Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Cezar Bolliac

Sila

Era o iarnă aspră ș-o noapte ce-ngrozește,
Și crivățul, cu viscol, mugea precum mugește
Un taur ce-a rănit.
Într-un cătun de laturi a unui sat mai mare,
O rază îngînată de slabă luminare
Subt un troian albit.

Troianul era casă, cășcioară locuită,
Ce-i astupa nemeții intrarea umilit㠗
Bordei de muncitor;
Și raza îngânată venea dintr-o lumină
D-o flacără-n cenușă ce vălvăia în tină
Pe un uscat cotor.

Cu furcile în brâne, cu fețele voioase,
Întind cât pot cu fusul din caiere stufoase
Două femei cântând.
Bătrână este una, ca iarna de albită,
Iar alta este jună, bălaie și iubită
De câți o văd râzând.

P-un pat de paie numai un biet bătrân bolește.
Femeile, cu rândul, când el se dezvelește,
Se duc de-l învelesc.
Și râd când văd că fierbe în oală o găină
Ce-au căpătat pe lucru de la a lor vecină:
Căci tortu-i omenesc.

Oftă bătrâna însă și zise către fiică:
— "Când am luat pe tat'tău, pe când erai tu mică,
Eram mai fericiți;
Aveam căsuța noastră, aveam coprinsuri bune,
Aveam frumoase holde și turme la pășune,
Aveam argați plătiți,

Și vite-n bătătură, și plugul lângă casă,
Ș-un călător, oricare, afla ceva pe masă
Când s-abătea la noi.
Era fruntaș bătrânul, ca el puțini cu stare,
Abia-nvârtea prin curte cu carul său cel mare —
Un car cu șase boi.

Pe orice puneam mâna ieșea în toate bine.
Tu semănai cu tat'tău și frate-tău cu mine..."
Aicea a-ncetat...
Ș-un ochi de disperare ținti pe o icoană
A sântei născătoare, zicând: — "În orice goană
A soartei te-am chemat!"

— "Tata spunea odată c-aveam și noi moșie;
De ce-ați vândut-o, mamă? Că-i rău în obăcie;
Muncești pentru străin."
Ș-o lacrimă din pleoapa-i luci precum lucește
Pe geana aurorei o rouă ce pistește
Dintr-un azur senin.

— "Noi n-am vândut-o, mamă; vecini ne-au luat-o".
— "Și cum! așa cu sila?" — "Ba tot ne-au tot scurtat-o
Cu cărți de judecăți,
Pân-au luat-o toată..." — "Ce viscol e afară;
Unde-o fi nenea, mamă?" — "Aleșii îl luară
Ș-acum ca ș-alte dăți."

Pe masă, lângă tat'său fetița-n nerăbdare
Întinse o maramă și-i puse demâncare
Fiertura de la foc.
— "O! să-mi trăiești, fetițo, că foamea mă doboară!"
— "Și-ți am și vin, tăicuță; și-ți am și pâinișoară,
Uite-o colea, o coc."

— "Să am de tine parte, fetiță cu durere!
Atât îmi mai rămase din toată-a mea avere
La bătrânețea mea;
Căci frate-tău, se vede că mi-l tot mână satul:
Săracii duc povara, iar rodul ia bogatul
În lumea asta rea!"

În ora asta dulce când veselă-i copila
C-a bucurat pe tat'său, fiica Satanii, Sila,
La ușa ei grința.
Doi dorobanți ce calea părea că rătăciră,
Zărind lumina noaptea, să stea aci veniră,
Că doar va senina.

Împing și intră-n casă cu iarna în spinare:
— "Aci avem de toate, și cald, și de mâncare,
Și-n cupă vinișor.
Mai faceți foc pe vatră și dați-ne și patul
Mai dă-te jos, bătrâne, sau culcă-te de-a latul,
Că dau de vă omor."

Oftă adânc bătrânul, căci Sila e cumplită!
Lăsă bătrâna furca! era obicinuită
Cu astfel de nevoi.
Iar biata copiliță, în marea ei durere,
Rosti plângând: — "Jupâne, n-avem nici o putere;
N-avem nici car, nici boi."

