Thogrul şi străjerul

Odată, când, pe-o noapte furtunoasă,
Thogrul trecea pe lâng-un biet străjer
Şi la văzut în bunda-i zdrenţeroasă
Cum zgribura, învineţit de ger,
Îi zise, căci era milos din fire:
— Am să-ţi trimit pe loc o haină groasă.
Zicând aşa, cu inima-mpăcată
Intră-n palatu-i plin de strălucire:
Acolo însă-i răsări în prag
Soţia lui, făptură minunată,
Care-l primi zâmbind cu-atâta drag,
Încât uită făgăduiala dată
Precum uită şi pe străjer şi gerul.

Dar ia aminte tu ce-a zis străjerul:
A zis: — O, rege, tu m-ai dat uitării,
Căci ai dormit în raiul desfătării,
Ai dus-o noaptea într-un vis plăcut,
Ce-ţi pasă noaptea mea cum a trecut!

Ce-i pasă caravanei care scapă
De-aceia ce-n nisip îşi află groapă!
Un blând noroc te leagănă în somn,
Ai călăuză bună şi eşti domn,
Nu te opreşte dealul, valea, nu.
La cei rămaşi gândeşti vreodată tu?...
De pe cămila-naltă cât un munte,
Simţi tu ce-i valea grijilor mărunte?
Voi, cari, sub cald poclit, trăiţi ca-n cer,
Gândiţi la cei ce-n frig şi foame pier.

poezie de Saadi, traducere de Şt.O. Iosif
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Faptura tainică a nopţii

te văd plimbându-te galant, pe trotuaru'ntunecat.
în fiecare noapte, când privesc la geam,
te vad, plimbându-te galant.
cu pasul fin, neauzit, păşeşti p trotuarul cald,
cu ochii mari şi cu trup arcuit,
te văd, plimbându-te galant.

nepăsătoare esti, căci peste zi
stai tolanită in gradină
şi nici că-ti pasă, orice-ar fi,
căci tu nu ştii ce-i aia grijă.

misterioasă eşti în pasul fin,
ce-n noaptea purpurie îl creezi,
şi cu frumoasele-ţi priviri,
pe mine mă hipnotizezi.
făptură tainică a noptii, cu aroganţă fără de sfârşit
păşeşte galant, cu trupul arcuit,
pe trotuarul încălzit.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de munteanu irina elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate că... odată

când voi uita ce-i viaţa şi voi privi-n pământ
voi şti că-i timpul pentru despărţire
şi-o ultimă suflare mă va purta din gând în gând

privi-voi cerul ca pe-o mamă bună
ce m-o lua la pieptu-i să mă adoarmă
şi verdele ca pe o mantie-împărătească
în care mă voi regăsi an după an

voi săruta gura de aer ce-n cerul gurii mi s-o culcuşi
şi ultima mireasmă o voi lua la drum
să mă petreacă de voi trece pragul
şi să o las în loc de rămas bun

vă văd, v-aud, dar nu pot să v-ajut
eu timpul mi l-am tors cum am ştiut
mi-s urmele o ceaţă prefirată
şi cel ce-am fost se toarce ca un fum

odată. în trecut sau poate-n viitor
am fost sau voi fi parte din întreg
dar încă nu e prag născut să mă oprească
şi m-oi intoarce... umbră într-un colţ de cer

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţa

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţă, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

Precum călătoriul, prin munţi rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vânt
Din noaptea pădurii de iese:

Aşa şi speranţa - c-un licur uşor,
Cu slaba-i lumină pălindă -
­Animă-nc-o dată trermândul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Şi unde o vede s-avântă.

La cel ce în carcere plânge amar
Şi blastemă ceriul şi soartea.
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
A lumii paranimfă - moartea.

Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân,
Privirea de lacrime plină,
Văzând cum geniile morţii se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,
Speranţa durerea-i alină.

Căci vede surâsu-i de graţie plin
Şi uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin
Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strânge mai tare.

