Percheziţie

E toamnă, şi e noapte, şi e ploaie.
A curs în curte cerul, poloboc.
Prin mari băltoace, deţinuţii, droaie,
Desfac boccelele ca la talcioc.

Un temnicer, cu maţele pestriţe,
Se leagănă pe lângă osândiţi
Şi grohăie – obezul cu petliţe:
“Cătaţi-i bine, c-ăştia e bandiţi!”

Şi, rând pe rând, trosnesc din cusături
Cămăşi şi uniforme învechite.
Ce cad apoi, în zloată şi lături,
Ca nişte şoimi cu aripi jumulite.

Şi-n timp ce rup, căci ăsta-i scopul lor,
Mai zice unu-o vorbă cu piper:
“Ce-ai fost tu, mă banditule?” “Maior.”
“Dar tu?” “Episcop.” “Şi-ăl’lalt?” “Inginer.”

Rămaşi în pielea goală, cum e ‘bine’,
Un dans grotesc, cu surle, se porneşte,
“Mai sus piciorul! Lasă-te pe vine!
Arată ce-ai în gură şi-ntre deşte!”

Se răsucesc pe un călcâi, uşor,
Ca şi marionetele pe aţă.
Episcopul, pe semne-ncepător,
Căzu în fund, ba un boboc de raţă.

Apoi când scotocite fură toate
- Căscată, zic, şi cuta cea din urmă –
Mânaţi cu pumni, cu cizme şi cu boate,
Spre poarta neagră se-mbulzesc în turmă.

Iar de la subsuoara care strânge
Legăturici cu boarfe ude leoarcă,
Pe trupuri goale, lacrimi grele parcă,
De umilinţă, curg, şi stropi de sânge.

Şi înghiţiţi de gura grea de iad,
Sfâşietor, un urlet se ridică,
În tobele ciomegelor ce cad
Şi-un glas ţipând: “Omoară-l, Ivănicăăă!!!”

poezie de A.C. Dragodan
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cad...

Cad stele... Buze de ametist
Sângerează petale de vis.
Cu tălpile goale,
Calc pe mormântul de umbre.
Mă doare tăcerea...
Şi întunericul, când pe rând,
Se surupă,
În lumea impură şi râncedă.
Mortea lor devine o luptă.
Ca nişte eroi înveşmântaţi
Cu zale de aur şi de cuvânt,
Se întorc spre pământ.
Cad frunzele - poeme chihlimbării
Şi călimara e goală.
Doar gândurile foşnesc
La fereastra pe care
Ploile le-au lăsat întâia cărare.
Cad stele... şi frunze... şi ploi...
În inimă s-a strâns mâlul durerilor...
Este toamnă!
Poate ultima toamnă din noi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi peste suferinţe

Cad lacrimile pe asfalt
Şi se transformă-n inimioare,
Dulci picături vin din înalt,
Acolo sus, ceva ne doare

Cad lacrimile peste noi
Şi cerul plânge îngereşte,
Prea am rămas în suflet goi,
Deşi Iubirea ne doreşte

Cad lacrimi, Doamne, cad de sus
Şi se transformă-n fericire,
Căci sufletul nu a apus
Şi îşi doreşte iar iubire

Cad lacrimi mari, dar nu din nori,
Peste păcate şi dorinţe,
Când le atingi începi să zbori,
Lăsând în urmă suferinţe

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaie de vară

Stropi cât roata carului
cad. Şi cad. La întâmplare.
Rând pe rând, valuri de mare
deschid poarta cerului.

Răpăie tobe pe sus,
s-a dezlănţuit şi vântul;
se ascunde tot pământul
în perdeaua ce s-a pus.

Ditr-odat', ca la-nceput,
zmei nu se mai văd în zare.
Ochii opresc o mirare
sub soarele priceput.

poezie de Maria Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă

Cad frunzele, cad de departe, parcă
s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate;
cu gesturi de negare cad mereu.

Şi cade-n nopţi adânci pământul greu
de lângă stele în singurătate.

