Mesaj de-o sticlă
Mă derulez citindu-mă eu singur un mesaj
Pus într-o sticlă în val de timp, pelerinaj
Și nici nu-i sticlă ce s-ar sparge din tangaj,
Este mai nou din plastic, ce lasă lung siaj...
... Vreo opt sute de ani, minim tot mai rezist,
Nu mă mai descompun, rămân deșeu, sursist
Chiar fără nuanțele de cioburi de-ametist...
Propriu eroin 'mi asigur, neștiutul artist.
Când sul de os foițe vor derula vreodată
Din mine epopeea eseu, nevinovată,
Necunoscută oricum, deci nicidecum uitată
Din acte pe capitol; când plânsă, când jucată....
... E ca un maraton de împlinit ambiții
Cu bucurii deșarte de-a face noi ediții
Ce știu acum de-s treceri, sfârșit de coaliții
De-abia-ncropite, rupte... Se pierd în dispariții!
Ce mult elan, efort e-n scopul terminării
Pe rând, la alte scale dând important valorii,
Când recitesc și știu că și cântul viorii
Odată scurs tăcere-i; finalu-nfiorării!
Visări finalizate lasă morman de poze
Pe-un șir de-album gălbit și spini rămân din roze
Ce-nțeapă amintiri, distrug apoteoze
Nimic recunoscând din zeci metamorfoze.
Mesajul sul nu este covorul roșu-ntins
Și-aș vrea să-l afle spațiul ce timpul mi-a prelins
În râs; vicisitudini de ideal pretins
Pe-un opt sute de ani cu suflet neatins.
Parcă mă văd plutind cometic mă arzând
C-o dâră albă-n negrul ce strălucesc tăcând
Fără escală, rută precisă ne-o având
Până ce dop deschis mă va lăsa căzând...
Și sticla, o coajă ruptă, va fi din nou Pământ!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre sfârșit
- poezii despre spațiu și timp
- poezii despre visare
- poezii despre vioară
- poezii despre valoare
- poezii despre uitare
- poezii despre trandafiri
- poezii despre suflet
Citate similare
Reflecții
Se gudură de câte ori mă vede
și nu știu, să-l privesc, așa prin sticlă,
fără vreun gând -ce-i pus ca să mă-ntrebe-
sau să-l ador, să îmi fac inima mai mică,
să-i dedic clipa c-un minut de întrerupt,
că oricum nu pierd, chiar și de-ntoarcerea-i unică
și totu-i scurt și nici nu știu de e întâmplare...
Dar bine-i să mai las din mine, din emoția de-un furt.
... Sau să stau singur, un stingher, mereu mai des
profund introvertit, cu crez că-n propriul gând așa mă țes
cu mine însumi, mă pitind de drag ce mă-nconjoară... Mă edific
retras, știind că sunt dorit
să mă scald trup și suflet, ca o boare
în înmuieri de ochi, mirific...
să rămân probă, cum tapetul,
un colant pe sute-mii retine,
să fiu cum lingurița cu șerbetul
dintr-un pahar cu apă de cleștar, se savurând de bine...
Nu știu, după atâta timp trecut,
cum să-l mai trec; așa să-l pierd, risipitor
oricum? Dar parc-ar trebui să rămân un "avut"
măcar, nu-n neștiut, un subiect-decor;
nu doar un gând, un scris... riscat nevăzător!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre trup și suflet, poezii despre minute, poezii despre inimă, poezii despre gânduri, poezii despre dorințe sau poezii despre apă
Elucidare
Inexplicabil trebuie să mă explic,
Deși n-ar fi nevoie, oricum nu schimb nimic,
Dar parc-așa sunt eu născut extrovertit
Și-mi spun pe șleau, din mine, ce nu s-ar fi zărit.
O să fiu foarte scurt, că timp nu-i și-i de preț
Și-aș vrea să fiu înțeles; nepretinzând "isteț"
Pretins ades el însuși o minte ascuțită
De diamant ce taie, paranoiac, smintită...
Mă adresez deci celor ce nu-nțeleg simbol,
Ce cred că scris egonic e pornografic, gol,
Că sentimente puse sub nume dezgolite
Din propriu-a fi, nu-s stimul, acupuncturi d-ispite...
