Parcul Romanescu

Aleile încărcate de ani
Din mirificul parc craiovean,
Duc îndrăgostiţii spre lucruri ascunse,
Să se îmbrăţişeze, să se sărute.

Pomii se îmbrăţişează între ei,
Ştiind că în parc ei sunt corefei,
Străjuind pajiştile frumoase şi verzi,
De-ţi vine uneori să le dezmierzi.

Lacul sclipeşte cu ochi de soare,
Câte-un peştişor se-avântă şi sare.
Nuferii plutesc pe lac
Câte-o broscuţă mai face "oac-oac".

Podul cel mare, aruncat înspre cer
Priveşte în jos ca un mare boier,
Văzându-l pe om ca pe-un prichindel
Care trece nepăsător pe sub el.

Lebăda îmbrăcată în rochie de mireasă
Se simte pe lac ca la ea acasă.
Lebădoiul după ea aleargă s-o prindă
Pe-ntinsul lacului oglindă.

În cuştile lor leii fioroşi şi răi
S-au transformat în nişte căţei
Şi visează acum cu toţii trei
La vremea când eau totuşi chiar lei.

Veveriţe, frumoase şi agile
Se joacă mereu ca nişte copile.
O barcă – pasăre măiastră,
Se plimbă pe lac ca pe Dunărea noastră albastră.

Copiii aleargă pe rotile
Cum alergau astă-iarnă pe patine.
Alţii mănâncă zahăr – vată pe băţ
Şi se cred la un mare ospăţ.

Un zgâmboi de fetiţă mănâncă îngheţată colorată
Şi alta se uită la ea bosumflată.
Iar mama zgâmboiului – o mamă decentă –
O urmăreşte de-aproape, foarte atentă.

Două lesbiene, fără ruşine,
Neţinând seama de mulţime,
Se mângâie şi se pipăie mereu
Fără a avea frică de Dumnezeu.

La Debarcader se bea bere multă
Cu paharul şi cu halba umplută,
Iar eu cu o prietenă, discutăm vrute şi nevrute,
Despre întâmplările de azi şi cele trecute.

Doar tu, parcule-ai rămas la fel
Ca atuncea când eram şi eu tinerel
Şi păşeam pe frumoasele aleile tele
Cu visurile şi speranţele mele.

Dar să ştii, parcule, că pentru mine rămâi
Ca şi dragostea mea cea dintâi,
Săpat în inimă pe vecie,
Imortalizat acum şi-n poezie.

poezie de Corneliu Culman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aseară...

Mă plimbam aseară-alene,
Pe aleile din parc,
Când, se auzii de-odată:
"Mac, mac, mac si mac, mac, mac!

Mă apropii prin tufisuri,
Dup-un pom mă pitulez
Şi întinderea de apă,
Cu ochi ageri o scrutez.

Şi zăresc pe lac, mai jos,
Undeva, în stânga mea,
Un mic grup gălăgios,
Ce pesemne repeta!?

Mama raţă-n fruntea lor,
Cu un "Mac"le dădea tonul,
Iar bobocii-n urma ei,
Măcăneau, ţinând isonul!

Mă gândeam aşa privindu-i,
Câte griji mai au pe cap,
Cred că mi-ar plăcea şi mie,
Ca să fiu, boboc pe lac.

Ce n-aş da să fiu iar mic,
Să mă joc cu fraţii mei,
Griji să aibă numai mama,
Iară noi, doar grija ei!

poezie de George Lache (17 iunie 2010)
Adăugat de George Lache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada din parc

În parc toţi porumbeii pe role au sărit în lac.
Oamenii urcă în inimi cu heliu. Un zâmbet
îşi caută rătăcit mama în colţul gurii.
Şi tocmai din statui
a înflorit o mână de bronz
o bancă pe care stă o piatră. Tu croşetezi aleile!
Ce Soare... îţi zic!
Ce Soare cu dinţii tăi... îţi zic!
Apoi mă ridic cu iarbă cu tot
şi plec în scorbura cu hamace.
Tu îţi înghiţi umbra pe vată de zahăr!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce îmi place ea

Când merge cu mine pe stradă
Cântă mereu ceva,
Acasă adoarme în hol,
Nici vorbă de pijama.
Mama ei o ceartă şi-i spune
Că nu se mai poate aşa,
Da' mie ea îmi răspunde:
"Asta nu-i treaba ta!"