Noi toţi cădem. Mâna de colo cade.
Şi altele, şi toate, rând pe rând.

Dar este Unul care ţine-n mână
căderea asta, nesfârşit de blând.

poezie de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor, Partea a doua a cărţii întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

E miez de toamnă

E miez de toamnă în calendar,
Fierbe vinul în butoaie.
Şi din cer iar şi iar
Cad stropi reci mărunţi de ploaie.

E miez de toamnă în calendar.
Şi vântul bate ba mai încet, ba mai tare
Cad frunzele de pe copaci,
Cum se rup filele din calendare.

E miez de toamnă în calendar,
Dar se mai aud cum păsările cântă
Şi crizantemele au înflorit iar,
Toamna seamănă cu o mamă blândă.

E miez de toamnă în calendar
Şi fierbe vinul în butoaie.
Pentru fiecare gospodar,
Toamna este o bucurie mare!

poezie de Vladimir Potlog (4 octombrie 2022)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Patimile lui Isus"...

Toţi Îl lovesc cu sete şi cu ură,
Dar El priveşte suspinând spre gloată,
Trecând tăcut prin cea mai grea tortură,
Ca să salveze omenirea toată.

Pe fruntea albă ţine o coroană,
Iar trupul Lui e răstignit pe-o cruce,
Şi spinii răutăţii ii fac rană,
Purtându-L înspre ultima răscruce.

Şi lacrima Îl arde tot mai tare,
Iar lanţurile grele Îl apasă,
Dar El se roagă pentru-aceia care,
L-au aruncat spre moartea nemiloasă.

Apoi se uită disperat spre Cerul,
În care se aprinde o văpaie,
Ce-'ntunecă în grabă tot eterul,
Şi se porneşte o cumplită ploaie.

Iar cei ce-au râs în urmă cu o clipă,
Se zbat acum în spaima neputinţei.
Şi speriaţi se clatină si ţipă,
Dar se sfârşesc în hăul nefiinţei.

E ziua neagră, neagră ca si noaptea,
Doar crucea răstignirii se mai vede,
Când Domnul îşi ia Fiul din cetatea,
În care nimeni în minuni nu crede.

Dar trupul lui însângerat rămâne,
Şi îngropat va fi cu străşnicie,
Păzit fiind de oştile păgâne,
Ca nu cumva din moarte să învie.

.....

Trei zile trec şi-un înger se arată
Acelora ce L-au iubit fierbinte,
Spunându-le: - Să nu mai plângeţi: Iată!
Hristos a Înviat şi-i viu ca înainte...

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creanga Ta firavă

câteodată sunt haihui
şi mă simt al nimănui,
plutesc prin cerul cu stele
rumegând vise rebele,
încurcând viaţa şi timpul
încercând să urc Olimpul,
ca Sisif mă zbat să sui
bolovanul nimănui,
când ajung la jumătate,
(ca să vedeţi ce dreptate!)
cad cu totu-n handicap
şi o iau iar de la cap,
iar mă sui şi iară cad,
n-am cărare şi n-am vad,
parcă sunt o frunză-n vânt
între cer şi-ntre pământ.

nu ştiu încotro mă poartă
blestemata mea de soartă,
sunt şi eu un biet proscris,
între iad şi paradis
şi sunt creanga Ta firavă
între tină şi-ntre slavă.

câteodată-mi dau târcoale
toate gândurile goale
şi-mbrac zeghea de omăt
căutând drumu-ndărăt,
printre paseri, printre stele,
rezemându-mă de ele.

bolovanul mi-e prea greu
ca să-l urc singur doar eu,
aş chema pe nu ştiu cine,
dar n-aude şi nu vine,
parca-aş fi un temnicer
ce face scară la cer,
printre fulgere şi ploi,
printre zloată şi noroi,
când ajung în vârf de munte
pletele îmi sunt cărunte,
bolovanul se prăvale
şi o ia din nou la vale
şi-uitea aşa o duc mereu,
blestem de la Dumnezeu.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (12 ianuarie 2012)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaie!