Aşa marinarii, pe mare îmblând,
Izbiţi de talazuri, furtune,
Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,
Speranţa îi face de uită de vânt,
Şi speră la timpuri mai bune.
Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în ceri,
Îi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţă, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1868)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca astăzi…

Ca astăzi nu mai sunt stăpână
Pe mine, pe sufletul meu,
numai c-o strângere de mână
îndeajuns ţi-am spus-o eu.

Şi ca o slaba jucărie
Sunt astăzi înaintea ta,
privirea mea ţi-ar spunea-o ţie
în ochii mei de vei căta.

Şi c-a mea singură dorinţă
E roaba ca să-ţi fiu în veci,
ţi-o spune-ntreaga mea fiinţă
când tu pe lângă mine treci.

Însă tu treci cum trece-o rază
Din soare, pe un biet pribeag,
Ce-i pasă ei că-l luminează…
Ce-ţi pasă ţie că-mi eşti drag!

poezie celebră de Veronica Micle
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea stâncii

Povestea ei, povestea stâncii sumbre
ce plânge-adesea în pădure, sus,
în munte, când, venind prin ceaţă, umbre
coboară spre poiană, în apus,

e-atât de veche şi atât de tristă,
încât se spune rar, la focuri vii,
de către cei ce-n munte mai rezistă,
uitaţi de timp, de ceruri şi de fii:

Era odată-n munte veselie
la stâna c-o băciţă şi-un cioban,
în grija lor, aproape cu o mie
de oi crescute-n raiul dunărean.

Se bucurau, trăiau în libertate
şi se iubeau, munceau, iar viaţa lor
era cum nu credeau că se mai poate
mai bună, mai frumoasă, făr-un nor.

Şi-ar mai fi fost, dar, peste munte rege,
venit din depărtare, de curând,
era un urs ce n-a mai vrut să plece,
şi le lua mioarele, pe rând.

S-a întâmplat ca, într-o-anume noapte,
să îl înfrunte cu-arme ce-au avut
şi ea, şi el, şi câinii – toţi cei şapte –
Au fost învinşi, răniţi şi au pierdut.

Au îndrăznit, au înfruntat un rege
şi au plătit prea mult: durerea ei
de dincolo de ea, de orice lege,
de moartea lui ce-a transformat-o-n stei.

Iubirea ei mai străluceşte, încă,
în inima închisă într-o stâncă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi ce-ar fi poezia?

I. Şi ce-ar fi poezia
Când n-ar fi frumuseţea?
Ce-ar fi ş-un muritor
Când n-ar simţi amor;
Ce-ar fi şi veselia
Când n-ar fi tinereţea;
Ce-ar fi nişte comori
La cei din închisori;
Ce-ar fi măreţul soare
La cel ce vederi n-are
Sau geme-n chinuiri;
Ce-ar fi o moştenire,
Ce-ar fi o fericire,
Ce-ar fi a ta iubire
La cel fără simţiri.

II. Albastra ta privire
E-atât d-atingătoare,
Ca şi un cer senin
Ce scoate un suspin
Din cel ce-n absorbire,
Îşi uită ce îl doare.
Spre cei ce-i arunca
Dulcea cătare-a ta, -
Abstracţie-n simţire, -
Îşi pierd a lor gândire;
În tine toţi trăiesc.
Răcoarea cea de sine
Ce-n preajmă-ţi simţi că vine,
Ăst vânt ce tragi în tine,
E suflet omenesc.

poezie celebră de Cezar Bolliac
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flămândă în dragostea prea plină

Mă-ntrepătrund cu tine-n gând la mine,
Mă contopesc cu fiece fior
Al epidermei celulelor saline
Pe care le dezmierzi cu al tău dor.

Atât de multă foame de iubire,
Aşa de mult ai tace, să-nsetez...
Mă vrei să mă arat cum sunt din fire
Mă vrei în clar de lună să-ţi dansez.

Tăcerea ta mă domină în toate,
Am ocolit să vreau să o urmez...
Te-am evitat chiar şi pe tine, poate...
Deşi, în fiecare noapte te visez.

