Natal

Exult; câştig din timpu-mi zbor, m-ajung când am plecat
Uitând de griji, de lucrul zilnic; sunt peste nori, am aţipit
La "end" de western şi tresar la vocea trează din cockpit...
E iar pe "screen" pasărea-mi cuib pe-o linie 'n salt sacadat...
Mă duc acasă şi-i aştept pe toţi, cei ce nu m-au uitat!

Privesc prin praful în rafalele ce-mi fâşâie parbrizul cald
În câmp pe-o arie de drum, pierdut c-o linişte eternă
Şi-mi zboară gând la eu ce-am fost şi mulţi ce-aveam pe lângă fermă
La Fotin; dar sunt singur numai, totu-i pustiu şi-un cer smarald
Ce-l priveam; vară-n zgomot surd, culcat pe-o şiră... Mintea-mi scald!

Şi acum este-un maron de fier în ape-n val la Costineşti
Acolo unde-i mal în pietre, mai sus de locul de nudişti
Unde timizi într-o vacanţă de practică stăteam întinşi
Pe burtă şi-nţepam nisip înruşinaţi... Hm, ce poveşti
Ce se derulă, că-i pustiu de ce ştiam... Cum timpu' opreşti?

Doar am ieşit de la examen, păşesc pe aleile spre cursuri
Şi cât de mici îmi par acum şi-un pic străine clase, săli,
Iar la cantina de la drept, cum nici la "Tosca", n-aud boli
De care tot ne zgândăream; ne puneam "frâne" de parcursuri
Aşa-n sfârşit de sesiune şi-s iară singur... Triste apusuri!

Cum simt căldura mâinii tatei ce numai el sta doar s-asculte!
Nici glasul mamei, tot fantomă, ce râde, cipul rândunicii
În curtea casei unde-i gol, nu mai sunt cămăruţele bunicii
Şi prispa galbenă ca ceara de-atât spălat, nici vorba-i iute...
Nu mai e cuib la streaşina de mâl şi pai... Că-s case multe!

Hm, arar trece o căruţă în valea de pe prund, la gârlă,
Dar nu-şi mai slobozeşte calul să intre-n apă la scăldat;
S-a pus să-ncarce nisip, piatră, că-i mult acum de reparat
Şi-n luncă-s mari grămezi, bascule, nu vreun cioban adăpând târlă...
Doar apa curge tot la fel... Tresar, nu-i joacă! E-o şopârlă!

Astăzi sunt trist că las tristeţe şi aşa mă-ntorc în timp pierdut
Că nici orele câştigate nu mai îmi rămân, le predau toate!
Sunt plumb de greu; plutesc oceanul, doar amintirile-s salvate
Şi le tot port chiar tot mai roase şi n-am nici cui să le-mprumut,
Că nu vrea nimeni vechituri... Rămân cu ele, le fac lut!

Cred mult, din tot ce am văzut, că numai apa-i la fel; val
Ce tot se întoarce, fir se-adună, norii îi sunt lacrimi... E natal!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 aprilie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste timp

Privesc inert cum timpul zboară odat' cu soarele ce apune
şi-n jur e doar o aparenţă de viaţă, irosindu-şi curs
că nu e linie de finiş, nu se câştigă vreun concurs...
e doar o risipire vană de clipe, cum nisip în dune.

N-am vreo idee unde, departe rău peste milenii
va voi tot odat' s-ajungă, să spună de va fi cuvânt;
"am reuşit, din sacrificiu de-atâtea pierderi sunt azi sfânt,
nemuritor din toţi ce-au fost, vor fi, sunt astăzi... pământenii!"

Şi-un Univers, în amfiteatru va privi la câştig etern,
ştiind, el veşnic spectator, că-i doar o scenă cu un act
şi, ca spectacol tot sfârşeşte lăsând cortina, artefact
plecând din stal-uri iar, pe rute de un hazard... ce e peren.

Parcă văd totul peste timp, când însăşi timpul va dispare
şi niciun loc nu va mai fi, că doar nimic va fi final...
parcă nici gând nu va mai trece, pierdut că nu e sideral
să lase rază-n întuneric, când va fi doar un gol, o zare...