ploaie nu mai trage sforile
nu-ţi mai căuta nurorile s-au dus după soare
fiecare cu sprinteneală vezi tu baţi în turle şi-n cruci şi-n năluci
fii mai veselă că văduvă eşti în furtuni citeşti ca-n evanghelie
de sfântă te ştiu dar cât de târziu te răzbuni faci ravagii
în suflete naufragii ce-ai ploaie cu noi
neam de eroi fără să ne facem bine
mai mult cârtim şi nu mai ştim de iubire
nelegiuire ni-e ziua sau anotimpul
aha strânge pumnii pentru nebunii care mai scriu pe bălţile tale
infernale într-o lume lipsită de tact diplomaţie şi-un fir de iasomie
mă doare de picăturile tale care-ajung în pământ
vrând-nevrând şi pe sub pleoape de frustrări mioape
mai las-o-n poveste de bocăneală câtă cerneală să curgă pe frunze
călăuze de sentimente iminente dar fără vreun ţel
pe table de-oţel paşii tăi step dansează
pustiul vibrează până la nori seniori ne zgâlţâie ne dă fiori
dintre crengi jumulite de vântul hain se-arată un pui de soare calin
hlizindu-se prin fereastra albastră cu limba scoasă mieroasă
de toamnă cu gust de pastramă şi dulce must
în butoiul vetust în zadar te răzbuni ploaie zurlie
opreşte-ţi tobele şi vorbele grele
lasă-ţi corabia cu vele să plutească aidoma toamnelor mele

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul codrilor ce mor

Sub drujbe, fierăstrău, topor,
Cad codrii seceraţi, pe rând
Şi-mi zic, străfulgerat de-un gând:
- Românul nu-i fratele lor!

Eu de durere mă-nfior,
Că păsări n-or mai fi cântând.
Sub drujbe, fierăstrău, topor
Cad codrii seceraţi, pe rând.

Înfrânţi, îşi pleacă fruntea lor,
În lacrimi, frunze vezi curgând,
Ramuri cu-amarnic glas strigând,
Cer în cădere ajutor,
Sub drujbe, fierăstrău, topor.

rondel de Mihaela Banu din In volumul Eu râul tău, tu matca mea (2015)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gura căscată

La capătul liniei era o gură căscată.
Dinţii se schimbau între ei peste macazul
de îmbrăţişări. Bucătăresele
schimbau aşternuturile
cărţilor de bucate. Şi da şi nu şi parcă
nu
dar parcă totuşi din senin
strângeau în pumni veninul alb
din curba mâinilor târzii
cu ciobul gândului meschin
un ea
un el
o sonerie
din când în când veneau puşcăriaşi
închişi în bulgării cu dungi
aveau urechi înzăpezite
şi-n spate trenuri
cu veri lungi...

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toţi suntem păcătoşi...

dacă ar fi după scriptură,
drumul nostru duce-n iad,
suntem păcătoşi din fire
şi păcate din noi cad

cad ca frunzele în toamnă
şi căzând cum ne împing,
spre regretele din iarnă
şi de frig cum ne încing

dacă ar fi după scriptură,
ce-am iubit a fost păcat,
am călcat darul de nuntă,
jurământul l-am călcat

cred că nimeni nu încearcă,
să mă contazică-n gând,
vine-un timp să se plătească,
vine iadul în curând

poate avem o scapre,
ştie Domnul de-o avem,
poate marea-i îndurare,
nu ne lasă în infern

suntem păcătoşi din fire,
de nu crezi, îţi dovedesc,
cum prin multele biserici,
păcătoşii se strivesc

te-am văzut, erai acolo,
mai aproape de altar,
eu eram cu-n rând în spate,
te rugai la Domnul, iar

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripi

Se deschid,
Cum se deschide cerul
Când plouă;
Se deschid
Larg, mai larg,
Cum se deschide vulcanul
În erupţie.
Se leagănă,
Cum se leagănă norii pe cer
Când nu plouă;
Se leagănă,
Repede, mai repede
Cum se leagănă pământul
Când nu erup vulcanii.
Se fâlfâie,
De jos în sus,
De sus în jos,
Gustă din aer,
Se nasc pentru zbor,
Se înalţă
Din jos spre sus
Plutesc pe aer
Coboară pe pământ
Din sus spre jos.
Se unesc de cer
Şi îşi astâmpără setea
Cu picurii din ploaie
Şi îşi astâmpără foamea
Cu lava din vulcani.