Se uită tot timpu-n vitrine
Să vadă cum îi stă,
Se plimbă prin magazine,
N-o lăsa singură!
Pleacă toată ziua de-acasă,
Doar seara târziu dai de ea,
Dar dac-o-ntrebi când se-ntoarce, îţi spune:
"Asta nu-i treaba ta!"

Îi place mult
Să-i povestesc
Ce-am mai citit între timp,
Stă şi-ascultă ce-i spun,
Îi place...

Dacă-i soare afară,
Vrea în parc imediat,
Vrea la film şi la teatru,
Vrea cu barca pe lac,
Vrea îngheţată şi vată de zahăr
Şi tort cu blat de bezea,
Vrea tot anul vacanţă,
De-aia îmi place ea!

cântec, versuri de Alexandru Andrieş
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă n-aş fi crescut...

Dacă n-aş fi crescut
aş fi rămas acea copilă
veselă şi zburdalnică
în ochii căreia râdea
toată bucuria copilăriei
aş fi alergat încă
la fel de neobosită
pe toate coclaurile
şi prin podgoriile dragi
aş fi admirat şi acum macii
ce creşteau de nebuni
care înroşeau tot câmpul
şi obrajii mei de copil zvăpaiat
ce nu stătea o clipă locului
ce departe-mi pare
drumul spre acea fetiţă
de parca iarba a crescut
atât de deasă
între mine şi ea
şi nu pot răzbate
din spatele casei
Milcovul mă strigă
cu nostalgie ca atunci
când alergam desculţă prin prundiş
chiar dacă mă mai răneam
rănile parcă nu erau
la fel de dureroase
ca acum
eram mai curajoasă
decât băieţii
şi nu plângeam
acum când mă privesc
în oglinda copilăriei
mă văd cu alţi ochi
ce departe e lumea aceea
când oamenii se iubeau unii pe alţii
parcă şi iarba era mai verde
sub tălpile mele mereu goale
cerul era şi el mai albastru
mai curat
iar apa băută din căuşul palmelor
atât de pură
încât mă puteam oglindi în ea
ca-ntr-o oglindă fermecată
oamenii parcă nu alergau ca astăzi
atât de debusolaţi
în toate părţile
doar copiii alergau atunci
prin copilăria mea
ca-ntr-un joc de-a prinselea
azi când privesc în jur
oamenii aleargă continuu
nu se mai opresc
nu îşi vorbesc
şi nu mai zâmbesc...
din trecut mă strigă ea
fetiţa care dacă n-ar fi crescut
astăzi eu n-aş fi fost mamă
o privesc atent şi văd cum
îmi face cu mâna
şoptindu-mi să n-o uit...
şi ca să n-o uit
am închis-o într-o cămăruţă
a sufletului meu
deşi ştiu că
din când în când
mai iese de-acolo
să alerge prin copilăria ei
trag perdeaua timpului
şi zâmbesc melancolic
la peisajul unde doi copii
se joacă fericiţi în iarbă
conştiinţa mea mereu trează
mă scutură de mânecă
(dacă n-ai fi crescut...)
... şi din ochi mi se preling
picături de ploaie...

poezie de Alina Cristian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anii

De-or trece anii cum trecură,
Cei care până acum s-au dus,
Nu cred că voi avea motive
Să spun că cel care a spus
În vorbe aproximative...
Acum că ochii mei văzură
Împlinirea unui vis
Facă-se ce mi-a fost scris,
Căci visurile mele toate
Şi speranţele deşarte,
N-au fost decât frunze moarte,
De vântul toamnei spulberate.

