Chelnerul mă privea cu nepăsare. Credea, desigur, că sunt un străin fără lucru şi în Alexandria erau mult mai mulţi şomeri decât în oricare alt port şi ca peste tot, şi aici aceştia erau socotiţi ca nefiind oameni.

Marko Marcevski în Insula Tombuctu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În cârciuma "Lampioanelor chinezeşti" am nimerit din întâmplare. Credeam că străduţa îngustă mă va duce în port, dar ea se termina chiar în uşa cârciumii. Am intrat şi am cerut un sirop. Chelnerul negricios care sta aplecat deasupra tejghelei nici că s-a clintit.

Marko Marcevski în Insula Tombuctu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patronul "Lampioanelor chinezeşti" privea drept înainte. Mi s-a părut că se întunecă la faţă, de parcă îl chinuia ceva. "E drept că e greu să fii departe de ţara ta – mi-am spus – dar e şi mai greu, poate, să fii fără patrie, ca acest om."

Marko Marcevski în Insula Tombuctu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aceşti indezirabili se adunau aici din cele patru colţuri ale lumii – romantici decepţionaţi şi visători inveteraţi, aventurieri înrăiţi şi hoţi – şi rătăceau pe străzile înguste ale bătrânului oraş sau se strângeau în pâlcuri în cele două porturi ale oraşului; când ancora câte un vapor, îl asediau ca pe o fortăreaţă, cu speranţa de a găsi de lucru. Dacă izbuteau să facă rost de ceva bani sau de ceva mâncare, într-un fel mai mult sau mai puţin cinstit, se simţeau cei mai fericiţi oameni de pe pământ.

Marko Marcevski în Insula Tombuctu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai mult decât toamnă

Se facea toamnă, târziu
Frunzele se-ntristaseră
De la sfârşitul lui august,
Marginile erau deja ruginite
Şi mi-era o milă nebună
De verdele din mijloc
Cotropit cu fiecare răsărit
De ruginiul necruţător.
Aş fi vrut să le acopăr,
Să le apăr, sa rup părţile
Uscate, dar erau multe frunze
Mulţi copaci, în calea toamnei.
O pasăre rătăcita,
Cu penele ca vai de ele,
Privea tâmp înainte.
Părea bolnavă, depresivă
Şi-aş fi vrut să-i vorbesc.
Mă privea cu ochişorii ei
De mărgeluşe negre,
Fără strălucire.
Am vazut în ei atâta tristeţe
Că m-am cutremurat
Sub jacheta călduraosă, de lână.
Aş fi vrut atât de mult
Să-i aduc o speranţă,
O consolare, o luminiţă
La capătul tunelului.
Ştia şi ea, ştiam şi eu
Că nu va mai apuca
Să vadă ghioceii.
Şi-atunci, din neputinţă
I-am trimis un gând de iubire
Şi-o lacrimă
Să ştie, să simtă
Că-mi pasă.

poezie de Adria Martin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată, în trecut, nebunii erau consideraţi a fi infractori şi erau băgaţi la închisoare, unde erau bătuţi! Nu au trecut decât câteva sute de ani de când acest fel de oameni nu mai sunt consideraţi infractori, ci suferinzi de o anumită maladie mentală. Bătându-i nu aveai cum să alungi nebunia din ei.

citat celebru din Osho
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea socială este caracterizată tot mai mult de "nimic". Tot mai mulţi oameni îşi caută satisfacţia în consum, însă a devenit evident că acesta nu poate oferi sensurile şi recompensele care până acum erau obţinute prin muncă. Dimpotrivă, indiferent cât consumăm, indiferent cât de mult ajungem să cumpărăm, nu facem decât să ne adâncim şi mai mult într-o spirală fără sfârşit a frustrării. Căci obiectul consumului nostru este tocmai nimicul produs în serie, o masă amorfă de lucruri care vin de nicăieri şi sunt produse oriunde.

George Ritzer în Globalizarea nimicului
Adăugat de Homo Novus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Termen de valabilitate... de gustat!

spuneai ca tu aveai termen de valabilitate
şi visai gesturi, de mama, asistate;
spuneai, credeai şi sfatuita... presiune angrenai
fără sa vezi ca în jur asasinai;
erau clipe, erau stări, erau mai multe
trăiri adulte,
imortalizate în veşnicie, însa acum şterse
de nori storşi de aciditate
ce peste ele au tot avut sa verse
valuri degustate;

dar astea nu mai sunt acum de actualitate!

poezie de Gabriel Anghel (9 septembrie 2012)
Adăugat de Gabriel Anghel
Comentează! | Votează! | Copiază!

În oraşul cel mare, în care sunt atâţia oameni şi atâtea case şi n-au toţi loc unde să-şi facă o grădină şi de aceea cei mai mulţi trebuie să se mulţumească cu flori în glastre, erau şi doi copii sărmani, care aveau o grădină puţin mai mare decât un vas cu flori. Nu erau frate şi soră, dar se iubeau între ei ca şi cum ar fi fost. Părinţii lor locuiau în două mansarde din cele două case alăturate şi care erau aşa de apropiate una de alta încât streşinile mai că se atingeau şi cum ferestrele erau faţă în faţă puteai să treci de la o locuinţă la cealaltă.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii erau consideraţi oameni mari numai pentru faptul că erau măsuraţi cu tot cu piedestal.

citat celebru din Seneca
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă a iubi înseamnă a-ţi încătuşa viaţa de fiinţa care te face să suferi mai mult decât oricare alta şi pe care, fără voia ta, o faci să sufere mai mult decât oricare alta, atunci pot spune că ne ţine captivi aici numai iubirea.