Și suspinând din suflet, ștergând cu zevelcuța
Șiroaiele de lacrimi, se dete sărăcuța
Pe șubredul bătrân,
Și îi șopti acestea: "Îți fac eu demâncare
Numaidecât, tăicuță. Jupâne, aibi răbdare,
Că doar n-ai fi păgân.

Mâncarea-i pentru tata, căci vezi-l cum bolește,
E an acu-n păresemi de când se chinuiește;
Să nu-l dați jos din pat.
Și mama e bătrână și n-avem nici găteajă,
Pe nenea de trei zile de când l-au dat la streajă...
Aleșii l-au luat."

Dar dorobanții țepeni tot sparg și tot înjură,
Și zvântă și a pâine, și vinul și fiertură,
Că-s oameni stăpânești.
El nu mai stă la vorbă când are biciu-n mână;
Când leapădă opinca și calul își înfrână,
Cu el să nu glumești!

Se-mbrobodea copila ș-o îneca suspine.
Era să-noate-n viscol, să meargă la vecine
Să cear-un oușor,
O mână de făină, să fac-o pâinișoară,
Stă dinafara ușii să vad-o pârtioară,
Să vadă vrun focșor,

Când un argat din curte, din curtea boierească,
O prinde și-o-ntinde s-o ducă să muncească,
Căci știe a lucra:
Și e la curte clacă, și s-a făcut de veste,
La câți au fost p-acasă, la fete și neveste,
Să meargă-a ajuta.

Căci este nuntă mare, e nuntă boierească
Duminica ce vine, și trebuie să gătească
Miresei așternut.
Și rugile și lacrimi zadarnice îi fură;
Argatul nu glumește, o bate ș-o înjură,
Sau cere de băut.

Dar nu avea fetița decât o zeghie veche
Și vreo trei parale cercel la o ureche,
Care voi a-i da.
Și nu vru să primească cumplitul fără milă.
Bătând-o, suduind-o, o tot brâncea în silă
La lân-a scărmăna.

Trei zile biata fată nimica nu aflase
De tată-său cel bolnav pe care îl lăsase
Flămând și chinuit.
Și când scăpă, micuța, veni în nerăbdare...
Nămeții cotropise și casă și intrare.
Abia a-nemerit.

Luptându-se cu iarna, să intre izbutise,
Dar tată-său, ca gheața, de mult înțepenise,
Și mumă-sa murea;
Pe frate-său îl dase aleșii la oștire,
Și singură, orfana, plângea în zăpăcire
Și părul își smulgea.

Sufla în pieptul mă-sei ca doar s-o încălzească;
Îi căuta cojocul... dar unde să-l găsească,
Căci e la arendaș
Deodată cu căldarea luat zălog în silă
P-o oarbă datorie. — O, Doamne! fie-ți milă
De rob și de clăcaș!

poezie clasică de din Poezii nouă (4 ianuarie 1840)
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Petre Ispirescu

Cum se făcu dimineață, fata aruncă pe dânsa un volog, luă mâțele la subțiori, încălecă pe un țap și plecă la curtea boierească. Mergând astfel pe drum, ea nu era nici călare, nici pe jos, căci îi da de pământ când un picior, când altul, țapul fiind pitic; umbla ni pe drum, ni pe lângă drum, căci țapul nu ținea drumul drept. Aci trecea pe lângă câte un gard apuce câte vrun lăstar de la vrun pomișor; aci trecea de cealaltă parte. Nu era nici îmbrăcată, nici dezbrăcată cu vologul aruncat pe dânsa. Și așa, cu chiu cu vai, ajunse la curtea boierească. Când o văzură boierul și oamenii curții, venind așa, încremeniră. Boierul, vezi, nu voia să se dea rămas, și porunci dea drumul la doi zăvozi ce-i ținea la curte în lanț. Aceștia, cum văzură alaiul cu care venea fata săracului, se repeziră la dânsa, dară ea dete drumul îndată mâțelor și zăvozii se luară după dânsele, iară fata săracului ajunse la scara boierească așa precum îi poruncise boierul. Văzând și această iscusință a fetei, boierul n-avu încotro și fu nevoit s-o primească.

citat celebru din povestea Fata săracului cea isteață de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Greuceanu" de Petre Ispirescu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -38.44- 28.99 lei.
Petre Ispirescu