În ani oi fi destul de vârstnic
Şi dacă acum eu sunt bunic,
Dar fără a face abstracţii
În împliniri şi satisfacţii
Sunt în anii pubertăţii...
În tainele realităţii
Şi al oricărui joc subtil
Eu am rămas tot un copil,
Iar cu idea purităţii
În faza naivităţii.
N-am ajuns chiar de ocară,
Dar am fost pradă uşoară.

Trece un an şi altul vine
Cu nădejdi spre mult mai bine
De viitor mereu redus...
Dar anii aparent s-au dus,
Pentru că-n realitate
Şi-i duce fiecare-n spate,
Care... an de an se-ncovoaie
Şi trage omul spre pământ
Până-l doboară în mormânt.
Că oricât ar fi doritor,
Nimeni nu e... NEMURITOR!...

poezie de Gheorghe Ionescu din Viforniţa (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare din exil

Pe faţa ta văd întristare şi teamă –
ce gânduri amare te macină, mamă?
Ţi-am scris de curând o scrisoare mai lungă,
ar fi trebuit mai demult să ajungă...
Vei afla ce voiai să ştii despre mine –
sunt sănătos, muncesc şi o duc foarte bine...!

Vei înţelege, desigur, printre cuvinte,
că nu mai sunt la fel cum eram înainte.
Te rog însă nu-mi căuta vreo pricină,
gândesc, uneori, într-o limbă străină,
în minte îmi vin doar cuvinte ciudate
ce-mi zic adevărul pe jumătate.
Nici obiectele nu sunt ca acasă –
oglinda-i mai strâmbă şi masa mai joasă,
patul se plimbă, când dorm, prin odaie,
iar geamul ferestrei adesea se-ndoaie.
Pereţii curbaţi se-adună-n oglindă,
ar vrea în ghiocul lor să mă prindă,
iar uşa crăpată ducând înspre hol
cu sunete sumbre se zbate în gol.

Dar somnul? - nu-i somnul meu de acasă,
soseşte prea greu - cu doruri m-apasă! –
se bate la marginea nopţii, de-a rândul,
cu cugetul plâns, cu visul, cu gândul...
Târziu, către ziuă, când totuşi mă frânge,
prin minte-mi aleargă doar vise nătânge
cu umbre vrăjite ce-n suflet se lasă,
venind peste somn cu mirajul de-acasă.
Dar chipul tău, mamă, dispare deodată –
la margini de doruri rămâne o pată...!

poezie de Corneliu Neagu din volumul de versuri Poeme peste timp (2020)
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scăpătat

A băut astăzi, iar, atâta apă... multă,
De la izvor, la Lac şi de la o cişmea
Fără stăpân; "nu se contorizează încă"...
Şi a pregătit răspuns, de întrebă cineva?!...

Că n-ar spune oricum din crudul adevăr,
Ce nimeni nu l-ar crede -el, cu atâta şcoală-
Că nu mănâncă mult; din când în când un măr,
Cu multă apă, multă... I s-a prescris, de boală!?

Îngândurat răspunde la câte-o cunoştinţă,
Cu un salut sfios, melanj cu jovial,
Din ce mai are nerv şi tonus, din putinţă...
Că vrea încă să pară tot bine, cerebral!

Noroc că-i vară acum, ce-l costă mai puţin
Şi seara poate bea un ceai din multe plante;
Tot natural, nu dulce, chiar dacă-i de pelin...
Căci zahăr s-a scumpit şi-i mult ceair pe pante!

Va trece nouă zi, ca şi-altele să-ntrame,
Vreodată, peste ani, când câştig ar avea,
Din ce-a pierdut prin furturi şi va uita de foame,
Doar cu noroc... Că hoţii plătesc; parchet, curtea!

Îşi spune-n sinea lui că-i încă sănătos
Şi-şi ia zilnica doză de doi litri, lichide,
Chiar peste şi se miră că nu-i aşa burtos...
Doar parcă-i mai mult os şi mâinile livide!?

Nedumerit, se întoarce pe strada cu cişmea
Şi apoi şi pe la Lac... şi aici se fac lucrări
Să-nchidă curs de ape, modern acces, cu cheia
Şi numai după plată... Primaru' a vrut schimbări!?!