Mi-ai dat o lună într-o noapte cu lumină,
Şi m-ai iubit neîngrădit până la cer...
Predarea mea n-a fost decât divină,
Fierbinte mi te-ai dat pe timp de ger.

Şi te-am iubit pe loc, cum n-are vină
O floare ce răsare printre stânci...
Eu ştiu că dragostea ce-mi dai este alpină,
Numai de sus, de-acolo mi-o aduci.

Acoperă-ţi privirea ce mă doare,
Când nu îmi eşti, să-ncep să te ador...
Să-mi dăruieşti iar noaptea mea cu soare,
Iubindu-mă, până mă simţi că mor...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aniversare

S-a întâmplat atunci, acolo
Iubita mea, tu să răsari,
Era într-o zi când s-a-ntâmplat să vi,
Ca o rază de lumină şi de soare,
Era într-o zi când s-a-ntâmplat să fi,
Scumpul meu luceafăr, veşnic între stele.

De ziua ta, iubita mea, îţi dăruiesc,
Fericirea ce-n cuvinte nu pot să-ţi spun,
De ziua ta, iubita mea, îţi dăruiesc,
Cuvântul bun şi cald şi sincer
Şi te doresc, înger ce-n suflet îmi trăieşti.

Şi eşti parfumul meu de vis
Şi adierea caldă ce-n mine port
Şi mai presus de tot şi toate,
A mea iubirea adevărată.

Să te sărut aş vrea mereu,
Dar ştiu că eu... şi ştiu că-i greu,
Dar cred că ai să mă ierţi,
Căci inima îmi eşti pe veci.

Sperantă-mi eşti şi paradis
Si doar tu poţi să mă-ncălzeşti,
Căci iarnă îmi e în fiecare zi,
Când alăturea nu-mi eşti.

Nebunesc mă doare-n suflet
Şi n-aş vrea ca să te pierd,
Căci te iubesc,
Adevărat şi fără alinare.

Şi te-ai născut atunci, acolo,
Ai răsărit cu primii ghiocei
Şi-aş fi putut să jur că am simţit,
... o adiere.

De-aş fi ştiut,
Ce iubire minunată o să apară,
Cerul supus l-aş fi privit
Şi i-aş fi mulţumit,
Că te-ai născut.

poezie de Dan Coblis din Nuanţe de alb
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Comoara casei mele

E mare casa şi frumoasă,
Dar în odaia spaţioasă,
Privesc cu inimă-ntristată,
Un chip de mamă şi de tată,

Căci ei mi-au dat pe lume viaţă,
Mi-au fost lumină şi verdeaţă,
Mi-au fost căldură şi câmpie,
Şi scut la greu şi armonie,

Şi veghe-n noapte nedormită,
Şi leac la tainică ispită,
Mi-au pus a vieţii hrană-n blid,
Spre fapta bună mi-au fost ghid...

E faină masa, canapeaua,
Biblioteca şi perdeaua,
Dar ochii mei privesc doar rama,
De unde îmi zâmbeşte mama,

Cu chipu-i blând privind duios,
Al tatălui surâs frumos,
Într-un duet ce pe Pământ,
E tot ce-i drag şi tot ce-i sfânt...

Voi mă priviţi acum din Cer,
Dar îmi doresc şi cred şi sper,
Cu suflet năpădit de teamă,
Că v-oi vedea şi fără ramă,

Şi v-oi îmbrăţişa cu drag,
Trecând al veşniciei prag,
Căci viaţa cât e de bogată,
Nu-i cât o mamă şi un tată....

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plimbare

Străjerul apăru în noapte de nicăieri.
Era mai impunător ca niciodată, părea un
uriaş, aşa cum stătea, drept, în armura bombată,
cu picioarele metalice înfipte solid în pietrele străzii,
sub unduirile de lumină ale lunii.
În spatele lui se profila podul şi râul liniştit,
aproape nemişcat.