Zâmbesc, ce norocos pot fi, că voi muri cât încă-i Soare...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 august 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copil încă

E ziua mea de-ncepător, ca-ntotdeauna;
tot mi se spune, de-altul, ce să fac,
debusolat,
mai rău decât în prima zi de viaţă,
de când zac,
când nici nu mă ştiam de c-aş fi existat
şi tocmai de-aia, de atunci mă-nşirui boroboaţă-n boroboaţă
într-una, într-una.

Întreb din nou, plictisitor, aproape enervant,
ce oare mă aşteaptă iar
şi n-am niciun răspuns
de la Părinte...
veşnic tot reînvăţ abecedar
şi-s tot neajuns,
rămân mereu cu aceeaşi minte,
un minuscul de aspirant...

Strig, vreau, în gura mare, altă şi alta, jucării
şi nu am bani îndeajuns,
nu îmi pot ţine nici acum un echilibru;
cad, ca apoi să mă ridic,
iar dacă mult, ceva, îmi place, îl ţin ascuns;
cum cu plecările de-acasă, cu schimbat limbă, de un "déjà vu"
să iau, din alţii, pic cu pic,
tot de la cap, copilărind copilării.

Doar e, se pare, o mare diferenţă; timpu' e mai scurt un pic,
chiar fiecare zi şi noaptea-i şi ea scurtă
şi parcă-s păcălit de cei din jur,
ce nu-mi mai spun copil,
aşa cum sunt; că stau şi-acum în dormitor pe burtă
şi câteodată mai înjur...
nu simt, din propriul mine, cunoscut, niciun exil!
Sunt sufletul la fel de pur, am rămas neînţeles, tot mic!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tunet în nori

Nu sunt acolo unde m-ai aştepta
Şi nici nu te astept iubirea mea,
Nu-i nici o grabă, nu se vede în...
În ochii tăi e doar asteptarea...!

Nu-i un regret, un ultim ceas,
Sunt doar Eu şi Tu un ultim veac,
Veacul e al nostru în cele din urmă
Petrecem chiar şi o secundă din...!

Din ce nu am cunoscut, din...
Din ce tot ne-am pierdut demult
Ne regăsim doar acum în infinit
Şi doar o clipă cuprinde-mă-n cât...!

Cât ne-a rămas, cât mai... suntem...
Un glas, într-o surdină fără de...
Noi ne regăsim la, spre sfârşit de...
Drumul e al nostru, tot universul!

Tot... ne cuprinde-m într-un cuvânt,
Tot şi doar Tot ne dividem in Noi
E prea mult, prea... suntem făuriţi
Din ce acum începe să tune în... nori!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Levitaţie

ce-am păţit, doar adormisem
-e-adevărat, epuizat de o durere atroce,
apoi înconjurat de-atâta bine-
dar mă privesc, fără de ochi, ce-i închisesem
şi totuşi văd atâta negru peste tot şi, nici n-am voce
să strig că parcă-s din cărbune şi n-am vine...

mai am un pic, scăpat dintr-o imensă amnezie
şi, simt o flacără din lumânarea, parcă a mamei...
şi nu, nu doar de la ea, e ca un val de oameni,
un fel de necredinţă în tot, o erezie,
că nu mai sunt cu ei... e-adevărat, nu mai am simţul foamei,
atâta de uşor rămas, fără dorinţi, un privitor de seameni...

sunt un desprins inert, un ferice etern,
dar am o urmă de regret că nu mai sunt ce-am fost,
unul ce nici nu mi-l mai ştiu, un gând,
ce-acum e parcă atât de tern,
că nu mai sunt ambiţii, nu mai sunt plăceri, nici post...
dar ce tot zic, mut... mă duc să-i prind pe alţii, să prind rând.

Se vede, un pic, pe cer o dâră –dacă vrei s-o vezi-, un şir zburând mergând...
Eu unu' îl văd. Sunt nişte umbre fumegând, arzând...
Plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce combinaţie...