Se deschid.
Se leagănă.
Se fâlfâie.
Se închid.

poezie de Claudiu Ovidiu Tofeni din Paşi pe nisip (20 octombrie 2010)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa copacilor goi

Dansează sufletul în noi,
Cad ploi la margine de geam,
Copaci, de astăzi iar sunt goi,
S-a scuturat frunza din ram.
E geamul pleoapă în amurg
Şi-nchis e între cruci de ram,
În mine şi-n afară plâng,
De plâns nici stele nu mai am.

Dansează sufletul în noi,
Chihlimbării poteci mi-apar...
Împerecheaţi doi câte doi,
Se-aprind îndrăgostiţi de jar.
Flori ruginii se-aprind pe ram –
Un suflet într-un dans etern...
Şi noi am fost... şi noi eram,
Taina aceluiaşi însemn.

Cad ploi la margine de geam,
Cad ploi în noi, este târziu,
Cad iarăşi frunzele din ram,
Eu iarăşi toamnă am să fiu.
Rubin din tainicul apus
Şi şerpuielnicul oftat,
Deodat' în mine s-au ascuns.
Eu plâng şi râd... s-a înserat!

Copaci, de astăzi iar sunt goi,
Toamna-n firimituri se strânge,
De plouă lacrima din noi,
Lumina-n albe râuri curge.
Ca nişte lampioane trec
Şi lin se pierd, se pierd în zare,
În suflet vânt sunt şi-am să plec
Chiar dacă sufletul mă doare.

S-a scuturat frunza din ram,
Plouă în suflete şi-n noapte
Cicatrici şi plăgi mai am...
Cioburi de clepsidră sparte.
Sângerândă în aval,
Bate inima în noapte.
Toamnă dacă nu eram,
Nu m-aş fi născut din şoapte.

E geamul pleoapă în amurg,
Iar eu o umbră risipită,
Mi-e dor de voi, în mine plâng,
Nu-mi este inima-mpietrită.
E somn de vânturi peste cer,
Vuiet... şi inima mi-e goală,
Căci flori şi ramuri iarăşi pier.
Parfumul de gutuie-amară...

Şi-nchis e între cruci de ram,
Chiar trupul zărilor plăpânde,
Toamnă, tu azi îmi baţi la geam
Cu degete de ploaie ude.
Prin părul tău de catifea
Lucesc iar muguri de aramă,
Ne-nchide-n umbre vremea rea,
Dar te iubim, frumoasă toamnă!

În mine şi-n afară plâng,
Cenuşa-n fulgi de jar se-mparte,
În braţe toamnă-am să te strâng,
Să ne-nfrăţim până la moarte.
Se-nalţă-n noi nămeţi de ger
Şi ramul tremură-n oglindă,
De al genunilor blestem,
Mai curge-o lacrimă în tindă.

De plâns nici stele nu mai am,
E doliul risipit în noapte.
Stau şi privesc... Pe lângă geam
Trec râuri lungi de frunze moarte.
S-a stins şi ultimul poem,
E iar explozie-n cuvinte,
Azi îţi las ultimul însemn,
Apoi voi adormi cuminte...

De plâns nici stele nu mai am,
În mine şi-n afară plâng,
Şi-nchis e între cruci de ram...
E geamul pleoapă în amurg...
S-a scuturat frunza din ram,
Copaci, de astăzi iar sunt goi,
Cad ploi la margine de geam,
Dansează sufletul în noi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul frunzelor de-apoi

Atâtea frunze mor şi cad,
Când mai abrupt, când mai uşor,
Pe un covor înşelător,
Un Styx al lor, un fel de vad.