"A apărut străjerul, mi-ai spus, în timp
ce ne plimbam şi te strângeam la umărul meu.
Şi pare mai falnic ca niciodată... Să-l atingem,
să-i atingem măcar o dată armura!"
"Străjerul nu poate fi atins, ţi-am răspuns eu. Să nici
nu te gândeşti măcar vreodată să-l atingi pe străjer!
Străjerul nu poate fi atins. Ar dispărea cu totul şi pentru
totdeauna şi, odată cu el, întunericul nopţii, şi noi am dispărea
odată cu el. Nu ar mai rămâne nimic din noi, din dragostea
noastră", ţi-am spus eu în timp ce tu îţi culcai
capul la pieptul meu şi paşii ne purtau de-a lungul
râului, pe strada umedă şi pustie, cu arcade de piatră.

"Să nu vă îndepărtaţi!", ne ajunse din spate, după un timp,
glasul lui tunător. În curând va trebui să plecăm. Se apropie
lumina tare a răsăritului."

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chipul

Eram un spin nenorocit
Într-o lume trează, un suflet adormit
Eram cândva, odata, o umbră-n întuneric
Un om atât de iluzoric

Am fost plătit de soartă
În viaţa mea să formez o poartă
Să nu las cheia la vedere
Să ascund tot ce-n viaţă mi se cere

Mă aflam în al meu gol
Într-un nesfârşit hol
Când am dat peste o lumină
Era un chip de înger, o faţă mult senină

M-a văzut că în speranţe rătăceam
Că fiecare vis eu ocoleam
M-a luat de mână, mi-a vorbit
Ca unui om zdrobit

"Nu te teme, sunt aici
În fiecare clipă să te ajut să te ridici
Lasă tot ce tu cunoşti
Îţi voi da ce ai nevoie să găseşti"

L-am urmat şi m-a ţinut
În fiecare ceas mi-a fost un aşternut
Iar când noaptea ne cuprindea
Împreună, eram un trup de catifea

Îţi mulţumesc că m-ai iubit
Şi în fiecare zi m-ai făcut atât de fericit
Ai fost în urma mea, la fiecare pas
Să mă prinzi, să nu rămân într-un impas

Cum m-ai văzut, cum m-ai privit odată
Printre fiecare spin de ceaţă
Cum m-ai crescut şi mi-ai vorbit cândva
Îţi spun acum: tu eşti seva mea

poezie de Costel Obadă (14 aprilie 2012)
Adăugat de Costel Obadă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu privirea fixă...

Cu privirea fixă-n tine
Spune-mi sincer ce-i lumina
Astfel ca, privind în mine,
Să îmi văd cu claritate
Tot defectul meu şi vina,
Sesizând că am un frate
Ce-mi înlătură ruina.

O, fixaţi-mi dar privirea
În ce Este nu-n ce ştiţi;
Definiţi-mi ce-i iubirea
Cei ce-n adevăr iubiţi
Nu voi care-aveţi gândirea
Celor pe cere-i citiţi
După cum vă îndeamnă firea.

Spuneţi-mi ce e trăirea
Voi ce-n adevăr trăiţi
Nu voi care nemurirea
Ştiţi frumos s-o definiţi
Da-n lumină vieţuirea
Vă demască de-amăgiţi
Ce n-au dobândit sfinţirea.

Priviţi totul coerent
Şi vorbiţi de închinare
Când ea-i modul inerent
De trăiri şi conlucrare
Cu Cel Sfânt, Omniprezent,
Ce pe "viaţă şi mişcare"
Este Domn Omnipotent,

Nu-mi vorbiţi cu insistenţă
Dintr-a voastră înţelepciune
De divin şi Omniprezenţă
Când sunteţi o regiune
Fără a Domnului prezenţă,
Un gol şi-o dimensiune
Fără-a Vieţii existenţă!

O, lumina din Lumină
Să fie-n voi evidentă,
Minunată şi deplină!
Că-aşa, în lupta iminentă
Cu armata rea, haină,
Victoria-i eminentă
Prin Prezenţa Cea divină.

