Domestice relaţii

O pisicuţă mică, neagră cu pieptarul alb şi cu ghetuţe albe
Se-ncântă pentru prima dată-n viaţă în gerul aşternut manta afară
Şi-şi scutură din picioruşe, iar boticul alb îşi afundă să şi-l scalde
În puf care-i răceşte alb-guleraş... cu papion de mire în blăniţa bizară.

Şi scoate-un mic crâmpei de miorlăit cu mârâit firav, subţire, de uimire,
Se avântând apoi în salturi strâmbe după care pică într-un alunecuş.
Se-opreşte să-ţi întoarcă un căpuţ cu ochii-n cerc de galben, oglindire
Din felinele savanei, urechiuşele-şi ciuţind din blăniţa un luciu, toată pluş.

Neri, o strig, hai vino... şi căpuţ întoarce doar de o clipită, scurt
Îşi reia periplul, gheruţe-şi ascute pe-un prun, griul gard din curte,
Când în salturi mari şi Bobiţă apare, uriaşul câine, cu un os din furt,
Ce-l aşează blând pe zăpada caldă invitând colega în scheunaturi scurte...

Oare noi cei mari om învăţa o zi de la fiinţe mult, cu mult mai mărunte?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima... sau ultima zăpadă

Broderii în alb pur, cu umbrele declive
Transfigurează spaţiul pe-un ton de cer în gri
Şi arar se frâng, căzând în spargeri sidefii
De-o vată puf, casantă, pe sol lăsând colive.

În albul nesfârşit se taie în câmp culoare
De-un galben, bej murdar, pe alocuri gri închis,
În dâre, mâzgălind şiruri cum coala în scris...
La fel de întinată pe aşternut cast, paloare.

Din când în când zbor pete, tot gri, sau cafenii,
Se năpustesc să stea pe-un ram, frângându-i dalb,
Ce se zburleşte în fulgi, un praf, corolă, alb...
Lăsând în balansoar crengi pline, fumurii.

E atât de alb că doare, topeşte ochiul fulg
Şi parcă plâns se pierde în nesfârşit domol,
Lăsând pe-obraz o dâră se revărsând în gol
La auz că albiţii picuri iar vieţii fiinţe smulg...

La radio e-o ştire; "un prim pierdut... control!"
Şi alba puritate îşi scrie în dramă, rol...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (27 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pisicuţă

Pisicuţă, pisicuş,
Ochi rotunzi pe boţ de pluş,
M-ai trezit din vis azi noapte
Să te-mbrac şi să-ţi dau lapte,
Să-ţi pun roz lesa de fundă,
Să te plimb cât noaptea lungă...
Mâine ziua s-o dormi toată,
Iar eu, noaptea... altădată!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Daisy

Sunt pentru a nu ştiu a câta oară Dumnezeu
Căci iar m-am hotărât s-adopt un căţeluş;
De fapt o căţeluşă mică şi firavă, derbedeu,
Un rebut printre vreo cinci născuţi pe-un derdeluş.

Sunt toţi acasă acum la adăpost de frig
Cu mama, o căţea atât de slabă, mică
Şi cresc pe zi ce trece, vin fără să-i strig...
Doar cea mai mică, Daisy o protejez cu frică.

E veşnic dominată la mâncare, ades muşcată,
Picioruşele-i sunt roşii, tot o carne-n rană
De gerul ce nu stă, de fulgi... şi-i alb bălţată.
Aşa c-am luat-o-n casă să-i dau cald şi hrană.

Este cât palma, adoarme des, mai plânge,
Se mişc-aşa nesigur, cade, se ridică iară
Şi-i cercetaşă sigur... inima mi-o frânge;
Bot umezit ridică, mă priveşte-n ochi, umil să pară.

Şi-acum o văd pe picioruşe mici păşind firav
Cu fundu-i rotund şi mişcând din codiţă
Şi scoate-un sunet ascuţit crezând că-i grav
S-ar zice un lătrat... Îmi spune că-i un slujitor, fetiţă.

Aşa-m păstrat pe lume ce lui Dumnezeu i-a fost o schiţă!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar... nă bădăioasă

Curge din nou puritatea, se-aşterne
Cum faţa de masă scrobită să-mbie
Şi voal de mireasă se lasă în trenă
Să spele cu cast peste ţarn-adormită
Lăsând doar scaieţi broderii ca pe perne
Şi-arbuşti pe vreun mal răsărit peste glie
Ce rupe sublim alb de fire-n gangrenă
Iţind negricioase din hula ameţită.