E-n binele la toţi; nu se mai udă curţi
Şi Europa cere civilizat, bunăstare...
De mâine ce va face? De-ar şti nişte corupţi,
Ca un ban să le dea!?!... Da-i ruşinos!... Şi n-are!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (8 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare din exil

Pe faţa ta văd întristare şi teamă –
ce gânduri străine te macină, mamă?
Ţi-am scris de curând o scrisoare mai lungă,
socotesc c-ar fi trebuit să ajungă...
Vei afla ce voiai să ştii despre mine –
că sunt sănătos şi o duc foarte bine...!

Vei înţelege, desigur, printre cuvinte,
că nu mai sunt la fel cum eram înainte.
Te rog însă nu-mi căuta vreo pricină,
gândesc prea mult într-o limbă străină,
în minte îmi vin doar cuvinte ciudate
ce-mi zic adevărul pe jumătate.
Nici obiectele nu sunt ca acasă –
oglinda-i mai strâmbă şi masa mai joasă,
patul se plimbă, când dorm, prin odaie,
iar geamul ferestrei adesea se-ndoaie.
Pereţii curbaţi se-adună-n oglindă,
ar vrea în ghiocul lor să mă prindă,
iar uşa crăpată ducând înspre hol
cu sunete sumbre se zbate în gol.

Dar somnul? - nu-i somnul meu de acasă,
soseşte prea greu..., cu doruri m-apasă! –
se bate la marginea nopţii, de-a rândul,
cu cugetul plâns, cu visul, cu gândul...
Târziu, către ziuă, când totuşi mă frânge,
prin minte-mi aleargă doar vise nătânge
cu umbre vrăjite ce-n suflet se lasă,
venind peste somn cu mirajul de-acasă.
Dar chipul tău, mamă, dispare deodată –
la margini de doruri rămâne o pată...!

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valentine's Day

În fiecare an sărbătorim
De Sfântul Valentin, cu pompă mare,
Iubirea şi pe cei care-i iubim,
Cu daruri, sărutări şi o urare,

Iar eu, că-s iubăreţ de mititel,
Fără să fac nicicum discriminare,
O listă am, de ani, în portofel,
Să nu produc, cumva, vreo eroare:

Iubitei, ce-o iubesc şi-acum cu foc,
I-am cumpărat, şi-o spun fără ruşine,
Înc-un inel, cu piatră la mijloc,
Fi'n'că-s nebun, da' şi ea după mine,

Lu' şefa mea îi duc nişte bomboane
De ciocolată, s-o mai îndulcesc...
Sincer să fiu, când nu-i în bune toane
Mai am şi altceva s-o liniştesc,

Apoi, pe listă-i a mea secretară
Ce-mi ţine socotelile la zi...
Am să o scot la restaurant diseară,
Ce-o zice lumea, nici nu voi a şti!

Mai e şi o artistă-n viaţa mea,
Care mă joacă numai cum ea ştie,
Pentru talentul care zace-n ea,
Îi dăruiesc săruturi peste-o mie;

Acuma eu... am şi nişte copii,
Iar pe-a lor mamă la fel o iubesc,
Să-i amintesc ce mult,-n-această zi,
Florile lumii toate-i dăruiesc,

Dar cel mai mult, ce-o am la inimioară
Că nici nu pot trăi fără de ea,
Şi o iubesc la fel ca prima oară
De-atâţia ani, e nevestica mea;

Pe ea, de fapt, nici n-am pus-o pe listă
Şi-am să vă spun, să n-ajung de ocară:
Ea mi-e iubită, mamă şi artistă,
Ea mi-este şefă (sub) şi secretară!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vino acasă, băiatul meu

Te aştept, băiatul meu. Vino acasă...
Anii au trecut, îmbătrânesc, puterile mă lasă.
Chemă-i şi pe ceilalţi care-s duşi departe,
Pensia mi-e mică, n-am bani, nici măcar pentr-o "carte".