De ai Viaţa şi trăieşti;
Cu privirea fixă-n tine
Spune tare cine eşti
Şi cu Marea Veste Bună
Transformă zilnic destine,
Luptând să restabileşti
"Vechile cărări" Divine.

poezie de Ioan Hapca din volumul de versuri Din vicisitudinile vieţii (4 iunie 2020)
Adăugat de Adelina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-mi pasă

Nu-mi pasă că nu ştiu unde eşti,
Căci de voi vrea, prin noaptea de mătase,
Te-oi căuta prin versuri şi poveşti,
Şi te-oi găsi prin amintiri frumoase.

Nu-mi pasă că tu eşti departe,
Căci eu ca-ntr-un căuş de palmă,
În inimă te port mereu, deoparte,
Deşi ispitele necontenit dau valmă.

Nu-mi pasă că nu sunt lângă tine,
Căci eu te văd când închid ochii strâns,
Şi nimeni n-o să afle despre mine,
De câte ori de dorul tău am plâns.

poezie de Paul Aelenei din Iarna Cuvântului (2018)
Adăugat de Diana Iordachescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un cătun

N-ar fi loc în lumea-ntreagă
Cum apostolul a spus,
Ca să scrim cu dea măruntul
Tot ce-a făptuit Isus.

Şi de-atunci de-am scrie vrafuri
Şi volum după volum,
Unde-ar incăpea, în stele,
Ce-a lucrat El pan-acum.

Iată numai o lucrare:
Undeva, într-un cătun,
Într-o iarnă mai geroasă
Către vremea de Crăciun,

Cu o Biblie în mână,
În locaşul sfânt din sat,
Predica zelos păstorul
Cu duh blând şi devotat,

Despre văduva sărmană
Care printre cei avuţi
A adus şi ea la templu
Cei din urmă doi bănuţi

Fraţii mei, spunea păstorul,
Mulţi au dat arginţi şi zloţi
Văduva, ne spune Domnul,
Ea a dat mai mult ca toţi.

Dacă dai, şi dai cu milă,
Unui om flămând, stingher,
Un bănuţ din sărăcie,
E cât o comoară-n cer.

Şi când rupi în două pâinea
Pentr-un frate credincios,
Tu să ştii că cel ce-ţi spune mulţumesc
E chiar Hristos.

Astfel le-a vorbit păstorul
Şi-au răspuns cu toţi amin,
Dar mai din adânc răspunse
Un biet suflet de creştin.

Şi pornind el către casă
Se gândea bătând paşi iuţi,
Doar la văduva sărmană
Care-a dat cei doi bănuţi.

Doamne, îşi zicea,
Strângându-şi vechitura de cojoc,
Ea a dat ce-avea în pungă,
Eu nici pungă n-am deloc.

Dar, ce-i drept, am sănătate,
Am picioare, grai, ia stai.
Am să merg din casă-n casă
Şi-am să cer de la bogaţi.

Ei au bani, eu am credinţă.
Şi-astfel, Domnul care-i bun,
Va îngriji ca şi săracii
Să se-mbrace de Crăciun.

Şi a doua zi se duse
La băcanul cel fălos
Ce-n biserică adesea
Se-nchina către Hristos.

Cum către Crăciun se-ntâmplă,
Prăvălia era plină.
Între doi clienţi,
Creştinul către negustor se-nclină.

Domnul să vă aibă-n pază,
Uite ce voiam să spun,
Daţi şi pentru cei în lipsă
O hăinuţă de Crăciun.

Altă treaba n-ai fârtate,
Am eu timp de dăruit?
Da, iertaţi-mi îndrăzneala,
Zise omul umilit.

Şi ieşind, îşi spuse-n sine:
Timpu-i scump la negustori.
Ia să-ncerc eu înc-odată
Mâine-n revărsat de zori.

Şi din zori când prăvălia
Se vedea aproape goală.
El intră, dădu bineţe,
Şi cu vorba lui domoală,

Începu: acum, desigur,
Nu sunteţi grăbit ca ieri,
Pentru cei sărmani, vin iarăşi,
Ca să daţi după puteri.

Ce sărmani? Strigă băcanul,
Ia, te rog să ieşi afară!
Cine n-are ce să-mbrace,
Să muncească, nu să ceară.

Omul, iar s-a-ntors spre casă
Plin de gânduri... nu se poate
Să nu aibă el un mugur
Cât de mic de bunătate.