Pe vârfuri de ţambre jilave cu ciucur
De vată friantă se lasă din zbor
Un mic stol de vrăbii mereu în alertă,
Cu pene zburlindu-se-n pala de ger...
Turturele o pereche îşi fluieră-n flutur
Bătăi lungi de aripi cu griul de nori
Şi-un câine ca umbra-n desen pe-o copertă
Tot latră aiurea pe-un câmp de alb ceaier.

Se vede din fulgi răzvrătiţi într-o joacă
Frugal silueta de-un cal c-o căruţă
Ce alene se-ncumetă-n spuma de alb
C-un trup cu căciulă-nfundată pe faţă
Ce lasă fum de-abur ajuns promoroacă
Ce-i stă pe mustaţă -stând drept pe băncuţă
Cu biciul din negru întărit într-un dalb-
Şi-n spate o dâră din lină se-ncreaţă.

Se aude un vuiet arar când şi când
Şi ochii devin gelatină sub pleoape
Şi-ncet tot se creşte şi vânt, pudrăria,
Ce face tot alb de-un clăbuc cu săgeţi
Iar zgomotu-n aer se-ascute gemând
Pe gheaţa-i o sticlă pe fostele ape...
În făgaşuri 'ntre dune ornând sticlăria
Din ceaţa mânjindă răsar doi băieţi!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Meditativ

Stau, mâzgălind pe coală, cu două suflete împrejur;
Dulăul credincios Bobiţă şi mâţa neagră Maşa, mică...
Mimând că dorm, să relaxez, să respir aerul cald, pur
În liniştea ce câte-un tril... ori gâză ce din "son" despică.

Din când în când o adiere venită de pe semn de roză
Îmi face vânt de evantai, mai mult vis din real gând,
Mă deplasând din ambient într-o colinică narcoză
Să-mi fac trăire-n paralel... ori altceva, dintr-un nicicând.

Îmi scormon filmul ce-am turnat scurt, definitiv periplu,
Metraj cu doar puţini actori -n-a fost buget de distribuţie
şi obligat a trebuit să joc în rol erou multiplu-
Fără a fi, culmea, apreciat mai mult de-o simplă... alocuţie.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 august 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Phantasma de luxe

La început puţin, apoi din ce în ce mai mult, se-aşază praful
pe noi. La început se-aseamănă cu puful fin de pe aripile
fluturilor. Apoi e ca noaptea desenată de un copil din amestec
de alb şi negru. Şi din ce în ce mai puţin alb şi tot mai mică luna.

Odată cu praful, se-aşterne liniştea. La început puţină, chiar
mai mică decît pauzele dintre cuvinte, apoi se-adună
ca în momentele în care discul s-a terminat şi nu-ţi dai seama.
La un moment dat liniştea devine violentă şi-ajunge
să ne curgă sînge din urechi.

Pe rînd mamele, taţii, prietenii, copiii ne spală de praf şi de linişte.
Mai întîi mai des, după aceea din ce în ce mai rar, pînă praful
devine gros şi liniştea o atmosferă în care ne abţinem să respirăm.
Ca să n-o tulburăm.

La început praful e uşor, dar într-un tîrziu e povara de sub care
nu ne mai ridicăm. Iar liniştea noastră se uneşte cu liniştea altora
şi formează un fel de cîntec. Îl aud doar cei legaţi prin jurămîntul
tăcerii.

La început mai mult, apoi din ce în ce mai puţin, iubirea se depune
în noi. E moale, e pufoasă şi atît de plăcută, la fel ca o plapumă
din lumină blîndă în septembrie. Şi cînd praful şi liniştea ne-au acoperit
complet, lăsăm plapuma să acopere locul gol de la masă.

La început am fost eu şi tu. La început mai mult eu, apoi mai mult
tu, pînă cînd praful şi liniştea şi iubirea ta m-au învăluit. Şi simt
cum fiecare cuvînt al tău se opreşte în mine, ca într-o poveste
care se tace pe sine pînă inima stă şi-aşteaptă trupul să mişte
ca un clopot.