Cum tot este-o alcătuire din elemente disparate;
Cum om fărâmă-n plămădire-i şi lumea-i om în unicate?
Cum gându-i o înlănţuire de ergi înşiruiţi... conştiinţă?...
Cum nu-i şi fier, din plăsmuiri ce sunt... cum de nu-i fiinţă?

Cum cuarţul, ce-n cristale ţine, e evident că de el ştie,
Cum şi carbon şi musca ţeţe au toţi tipar de cum să fie?
Cum doar amestecul contează, toate la fel sunt în... fiinţate?
Cum calciul îmi alege osul să-mi fie... şi nu scoici uscate?

Cum apa, ce-o ţin, nu mă-neacă, este şi lacrimi şi oceane?
Cum dorul se-nfiripă el singur, însămânţându-mi-se aleane?
Cum foc şi arde şi se-mparte şi-n inimi... şi-i tot el un scrum?
Cum timpul nu-i, nu el se mişcă, doar noi parcurgem ştiut drum???

Cum aerul omoară peşte, ce tot din oxigen respiră?
Cum pomul frunza-şi încreţeşte şi nu-i la nimeni clorofilă?
Cum ştie dragostea chimie şi cum chimia nu iubeşte?...
Cum omul este tot secrete şi nu ştie singur ce este?

Cum sunt un lanţ în răsucire şi nu pot singur să schimb zale?
Cum drumuri sunt nenumărate şi singur nu-mi cunosc o cale?
Cum câinele ce-a fost un lup, iubire-mi dă mai mult de-un seamăn?...
Cum atunci lumea al cărui "in" îs, nu mă iubeşte... Şi-i sunt geamăn?

Şi chiar de-aş şti multe din ele -c-am învăţat, dar de la alţii-
Tot nu-i îndeajuns!... Răspunsuri nu-s, că genii-s presupus înalţii
Ce mi-au predat din bagaj gene; m-au osândit în foc şi fum
Şi sunt pierdut şi eu şi-ai mei?!... Tot întrebând... "De ce şi cum???"

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 septembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar gând

Mă-ntorc cu rănile deschise
în scrijeliri pe trup, de zile,
de nopţi, de neîmpliniri promise
înscrise-mi în sângerânde file.

Îmi oblojesc gânduri răzleţe
ce-adun de p-unde-or fi, de ieri
când nu ştiam că-i bătrâneţe;
credeam doar veşnic primăveri.

Plutesc într-un eter mirific
de-opiaceu de endorfină
ce mi-o fac singur; mă certific
propriu călău, singur de vină.

Îmi port tatoo-uri de stigmat
pe carnea ce-am de împrumut
şi-o pierd într-un sfârşit... Păcat;
nepregătit, că n-am ştiut!

Îmi fac din văi circumvoluţii
şi-mi sap amintiri de visare
să-mi spăl trecutul în soluţii
de retrăit, eu, la-ntâmplare.

Nu pot să-mi stăpânesc alunec,
mă prăvălesc în avalanşă
pierzând respir în dulce întunec...
Axfisiat, m-adorm în transă.

Nu mă mai simt, nu mai sunt fizic,
căci nici nu vreau să fiu acum;
doar să rămân etern amnezic...
Pierdut pe drum, pe drum, pe drum...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căţeluşii

Cum bine tot se ştie că orice acuplare
La câini e de durată, cu parteneri mai mulţi,
Nu e surpriza mare că cinci masculi inculţi,
Chiar gemeni de produc, au toţi din exemplare.

Aşa sunt azi victima de-un rezultat probat
Că m-am îmbogăţit cu cinci micuţi căţei
Şi albi şi gri, negruţi, pătaţi, toţi derbedei
La fel, chiar de-s doar fete şi unul doar bărbat.

Sunt toţi o molfăială de ţâţe, chiar lătrând,
De o căţea străină vagabondând pe câmp,
Ce-am acceptat-o-n curte cu mintea mea de tâmp,
S-o-ntrem pe ea, pe ei, cu lapte... cumpărând.

Sunt trei, mult alb cu pete, un altul roşcat negru
Iar cea mai dolofană e-o căţeluşă gri
Dar şi cu alb pe burtă şi pete negre vii...
O bulă păr de pluş, rotundă pe de-a-ntregu.