Să vină şi nepoţii. Câţi sunt? Că... nici nu-i ştiu.
De când voi aţi plecat, pe icea e pustiu.
Avem recolte bune, a ploiet bine, şi câmpul este verde,
Nu-i cine să le strângă, pe câmp prea mult se pierde.

Curtea este mare, în sat este frumos,
Drumu îi dat cu "zmoală" şi nu-i mai noroios.
Copiii pot să "fugă" pe câmp şi la părău,
Să prindă câte-un peşte, că nu le-o părea rău.

În sat sunt televizii, de cele cu panou,
Sunt multe "discoteciuri" şi totul este nou,
Aveţi unde vă duce. Eu vreau să vă mai văd
Măcar o zi cu mine. Apăi... să mă prăpăd.

- O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi,
Cu vocea-ţi tremurândă la tine tu ne chemi,
Mereu te simt aproape, îţi mistui bunătatea,
Şi noi la fel ca tine, simţim singurătatea,

Căci seva care curge, în "pomii" ce-au crescut,
E binecuvântată de când tu ne-ai născut,
Acum, pomii sunt mari, au rădăcini adânci,
Iar seva ta, măicuţă, dă roade şi pe stânci,

Ei cresc prin văi şi dealuri sau malul unor ape,
Cu harul tău, măicuţă, mereu ne-ai fost aproape.
Noi... îţi simţim durerea, şi-a noastră este mare,
Dar nu putem acum, vrem mică amânare.

Venim sigur la vară, când vremea va fi bună,
Chiar de-i mare distanţa, al tău dor ne adună.
Chemarea ta e sfântă, e sigur că venim,
Cu multă bucurie, sperăm să ne-ntâlnim.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul

m-am trezit strivit între gânduri
mama plânge a jale
nori negri trec agale
în cale, nimic nu răsare
voci aspre răsună
în jur o lume nebună
ascuns este cuvântul şi gândul
azi nu mai sunt copilul de ieri
sunt un bătrân
fără vârstă, fără ani
port pe umeri poveri de secole
trecute, pierdute
în cer bat clopote
lumina se scurge tăcută pe ziduri
văzduhul priveşte
cum timpul trece
pe aici, pe undeva
eu biet pribeag bătrân
păşesc din lac în puţ
ştiu, ştiu unde să mă duc
mă duc şi mă tot duc
doar am uitat pe unde să apuc

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dunărea şi Marea Neagră

După o lungă şerpuire
Dunărea sfârşeşte-n mare
Şi la locul de-ntâlnire
Are loc o confruntare.
Dunărea bogată-n guri
Face nazuri,
Cum că ea de n-ar aduce
Un filon de apă dulce,
Ea ar avea altă soartă
Şi-ar fi practic mare moartă.
Marea, un pic agitată
Îi dă replica de-ndată:
- De nu ţi-aş pompa prin guri
Valuri cu apă sărată
Nu ai fi aşa bogată
În nisetri şi moruni
Şi... în loc de caviar
Ai avea tarama... doar!
Nu uita tu "picătură",
Că eu nu am fundul gol,
Că-s bogată şi-n petrol,
Dar şi-n stocuri mari de gaze
Vândute de nişte loaze
Pe nimic!
Şi-apoi, îţi zic:
Zecile de mii de oameni
Vin la mine în toţi anii,
Ca la Mecca musulmanii...
Şi încheind cu-aşa cuvinte,
Înghite Dunărea-nainte.

Morala:

Cu o mare,-n mod firesc,
Nu e bine a te pune,
Mai mult de e lac "rusesc"
Ori chiar "americănesc"!