Sunt smulse dintr-un ultim vis
Cu mângâierea din apus,
A brizei care le-a sedus
Iar azi le poartă spre abis.

Şi cad, şi cad, deja s-au strâns
Atât de multe, curg puhoi
Pe fluviul vechi de frunze noi,

Şi curg din arbori ca un plâns,
Lăsându-i trişti, lăsându-i goi,
Spre lumea frunzelor de-apoi.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu (24 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bogata de Jos--Oveştene

Pe-un picior de plai
Pe-o gură de rai
Bogata apare
Chip din depărtare
Şi Dintre Hotare
Pân" la Fântânele
Toată numai stele
Roiba vine-n urmă
Cu apa cea bună
De la Oveştene
Peste timp şi vreme

Până în Rupturi
Să nu te mai saturi
Satu să-l priveşti
Ca să-ţi aminteşti
Tot ce-i mai frumos
În Bogata— de Jos
Apele să-ţi spele
Gândurile rele
Valea Târgului apoi
Păscută de oi
Să ne înfăşoare
Vara la răcoare
Pusta iată vine
Azi pentru oricine
Izvore la rând
Îmi stăruie-n gând
Iar Dălina apoi
Cu turma de oi
Ce o păşunam
Când copil eram
Şase oi sau zece
Prin ploaia cea rece
Când eu le păşteam
Pe când mic eram

Înspre Cărbunar
Iar mă uit şi iar
Şi pe-un spic de vânt
Iat-al meu cuvânt
Lorniţu-l descrie
De pe culmea-i vie
Bogata o vezi
Plină de cirezi
De atâtea vite
Care pasc cuminte
Pe Imaş din sus
Unde azi s-au dus

Floare de mălin
Dâmburile vin
Podu Lacului apoi
Unde-am fost şi noi
În copilărie
Toţi dar ca să ştie
Cum noi ne jucam
Oile păşteam
Citera privind
Zile-ntregi la rând
Apoi pe Stuptină
Am fost fără vină
Poiana din jos
Locul nost a fost
De unde bucate
Carele-ncărcate
Acasă veneau
Când ai mei trăiau
Ei părinţii mei
Cum trecură ei

Acum la Bogata
Casa este alta
Nu e locuită
De mama iubită
Căci dîns-a plecat
Casa ne-a lăsat
Nu e focul viu
Ocolu-i pustiu

poezie de Ioan Daniel Bălan (7 noiembrie 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Camaraderie pe teugă

Nu-s prea multe lucruri de văzut pe teuga unei nave,
Doar cizme marinăreşti şi lăzi stivuite rând după rând,
Iar deasupra un felinar care luminează fumegând,
Stropi de ulei curgând din burdufuri prinse-n cârlig, jilave;

Uneori, înalt, un val izbeşte-n cabestan cu mânie surdă,
Uneori o gură de-aer abia se strecoară-n piept,
Dar camaraderia-şi menţine acolo drumul drept,
Munca grea, comună, face dintr-un străin o rudă.

Suntem fraţi de sânge, dar de pace între noi nu-i rost,
Gata mereu să schimbăm pumni şi mari minciuni cu spor;
Maree, certurile noastre se-nalţă aprig şi se retrag domol:
N-avem pe sau sub teugă niciodată-un moment cenuşiu, anost.

Dar într-o tavernă... scoateţi-l pe unul de-al nostru din saboţi
Şi veţi afla îndată că trebuie să vă bateţi cu noi toţi.

poezie de Harry Kemp din Din "Cântece marinăreşti şi balade", Harry Kemp, publicată de Brentano's, New York, USA, 1920, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cad lacrimi

Strânge mâna poza-n care
Tu erai om, ci nu stea
Curg din ochi lacrimi şiroaie
C-ai plecat din viaţa mea.