Intră în pădure. Nu se uita nici la iarba cea verde și frumoasă ce-i mângâia picioarele, nu voia asculte nici la păsărelele ce ciripeau de te asurzea, nu căuta nici la floricelele ce se ascundeau prin desișurile crângurilor, ci mergea dibuind prin pădure. Ea băgase de seamă aceasta trebuie să fie pădurea în care locuia bărbatul său, după semnele ce-i spusese muma Vântului. Trei zile și trei nopți orbăcăi prin pădure și nu putu afla nimic. Atât de mult era ruptă de osteneală, încât căzu și rămase acolo o zi ș-o noapte fără să se miște, fără să bea și să mănânce ceva. În cele mai de pe urmă, își puse toate puterile, se sculă, și așa, șovăind, cercă umble sprijinindu-se în toiagul său, dară îi fu cu neputință, căci și acesta se tocise, încât nu mai era de nici o trebuință. Însă de mila copilului, care nu mai găsea lapte la pieptul ei, de dorul bărbatului, pe care îl căuta cu credință la Dumnezeu, porni așa cum putu. Nu mai făcu zece pași și zări către un desiș un fel de casă precum îi spusese muma Vântului. Porni într-acolo și abia, abia ajunse. Acea casă n-avea nici ferestre, nici ușă. Pasămite ușa era pe dasupra. Îi dete ocol. Scară nu era. Ce să facă? Voia să intre.

în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Fiul cel mai mic

Odată o pildă Domnul nostru-a spus
C-un om bogat ce avea doi fii
Dar fiul cel mai mic s-a dus
bată-n lumea mare doar câmpii

Iar fiul cel mai mare la casa părintească
Rămas-a să lucreze pe-al tatălui ogor
Cu muncă și cu sârg viața să-și trăiască
Acasă dar clădindu-și prin muncă-un viitor

Și fiul cel mai mic averea și-a pierdut
Cu fetele stricate și oamenii cei răi
Sărac curând ajunse și-un om necunoscut
Căci a călcat porunca — de la părinții săi

Și-a fost lovit amar de atâta sărăcie
Căci el ajunse la porci îngrijitor
Chiar el ce-odată avese — atâta bogăție
În zdrențe ajunsese ca orice cerșitor

Însă prin neagra noapte un glas el auzi
Întoarce-te acasă căci tatăl tău te așteaptă
Și el la sânul lui din nou te va primi
Căci el e atât bun — și tatăl tău te iartă

Și iată dar băiatul spre casă a plecat
Iar tatălui îi spuse ceva — fiu-i se va-ntoarce
Și tatăl lui nerăbdător mereu l-a așteptat
Acasă dar voind ca să-l primească-n pace

Când iată dar pe drum venea din depărtare
Un chip necunoscut — creștea și tot creștea
Când tatăl îl aștepta cu atâta nerăbdare
Căci pe băiatul lui acasă din inimă-l voia

Și iată chipu acela mai mare și mai mare
Cine-o fi oare — or" n-o fi chiar băiatul meu
E el — și se avântă deodată-n alergare
Și-n brațe îl cuprinse chiar pe băiatul său

O fiul meu o fiul meu — ce mare bucurie
Iar să te revăd acasă c-ai venit
O să te îmbrac ca fiu și-o să-ți dărui o mantie
O fiul meu — o fiul meu iubit

Eu nu sunt vrednic ca numele să-ți port
Șoptise fiul cel mai mic cu atâta întristare
Dar tu ești fiul meu și eu îți dărui tot
Căci dragostea arde cu atâta frământare

Aduceți haina cea mai bună pentru al meu băiat
Și puneți-i inelu-n deget căci astăzi îl primesc
Se-ntoarce fiul meu acasă și atât m-a bucurat
Căci dorul azi face mai mult să îl iubesc

A fost pierdut — dar s-a găsit și iată-l lângă mine
S-a-ntors băiatul meu acasă și eu în sărbătoare
Iarăși îl primesc căci nu e orișicine
E mare bucuria — o vai e atât de mare

Dar fiu ce rămase acas㠗 rămăsese-n curte
Nu vrea să intre-n casă căci tatăl l-a primit
Pe fiul cel mai tânăr ce nu voi s-asculte
Și-averea lui întregă el și-a prăpădit