N-am văzut eu cum se roagă?
Îşi zicea zorind prin frig.
Dar, aici, în prăvălie,
Gândul lui e la câştig.

A, ia stai, să-ncerc mai bine
Să mă duc când stă la masă.
Între-ai săi acel mic mugur
E o floare luminoasă.

Mă voi duce prin credinţă
Şi-astfel Domnul, care-i bun
Va-ngriji ca şi săracii
Să se-mbrace de Crăciun.

Iar a doua zi, când veseli
Toţi ai casei la băcan
Luau masa împreună
În belşug de bogătan,

Lăudând cotletul straşnic
Şi al vinului miros,
Cine le răsare-n uşă
Cu cojocul zdrenţuros?

Biet creştinul plin de râvnă.
Negustorul ca trăznit,
S-a făcut la faţă negru.
Dintr-o dată a sărit.

Şi-mbrâncindu-l jos pe scară
Repede cu-n vreasc de foc:
Na pomană, na pomană!
Îl croi peste cojoc.

Pe când omul din zăpadă
Îşi zicea strângând din coate:
Cât doi bani eu cred c-or face
Vânătăile din spate.

Iar când obosi băcanul,
Omul se sculă de jos
Şi frecându-se pe şale,
Zise: Mulţumesc frumos.

Pentru mine-atât ajunge,
Dar să nu vă supăraţi,
Spuneţi-mi acuma, totuşi,
Pentru cei sărmani, ce daţi?

Când îl auzi băcanul,
A încremenit în ger...
Parcă l-a străpuns de-odată
Însuşi Dumnezeu din cer.

Prăbuşindu-se pe scară
Zise: Vai, sunt un smintit!
Am lovit un sfânt, un înger,
Chiar pe Domnul l-am lovit.

Frate, iartă-mi nebunia,
Vino-n casa mea acum
Să-mi îndrepţi de azi 'nainte
Paşii pe-al credinţei drum.

Şi de nu a dat atâta
Cât a dăruit Zacheu,
Dar a dat cu voie bună
Cum îi drag lui Dumnezeu.

Iar a doua zi, creştinul,
Ca un bun misionar,
După alţi Zachei, prin viscol
Alerga zicându-şi iar:

Ei au bani, eu am credinţă,
Şi-astfel Domnul, care-i bun,
Va-ngriji ca şi săracii
Să se-mbrace de Crăciun.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flori de mai

Flori de mai înfloresc în grădina mea
Şi totul e ca-n paradis.
În inima ta blândă,
Scânteia dragostei s-a aprins.

La prima noastră întâlnire
Flori de mai eu ţi-am adus.
Şi tu cu glas plin de fericire
M-ai zis că mă iubeşti nespus.

Flori de mai avea mama pe masă,
Când am trecut din nou al casei prag.
Era aşa de bucuroasă
Şi m-a cuprins la piept cu drag.

Lumea e ca un colţ de rai
Când sunt cu tine împreună.
În grădina mea cu flori de mai
Viaţa îmi pare mult mai bună.

poezie de Vladimir Potlog (11 mai 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

8 Martie

De ziua ta femeie, de eşti mamă sau fică,
Ori metamorfozată în soacră mare, mică,
Doresc la fiecare un cer fără de nori,
Lângă acela care v-aduce astăzi flori,

Şi mulţi ani, fericire, căci fără voi n-am şti
Ce-i patima-n iubire, sau ce-i a pătimi,
Ce simte un bărbat, călcându-i neuronii
În fiecare zi, mai des ca pantalonii,

Cum flacăra-i dogoare, şi cât de exaltată
E inima ce-i sare când soacra se arată,
Şi sângele-i cum fierbe, şi tot e numai ape
De-a voastră gură dulce când caută să scape ;

Că, cine-n lume oare, când nu face prezenţă,
Îl cată-n disperare la morgă sau urgenţă (?!)
Ca-n zori, fără de ghete, palton sau fără bască,
S-apară cu buchete de Panciu sau Fetească (!)