fabulă de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Deci, mama ta e foarte tânără. Mi se părea mie, dar nu credeam că-i chiar atât de tânără.
Lucian: Avea 38 de ani când am plecat noi.
Lia: Ca să vezi... Mama mea e cu un an mai mare decât dânsa, ea avea 39 de ani atunci. Iar eu credeam mereu că ea era prea tânără când s-a căsătorit, dar ea împlinise deja 18 ani atunci. Şi avea 19 când am venit eu pe lume.
Lucian: Şi dânsa era destul de tânără. Gândeşte-te că blonda avea aproape 19 ani când am părăsit Terra. Iar campionul, 18.
Lia: Aşa e, ai dreptate.
Lucian: Şi uită-te la mine! Am aproape 28 de ani acum şi nu numai că nu am un copil sau o soţie, dar nici măcar o iubită sau cel puţin, o prietenă apropiată. Iar ea, mama, când avea 28 de ani, eu aveam deja 11. Eram destul de mărişor şi-i făceam o groază de belele. Mari de tot, nu glumă!
Lia: Deci, nu erai prea cuminţel.
Lucian: Cuminţel, eu?! Glumeşti, nu?! Nu cunoşteam sensul acestui cuvânt. Însă eu nu mi-am dorit niciodată să mă căsătoresc atât de devreme, ca ea. Şi cred că încă nu sunt prea bătrân.
Lia: Păi, sigur nu eşti.
Lucian: Acum nu. Nu încă. Însă când vom ajunge înapoi, pe Terra, da! Voi avea cel puţin 34, dacă vom reuşi să ajungem la timp. Mi se pare destul de mult.
Lia: Nu-i chiar atât de mult; cel puţin, cu siguranţă, nu vei fi deloc bătrân!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Apă Gri

S-au întâlnit doi oameni, s-au întâlnit doi oameni
Care poate nu se vor mai întâlni niciodată –
Două firişoare de nisip, două fire de iarbă,
Două iţe trecute prin aceeaşi spată –
Lângă Marea Apă Gri.

Două mâini s-au strâns, două inimi s-au atins;
Iar noi, adunaţi aici în această seară
Nu vom uita, poate nu vom uita,
Unde ne-am întâlnit toţi trei ultima oară –
Dincolo de Marea Apă Gri.

Două pahare pline, două pipe cu tutun –
"Înălţăm pentru norocul nostru, frate, cupa!"
Şi, după ce ciocnim, noi bem
Urându-ne voiaj bun şi vânt din pupa
Pentru a traversa Marea Apă Gri.

Trei oameni au plecat, unul a rămas pe mare,
Păcatele lui şi-ale noastre-s acum cu el,
Dumnezeu să-i odihnească sufletul!
Cinci oceane şi-l revendică-n salinul lor castel.
O, Doamne! A Ta-i Marea Apă Gri!

Dar eu sunt încă viu, şi tu eşti încă viu,
Şi destinul ne-a aruncat aici pe amândoi
Tovarăşi adevăraţi, dar odinioară... am fost trei,
Iar unul nu mai este azi cu noi
Lângă Marea Apă Gri.

Un spaţiu pentru respirat, un pat pentru odihnă,
Lumini blânde, potir plin de dus la buze;
Apoi, iarăşi şi iarăşi,
Fără griji şi fără călăuze
Pornim pe Marea Apă Gri.

S-au întâlnit doar doi acolo unde se-ntâlneau trei
Cu înjurături şi râsete răsunătoare;
Şi trece, trece Ziua noastră,
Urmată apoi de Noaptea mare –
Dar, oh, oh, Marea Apă Gri.

poezie de Edwin James Brady, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Articol fără precedent

Articol fără precedent

Trec eu cu tata un colţ de pădure.
Îngusta cărare ce lungă-i spre lac!
Ascult cum vibrează ecoul pe strune
Şi văd toporaşii cum flori îşi desfac.

Pe zebre frumoase de nori şi lumină
Călcăm înainte spre lacul deschis,
Din urmă orchestra naturii îngână
Edenicul imn, nevisat paradis.

Trec eu cu fiul un colţ de pădure.
Îngusta cărare ce scurtă-i spre lac...
Mă doare vibrarea aceasta de strune
Iar florile, totuşi, petale desfac...