Doi oameni iat㠗 în față ni se arată
Fiul cel mai mare în casă ce-a rămas
Dar inima lui crudă pe fratele nu-l iartă
Și nu-l mai vrea în casă nici măcar un popas


Și fiul cel mai mic ce-acum el s-a întors
Din nou la tatăl său și care l-a crescut
Dar nu mai vrea nimic căci iată e pe dos
Știe averea — praf el a făcut

Eu văd în fiul cel mai mare — îl văd pe Israel
Iar fiul rătăcit — neamurile care
Își văd distrusă viața și-l vor pe-al vieții Miel
Căci vor ca să se scape de moarte și pierzare

Fiul cel mai mic la tatăl s-a întors
Și astfel fu găsit din plin de tatăl său
Dar fiul cel mai mare era neserios
Deși era acas㠗 era în sine rău

El nu vedea iubirea și n-o înțelegea
Trăind dar în belșug și fără suferință
Tot că-i aparține lui — însuși el vedea
Și nu-i păsa nicicum de-a fratelui ființă

El nu privea prin Duhul ci numai doar prin fire
Vroind aibă totul vroia numai avere
Cum fratele mai mic odată în neștire
Așa gândi odată firea doar cum cere

Tatăl Cel din ceruri vrea să ne desprindă
De tot ce avem aicea averi și chiar comori
În El să ne încredem viața-ni depindă
De-a Sale slăvi din ceruri — și nu de-ai firii zori

Și nu dar de pământ de bunuri și averi
Ci doar de Fiul Lui Isus — pe veci fim legați
Căci El este Lumina ce ne-a adus de nicăieri
Și ne-a luat cu Sine să-i fim pururea frați
31-10-2019 mănăștur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ion Ene Meteleu

Șapte ani de-acasă

Cât de departe ești, copilărie,
Că de-aș putea da timpul înapoi,
Aș zice c-a trecut o veșnicie,
Că-i mai aproape ziua de apoi.

Dar oare pot uita căsuța albă,
Ce-n Postul mare mama o spoia,
Când tata țesăla o iapa dalbă
Și-n curte un curcan se înfoia!?

Noi alergam desculți prin ierburi ude,
Prin șanțurile pline cu noroi,
Iar seara eram niște paparude:
Tata-l plesnea pe unul, țipam doi!

Mama sărmana, încerca să-l țină,
Dar încasa scatoalce pentru noi,
Țipa la el, țuica e de vină,
Și-n casă era mare tărăboi.

Dar asta dura doar vreo cinci minute
Și noi ieșeam tiptil de pe sub pat,
Iar mama ne schimba în noi ținute,
Și ne-ntreba blajin, dac-am mâncat.

Ne așezam în cerc pe scăunele,
Cu trei picioare, că n-aveam podea,
La masa cea rotundă, cu proptele,
Căci și ea tot trei piciorușe-avea.

În centrul mesei pe o tava-ntinsă,
O mămăligă mare ne-aștepta,
Și-n străchini, o coleașă bine-ncinsă,
Cu măruntaie de găină-n ea.

Iar felul doi, nu se mănâncă seara,
Să n-avem burta grea când ne-om culca;
Doar tata-și aprindea cu greu țigara
La lampa care-n muscă-o,, agăța''.

Căci lângă cuiul bătut în perete
S-așezau muște leneșe, țânțari,
Iar tata cu privirile lui bete
Confunda cuiul cu muștele mari.

Norocul nostru-a fost c-a văzut mama,
Și a prins lampa pân' s-ajungă jos,
Dar între timp, se și stinsese flama
Și-n casă se simțea un greu miros.

Repede însă somnul ne cuprinse,
De oboseală, am picat ca morți,
Și visam bunătăți pe mese-ntinse
Și cai bălani ce nechezau la porți.

Din când în când, mai tresăream din vise,
Iar mama TATĂL NOSTRU îngâna,
Căci slova lui, descăntec devenise,
De frică, de deochi, de bubă rea.

A doua zi din nou ieșeam la joacă,
În timp ce tata prin vecini pleca,
Găsind de roboteală pentr-o,, moacă'',
Mai rar, și câte-o pâine ne-aducea.

Țin minte -ntr-o zi a luat vițica
Și-a pus-o în căruță pentru târg,
Căci n-aveam bani cumpărăm nimica,
Iar grâul de pe câmp, nu dase-n pârg.