Şi cin' l-ar mai păzi, de n-aţi fi voi de strajă,
Să cadă,-n noapte, zi, la altele în mreajă,
Sau cin' l-ar îmbrăca, frumos, la patru ace,
Când el e programat doar ca să se dezbrace (?!)

Căci de-aia lui, săracul, scurtat şi de o coastă,
I-a dat Domnul, cu sacul, noroc de o nevastă
Făcută să apară, în prag, de soare plină,
Chiar şi când plouă-afară, în ziua de chenzină,

Iar seara, la culcare, ca-n clipa cea dintâi,
Să-l scoată, iubitoare, un ceas de sub călcâi,
Şi-n gingaşe cuvinte, în toi când e amorul,
Să dea, i-aduce-aminte, în zori cu-aspiratorul,

Prin piaţă-apoi o tură, că lista-i pe hârtie,
Şi-n drum, pe scurtătură, şi pe la florărie....
Da' nu cumva să uite, să ia nişte Cotnar'
Să-nchine, cu băieţii, la cină un pahar,

Fi'nd ziua când femeia, cât viaţa e de grea,
I-aduce lui aminte, că are-o zi şi ea,
Căci altfel, el confuz, cum e de obicei,
Ar crede, cum se vede, că toate-s ale ei!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea albă de Crăciun

... În seara sfântă de Ajun,
Ne aşezam, tăcuţi, la masă...
Era plăcut şi cald acasă,
În noaptea albă de Crăciun.
Şi mama,-n vatra cu tăciuni,
Trăgea sub pirostie focul,
Scânteile duceau norocul
Pe coşul casei plin de lumi.
C-o stea din el, plecam şi eu,
Cum pleacă-n cer o rugăciune,
Sperând la clipa de minune,
Ce-înseamnă-n viaţă Dumnezeu...
În zori de zi, o luam, de zor,
Cu steaua mea din jar culeasă,
S-ajung, prin sat, din nou, acasă,
Precum un mag pe-un drum de dor.
Credeam că vin din cer, de sus,
Să spun că steaua-n zori răsare,
Să duc prin case-o veste mare
Că s-a născut în noi Isus...
Mergeam prin zori ca un cuvânt
Ce se năştea din casă-n casă,
Cu steaua magică culeasă
Din cer, cu focul din pământ.
... Priveam în jar, cu ochi de gând,
Mă minunam la ce-o să fie,
Când vom ieşi din pribegie
Şi ne-om întoarce pe pământ...
... Dar steaua mea era doar semn,
Cules din vatra cu corlată,
Din lumea noastră, aşezată
În case vechi, cu porţi de lemn...
... Însă-a venit de-atunci un nor
Iar cerul nu mai arde-n stele,
Azi, sunt cu toate-ntre zăbrele
Şi tot pământ-i orb de zbor...
... În noaptea sfântă de Crăciun,
Ajung din nou la noi acasă,
M-aşez, târziu, pe-un strop de masă,
Prin ce-a fost ieri, cu ce-i acum...
.........................................
... Era tot ziua de Crăciun...,
Dar mama mea, demult murise,
Iar coşul casei, plin de vise,
Era acum morman de fum...
... Am să pornesc din nou la drum,
Dar casa noastră din răscruce,
S-a dus şi numai poate duce
La ce-a fost ieri, prin ce-i acum...
... Mă pregătesc să plec din sat,
Când voi zări, în ochi, lumină,
Şi când cocoşul, din grădină,
Va fi la primul lui mimat.
Am doar pe gând, din cer, o stea,
Cu mări de foc şi flori de gheaţă,
Şi-am s-o aştept, ca-n dimineaţă,
Să-apară iar în viaţa mea...
Dar, acea stea din timp s-a dus
Şi-n zori de zi n-o să apară,
Să ducă-n lume-o veste rară...,
Căci a murit, în noi, Isus.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi valea sfârşită cu iazul zis al Mitropolitului, aşa de poetic, aşa de plăcut în sălbătăcia lui, aşa de melancolic în asfinţit, când razele tremurătoare ale soarelui îşi sting în el ultimele lor focuri!