Chişinău 12 aprilie 2020

poezie de Mihai Ghidora
Adăugat de Ghidora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvintele

Cuvintele dragi copii
sunt ca şi nişte jucării
mereu le alegem
pe cele mai frumoase
mai vesele
mai prietenoase
primul cuvânt
fără să-i facem nicidecum reclamă
este desigur
cel mai frumos,
"mamă",
îl rostim aşa zi de zi
ca şi cum o floare ar înflori
şi acesta e doar un început
apoi urmează cuvântul "sărut"
pe care mama, dintre toate ales,
îl foloseşte cel mai ades
de dimineaţa până seara
când în braţe îşi strânge comoara
şi-o îmbracă în picăţele
de săruturi
mititele.
apoi desigur la rând vine tata
cel mare, cel tare, cel fără frică
cel care până-n tavan ne ridică
ne desenează când creştem şotronul
ne face "pâinici" sau ne dă "cu-avionul".
urmează apoi cuvintele-n val
câine, pisică, bunic şi bunică,
când ni-i foame cerem păpică.
apoi ceasul se-nvârte
cuvintele vin
unele-ncep să devină un chin
"trezeşte-te"
"pe dinţişori te spală"
"este vremea să mergem la şcoală".
ei asta e viaţa nu ai ce să-i faci
nu a fost încă patentată
clipa în care să mănânci zilnic
doar ciocolată
mai există lăptic, cartofiori, ficăţei
şi ce e mai nesuferit pe lume
cuvintele care ne pun în farfurie legume
parcă nu ar exista
parcă nu s-a inventat
în loc de mâncare
guma de mestecat.
şi-n loc de lecţii şi alte frecţii
pentru copii, veseli să-i facă,
doar terenuri nesfârşite
de joacă.
cuvintele le rostim,
chiar dacă le urâm sau le iubim
vorbesc de atunci când ne loveşte beleaua
şi-n scena intră
jucăuşă nuiaua.
despre curea nici nu vreau să vorbesc
doar aşa în treacăt să o amintesc
s-o spunem totuşi şi pe cea dreaptă
nu ştiu cum se face
dar cel mai iute răul îndreaptă
când o simţi pe piele, fierbinte,

face mai mult ca şi o mie

de-nţelepte cuvinte.
doar când o vezi că se scutură
îţi aminteşti imediat
toate năzdrăvăniile
pe care le-ai încercat
şi trebuie să spunem în sfârşit
că toate ţi-au reuşit.
praştia n-a greşit fereastra
chibritul chiar a reuşit să aprindă casa
cheseaua cea cu vârf "atâtica"
a produs atâta scandal
c-ai ajuns la spital.
ei da, cuvintele se înşiră
şi-s multe de aceea nu mă miră
că toţi copiii până cresc
de atâtea ori se-mpleticesc şi greşesc.
nu ei, cuvintele sunt de vină
fiindcă ele au poftă de joacă
când sar în fiecare băltoacă
când mingea o duc tot spre fereastră
cand pun iepuraşul de plus şi ursul să pască.
cuvintele, doar ele sunt de vină
când la lecţii n-au vrut ca să vină
şi de aceea s-a întâmplat
că o notă mică s-a amorezat
de carneţelul tău mititel
şi a pus acolo un scăunel.
cuvintele, rele sau bune,
triste sau puse pe glume
ne sunt prietene sau uneori
ca să părem nişte rataţi
ne pun în posturi din care ieşim şifonaţi.
cuvintele sunt cele care ne seduc
cand intrăm sau ne scot din bucluc
de aceea mă gândesc
ca de mâine să folosesc
doar cuvintele albe ca neaua
care n-au auzit ce face cureaua
am să înşir mereu doar cuvinte
care să mă facă înţelept şi cuminte.
mă strigă Fănel, stai dragă că vin,
doar aşa, în treacăt, acum că ne ştim
unde mergem, vreau să vă spun şi vouă,
vrem să-ncercăm o praştie nouă.

poezie pentru copii de Valeria Tamaş (2011)
Adăugat de Valeria Tamaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au trecut o sută de ani

O sută de ani trecură
De la marea sărbătoare
Când românii se uniră
Între vechile hotare
Şi-acum, după o sută de ani
Am ajuns nişte sărmani
Ţara noastră o ciuntiră
Vecini răi care-o râvniră
Poporul-mpuţinară
Glia noastră o tăiară
Şi-am ajuns la o adică
România noastră mică...
Hai să dăm iar mână cu mână
Cei cu inima română
Să facem iar sărbătoare
Cu România noastră mare!

poezie de Corneliu Culman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara mea

Ţara mea e limba noastră,
Munţii dacilor şi Marea,
De la Dunărea albastră
Până unde-ncepe zarea.