Într-un tîrziu, praful meu, liniştea şi iubirea se vor aşeza pe tine
asemenea zăpezii ce se-aşterne lent, ca o singurătate cu care începi
să te obişnuieşti. Şi ţi se face frig, tot mai frig, la început cît o noapte
fără nimeni, apoi din ce în ce mai multe, pînă cînd vei striga. Atunci
mi se va opri sîngerarea din urechi şi te voi auzi.

Voi auzi şi voi striga şi eu, voi striga atît de tare încît vor dispărea
şi praful şi liniştea şi iubirea şi va rămîne doar adevărul:
doi oameni cărora oasele le vor fi prea mari pentru carne, moartea
insuficient de neagră şi-adîncă să ne ascundă şi chiar şi cerul va fi
prea mic să ne fie cearşaf pentru dragoste.

poezie de Leonard Ancuţa (septembrie 2010)
Adăugat de Leonard Ancuţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sanatoriu

Ochii îşi ţintesc inexpresivi printre carouri reci de gard
Şi mâinile şi le întind -ai nu ştiu cui- mai mulţi copii;
Mai mici, mai mari, cu palid chip ca din mânjit de-un gros de fard,
Speriaţi privind în juru-le ca-n curţile de puşcării.

Cer bani puţini, pentru un suc sau fum de vis de o ţigară
Şi se lovesc din când în când disimulând o duşmănie
Fără a crâcni chiar dacă doare în frigul, cruntul de afară...
Până ce apare-un gardian... "Iată, iar vine sărăcie!"

Din când în când trec se ţinând în apatie mână-n mână
Cupluri-femei; una matură-n halatul lung de asistentă
Cu mersul ferm preocupată de rolul ce-are de stăpână
Tăcând sau 'n dialog-mister c-o mică, fină adolescentă.

Şi brusc din nevăzut apare din fundul, lungul de alee,
La braţul sigur simulat sub haina-n pluşul greu maron
Un chip de-o zână înfiripată în începutul de femeie
Îşi profilând sublim-suavul ce-i aţintit de-un vârf de pom.

Oh câtă frumuseţe-i este se-ncătuşând într-o privire
Ce-şi pierde perindându-şi-o spre-un orizont de neştiut,
Lăsând ce inimă o vede într-un zvâcnit de-o tresărire
Se aninând de corp splendid cu profil fin... Doar ce-a trecut!

Uimire doar rămâne-n urma care se şterge neînţeleasă
Când dup-un timp târziu apare nesigur, parcă acelaşi cuplu...
Dar gând nu zboară acum; e cap, ce-i greu de păr ce-o apasă
Înfipt în piept în nemişcarea înspre pământu-i de periplu!...

Cu greu răzbate acuma finu-i; doar amintindu-se făptura
Ce stă în spastică-ncruntare neînţeleasă, fără voie,
Egal păşind în sacadat ritm zdruncinându-şi tot, figura
Ca din poem de pe alt tărâm de neuitatul Alan Poe.

Şi aer parcă e-n cutremur şi sol de atât de mult nedrept
Şi mintea sană-i răzvrătită se răzbunând într-un nevrând;
De ce oare-i atâta rău ce doare-n minte, în suflet, piept
Şi Dumnezeu de s-a născut... de ce nu s-a născut mai blând?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 martie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alb

Un vers alb,
o îmbrăţişare albă,
o floare albă,
catarg alb,
răsturnat în mare albă,
răscruce de privire albă,
curcubeu alb,
un zâmbet alb
dintr-o inimă roşie,
doar ea culoare
mai roşie ca albul,
mai albă ca roşul...
şi din nou alb...
mână albă,
flacără albă azi,
flacără albă mâine,
zi albă,
alb azi,
zile albe,
mâine alb,
obsedant alb,
alb...
alb...
alb...
şi din nou,
îmbrăţişări albe,
amurg alb
într-o privire albastră
şi apoi
răsărit albastru
într-o privire albă...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă (2008)
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căluşeii

Cu-acoperiş şi umbra-i se-nvârteşte
un mic răstimp, uşor, întreaga ceată
de cai pestriţi din ţara cufundată,
ce şovăie-ndelung pân-asfinţeşte.
Da, la trăsură câte unu-i înhămat,
dar toţi privesc în faţă vitejeşte;
un leu cumplit şi roşu-i însoţeşte.
Şi alb, din când în când, un elefant.