Şi-i ger năprasnic iar şi-s mici şi răbdători,
Le-am pus hăinuţe multe să aibă cald un pic
Şi plâng des zi şi noapte; că unu-i rău de mic
Şi sufletul mă doare... Le sunt îngrijitor.

Răul de-acum începe că-i am pe toţi ai mei
Şi am dulău de curte, libertin sufletist
Ce i-a a adoptat pe toţi... da-s zilnic tot mai trist
Că nu-i acceptă nimeni să-i dau nici pe doi lei.

E-o mică tragedie din bucurii născânde
Să poţi oferi suflet, nu unul, multe, dulci,
Dar lumea-i egoistă; nu poţi iubiri să smulgi
Şi micii mei prieteni vor pieri pe niciunde...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (27 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imposibila debarasare

M-am plictisit, profund, de mine
Uitându-mă-n oglindă zilnic
La trup, ce-mi îngrijesc în silnic...
Şi-i tot mai rău, nu e mai bine.

Încerc mereu să pun, nu iau,
Îi dau şanse de prezentare...
Fatidic, însă, zilnic moare,
Câte puţin şi nu mai vreau.

Aş vrea să fiu un nou, un altul,
Cu tot şi eu şi anturaj...
Nu ştiu, e-o lipsă de curaj
Sau nu ştiu, eu, cum să fac saltul.

Îmi număr zile petrecute
- Nici nu ştiu, de sunt câştigate -
Căci nu le am, toate-s uitate
Şi le credeam pururi avute.

Mă pierd şi nu-i deloc patetic,
Să nu mai am nici căutare...
Credeam că-i doar o întâmplare,
Dar nu-i... se caută estetic.

Atunci, de ce-am acumulat
Atâta carte, simţ şi suflet
Şi cum, nimic, nu mai înduplec?...
Prezentul este expirat?!?

E sigur, schimb, că nu se poate
De-a nu mai fi... şi existând!
Rămâne să mă-ntorc în gând
Să mă suport... eternitate!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (27 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dregători

Trăiesc ca într-un " déjà vu"
Că ţinte ştiu nu pot s-ating;
Toţi cei din jur mă fură, înving...
Nimic nu e la fel acu'.

Pe nimeni nu mai ai de pază...
Toţi spun ce trebuie să faci,
Doar tu pe ei să nu te bagi;.
Mici sau mai mari, sunt toţi de vază!?!

Orice gândesc rămân perplex,
Căci şcoala nu mai e nimic;
Se poate face doar un pic
Şi eşti o parte din "Sed lex"?!?

La nimeni n-ai cui să te plângi
Căci plânsul e o slăbiciune,
O rugă în deşertăciune;
E cum săgeta... ce-ţi arunci!

Şi culpa nici nu mai există,
Sunt prezumat nevinovaţi;
Nici la copii nu mai sunt taţi...
Doar paguba-i ce mai persistă!

Deci plăţile-au un singur sens
Vidându-ne-n gaura neagră
La hoţi cu buzunarul dens
De-avut... Cerându-le tot lor să "dreagă"!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 martie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am avut doar câte un părinte

Am trecut astăzi iar pe-unde m-am născut;
Fugar, pe lângă casă şi am un nod în gât...
S-au prăvălit pe sufletul ce-l am, ce-i numai unul,
Talazuri de-amintiri torente, cu duiumul.

Că am aşa cum toţi, din lumea-ntreagă, o mamă
Şi doar un singur tată; le-am făcut ieri pomană
Şi-i plâng de unul singur, că n-are cine altul
Şi mi-e un dor nebun... Şi doar privesc înaltul!

Ah, Doamne, înţelegi că eşti la fel, tot unul,
Că sunt pierdut şi mintea mi-e goală cum nebunul
Ce tot crede-n reluare; multiple reîncarnări,
Strigând în van visând, răspuns în alinări...