Ţara mea e limba-n care
Scriu şi sufăr şi vorbesc,
Niciodată de vânzare
Nu-i, când alţii o tocmesc.

Ţara mea nu-i doar scursura
Care-o-njură, sau cea care
Merită înjurătura,
Ţara mea e mult mai mare.

Ţara mea-s tata şi mama
Şi copiii. Vă implor,
Înjuraţi, dar ţineţi seama:
Nu mă înjuraţi de dor,

De morminte, de Luceafăr sau de Pasărea Măiastră;
Înjuraţi, vă rog, doar ţara celor de-njurat şi-a voastră!

poezie de Marius Robu din Degeaba (10 iulie 2011)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nepoţii

În viaţa mea, nicicând n-aş fi crezut
Că am să fiu vreodată fericit
De-ai mei copii pe care i-am făcut,
Pân' ce nepoţii-n lume s-au ivit,

Căci de ai mei băieţi ce-au tot crescut
Zi după zi, fi'nd veşnic ocupat,
Abia acum, când anii au trecut,
Realizez că nu m-am bucurat,

Dar de nepoţi, adică nepoţei,
Când vin la noi mereu sunt bucuros,
De cum apar şi-n braţe-mi sar toţi trei,
Şi cerul pare mult mai luminos!

Iar mai apoi devin chiar exaltat,
Când facem câte-o boacănă, belea...
Nici vorbă... cum pe vremi eram blamat,
Nevastă-mea de mine să se ia!

Şi-n special, cum sunt ei de vioi
Şi-ntr-una mă aleargă pân' asud,
De-atâta gălăgie, tărăboi,
Nici soacra nu e chip s-o mai aud...

Că de ştiam ce fericit voi fi,
Indiferent ce o să credeţi toţi...
Pe cinstea mea, şi nu vă zic prostii...
Făceam direct, de la-nceput, nepoţi!

poezie satirică de Valeriu Cercel
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zgomot de fond

După fiecare iubire rămâne un cearceaf zbârcit

În care s-au chircit câteva nopţi de dragoste
Fragile, neputincioase, ca nişte pisoi fără ochi
Degeaba mi-am cumpărat ceas care ticăie
Pentru că el nu-ţi imită bătăile inimii
Degeaba am învelit lângă mine sticle calde
Pentru că ele se răcesc spre dimineaţă

După fiecare iubire rămâne o pagină albă

O pagină albă în care simt nevoia să îndes
Ca într-o valiză tot fel de poveşti alandala
Ca şi cum m-aş muta în alt oraş necunoscut
Şi îndes tot felul de vise usturătoare
Şi e ca şi cum aş trece cu degetele prin
Plante urzicătoare şi nu prin amintiri

Sau poate rămâne doar un perete, da, acel perete
Care strălucea în lumina cărnii, mereu la locul lui, ghemuit
Aproape fără drept de apel în toată făptura mea
Niciodată cucerit, un fel de redută de care
Niciodată nu pot trece, ar însemna
Să dărâm tot blocul şi-n acelaşi timp şi pe mine

După fiecare iubire rămâne o coroană de spini

Pe un trup imaculat, străin, gol şi încă plutitor
Subţire, ca un gât lung de lebădă, undeva în depărtare
Poate pe un lac sau pe o foaie mototolită
Până la urmă după fiecare iubire rămâne o mare mizerie
Închisă bine între copertele unei cărţi a cărei limbă
Într-o zi ţi-e total străină, doar un zgomot de fond

Iar urmele mele lăptoase pe gresia rece clipocesc
Zi de zi, nu se şterg cu anii, şi îngerii le-ar linge

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!