Şi-un cerb, ca-n codru-aidoma se-arată,
atât că are şa, iar sus, călare,
o fată vânătă şi mică e-ncopciată.

Şi trece alb, pe leu călare, un băiat,
se ţine strâns, cu pumnul mic, înfierbântat,
În timp ce leul limbă, colţi, arată.

Şi alb, din când in când, un elefant.

Şi trec şi fete, strălucind călare,
prea mari aproape,-acum, în cavalcadă,
din mijlocul vârtejului, deodată,
privesc în sus, în vag, în depărtare.

Şi alb, din când în când, un elefant.

Şi toate trec, grăbite să termine,
se mişcă-n cerc, se-nvârt la întâmplare.
Şi roşu, verde, sur, în treacăt vine,
un mic profil, abia-nceput dispare.
Şi-un zâmbet, uneori, întors încoace,
ce fulgeră-mbătat şi se desface,
în jocu-acesta orb, fără suflare.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi (Jardin du Luxembourg), traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hai

Hai vino, să luăm barca,
Să te trec mări, oceane...
Când vele or rupe soarta
Să-ţi fiu plutire, rame.

Hai vino, autostop
Să-l facem amândoi;
Să m-arzi benzină, corp
Să te apăr de nins, ploi.

Hai vino, în zbor de cursă
Să îţi dau aripi visuri;
Planeta, o lacustră
S-ai, dar, de 'nalte abisuri.

Hai vino, în trenul vieţii
Să m-ai într-o cuşetă,
Nopţi, zorii dimineţii...
Biletul din poşetă.

Vino, să luăm o rază
Pe-o coadă de cometă;
Plecarea, timp s-o piarză...
S-o ştim doar noi, discretă!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă cei care cântă din flaut sau din chitară îşi reglează ritmul muzicii după placul lor, şi nu după cel al mulţimii, oare înţeleptul, care-i înzestrat cu o artă mult mai însemnată, va întreba el ce vrea vulgul şi nu care-i lucrul cel mai apropiat de adevăr?

Cicero în Tusculanae disputationis
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pui de raţă

Pui cu puf de aur moale,
Şapte sunt, prin curte.
Umblă-n picioruşe goale,
Sprintene şi scurte.

Piuie de viaţă nouă
Cu un glas ca aţa:
"Am ieşit şi noi din ouă -
Bună dimineaţa!"

poezie pentru copii de Nina Cassian
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descendenţă

Cât încă îţi mai iei din timp să priveşti mersul de furnică,
să te gândeşti că are gând, c-o vezi cum cercetează glod,
cum din atingeri schimbă mers, nu pare c-ar avea vreo frică
să te atingă, un uriaş, să te parcurgă ca pe-un pod
şi să se piardă apoi în iarbă, departe, fără a-şi pierde casă...
rămânând răstignit pe sol, pierdut aşa, parcă-ntr-o doară,
doar contemplând deasupra cer, prun cu-a păianjenului plasă,
tot ascultând, uitat de sine, triluri mai scumpe de-o vioară...
să ştii că n-ai pierdut din tine, din tot ce ţi-au transmis strămoşi,
cei care n-au avut vreo carte, care-au iubit pământ, furnici,
ce munceau mult, plini de sudoare şi se îmbrăcau în alb, frumoşi,
pentru la slujbă, sărbătoare... cei ce trăiau de mult pe aici
şi ţi-au lăsat şi ochi şi gene şi inimă, să fii sensibil
şi trup, să te faci scut de ţară şi minte, din aceea pură,
să ştii salut, să dai bineţe şi la vecin, străini... teribil
de dârz să fii-n iubiri, de tot, de-ai tăi, de patrie, natură...

... poţi să te scoli de la pământ, poţi vieţii să mai dai o tură!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 mai 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea vrăbioarei

În soarele geros sclipind
Pe crengile de-arbust golite
Un stol de vrăbii zgribulind
Se vânjolesc de frig trezite.

Scena-i movila din grădină
Pe albu-ntins neregulat
Şi câţiva pomi de copertină
De lângă iazul îngheţat.

E cald dar frig de raze-n lame
Tăind obrazul, lipind nări
Şi ochi nelunecoşi cu scame
Ce-s fără rost în lăcrămări.