M-arunc din azi pe-ecranul ce-l port pe emisferă
Şi-ntorc rola de film uzat, o efemeră
De calde chipuri scrise codificat în sânge
Şi mintea-mi s-a oprit... Un cerc pe tâmple strânge!

Sunt un şuvoi de dor şi nespusă durere
Ascunsă, că nu-i nimeni să-ntrebe şi mi-ar cere
Să-mi descarc timp -ce l-am- implementat în cărnuri
Cum tatuaje adânci... Nici oasele n-am ţărmuri!...

Mă mângâie cuvinte recunoscute, line
Şi simt atingeri molcome, înecuri în suspine
De despărţiri, ce-acum regret că-s adunate,
Le calculând pierdute, din mine... Eternitate!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (2 august 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Porţionări în pierdere

... partea mea, de pasăre uşoară,
îşi tot pierde din pene,
privirea ageră-i tot mai alene
şi totuşi, timpul zboară...

... şi câinele din mine, bun,
nici nu mai latră, nu păzeşte
ce-am, nu mai goneşte
nici stihii, pe-orice ne-bun...

... nici vorbă de vreun leu, rege,
căci scaunele-jilţ sunt ocupate
de mulţi alergători... palate,
îs multe, nu mai am vreo lege...

... noroc că i-am citit pe Platon, pe Seneca
şi gândul mi-a rămas îngreunat,
atât de greu că nu-mi poate fi, el, luat...
mă redescopăr singur, zilnic... Eureka!

PS
... şi ce să fac acum, să plâng
că nu ştiu ce fac alţii, ai mei,
ce sunt... nu, au fost, ei, zmei
şi n-au citit... cum oare se re-strâng...

... din pierderi, un întreg se mai ajung?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 august 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Criză

M-a ajuns criză,
parcă nici nu mai am idei;
mă tot repet, tot joc repriză
cu rezultatul nul... Ok.

Nu-mi regăsesc vocabular,
am sărăcit din nici ce-aveam;
nu mai am gust de dulce, de amar...
Bine-ar fi fost, de mult... de dezertam!

Nimic nu pot transmite, îs vid,
nu curge nici anost... ce epitete;
nu am metaforă, sunt insipid
şi prost ce sunt, mă plâng... Tot am regrete?!

Ori poate-am fost aşa mereu;
doar relatez minuscule aventuri
ce mintea-mi categoriseşte "greu"...
N-am hărăzit de-a incita... lecturi?!

M-autosugestionez în laitmotiv
cu ce-am citit, un cât de cât de expertiză,
că pot şi eu să fiu ca pictorul... naiv
şi să mă vând aşa, bani grei... mereu în criză.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 aprilie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Afizic

Zile-am de sensibilitate
Când tânguiesc de frumuseţe
Pierdut în impoderabilitate,
Uşor, doar fum, delicateţe.

Nici fulg nu sunt, doar şir de lacrimi
Cu gust sărat de val de mări
În unduiri pe-obraji de patimi
Ce spală tot cu timp, uitări.

Sunt doar o gheară de suspine
Ce-mi ţine pieptul în "suspens";
N-am niciun sens, de în jur de mine...
Îs plecat fără prezent, un mers!...

... Fără de paşi, tot o plutire,
Ce-o ţin, m-agăţ de ea, n-o las
Şi-o pierd, că timp n-am... Amăgire
Sunt tot... Produsul de-un impas!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simt palma vieţii cum m-atinge

şi azi mi-e rău şi parcă nu mi-e bine,
nici ieri nu ştiu cum de mi-a fost
un zâmbet smuls printre suspine
l-aş da şi azi, dar cu ce rost?

pătrund departe, ceru-i ceaţă
sau văz doar neguri împrejur
mai târai doar un pas prin viaţă
un an sau doi, sau trei să-i fur.

hodină caut, greu mi-e trupul
şi visele povară-mi sunt.
pe-un drum străin îmi pierd şi gândul
nici linişte n-aud s-ascult.

pe-un mal de apa tac pietroaie
răsuflu greu privind blajin
c-o lacrimă ce îmi şiroaie
pe-obrazul şters de trai pelin.