... Mai pe-nțeles, când scriu din eul scurs din mine
Nici nu mai sunt doar unul, sunt duplicate fine
Ce-aș vrea în râs sau plâns să-și stoarcă amintiri
Ce s-au uitat, helas, trăind fără trăiri!
Încerc să fiu din lut o pușculiță vie,
Să pui monedă alături de-alții ce timp ar scrie
Și poate n-au nici gust, dar nici nu vor să șteargă
Traseu parcurs... Nici suflet nu au prea mult, să-l spargă!
Și atunci mă sparg model, mă-mpart din avuție
Ce-am strâns cu suferințe, râs, pierderi... bucurie
Să te găsești bucată de-un infinit incert
Ce-ți ceri... și banii nu-s, ca să-ți plătești expert.
Deci sper să-ngrop snobism, metafore albite
Fără suport real de vise neîmplinite,
Fără elaborări! Să scriu vers ce nu moare
De praful gros deasupra!... O reelucidare!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre bani, poezii despre versuri, poezii despre suferință, poezii despre simbolistică, poezii despre schimbare sau poezii despre râs
Mă împlinesc, sau dezmembrez, opt sute
Mă opresc la un aaa... lungit opt, cu două emisfere ca zerouri,
Să mi se facă un decont; dacă vreo lipsă se cunoaște
Când nu mai curg din pastă, rotind bila? Vreau ecouri,
Dacă se întorc cum sunet, căutându-se... pe acolo unde naște!
Doar așa știu de sunt, că n-are rost să strig de nimeni nu aude
Și-s doar un bumerang, ce m-zvârl să ating, lovesc...
Iar revenit sunt și mai gol, sleit în mâinile exfoliate, nude
De ce-și aveau și-au dat și nu mai aș avea... din ce să mai golesc.
M-ascund la pânda fricii, mă pitesc să nu fiu pălmuit, scuipat
Și stând, să pot să-mi ling blesurile de masochist de suflet frânt
De unul singur; că l-am pus pe masă să-l disec, cojindu-l să-l las pur, curat...
Spălat cu lacrimi plânse, sau de râs, sau doar dramatic înțeles, de altul! Dacă sunt?...
Nu știu cât adevăr cuprinde aniversarea; oare e-un împlinit?
Sau rupt, mai demolat, pierdut din eu, dat piese în dezmembrare;
Că-i gând de unul singur, un mono dialog, ori script spășit...
Și cât de mult durează? La cât se poate opri, cu bun simț... o urare?...
De nu-s pe deplin înțeles, sunt sute opt, de versuri, scrise în încercare...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (21 septembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre urări, poezii despre sunet, poezii despre poezie, poezii despre plâns, poezii despre nuditate sau poezii despre naștere
An Nou...
Trăiesc, din timp în timp, de Anul Nou
Înșelător -că mă-nvechesc când se-noiește-
Iluzia, ce-ndeamnă să-l petrec împărătește,
Uitând că timpul nu se-ntoarce, cum ecou.
Împart colindătorilor covrigi cu nuci
-Văzându-mă pe mine zgribulit-
Acum, cu aer important, de împlinit...
Mă-mbrac tot mai în Moș, ca să-mpart rugi.
Mă-nfrupt din sacrificiul de Ignat,
Ca și cum viața-i luată un zălog
De bine, de avut... Nu proolog
De un blestem, de-a fi la rând sacrificat.
Căci sacrificiul de-an e prematur,
-Nici timp nu are, e sub patru sute-
Prea june să-și încheie-n zile, tur;
L-aș vrea o mie, Domnul să m-ajute!
E-n fond o bucurie, de păcat
De trecere din vechiul, la cel nou...
Himeră inventată în cadou,
Ca să uităm... de termenul de expirat.
Rămânem veșnic infantili, deși maturi,
Rugându-ne sfârșit mai iute, spre an nou,
Ne programând serbări de murături...
Din fruct ce-am fost, ne rupem... prost erou.
Rămâne doar puterea flagelării
-Să ne-o schimbăm cu zâmbetul pe buze-
Crezând în aspirații-n spate, cu ventuze...