Plâng şi mă gândesc la tine
Neuitând ce s-a sfârşit
Căci ai fost speranţa care
Prea devreme mi-a murit.

Curg din ochi lacrimi amare,
Timpu-ngroapă în uitare
Tot ce-a fost şi nu mai moare,
Tot ce-a fost şi încă doare.

poezie de Marina Geanina Voinea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uragan

Somn la amiază. Jaluzelele ferestrelor
scârţâie şi zdrăngănesc... Lasă-le în voia lor.
Uşa se izbeşte ca şi cum ar intra cineva:
lasă-l să intre. Pe-acoperiş bate vântul, ta-ta-ta-ta:
lasă-l să bată. A mai făcut-o – tot aşa.
Obloanele ies din balamale: deschide uşa.
Printre coroanele copacilor la cer priveşte-întâi:
ceva întunecat se dezvăluie ca o gaură-n călcâi.
Uită-te-n josul ţărmului la vechea ta barcă:
marea învălurită din albastră devine albă parcă,
se ridică praf în spatele recifului submarin,
răsucindu-se-n snop, asemeni frunzelor de pin.
Lasă-l să se răsucească – cine se teme?
Furtună dinspre nord-est: o ştim, va trece fără probleme...

Şi-asta se-întâmplă atunci când o auzi: sus şi departe –
când cerul de apă nu se mai desparte,
păsările mării strigă, sus şi departe, frunze ţipătoare;
crengile se lovesc de streşini, vrând parcă să zboare;
stropi de ploaie cad pe pământ ca nişte pietre...

şi marea devine albă şi vântul se-învârte ca o roată-într-un scripete.

poezie de Robinson Jeffers, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coloana de atac

Porniserăm din văi adânci
Şi ne târam acum pe brânci

Să nu ne prind-Osman de veste,
Că năzuim la deal spre creste,

Căci veste de-ar fi prins ai săi,
Noi n-am mai fi ieşit din văi.

Şi-aşa cu-ncredere vegheată
Noi răsărim pe deal deodată.

Ne văd păgânii, sar pe zid,
Potop de foc spre noi deschid.

Dar noi prin foc o rupem iute,
Crezându-ne pe sub redute.

Şi nu eram! Vedeam de sus
Că altfel e de cum ne-au spus,

Că pân-acolo-i lungă cale,
O râpă-n drum şi-adânca vale.

O clipă ca-mpietriţi am stat;
Maiorul însă-a şi plecat

Şi ne-am făcut cu toţii cruce:
Ei, ducă-ne-n ce foc ne-o duce!

La vale,-acum, pe râpi curând -
Un rând e mort, mai moare-un rând.

Cad bombele-n pământ şi scurmă
Şi altele mai vin pe urmă;

Ca grindina şi plumbii cad,
Se-ntunecă şi-i vai ca-n iad!

Şi-un plumb veni cumplit cu zborul
Şi fără glas căzu maiorul.

Atunci un ofiţer înalt,
Cu spada-n vânt, iar celălalt,

Trăgând mereu din carabină,
Săriră-n front; iar pe colină

Noi după dânşii, cot la cot,
Suiam orbiş, noi, leatul tot.

Cat ai clipi, muream o sută,
Muream mai mulţi, căci din redută

Nu plumbi curgeau, ci râu de foc,
Şi linii-ntregi cădeau pe loc.

Şi-un căpitan, cel nalt, sărmanul,
Căzuse vârfuind mormanul,

Iar celălalt, acel ce-ochea,
Muri trăsnit în faţa mea.

Căci uite-aşa văzui de bine
Pe-un turc bătrân ochind spre mine,

Iar bietul căpitan nu-şí cum
Se puse morţii drept în drum.

Am dat să-l prind, ca să nu cadă
Şi-atunci căzui cu el grămadă -

Şi vezi, şi-acum mi-e capul prost,
Că nu-nţeleg nici azi ce-a fost:

M-am pomenit la şanţ deodată
Şi-o cârp-aveam la cap legată.