simt palma vieţii cum m-atinge
pe-o tâmplă-mi pune flori de-argint
şi iar povara ei mă stinge
nu-i mângâiere, nu-i alint.

cu capul aplecat în poale
şi ochii oglindiţi n-adânc
mă văd străină-n apa moale
un chip de om, răpus, visând.

mă doare azi, la fel şi mâine
cuvântul ce-a lovit din jur
sunt doar străinul hăituit, un câine
bolnav de viaţa dimprejur.

voi merge poate în genunchi
şi nimeni nu mă va cunoaşte,
străbat pământuri şi-un mănunchi
de vorbe las de m-oi întoarce.

am presărat iubire-n urme
că poate îşi vor aminti
de-mbratisari, acum,-străine
şi le-or simţi când nu voi fi.

eu, drumul caut şi mă doare
de l-aş găsi şi l-aş vedea
dar ochi-s orbi şi-n căutare
străin rămân în urma mea.

mi-e rău şi azi şi nu mi-e bine
o rană curge-n piept mereu
aş smulge tot ce doare-n mine
să mai raman un an... şi greu.

aş mai striga dar cin s-audă
nici glasul nu mi-i cunoscut
rămân străin în huma udă
cu trupul îmbrăcat în lut.

poezie de Loredana Nicoleta Viţelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mintale ipostaze

Am tras, ca pe-o perdea, din cerul
Ce nu-i albastru, îl văd doar eu
Aşa sublim; un bleu, cum gerul,
Din nea, prin prisma-i curcubeu.

Mă simt uşor în primăvară,
Sau când iubesc şi sunt iubit
Şi tot mi-e greu, ca întâia oară,
Ce ades, arar, sunt amăgit.

Am izuri fine în narine,
De văd frumos în depărtare
Şi-n muzică mă încânt de bine,
Iar marea, am vis... la gust de sare.

Sunt pielea toată un fior,
Când suflet cald mi-e de încântare
Şi doar mai am un singur dor,
Când zi de zi, alt dor apare...

Erou mă cred, o aventură
Şi-s neştiut, 'ncrezut în fraze;
Ca şi alţii-n crez că-s de-anvergură...
Şi-s doar... mintale ipostaze!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În străinătate

Dorurile mele-s multe!
N-are cine să le-asculte,
Că-s plecat demult, în depărtări.
Numai dorul mi-e aproape
Aici, în străinătate,
Chiar şi el se pierde printre zări.

Am plecat plin de nevoi,
Dar cu gândul tot la voi,
Să cutreier lumea-n lung şi lat.
Unde-am fost, am dat de chin,
De lacrimi şi de suspin,
Zile bune tot nu am aflat.

Tare m-aş-întoarce-acasă,
Dar n-avem pâine pe masă,
Şi mă doare de copiii mei!
Inima îmi este scrum,
Dar nu mă pornesc la drum,
Voi munci din greu doar pentru ei.

Cât mai pot, şi sunt fiinţă,
Nu îi las în suferinţă,
Că nici tatăl meu nu m-a lăsat.
Acum sunt prea mici, e greu,
Ştie numai Dumnezeu,
El secretul vieţii mi-a aflat.

Mă ajuta zi şi noapte,
Că-s străin şi sunt departe,
Doamne, pentru toate-ţi mulţumesc!
Ţine-mă tot în putere,
Nu doresc multă avere,
Doar copii, Doamne, să mi-i cresc!

Şi nici bani nu vreau prea mulţi,
Dar să nu umble desculţi,
Că nu pot să-i ştiu în suferinţă.
Nu vreau mult, nu sunt avar,
Vreau doar strictul necesar.
Mulţumesc că am a ta credinţă!

poezie de Nicanor Casandruc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultim regret... de debut

Am teama veşnică; aceea de a nu fi urât la moarte
Căci este ultima mea poză în anticamera retinei
Cu negrul ce se-ncepe-n ciclul ce definitiv mă va desparte
De mine însumi, trup şi gând, făr-a mai şti de ce-mi revine...