Mâncând din porc, cu gândul re-în-carnării.
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 decembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sacrificiu, poezii despre zâmbet, poezii despre zile, poezii despre viață, poezii despre tinerețe sau poezii despre prostie
Prea devreme pentru sfârșit, inexistență
... deci se-nmulțește zilnic infinitate,
nu mai e niciun final
când deja sunt două sute de mii, de mii de miliarde de stele adunate,
din o sută de mii, de mii de miliarde de galaxii
-dublul tuturor boabelor de nisip de pe Terra-
și nu mă mai pot strânge cerc! Sunt din nou iar imaterial;
nimic din despre mine nu mai știu, eu cel ce stau pe sfera
de la malul... unei mări. Te-aștept să vii,
întins pe șapte cu douăzecișișapte de zerouri de miliarde de sori
din plaja timpului, cu ochi de marinar de pe galera
tuturor alor mei, foști matrozi silitori,
sfărâmați, dispersați în oceanul oaselor de coral...
fără să-mi amintesc, nici cel puțin frugal
de cineva sau dacă rugi au fost să ies din ou
în lipsa altuia, oricui, să fiu erou
mult, mult mai târziu,
să știu ce-nseamn-a fi când iară o să fiu...
și nu am nici-o stație de praf sau gaz
din toți ce-au fost și nu mai sunt de mult;
mulți otrăviți cu Separanda și Venera...
că uite bate vântul ce-l ascult
și-mi trece printre degete nisip, imensitatea
de prea multe miliarde... și-s un simplu caz
ce nu-mi pot prinde stele, îs prea devreme...
și nici nu am eternitatea
să mă-ntreme,
deci nu voi ști nimic, nu știu...
Normal că nu-i nimic, că este așa de mult
și nu e loc de prea mult spațiu, fiind prea mult... și ocult...
rămân, că voi fi veșnic prea devreme,
că nu-i timp, pe cât de este de târziu!...
Și atunci e-adevărat că fiecare avem,
-fără vreo aură sau chiar de-a fi, precum suntem,
vreo năpastă-
norocul meteoric; căci tot e scurt în infinit, o boabă, un fir,
imens grăunte de nisip în negru... Steaua mea, a voastră!
... Pierdut sunt cu privirea înstelată se crăpând 'n nesomn în miliardele, silicele topit din geamul de pe ochiul din fereastră...
tot pipăind cu mâna o petală, toată pluș, ce cade neputând tot aștepta, de la o roză ruptă se murind în glastră!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre stele, poezii despre vânt, poezii despre roz, poezii despre plajă sau poezii despre ocean
Mărturie
Suflet de artist, închis într-o lume ciudată
poate vrea uitarea să te dea uitată,
eu însă nicicând, n-am să uit de tin'--
de calda-ți suflare și destinu-ți de chin.
Plecând ale toamnelor zeci de culori,
lăsat-am în urmă și frunze și galbeni fiori,
iar din al artistului suflet,
încet pe un chip, s-a pus înc-un zâmbet...
Artist ne'nțeles, nu-nțelege chiar el,
că singur trăiește-ntr-un univers paralel
unde toamna-i de veci începutul,
cuprinsul, viața și-ntr-o zi chiar mormântul.
Când pe pământ alte bucurii noi răsar,
sărmanul artist, suflet trist, fără proaspătul jar
se uită din al său paralel univers,
compunând între timp al vieții nou vers...
Oh, tristețe, amar, jale febrilă,
cărți albe din scoarță pân' la ultima filă,
făr' să mai aibe ce citi drag popor
îngheață în toamnă cu-al zâmbetului dor.
Sufletul artistului piere-n trecutul viitor...
poezie de Andra Ologeanu (9 decembrie 2015)
Adăugat de Andra Ologeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre tristețe, poezii despre toamnă, poezii despre artă, poezii despre început sau poezii despre viitor
Trecut întors în viitor
M-am întâlnit cu mine-n viitor
Peste milenii, fără să mai "mor",
Fără să știu c-am fost cândva, vreodată...
Pe-un alt "pământ", "planetă" regretată.
Nu mă știam, din lumea de ciudați;
Amestec, plastic cu metal... robotizați.
Eram în zbor, că n-aveam gravitație...