De ce şi când, de mâna cui?
Şi-atâta drum eu când făcui?

Voiam să-ntreb, n-aveam pe cine,
Căci tot străini pe lângă mine.

Dar cârpa, orice taină-avea,
Atâta ştiu: c-a fost a mea -

Şi-acu la şanţ! Noi rupem lanţul
Şi scoborâm de-a valma şanţul.

Sărim şi noi, şi turcii sar
Şi-i moarte-n şanţ, e vai ş-amar,

Ne batem ca-n pierzarea minţii,
Cu pumnii dăm, muşcăm cu dinţii,

Şi piept la piept ne zvârcolim,
Străbatem repezi şi răzbim.

Închid de veci nizamii gura,
Iar noi îi dăm pe râpi de-a dura.

Ieşim apoi, ca duşi de vânt,
Pe faţa negrului pământ.

Pe lături ne-ntărim şireagul:
Şi iat-un căpitan cu steagul

În fruntea noastră drum făcu:
- "Ura, băieţi, acu-i acu!"

Roiesc turbaţi pe zid păgânii,
Sub zid se-ndeas-orbiş românii

Şi-aruncă scări, răzbesc prin fum,
Străbat mereu facându-şi drum.

- "Trăsniţi, copii, tot după mine!"
Noi trăsnet după el, vezi bine.

Şi iată-l, căpitanu-i sus
Pe meterez un braţ a pus,

Dar şapte turci pe el săriră,
Şi şapte săbii-l şi loviră,

Şi-al optulea, un turc bărbos,
Izbi turbat de sus în jos

În piept cu patul puştii, fiara -
Şi-atunci pocnind se rupse scara

Şi bietul căpitan căzu
Pe spate-n şanţ, şi-atâta fu.

Căci s-adunau păgânii gloată
Şi-un om era reduta toată,

Şi-ntregul parapet un fes,
Atâta se-ngloteau de des.

Cădeam ca frunzele de brumă,
Iar sângele curgea cu spumă.

Nici loc să stai, nici drum să treci
Şi fum de puşcă, să te-neci.

Şi ce-am văzut atunci - minune -
Şi-n groapă morţilor voi spune!

Nici chip de-acu să mergi în foc,
Nici chip să stai sub zid pe loc.

Se dete semn atuncea oastei
Să părăsească clinul coastei

Şi ne-am retras departe-n văi,
Striviţi, o mână de flăcăi,

Flămânzi şi uzi şi-ntorşi din cale,
Cu sufletul topit de jale.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

30 Iulie 1830 (Paris)

Un rege bun puteai să fii.
N-ai vrut. Şi ţi-a plăcut să crezi
Că poţi poporu-n jug să-l ţii.
Nu-i cunoşteai tu pe francezi!
Există judecată chiar
Şi pentru ţari pe-acest pământ;
Şi-n timp ce alergai fugar
Coroana ţi-a căzut, s-a frânt.

Cumplită luptă s-a încins!
Sub steagul libertăţii, duhul
Revoltei în popor s-a-ntins
Şi-un singur glas umplu văzduhul.

Mult sânge la Paris a curs!
O, cum plăti-vei tu, tirane,
Curatul sânge care-a curs
Şi-aceste jertfe mari, umane?

Când goarna-n cer va răsuna,
Când din deschisele morminte
Ţărâna se va încarna
În tot ce-a fost mai înainte,
Atunci când judele cel mare
Va cântări ce-i bun şi rău,
Nu te vei îngrozi tu oare?
Nu şovăi-va braţul tău?

Neghiob! În ziua cea de-apoi,
Tu, cel urât de-o-ntreagă ţară,
Ce-ai să răspunzi? Hulit strigoi,
Chiar şi-n infern vei fi de-ocară!
Te vei întoarce-n acel ceas
Către poporu-nsângerat;
Dar toţi striga-vor într-un glas:
E vinovat! E vinovat!

poezie clasică de Mihail Lermontov din Poezii (1959), traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!