Simt straniul sentiment frustrant de-a nu avea niciun control;
Să-mi aşez părul în oglindă, singur să îmi aleg parfumul
Să-mbălsămez tot anturajul, când mi se ia şi ultimul rol
Şi nu mai pot nimic decide... cum să mă îmbrac şi s-aleg drumul...

Nu pot nici trist să fiu, să plâng şi-aş fi cel mai îndreptăţit
Şi nici căldura n-o mai am -şi cât de cald eram la atins-
Iar florile ce miroseam nu-mi vor mai colora dormit;
Etern de-acum -indiferent cum nu-mi plăcea- de toţi desprins!

Mă rog să n-am multe păcate, să fiu povară de iertări!
Mi-e greu s-accept să îmi fiu eul făr-a mai fi şi-ncă să fiu,
S-oblig aşa doar de cutumă, timid ce-am fost, reci sărutări
Ce nu le cer, căci n-am cerut... Aş vrea, când mort să fiu tot viu!...

PS
... Cum nici la naşterea-mi ce-am fost... şi nu puteam să interviu!...
Deci naşterea şi moartea-mi sunt debut de-a fi, nu fi... Şi-mi scriu!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 aprilie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când

Când mi se face-n suflet dor
De cum erai şi nu mi-e bine,
Să ştii că-s vânt ce-ţi suflă nor
Să nu te picuri în suspine.

Când voi simţi singurătate,
Aşa cum mi-e de zi cu zi,
Să ştii că-s marea-n val de ape
Să-ţi scalde chip, să ştii, să ştii.

Când nu voi mai avea nici noapte,
Nici somn, că numai tu mi-eşti vis,
Să ştii susur îţi voi fi, şoapte
De-un înger, păzitor trimis.

Când n-or mai vrea să mă cunoască
Nici ultimii amici ce-aveam,
O lume-s eu; floarea din glastră
Din nou, parfum ce te-ndulceam.

Când mi-o fi rece-n plină vară
De atât pustiu, tropic nocturn,
Îţi voi sclipi-n inel, brăţară,
Diamant pur, din taciturn.

Când nu voi mai simţi văpaie,
Că-n minte nu-ţi voi fi făclie,
Să ştii că mă-mpletesc din paie
Să mă porţi bor de pălărie.

Când tot ce am îmi va fi lipsă,
C-oricum doar tu îmi eşti tot ce-aveam,
Voi fi iar soarele-n eclipsă
Ce ascuns te vream, te dogoream.

Când mă voi pierde-nspre azur
Sleit de dragul tău, când nu-i,
Să ştii că-s tot ce-i împrejur
Să poţi să calci, capul să-ţi pui.

Când va pica o stea pe cer,
Uşoară, doar cât să te-atingă,
Să ştii că-s eu, doar mesager
Ce-ar vrea... iubirea să nu-ţi stingă...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa-i frumoasă şi la 66 de ani

A mai trecut un an dar nici nu-mi pasă!
Să treacă cât mai mulţi! Mie mi-e bine.
Că nu mai sunt nurlie şi frumoasă,
Nu sunt tot eu? Şi nici nu mi-e ruşine.

Sunt anii mei şi-i ţin cu drag în braţe
Şi sunt frumoşi, aşa cum sunt. Să treacă!
Şi nu cumva vreun hoţ să mi-i înhaţe,
Că, fără ei, aş fi mult mai săracă.

Botine fine nu mai port de-o vreme
Şi mijlocelul nu mai e subţire,
Mă scol în zori, mă culc mult mai devreme
Şi nu mai ţin nici cure de slăbire.

Mă doare un genunchi, un junghi m-apasă
În spate, drept pe şiră... şi ce dacă?
Pe zi ce trece, viaţa-i mai frumoasă
Şi nicio lacrimă nu mă apleacă.

Mai plouă-n suflet... e firesc să plouă-
Nici cerul nu zâmbeşte-ntotdeauna.
Mi se mai frânge inima în două,
Da'-mi trece, numai de răsare luna.

Mai scriu şi-un vers şi pot să uit de toate-
În poezie sunt cum vreau. Hai, viaţă,
Trăieşte-mă, atât cât se mai poate
Şi cât a mai rămas, pe mosor, aţă!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!