În planaj de gând, profund în levitație.
Un nanobit din sânge mi-a dat semn
De-un strop de-o genă cu memorie de "lemn"...
Din tatăl meu -ce-l avea "meșteșug"
P-ecran-breloc; lângă un "cal"... și-un "plug".
M-a luat aiurea, ceva nou, un "sentiment",
Cum că m-aș ști pe undeva, pe-un "continent"
Ce nu mai e, din masa uniformă
De-o sferă-n zbor, ce-și schimbă mereu formă...
Mi-am dat un clic pe-album de holograme
Și mi-am luat timp să le disting din mii de "arme"
S-ajung departe-ntre figuri de-arhi-umani
Din trupuri "zale", ce-și vindeau carnea pe "bani".
I-am luat un tot, în electronică analiză
Și-ntuitiv m-am pregătit pentru surpriză,
Căci ramul-cip mi-ntrase "in"-ul în alertă
La gând de virus neștiut... prezență certă.
Nu cred c-am regăsit clona-mi de om
Dar m-am "îndrăgostit" de "floare", "mugur", pom"...
Am mers-alunec pe-un imens de "gheață";
M-am îmbătat printre "licori", cu-n pic de greață.
Necaz mi-au dat ființele "carnale"
În veșnic "chalenge" de ambiții goale
Fără valoare, simple speculații,
De-a mult avea și... drepturi de creații.
Sunt "turmentat" de-atât pierdut în "simțuri"
Ce nu le-aveam de mult, sursă de zimțuri
Ce-mi-mpiedică existu-mi rectiliniu
Trecut, în zbuciumat, "nefericit" continuu.
Sunt deci eu ființa top-rațională
Pusă de-acum în veșnică-ndoială;
De-a mă teleporta din când în când să văd un "pom"
Sau de-a uita cu tot, c-am fost odată... "Om"?!
PS
Am învățat o groază de cuvinte
Ce-am pus în ghilimele, le țin minte
Că-s de pe-un loc numit cândva... Pământ,
Ce redescopăr de-un voiaj, întors în sfânt...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 februarie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre zbor, poezii despre învățătură, poezii despre trecut, poezii despre sânge, poezii despre surprize, poezii despre simțuri sau Ne poți propune o poezie de dragoste?
Conversație
- Ce faci?... De când nu te-am văzut,
ești mai frumoasă ca oricând!?...
- Hai las-o moartă, te-am crezut
la început... când mă făceai, crezând!
- Dar nu-i adevărat! Te-am vrut mereu,
mai mult decât acum! Am remarcat
că fără tine, totu-mi este greu!...
- Termină, mi-ai mai spus, ai încercat...
- Ce gaj să-ți dau, ca să mă crezi, acum
când nu mai știu de mine, de nu ești?
Alerg pe străzi, mă port ca un nebun!?!...
- Te știu, e vechiul truc... când mă poftești!
- Și dacă îți promit etern, iubirea?...
- Hmm... parcă nu ai mai făcut-o?!
- Nu, pe atunci nu o știam; că fericirea
are un singur nume... și-am avut-o!
... - E prea târziu și am venit aici
să-ți spun, că e-n zadar, totul s-a dus!
Putem rămâne, dacă vrei, amici...
E-un altul care suflet mi-a răpus!...
"... Mi-a fugit inima din piept, s-a rupt,
mă doare brusc în creștet, nu mai văd;
venisem, sigur, să refac un început...
E prima dată-n viață, când cunosc prăpăd!!!..."
- Și n-ai rușine sau nici milă, cel puțin,
să-mi spui că ești cu altul, că mă-nșeli?
- Nu, sunt decisă; viața nu-i un chin,
așa cum am crezut, din lingușeli...
... - Și deci îți spun adio, eu te las!
Te rog să nu mă cauți, oricum plec!...
"... Rămân buimac, în cafeneaua "La taifas"...
Am pieptul un ocean de lacrimi, mă înec.
Mă scol cu greu, mă uit năuc pe stradă,
-sunt beat, fără să beau și tremur tot-
nu mai am niciun mâine, viața mi-e întreagă!...
Am terminat-o, de-azi sunt Emo, nu mai pot!"