Alecu Russo în Iaşii şi locuitorii săi în 1840
Adăugat de Sandulescu Ana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascultă

Ascultă. Se-aude un glas.
Se-aude o şoaptă ciudată.
Şi poate în piept, un talaz,
începe să bată.
Ascultă. Ori nu-l mai cunoşti?
Şi totuşi e-atât de aproape!
În el e un freamăt de oşti,
un murmur de ape.

Ascultă. Ce largi simfonii!
Şi parcă... demult... înainte
ţi-era cunoscut. Nu-l mai ştii!
Ia adu-ţi aminte!

... Odată când primul păcat
te-a frânt sub întâia povară...
Atunci ţi-a vorbit răspicat
prima oară.

Apoi... ţi-aminteşti?... undeva...
se vorbea de Isus, de Salvare.
Tu nu ţi-ai dat seama. Era
a doua chemare.

De-atunci, din zori când te scoli,
şi noaptea când liniştea creşte,
prin oameni, prin visuri, prin boli,
mereu îţi vorbeşte.

Şi simţi un fior. Dar degrabă
păcatul te cheamă, te cere.
— Ce-a fost? conştiinţa te-ntreabă.
— Nimic. O părere.

Nimic? Să te-ascunzi cu-o minciună?
Nimic? E un duh ce se joacă?
E-un foşnet de frunze? O glumă?
O vorbă de cloacă?

Ascultă. Acel ce-ţi vorbeşte,
— prin visuri, prin bolta senină —
e glasul ce-n veci porunceşte:
Să fie lumină!

E glasul ce-a scos din cămară
şi firul de iarbă, şi pomul,
şi leul, şi gâza ce zboară,
şi omul!

E glasul ce-n Raiul pierdut,
pe urmele şoaptei infame,
striga către omul căzut:
Adame!

E glasul rostind cu amar
osânda ce-a fost să rămână:
"Ţărână, întoarce-te dar
din nou în ţărână!"

E tunetul larg pe Sinai,
ce-aduce din cer, printre stele,
poruncile sfinte, dar, vai!
cât de grele!

E glasul de sute de ani,
ce tot mai puternic străbate:
"Ferice de voi cei sărmani
cu inimi curate!"

Căci Tatăl atât v-a iubit
c-a dat Fiul Său sub ocară,
ca oricine crede în El
să nu piară!"

Şi toate acestea ce sunt?
Un foşnet zadarnic de toamnă?
Chemarea Părintelui Sfânt
nimic nu înseamnă?

Ascultă. Cu-acelaşi ecou,
Acel ce-ţi dă viaţă şi pâine,
din nou îţi vorbeşte, din nou.
Acuma. Dar mâine?

Ascultă. El vine curând
să cheme pe nume pe-ai Săi.
O, cum vei privi tremurând
albastrele căi?

Ascultă. Căci vremea s-a dus
şi nu-ţi mai rămâne prea multă.
Dar vino acum la Isus!
Şi-ascultă!...

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pensionarul şi fata

Un pensionar odată
Pe o stradă se plimba.
Era strada rău famată.
Asta însă căuta.

Deodată vede-o fată
Îmbrăcată subţirel.
Era fata de-altă dată
Pe la care trecea el.

În faţă i se arată
Cu zâmbetu-i cunoscut:
- Să o facem înc-o dată
Ca în timpul ce-a trecut.

El pe dată se opri.
Se roti să vadă tot.
Când în ochii ei privi
Oftând zise:
- Nu mai pot...

- Nu-i nimic, să n-ai teamă.
Noi ştim să te ajutăm.
Să vezi cât de degrabă
Amândoi ne descurcăm.
..................................
- Aşa sunt bărbaţii toţi?
După cum te-ai descurcat,
De ce spui că nu mai poţi,
Că nu este adevărat.

- Tu mi-ai zis că nu-i nimic.
Mai oprit ca să vorbesc,
Însă eu am vrut să zic,
Că nu pot... să mai plătesc.

poezie satirică de Adrian Timofte din Versuri (2014)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!