu degetul pe buze a schiţat,
Sfidând tăcerea frunzei, vântul înălţat,
Nebun de fericire-n şoapte mă-ncondeie:

E februarie acum şi-i frig, femeie!

rondel de Ionica Bandrabur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încotoşmănat cu pălărie, palton, mănuşi şi şal la gât, ciudatul călător apăru deodată în uşă, nerăbdător să-şi vadă bagajele. Tot pregătindu-se să ajute la căratul bagajelor, hangiul se cam întinsese la vorbă. Străinul ieşi în capul scării, fără să observe câinele care adulmeca picioarele hangiului cu un aer plin de încântare.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era odată, la marginea unui drum umblat, o fântână, şi lângă fântână şedea jos o babă, ghemuită pe nişte zdrenţe de cergă, şi morfolea-n gingii un crâmpei de covrig muiat într-o năstrapă cu apă rece. Când vedea drumeţ, or pe jos, or călare, or cu carul, lăsa baba covrigul din gură, întindea dreapta şi se milogea tânguios numai din vârful limbii: "Faceţi-vă milă şi pomană, măiculiţă, de o biată păcătoasă fără putere!"

începutul de la Calul dracului de Ion Luca Caragiale (1909)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Basmul vieţii

Din tot ce arde purpuriu sub pleoapa lunii,
ce cratere te fură cu surâs de jar?
Din tot ce zboară peste fusul rătăcirii,
ce pânză te răpeşte în rotirea bucuriei
ca-n palatul de cleştar?
Cum se aşterne vremea-n piept, nectar?
Din ninsoare, face aerul curat hotar.
Fulgii plutitori dansează-n gând?
E iarnă, dar nu-i timpul de îngheţ pentru privire.
Câtă bucurie! Te-aud şi tăcând!
Vremea întâlnirilor de sens învie?!
Topeşte dragostea zăpada separării de cuvânt.
Vezi? Prezentul-i dar sublim de alb în gene.
Lumina mea, ce-ai împânzit cercetător simţirea,
pentru a radia din creştet până-n tălpa stelelor nemărginirea,
pentru tine, din culesul roadelor, ce vrei?
Trec anii, la urechea inimii cercei, podoabă peste vreme,
noi, îmbogăţiţi prin ei,
la sărbătoarea adâncirii în poeme.
Din tot ce cheamă spre duminici printre clipe,
cum vrei să se înfiripe,
să crească timpul în minunea de a fi?
Din tot ce vine, pleacă, ce rămâne,
ce ţi-e hrană, apă, aer, ştii?
Ce răsare? Ce apune?
Basmul vieţii, tu, necontenit,
cu tot ce faci şi ce nu faci, îl scrii.
ca-n palatul de cleştar?
Cum se aşterne vremea-n piept, nectar?
Din ninsoare, face aerul curat hotar.
Fulgii plutitori dansează-n gând? ca-n palatul de cleştar?
Cum se aşterne vremea-n piept, nectar?
Din ninsoare, face aerul curat hotar.
Fulgii plutitori dansează-n gând?
ca-n palatul de cleştar?
Cum se aşterne vremea-n piept, nectar?
Din ninsoare, face aerul curat hotar.
Fulgii plutitori dansează-n g

poezie de Iulia Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zona de confort

un tranşeu îngust
la marginea clipelor străpunse perfid
într-un pământ moale
lucios
unde sentimentele se taie în părţi egale
iar poezia devine fagure
aici îmi instalez prezentul
pe fâşia cărnoasă
şi scormonesc în adâncul ţipătului

sunt îndrăgostită de durere
timpul mi-a confirmat încă o data
că nu e un gând trecător
cu posibile vindecări
ci un fapt trecut prin filtrele nebuniei

aici
în această zonă fertilă
cuvintele vor încolţi
căci e timp de închinare
nu de alegere

paradoxal
o parte din mine se împotriveşte
sinele încă îşi linge rănile
iar cioburile se adună mai greu
în pământul moale
lucios
cuvintele vor prinde rădăcini

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mare şi puternic, mai voinic chiar decât câinii din Pirinei, Dingo era un specimen minunat al acelei varietăţi de dulăi din Noua Olandă. Când se ridica în două labe, dând capul pe spate, era cât un om de înalt. Sprinteneala şi forţa muşchilor săi făceau din el unul din acele animale care atacă fără şovăire jaguarii sau panterele şi care nu se tem să ţină piept ursului. Cu blana deasă, coada stufoasă şi ţeapănă ca o coadă de leu, cu părul roşcat-închis, Dingo avea numai pe bot câteva pete albe. Când îl apucau furiile, animalul acesta putea să devină primejdios; se înţelege deci pentru ce Negoro nu fusese deloc încântat de primirea pe care i-o făcuse acest straşnic exemplat al rasei canine. Cu toate că nu era prietenos, totuşi Dingo nu era un câine rău. Părea să fie mai curând trist.