... Destin, mi-a programat sfârșit, printr-un complot!!!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre rușine, poezii despre promisiuni sau poezii despre prietenie
Floare de gheață
Am sufletul abur suflat pe o sticlă
De geam, oglindind inima-ți de-odăi
Strângându-se-n șoc, explodând ca o aplică
Când becul o arde-n scântei calde, moi.
Mă uit fără șir; nu-i cârlig să m-agațe
Din spațiul fundal, am doar chipu-ți hublou
Ce străpung, curg fluid, mă preling palme, brațe
Și trup mă transfigur, sunt eu-mi ecou.
E cald înăuntru; mă-mbăt somnambulic
De picurii ploii din frigul de-afară
Cruciș stând pe coate ivron melancolic
Visând pe-un pervaz se umbrind înspre seară.
Tresar încordat că e rece; nu-i foc
Ce s-a stins așteptând să-l reînviu până moare
Și sticla e-o coajă de-alb praf doar c-un loc
Din buzele-mi calde, c-o gheață de floare.
M-agăț cu retina prin lupa pupilă
Privind absorbit pata fină de pâclă
Cu-n zâmbet cleștar; capul drag de copilă
Topindu-se-n suflu... cum viața se-ntâmplă.
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (20 decembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre încordare, poezii despre seară, poezii despre ploaie, poezii despre moarte sau poezii despre melancolie
Fața nevăzută a lumii
Când lumea s-ar scula din rău
Sau din a ei indiferență,
Poate va fi din nou călău
De-omor, hoție, impertinență.
Când lumea s-ar trezi spășită
De nedreptățile făcute,
Vor fi din nou iubit, iubită
Fără paradă, pe tăcute.
Când lumea nu va mai fi-n hoarde
Crezând un unic adevăr,
Va fi doar cânt de tril, de coarde,
Trăi-vom fiori de flori de măr.
Când lumea se va culca-n pace
Fără de frică pentru mâine,
Va fi tărâm la toți să joace
Și asasini vor face pâine.
Când lumea singură va ști
Că-i numai una-n Univers,
Va face mult mai mulți copii
Să-i spună amor ce-l moștenesc.
Când lumea, de-ar mai exista,
S-ar vedea tasul din balanță
Și inegală, c-ar cădea...
Și-ar da la toată importanță.
Când lume-o venera ce-apune
Și orice naște pururi nou,
Se va renaște o nouă lume
Cu individul om, erou!
Când lumea iar va fi o lume
Pierdută din părinți-părinți,
Trecerea spațiu' o să cunune
Și vom fi iar trimișii sfinți!...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (8 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre iubire, poezii despre tăcere, poezii despre sfinți, poezii despre sfințenie, poezii despre pâine, poezii despre pace sau poezii despre obrăznicie
Îndoieli
Străbat de ceva timp un spațiu ce mi-l umplu
Și culmea, nu mai știu cum sunt, de însumi mă îndoi,
Neștiind de poame oi face din acumulările-mi altoi,
Cum pom, de-i alipești o creangă și alta, e singur, el... și cuplu.
Tot m-am pretins deștept, cu limite rigorii,
Căci am acumulat propriul știut, citite,
Cu crez de evoluat din gloatele cernite,
Colorând sub meninge un cenușiu valorii.
N-am fire de pretenții, înot în modestie,
Dar rămân uluit când vorbe îmi sună gol
Printre emuli de zise, ce poate își scriu vreun rol,
La fel și ei, cerșind cununi în tuș, hârtie.
Numai că emul, fostul, l-am tot crezut arhaic,
Îl convertind adesea cu schimb de emulații,
Blajin pozând în critic la false disertații,
Când limba-i ponosită, cum mistic ar fi laic.
Revin, se îmbătrânește, dar parcă înspre copil,
Căci numere-s pe deget de câte fac o sumă,
Din adunat de-a ști... cum pom nu e-o legumă,
Ca de-aia din sămânță, din nou, din pueril!
E tot mai plin Pământ de mult futil de lene,
Se cască adânc abis între știut, prostie
Și, ce va fi e mister; de neștiut reînvie,
Sau poate-i alt știut... de carnivor din gene?!?