Spre seară așteptam cu nerăbdare,
vina tata, vedem ce-a luat;
Și-avea doua tăgârțe cu mâncare:
Pește sărat, hamsii, halva, rahat.

Dar mai avea și-o traistă mai mică,
De unde-a scos trei beri la sticle verzi,
Și-o sticla, tot verde, cu secărică,
Și-un maimuțoi, să-l vezi, și să nu crezi!

Era un fel de clown, cu fața mică
Și cu-n șezut bombat, cu ceva plin,
Pe care îl chema HOPA-MITICĂ,
La fel ca pe tăticu, și-un vecin.

Ne-a mai adus la toți și câte-o goarnă,
Când începeam în ele suflăm,
Pe drum vecinii ne luau la goană,
De nu știam unde să ne băgăm!

Dar toate-acestea n-au fost,, mare brânză'',
Pe lângă ziua când la școală-am mers,
Când mama mi-a făcut ghiozdan de pânză,
Și mă simțeam un soare-n univers.

Atunci mi-a luat și teniși,, made-n China'',
cică erau cei mai rezistenți,
Și-un toc, ce nu-l mai folosea vecina,
Rămas de la feciori-i repetenți.

Cu tocul însa nu puteam a scrie,
Căci o peniță ruginită-avea,
Plus cerneala-n loc de albăstrie,
Era ceva-ntre apă și vopsea.

Și-așa s-au dus cei șapte ani de-acasă,
De-acum, eram elev, și ce-mi plăcea!
Dar astăzi, amintirile m-apasă...
fiu din nou copil... ce mult aș vrea!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Ochii mamei

Era o iarnă timpurile și bătea vântul peste viață,
Ne rebegise frigu-n casă, iar focu-n sobă se sfârșise,
Urla un vânt câinos în noapte și era beznă peste vise,
In ochii mamei, plini de spaimă, era târziu și era gheață.

În vară, adunasem vreascuri de prin pădurile uscate,
Dar iarna ni le-a ars pe toate cu gerul ei din miază-noapte,
Zăpada ne era cât casa și lemnele erau departe,
Pădurea ne-o luase statul și n-aveam lemne cumpărate.

Un crivăț surd vuia din norduri și dârdâiam de frig în casă,
Ne-acopeream cu ce da Domnul, dar casa ne era de gheață,
Trecusem doar de miezul nopții, dar era ger spre dimineață,
Iar vântul ne gonea căldura și ne simțeam goniți de-acasă.

Simțeam, prin aer, ochii mamei cum tremurau în orbul nopții,
Cei mici plângeau de frig, iar casa își scrijelea pe vânt fiorii,
Trosneau, sub greul iernii, ca nămeții, sus, pe grindă, căpriorii
Și nu știam ce ne rezervă, în acea noapte, cartea sorții.

Dar mama a ieșit din casă, a luat securea și o sfoară,
Zăpada a izbit-o-n frunte și s-a deschis prin viscol ușa,
Din vatra fără foc în casă, s-a spulberat pe horn cenușa,
Eram copil și-mi era frică și mă temeam că o să moară.

Mi-am îndesat pe ochi căciula, am luat cu mine târnăcopul,
Și am plecat prin vânt cu mama la locul nostru de pădure,
Aveam cu noi doar disperarea, un târnăcop și o secure,
scoatem din vâlceaua nopții un lemn facem iarăși focul.

Opincile erau prea rupte, dormeam așa, în pat cu ele,
Zăpada viscolea din ceruri și ne-afundam în ea ca-n ceață,
Pădurea ne era departe, iar viscolul bătea din față,
Dar ochii mamei erau ageri și străluceau ca două stele.

Era puternică și bună, nu se temea de lupi, de moarte,
Pădurea ne-ascundea prin noapte și ne ferea de vântul rece,
Mă-ncuraja cred că-n viață tot răul tot în rău se trece,
Dar să fii om ca să poți merge întotdeauna mai departe.

Am luat, în spate, cu eforturi, lemnul nostru din pădure
Tăiat adânc, în miezul nopții, de sub pulpana de zăpadă
În așa fel ca pădurarul, în zorii zilei, să nu-l vadă,
Căci n-avea voie nimeni lemnul său din codru să și-l fure.