Cezar Petrescu în Omul din vis
Adăugat de caitlin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Magazinul de haine... sau Magazinul iubirii...

Am ieşit, să-mi plimb sufletul, prin oraş,
Se întâmplă ceva ciudat,
Erau, oameni dezbrăcaţi, în plină iarnă,
Purtau haine scumpe şi totuşi erau goi...
Niciun zâmbet, nicio urmă de bucurie, sau de iubire,

Erau oameni în carne şi oase
Purtau haine dintre cele mai scumpe...
Şi totuşi era un dezmăţ al goliciunii
Toţi priveau în jos, la cenuşiul asfaltului
O mare de oameni, cu gânduri pierdute...

Erau oameni şi umbre, erau umbre de oameni...
Nu li se mai vedea faţa de tristeţe şi deznădejde,
Uitaseră de iubire, uitaseră să mai trăiască
Sufletul, nu poartă haine scumpe
Sufletul nu se îmbracă de la magazinul de haine

Sufletul, nu îngheaţă pentru că afară e frig,
Un suflet poate să îngheţe în plină vară,
O mare de suflete părăsite, ca o mamă ce moare,
Un ocean de singurătate, pierdut în adâncuri,
Nimeni, nu mai privea spre înaltul cerului,

Am uitat să iubim cu adevărat, într-o lume mercantilă
Ne dispreţuim, ne urâm unii pe alţii
Am uitat să mai întindem o mână, celor în metastaze,
Nu mai daţi banii pe haine scumpe
Îmbrăcaţi-vă sufletele de la magazinul IUBIRII...!

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De când a rămas pomenire între oameni se vorbea de "pustnicul de la peşteră". Deşi nu mai era acelaşi, ci, din veac în veac, altul. Şi alţii erau şi ucenicii, care pe urmă duceau ruga şi înţelepciunea mai departe. În vremurile acelea îndepărtate erau mulţi creştini care se retrăgeau în munte, fie în mănăstiri cu mai mulţi fraţi, fie la schituri, fie singuratici, în peşteri.

Ion Agârbiceanu în Pustnicul şi ucenicul său, Editura Tineretului, 1964
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu erau numai slăbiciunea şi laşitatea care-i făceau nefericiţi pe oameni, ci şi neînţelegerea şi confuzia; mai presus de toate, era eşecul de a întelege simplul adevăr că ceilalţi oameni erau la fel ca tine.

Ian McEwan în Ispăşire
Adăugat de Chelu Alina-Gabriela
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era odată un vrăjitor răutăcios, care a făcut o oglindă, dar nu era o oglindă ca toate oglinzile, fiindcă tot ce era mai frumos şi bun dacă se oglindea în ea aproape că nici nu se vedea, în schimb, tot ce era mai urât se vedea în oglindă foarte limpede şi chiar mai urât decât fusese. Cele mai frumoase privelişti în oglindă parcă erau spanac fiert şi cei mai buni oameni erau în oglindă urâcioşi sau şedeau cu capu-n jos. Feţele lor erau aşa de schimonosite că nu le puteai cunoaşte şi dacă, de pildă, cineva, care avea o alunică pe obraz, se uita în oglindă, alunica creştea şi îi acoperea tot obrazul ca o pată neagră.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai erau apoi şi cele şapte găleţi de galbeni, pe care erau legaţi să le dea, şi zmeii nu sunt doar oameni, ca să nu se ţină de vorbă şi să lingă unde au scuipat, ci trebuiau să le dea.

Ioan Slavici în Spaima zmeilor
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără Farul şi Biblioteca din Alexandria, mulţi oameni n-ar fi evitat naufragiul.

aforism de N. Petrescu-Redi din La fereastra oglinzii (2000)
Adăugat de Mariea Petrescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unchiul Vernon, mătuşa Petunia şi fiul lor, Dudley, erau singurele rude în viaţă ale lui Harry. Erau Încuiaţi şi aveau o atitudine mai mult decât medievală când venea vorba despre magie. Părinţii lui Harry, decedaţi de multă vreme, fuseseră ei înşişi vrăjitori şi din acest motiv nu erau niciodată pomeniţi în casa familiei Dursley.

J.K. Rowling în Harry Potter – Prizonier la Azkaban
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei mai mulţi oameni erau obsedaţi de căderea frunzelor şi de mirosul de lemn ars care rămânea mereu în aer în perioada aceasta a anului; nu şi el, el îşi făcea griji pentru un singur lucru. El însuşi.

Anna Todd în După ce am găsit fericirea
Adăugat de Bogdan Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scriitorii mediocri au mult mai mulţi cititori decât scriitorii geniali, iar cântătorii de manele au mult mai mulţi ascultători decât marii compozitori. Sandra Brown are mult mai mulţi cititori decât Shakespeare, iar Florin Salam are mult mai mulţi ascultători decât Beethoven. Da, dar cititorii, respectiv ascultătorii lor sunt tot mediocri, ca şi ei.

aforism de George Budoi din Aforisme şi epigrame despre Scris şi Scriitori (13 mai 2019)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cică erau odată o babă şi un moşneag: moşneagul de-o sută de ani, şi baba de nouăzeci; şi amândoi bătrânii aceştia erau albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Şi, Doamne! tare mai erau doriţi să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica şi noaptea de mare, şedeau singurei ca cucul şi le ţiuiau urechile, de urât ce le era. Şi apoi, pe lângă toate aceste, nici vreo scofală mare nu era de dânşii: un bordei ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute pe laiţe, şi atâta era tot. Ba de la o vreme încoace, urâtul îi mânca şi mai tare, căci ţipenie de om nu le deschidea uşa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!