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 martie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre înot, poezii despre prăpăstii, poezii despre modestie sau poezii despre limite
Doar chestiune de transfer de suflet
Mi-a răsărit din suflet azi, o zi
Și-i o altă prima, dintre aproape patru sute
Ce se vor scurge inexorabil, ca și alte multe,
Oricât aș fi de indiferent sau m-aș împotrivi.
Și uite așa, am suflet mai ușor,
Sunt tot mai cast, evlavios, mai bun
Pe-o alee, cu o singură ieșire, al meu drum...
Mă "duc" să-ndeplinesc, rol neștiut, sârguitor.
Noroc că am o consolare, insuficientă,
Că sunteți toți cu mine, în același "tren"...
Rămâne dac-aveți bilet de clasa l-a, cu antren,
Sau sunteți numai tolerați de-un naș, așa de experiență.
Ce dificilă este alegerea, când nu-i niciuna
Și orice ai face, sănătatea, banii-s stabilite
Printr-un ciudat rostogolit de zaruri azvârlite...
Ce dă oricum, doar două numere de combinat, totuna.
Sunt, tot, doar zeci și unități d-un cont irefutabil,
Fac parte din mulțimi de ciclu-n dispariții;
Încerc să pun lipici de dor și drag din trup, prin repartiții...
Oricum e perisabil și sunt totuși eu, helas, irepetabil.
În fond se spune, fiecare zi-i câștig
De exponat, mai mult sau mai puțin, prin etalare
În fund de raft sau la vedere, dintr-o întâmplare...
În rest, rămâne esențial doar sufletul, pe care la plecare o să-l strig!
Și o să-l strig și o să-l strig și o să-l strig și o să-l strig și o să-l strig...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 ianuarie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre zaruri, poezii despre trenuri, poezii despre sănătate, poezii despre prezent, poezii despre numere, poezii despre noroc sau poezii despre dor
Simț de proprietate
Felii subțiri, ca tomograful, mă tot citesc, mă gust din elemente,
Să nu mă descompun pe ascuns, idei să nu se piardă, lente,
Să rămân gol de seve, vise, să fiu un X de raze negre
Pe-un film cu albe mădulare, dezmăduvite, reci integre.
Mă țin de trup, doar să mă știu de unde vin ca rădăcină
Și în oglindă mă verific, din când în când, de am vreo vină,
De mai am semne de copil, sau m-am stricat, m-a stricat lume
Și-n litere mă des compun, să mă înțeleg, mă restrig nume...
Îmi umplu fișa tot mai singur, că nu mai cred lecuitori,
La poligraf mă supun des și trec, înfiorat, fiori,
Că atât de greu e să nu minți, când te destăinui numai ție
Și lași în jur impresii vagi, nul!... Circumstanța de-o beție...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (2 mai 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre vinovăție, poezii despre negru, poezii despre minciună, poezii despre lectură, poezii despre idei, poezii despre filme sau poezii despre copilărie
Suflet
E adevăr că suflet este și pleacă doar când viața trece
După ce-a stat în hibernare, ieșind arar din al său fald?
Și de la ce se-ntâmplă tot și-n urmă lasă corpul rece?
Atunci, de ce o fi la toți; doar că sunt vii? De ce-au trup cald?!
Și n-are, suflet, greutate? Cum poate singur, el, să zboare?
Și de-i așa ușor, cum poate să stea cu trupul la un loc?
O fi mister, doar lângă viu, fără materie; o mișcare
Ce-ar vrea inertul, în cutremur să-l facă din ghețar un foc?!
Oricum și fum de-ar fi, nu poate să iasă dincolo de ceruri,
Ca să privim noi neștiutul, crezând că el pe noi ne știe
C-avem trimiși, fuioare multe ce ne privesc calde, din geruri
Și-i doar o mistică plăcere, de-avea ce noi vrem cum să fie!
Deci dac-ar fi minunea dragă, așa cum credem, numai bun,
De ce nu mai răspunde-n veci, chiar de chemată-i, de-i în aștrii
Și lasă răul în neștire de cap să-și facă, căpcăun,
Pe noi, pierduți corpul de suflet, de vii... Sărmanii de sihaștrii?