La ziuă, aveam foc în sobă și-n casă era cald și era soare
Coceam porumb uscat pe plită, priveam, tăcuți, pe geam, afară,
Știam , după-o iarnă aspră, va fi, din nou, o primăvară
Și în ochii mamei noastre era iarăși plină zi de sărbătoare.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Petre Ispirescu

Împăratul era vesel peste măsură văzând că din atâți feciori de împărați și domni al său se deosebea prin istețimea, boiul și înțelepciunea lui. Toate fetele de împărat ar fi voit joace lângă el în horă. Când, deodată, vine la nuntă o fată îmbrăcată în niște haine cum nici una din fetele de împărat nu avea. Cosițele ei împletite cu meșteșug și date pe spate îi atingeau pulpele și ea era așa de bine făcută, încât ochii tuturor rămase la dânsa. Ea cum veni, nici una, nici alta, se prinse lângă feciorul de împărat și numai lângă dânsul juca până către seară. Vorbiră, râseră, își povestiră fel de fel de lucruri, dară cam pe sub mână, fiindcă-i era rușine feciorului de împărat râză și să vorbească așa înaintea tătâne-său și apoi toți fiii de împărați își dau coate, căci băgaseră de seamă necunoscuta tot lângă el juca. Feciorul de împărat nu mai era al său. Se mira însuși de schimbarea ce simțea într-însul, dară nu cuteza spuie nimănui. El își pusese în gând ca, la hora din urmă ce va juca, întrebe pe această necunoscută cine era, de unde venea, de este fată ori măritată, și se gândea că de n-ar avea bărbat să o ceară de nevastă. Când, pieri ca o nălucă.

în Zâna munților
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Copil străin

Eram străin și-am pribegit,
Tu, mamă, pruncul ți-ai iubit,
Când zările erau pustii,
Mamă, doar tu puteai știi.

Și ființa ta acoperea
În somn, întreaga ființă-a mea,
De-aceea mamă-ți mulțumesc
Și te iubesc!

..............................................
Eram străini și pribegeam prin sat,
Nu aveam mamă, casă și nici pat,
Tu m-ai crescut cu trudă și amar,
Îmi amintesc măicuță, iar și iar.

Strigam la porți de oameni ferecate,
În suflet, mamă, ne clădeam palate,
Aveam iubirea, rostul de a fi
- mpreună, mamă,-n fiecare zi.

Umblam pe drumuri lungi și prăfuite...
Doar Dumnezeu și noi mai ținem minte.
De-aveai un colț de pâine strâns în sân,
Tot mie mi-l dădeai, ca și acum.

Când pentru viața noastră asudai
Muncind cu ziua pentru a trăi,
Tu îți puneai o temelie-n rai
Și-n suflet taina dragostei de fii.

Tu îmi vefgeai și creșterea și somnul
Și brațul, pernă mamă ți-l puneai,
doarmă lângă tine puișorul
Cel pentru care zi de zi trudeai.

Ne-acopeream cu cerul și pământul
Ne era veșnic țol și așternut,
Ne biciuia în nopți de sticlă vântul...
Doar noi durerea vieții am știut.

Nu m-ai lăsat sufăr, oh, știu bine!
Dormeam în gări, pe bănci de lemn murdare,
De-aceea azi, măicuță, pentru tine,
Ridic rugi simple întru înălțare.

M-ai dat la școală... Mândră erai mamă
Când mă vedeai că mă înalț... Iar eu
Spuneam în sat, întregii lumi, cu fală,
m-ai crescut și sunt feciorul tău.

Prin tine, mamă, prins-am rădăcină,
Doar ție mamă scumpă-ți mulțumesc...
Mă iartă mamă dacă am vreo vină!
O viață-ntreagă am să te iubesc!

Și dincolo de moarte, în lumină,
Eu rugi fierbinți spre cer voi înălța,
Domnul, măicuță, să te aibă-n pază
Căci am ajuns ce sunt, prin grija ta.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

Vântoasele

Să ne ferească Dumnezeu
Și-audă-ne din cer cuvântul!
Mi l-a-nghițit acu pământul,
Și-atâta om aveam și eu!
Mi l-am întors în pat cu mâna,
Și-am fost la babe și la vraci
Și-am dat și milă la săraci —
Și mi-a murit la săptămână!