Jules Verne în Căpitan la cincisprezece ani
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hora Drăgaicelor

Noaptea Sânzienelor,
Între cer şi pământ...
Iubite de Lună şi vânt,
Plutesc peste plaiuri...
Alaiuri de zâne cântând.
Cunune-mpletesc...
... din razele Lunii,
Din florile-alese
Proaspăt culese...
Din roua de seară...
Cunune-mpletite.
Soarele şi Luna... de-or purta cununa...
Fi-vor numai Una
Apoi..., în pădurea bătrână...
Zâne la fântână
Aşează pe ape,
Iubiri arzătoare, din raze de floare.
În noaptea minunată...
Se-arată atunci... odată...
Din dragoste-ntrupat,
Stejarul fermecat...
Razele Lunii,
I-au despletit cununa,
Şi zânele-i ţeasă
Din lumina-aleasă.
La rădăcina lui te-aştept,
Zburător purtat de vise.
În miez de noapte un sărut,
Pe buze îţi voi pune.
În braţe să mă ţii...
În ochii-ţi să mă pierd...
... până-n zori de zi...
Şi zâne să ne cânte,
Pe aripi să ne poarte,
De mână să ne ţinem,
Iubind în miez de noapte,
În noaptea fermecată.

folclor românesc
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci el se sculă de la masă, se duse de se îmbrăcă cu hainele cele cu soarele în piept, luna în spate şi doi luceferi în umeri, îşi lăsă părul pe spate şi se înfăţişă împăratului şi la toată adunarea. Cum îl văzură mesenii, îndată se rădicară şi se minunară; Făt-Frumos era atâta de mândru şi strălucitor, încât la soare te puteai uita, dar la el ba. Împăratul, după ce lăudă pe fiică-sa pentru alegerea sa cea bună, se dete jos din scaunul împărăţiei şi ridică în el pre ginerele său, Făt-Frumos; iară el, cea dintâi treabă ce făcu, fu de a da drumul din robie cumnaţilor săi, şi în toată împărăţia se făcu bucurie mare.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cu părul de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima ninsoare

Cerul îşi scutură norii.
Cad steluţe de zăpadă.
Se-acoperă dealul morii
Cu plapumă nouă, albă.

Jos, pe uliţa din sat
Larmă de copii se-aude.
Zăpada s-a aşezat
Pe hăinuţele lor ude.

Casele-s acoperite
Cu căciuli albe de nea.
Crengile-s împodobite
Cu şiraguri de mărgea.

Copaci albi, câmpie albă,
Totul în jur s-a albit.
Natura îşi prinde salbă,
Cum copiii şi-au dorit.

poezie de Dumitru Delcă (28 noiembrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

În piaţă, băieţii îşi prindeau uneori săniuţa de câte o căruţă şi se duceau aşa o bucată de drum. Era minunat. De data asta a trecut pe acolo şi o sanie mare, vopsită cu alb, şi în sanie şedea cineva înfăşurat într-o blană albă şi cu o căciuliţă albă pe cap. Sania a făcut de două ori înconjurul pieţei şi Karl, când a văzut că vine iar, şi-a prins repede săniuţa de ea şi a pornit în urma ei. Sania cea mare aluneca tot mai repede şi mai repede şi a cotit într-o uliţă alăturată. Vizitiul întorcea din când în când capul şi-i făcea semn prieteneşte lui Karl, parcă l-ar fi cunoscut, şi ori de câte ori băiatul voia să-şi desprindă săniuţa, cel care stătea în sanie făcea din cap şi Karl rămânea aşa cum era. Au ajuns la barieră şi au ieşit din oraş.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steaua din ochii ei, iubirea din inima lui

Într-o zi din toamna lui aurie
băiatul întâlni o femeie,
avea oglindirea stelei lui în privire
pe rochia-i albă de mătase erau înaripaţi
toţi fluturii lumii
pe umeri avea Carul mare
iar pe cap o tiară din Ursa Mare
băiatul o privea pierdut în lumea apelor ei
steaua lui visată se oglindea în ochii ei,
căprui cu iradieri de chihlimbar
pulsul inimii lui depăşi orizontul vieţii
sângele-i părăsea trupul
urmându-i fluturii de pe rochia ei
el nu mai era el
era doar jumătatea lipsă din puzzle-ul ei
steaua din ochii ei, iubirea din inima
lui...

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!