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (15 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre plăcere, poezii despre mișcare, poezii despre hibernare, poezii despre greutate, poezii despre ger sau poezii despre fum
Restaurare
Se-adună mucegaiul pe tabloul
pe care îl privesc, din când în când,
de parcă unui gând i-ar fi ecoul,
și-ar vrea să-l văd, cu timpul, dispărând.
Când l-am pictat, am pus în el iubire
și l-am păstrat n-am vrut nicicum să-l dau
iar apoi l-am privit cu mulțumire,
cu ochi ce, pe atunci, îmi străluceau.
Era superb tabloul, o-ncântare,
cel mai frumos pe care l-am pictat
cu un penel ce risipea candoare
pe pânza ce-ndelung a sărutat.
Culorile veneau din vechi poeme
și se amestecau în visuri noi,
pierdute, regăsite după-o vreme
prin timpul ce se-ndepărta, greoi.
E mult de-atunci, pictura-i scorojită,
abia se mai distinge, parcă-i fum
ce-acoperă o față urâțită
în timpul ce-a trecut, și nu oricum.
Părea trecut prin norii de furtună
legat cu fulgerele de un timp
ce vrea doar la tortură să-l supună,
intermitent, dar sigur, pe-un răstimp.
Nevinovat tabloul într-o vină
pe care-a descifrat-o un penel
descoperind amestecul cu tină
ascuns de o pojghiță ca de gel.
Dar ce-ar putea să facă el, tabloul,
atunci când timpul însuși l-a supus
furtunii provocate de ecouri
la propriile temeri. L-au distrus!
Aș vrea să fie cum a fost odată,
să îl pictez din nou, să îl salvez,
și iată o idee minunată!-
îl scot din ramă și-l restaurez.
E mult de lucru, dar e-o bucurie!
Din cioburi de-amintiri culese-n ceață,
pictez din nou, dar, mi se pare mie,
sau în tablou e-acum o altă față?
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre pictură, poezii despre arte plastice, poezii despre sărut, poezii despre salvare sau poezii despre nori
Din când în când
Ultim zbor de cules floare,
Îmbătări de polen, nectar
Și-ac smuls din pântec, insectar;
Așa din când în când se moare!
Cuib de ciocănitoare
Cu pui în pomul găunos
Ce hulă îl prăvale jos;
Așa din când în când se moare!
De-abia născut ce stă-n picioare
Pe stepa-n răgnete arzând
În lins ce nu-i al mamei, blând;
Așa din când în când se moare!
Doar dăruire-n așteptare
Și înșelat de suflet cast
Plângând de nenoroc nefast;
Așa din când în când se moare!
Sublim amor cu violare
De vis și trup pur neatins,
Cu gust amar de viață stins;
Așa din când în când se moare!
O dragoste, când totul doare
Orbul rănit, ce nu o știe
Și singur stingere-și îmbie;
Așa din când în când se moare!
Ochi plânși înălțați la altare
Cu semn întretăiat de mână
Ce-și pierde pereche-n țărână;
Așa din când în când se moare!
Părinții duși rămași o boare
De-o lumânare aprinsă arar
Ce plâng și-acum și n-ai habar;
Așa din când în când se moare!
Îi-este ultim apus de soare,
Noapte eternă stând să-nceapă
Fără de gând că zori nu crapă;
Așa din când în când se moare!
Când nu mai e nimic, uitare,
Mai mult decât de trup prezență,
Nici gând de urmă, de esență...
Așa din când în când se moare!
Totu-i o apă trecătoare
Ce spală timp de umbre duse
Ce nici n-au fost de n-ar fi spuse...
Așa din când în când se moare!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Spune-ți părerea!
Vezi mai multe poezii despre picioare
Levitație
ce-am pățit, doar adormisem
-e-adevărat, epuizat de o durere atroce,
apoi înconjurat de-atâta bine-
dar mă privesc, fără de ochi, ce-i închisesem
și totuși văd atâta negru peste tot și, nici n-am voce
să strig că parcă-s din cărbune și n-am vine...
mai am un pic, scăpat dintr-o imensă amnezie
și, simt o flacără din lumânarea, parcă a mamei...