Din hârjoneala nesfârşită
Un cuplu bej-maron tărcat
Se avântă-n zarzăr; ea spăşită,
El cu cioc negru de bărbat.

Se vede că are un semn de-o pană
Ce-i din codiţa ei, mai albă
Şi pare-ndrăgostită blană
Pe ramul plin de-o gheaţă dalbă.

Se gudură zburlindu-şi puf
Şi-ntinde micul cioc de-amor,
Iar el se trage întâi pe vârf,
Revine apoi în sărut cu dor.

Pe aleea doar închipuită
Din paşi trecuţi în zori de zi,
În noaptea clară şerpuită
Sclipeşte-un puf de-o pană gri...

Nu-i însă gri; metalic alb e
Şi la doi paşi o umbră-nchisă
De-un cafeniu cu picioruşe
Chircite, pe penaj alb ninsă.

Cu ochi deschişi mici, de piper
Şi-o aripioară ruptă-n sânge,
Stă nemişcată-n moartea-ger...
Un cioc negru pe o ţambră plânge...

Câtă durere o fi fost
În trupul mic doar cât un deget
Se prăbuşind în cruntul frost...
Mă doare gând! De trist nu preged...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copil încă

E ziua mea de-ncepător, ca-ntotdeauna;
tot mi se spune, de-altul, ce să fac,
debusolat,
mai rău decât în prima zi de viaţă,
de când zac,
când nici nu mă ştiam de c-aş fi existat
şi tocmai de-aia, de atunci mă-nşirui boroboaţă-n boroboaţă
într-una, într-una.

Întreb din nou, plictisitor, aproape enervant,
ce oare mă aşteaptă iar
şi n-am niciun răspuns
de la Părinte...
veşnic tot reînvăţ abecedar
şi-s tot neajuns,
rămân mereu cu aceeaşi minte,
un minuscul de aspirant...

Strig, vreau, în gura mare, altă şi alta, jucării
şi nu am bani îndeajuns,
nu îmi pot ţine nici acum un echilibru;
cad, ca apoi să mă ridic,
iar dacă mult, ceva, îmi place, îl ţin ascuns;
cum cu plecările de-acasă, cu schimbat limbă, de un "déjà vu"
să iau, din alţii, pic cu pic,
tot de la cap, copilărind copilării.

Doar e, se pare, o mare diferenţă; timpu' e mai scurt un pic,
chiar fiecare zi şi noaptea-i şi ea scurtă
şi parcă-s păcălit de cei din jur,
ce nu-mi mai spun copil,
aşa cum sunt; că stau şi-acum în dormitor pe burtă
şi câteodată mai înjur...
nu simt, din propriul mine, cunoscut, niciun exil!
Sunt sufletul la fel de pur, am rămas neînţeles, tot mic!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna se înteţi şi se ticăloşi cu totul. Cerul se învineţi, se înnegri, se apropie de pământ şi-l înecă sub şuvoiul ploilor. Oraşul mărunt se dărăpănă şi se afundă şi mai mult într-un orcan de bălţi, de smârcuri şi de noroaie. Copacii îşi plânseră cele din urmă frunze, se întristară şi se despuiară, începură să tremure şi îşi arătară, ca nişte milogi de bâlci, trupurile acoperite de scoarţă plesnită şi buboasă şi ramurile strâmbe, răsucite, chinuite.

Zaharia Stancu în Zaharia Stancu în romanul Pădurea Nebună, Editura Cartea Românească -1974, Capitolul XIV, Capitolul XIV
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna se înteţi şi seticăloşi cu totul. Cerul se învineţi, se înnegri, se apropie depământ şi-l înecă sub şuvoiul ploilor. Oraşul mărunt se dărăpănă şi se afundă şi mai mult într-un orcan de bălţi, de smârcuri şi de noroaie. Copacii îşi plânseră cele din urmă frunze, se întristară şi se despuiară, începură să tremure şi îşi arătară, ca nişte milogi de bâlci, trupurile acoperite descoarţă plesnită şi buboasă şi ramurile strâmbe, răsucite, chinuite.