și nu, nu doar de la ea, e ca un val de oameni,
un fel de necredință în tot, o erezie,
că nu mai sunt cu ei... e-adevărat, nu mai am simțul foamei,
atâta de ușor rămas, fără dorinți, un privitor de seameni...
sunt un desprins inert, un ferice etern,
dar am o urmă de regret că nu mai sunt ce-am fost,
unul ce nici nu mi-l mai știu, un gând,
ce-acum e parcă atât de tern,
că nu mai sunt ambiții, nu mai sunt plăceri, nici post...
dar ce tot zic, mut... mă duc să-i prind pe alții, să prind rând.
Se vede, un pic, pe cer o dâră dacă vrei s-o vezi-, un șir zburând mergând...
Eu unu' îl văd. Sunt niște umbre fumegând, arzând...
Plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre voce, poezii despre mamă, poezii despre lumânări, poezii despre foc sau poezii despre fericire
Pe cât de mult...
Pe câte zile-am făcut gaj
Cu cunoscuți că-ți sunt o slujbă
Cum lanț la lama de o drujbă
Și elicea la vapor, siaj?
Pe câte săptămâni să jur
Să-ți fac o Lună de argint
Și de-i eclipsă nu te mint
Că pot s-o trag de-o vrei pe-un șnur?
Pe câte luni să-ți dau bărbatul
Ce-l am în mine un gamet;
De nouă nu-ți ajung și-i drept
C-amor nu-i scurtul sărutatul?
Pe câți ani să-ți promit credință
S-ajungă pân' la reînviere
Și zâmbetul să ți-l fac miere...
De dulce nu îți ai cu putință?
Pe câte zeci de ani să-ți fiu
Alături, sprijin să mă ai;
Să îți pui cap pe braț, să stai
Cu mine pân' nu mă mai știu?
Pe câte secole s-alerg
Să îți trec numele pe boltă;
Din sori să-i adun o revoltă
În ceruri... de-ar vrea să te șterg?
Pe câte mii de ani să zbor
Să mă fac trup din piramide
Până când palme-ți vei deschide;
Să pot să stau s-adorm, să mor?
Pe câte clipe adunate
Să le trăiesc în nano timp
De molecule de-anotimp...
Să faci din mine eternitate?
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre săptămâni sau poezii despre revoltă
Și poate
... și poate nu-i trecutul dus așa departe
și poate-n vremea ce-o veni va răsări
dintr-un lăstar de amintiri zidit în șoapte
în urmele din gând când noi ne-om întâlni.
nici nu mai știu de dusă-i clipa-n timpuri
sau poate tu, ai strâns-o-ntr-un căuș de vânt
de s-ar întoarce să adie cu un zâmbet printre rânduri
să zbor cu-aripa lui spre cer să fur doar un cuvânt.
din toate câte-au fost, vor fi din nou doar floare
ce-or curge ne-ncetat din-naltul neatins
au luminat destul tăcând alăturea de soare
acum se sting încet în ploi ce plâng fără de vis...
poezie de Loredana Nicoleta Vițelaru din Trusou de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre lumină
Tăcerile în mine nu mai tac
Tăcerile din mine nu mai tac,
Vorbesc pe-o coală de hârtie,
De vreau, nu vreau, n-am ce să fac,
Mi-apar dureri în armonie.
Mă prinde noaptea suspinând,
Rime ce-n rând tăceri așează,
Le-aud strigând, le-aud vorbind
Până din nou se luminează.
Și unele nu-mi plac deloc,
Mai bine-ar tace împietrite,
Dar ele, nu și nu, cu foc,
Se-așează triste, rânduite.
Mă chinui noaptea să-mi răspund
Cum pot acum să îmi vorbească?
Când ani și ani tăcând la rând,
N-au vrut deloc nici să-mi șoptească.
Pe unele chiar le iubesc,
Mă regăsesc cumva în ele,
Le scriu zâmbind și le cerșesc
Lumina lor din nopți cu stele.
Tăcerile din mine nu mai tac,
Of, Doamne, sunt atât de multe,
Nu știu de timpul meu sărac
Mai are zile... chiar cernite.
poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre vorbire, poezii despre noapte, poezii despre hârtie sau poezii despre sărăcie