Zaharia Stancu în romanul Pădurea Nebună, Editura Cartea Românească -1974, Capitolul XIV
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

...în alb

mi-ai lăsat inima închisă ochi
în albul în care
nu se pot picta respiraţii
sub pleoape, oarbă
îmi arunc pământ alb
peste moarte

tu ai culori şi-n lacrimi

punctele de suspensie
exprimă orbirea cuvântului în
orice poet...
există un fel de alb
în care culorile la fel de albe
încătuşează ochii

în pântece albe
nu se nasc sunete vii
am adunat anomalii
din amândoi
într-un singur fluture alb
pe care primăvara îl rupe în
jumătate cu lunile prea încărcate
de flori
înainte să-şi întindă subţire
respiraţia

nu se pictează pe pânza albă
viaţa întreruptă în luminile ude
nu o pot aprinde privirea
a căzut dincolo de respiraţie
păsări albe se rup din mine
şi mă împart mai mult
decât ploile se împart
în picături...

poezie de Andreea Pânzariu
Adăugat de Andreea.Geea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oh, vara

Sidef în bucle, albastrul îl traversează lin...
O dâră de clăbuc de pasăre de-argint îl întretaie.
În verde-negru, cântece de iubire şi suspin,
Se întrepătrund, într-un ison complex, de aripi în bătaie.

Coroane negru-verde sunt boxele de înalte,
Totul e "live", soliştii au diverse timbruri...
De-asculţi, inima-n piept începe să-ţi exalte;
E corul unicat de zeci de tonuri şi suave stiluri.

Soliştii, cât o floare, sau cât un pumn, mai mare,
Fac salturi nesfârşite, de pe un ram pe altul,
Se cheamă la iubire, prin crengile de-umbrare...
Se împerechează, încercând apoi, tot mai înaltul.

Spectacolul de vis e zilnic, timp să-l ai, să asculţi...
E totul gratuit, biletu-i costul dorului, simţire...
Actorii tot se schimbă, îs mulţi, sunt tot mai mulţi;
Vor să-ţi ofere totul ce-au, şi pot, spre nemurire.

Adesea iese în zbor, din umbra în labirinturi,
Vis, frumuseţe vie, doar ce-n natură-i stoc;
Cu picioruşe fine, mici, mai mici, părând chibrituri
Şi cu căpşorul veşnic în mişcarea de "non-stop."

Culori şi glasuri se transmit pe zeci de mii de antene
Şi fiecare, însoţitor de viaţă, are un partener...
Se gudură vioi, bătând din aripi, tremurând din pene,
Unindu-se prin cioculeţe, pliscuri, într-un ritual-mister.

Şi este cald, tot cald, mai cald, torid de soare,
Adie vânt, alene, arar într- o frugală briză...
Privesc întins, albastrul de azot, pierdut în depărtare;
Nu mai gândesc nimic, nimic, sunt scos total din priză.

Am bustul gol în iarba rece, ce îmi dă pielii prurit...
Mi-e lene să mă mişc şi să respir... oricum e involuntar;
Sunt parte din natura ce-i tablou cu peisaj teluric...
Mă uit cum o furnică, iată, îşi transportă un bondar.

Tresar, am aţipit, sunt ud de-o caldă apă
Pe trupul înroşit, pâraie am şi lacuri în sclipiri
Prin iarba de ecran, apare în zări fuior de fată
Se pare că-s dator, de mult... de mult... să răsplătesc iubiri.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pojghiţă de iarnă

Filmul de alb s-a aşternut imagini ca să şteargă,
Cum pânza de ecran ar astupa poveştile filmate,
Lăsând numai decor iuni, spart doar de înaripate
Pe-o spumă între cer, amestecat, de câte-o neagră creangă.

Inundă lacrima pe ochi ce-ar vrea vreo desluşire
Ca şi cum uniformul doare, căci nu se cade a fi,
Iar mâna dezgoleşte neştiute forme, albul gri,
Ce mai în afund renasc culori de frunze, ruginii în putrezire.

Din când în când picuri de dalb dansează asonic vals,
Fără perechi, se culcă încet împreunând în pâslă,
Se înteţind, fără motiv, să-i curmi cu mâna vâslă,
De pe obrazu în luciu, îşi înroşind în umed caldul fals.

Se opreşte apoi, cum a început, cernitul de floral
Şi calc parcă cu grijă pe petalele îngheţate în ţiplă,
Ce sparge, scârţâind să toarne urmă şi, de rană ţipă...
Parcă să zbor aş vrea, să nu mânjesc, s-ating covorul hivernal.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 ianuarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!