De suflet noi voiam să-l dăm
Și-l dedem gata-n mâna morții!
Era voinic; trăsese sorții,
Și-am tot zorit să-l însurăm.
Găsisem una mai de gazd㠗
Căci nu eram nici noi din drum
Dintâi n-o vruse nicidecum
Dar s-a mai dat și el pe brazdă.

Și ne-am gătit după puteri,
Cu lăutari s-aducem fata,
Cu vin și chef, precum e data —
Țin minte toate, ca de ieri.
Și câți nuntași! Să-i spuie pragul!
Și-afară ger, ca la Craciun.
Mireasa ici, dincolo nun,
Și-n mijloc el, mai mare dragul!

Și-așa deodată l-au cuprins
Călduri — c-a fost și cald în cas㠗
El a ieșit de după masă
Îmbujorat de vin și-aprins.
Și până băgăm de seamă,
Vântoasele-și făcură rost—
Și dacă nu știu eu ce-a fost,
Atunci eu nu știu cum mă cheamă!

În curte el de vorb-a stat
Cu doi flăcăi. Și vezi, deodată.
Așa din vorbă așezată
Gemu cu glasul înfundat;
Apoi cu mâinile-amândouă
Și-a rupt cămașa de pe el —
Flăcăii spun, dar nu la fel;
Dar drept e cum vă spun eu vouă.

vâjâia vârtej de vânt,
Pe când vorbeau: plecase răul!
Și undele-nghițind flăcăul
L-au ridicat de pe pământ.
Și se făcu-n văzduh roșeață
Ca-ntr-un pahar cu sânge-umplut —
Băiatul meu era pierdut
Când s-a mai limpezit de ceață!

Ce-a fost apoi — la Dumnezeu
Sunt toate câte sunt să fie!
Ce-a fost apoi, pământul știe;
Dar spui ce-am auzit și eu —
Că l-au văzut fugind orbește
Se jură vameșul, de-i ceri,
Și doar el nu-i copil de ieri
Să nu-nțeleagă ce vorbește!

—"Venea ca un nebun spre rău.
Din jos de pod! Și cu mirare
Eu stam să văd ce gânduri are,
Că-n vad e apa până-n brâu.
Pe mal s-a desculțat în grabă,
Trecând prin râu. L-aș fi strigat,
Dar m-am temut că-i apucat
Și-mi prind cu Necuratul treabă.

Pe mal dincolo nu-l văzui
Să-și tragă cizmele-n picioare.
Fugea de-a razna pe răzoare
Desculț, așa — de maica lui!"
Vezi, nu i-au dat răgaz la multe!
Și eu l-am tot rugat frumos:
—"-mbraci măcar cevași pe dos".
Dar parc-a fost el om s-asculte!

Și-așa-n neștire l-au purtat
Cum nici nu te gândești cu gândul!
Trei sate l-au purtat de-a rândul!
Și-acolo, într-al treilea sat
Bătu-n ferestre la o cas㠗
Ei, vezi, și să te miri ce spun:
din om întreg te fac nebun,
Și din voinic, neom te lasä.

Ei spun așa ca s-a ținut
Cu văduva din cas-aceea.
Dar eu nici nu cunosc femeia —
Și-a fost apoi, că nici n-am vrut
știu de ea. Și-am stat întruna.
Am stat de el ca să-l însor,
Și el, văzând că-i tot dăm zor,
S-a lepădat de ea cu buna.

Și-acolo, Doamne, mi l-au dus,
De ne-a stricat tot rostul vieții!...
Și-l așteptam la horă, bieții,
Și, galbeni-ceară, când ne-au spus
Flăcăii, cari au fost cu dânsul:
Eu n-aveam lume pe pământ
știu pe care lume sânt,
Așa podidise plânsul.

A doua zi, pierit zăcea
În ieslea grajdului, pe paie.
Și-ar fi putut din el să taie
Bucăți-bucăți, că nu simțea.
N-avea putere-n el să-și tragă.
Nici sufletul, și-așa răpus
Zăcea pe țol cu fața-n sus
Cu ochii stinși și fără vlagă.

În două zânele l-au rupt,
I-au stors și sângele cu-ncetul
Căci nu putea să-și miște, bietul,
Nici ochii-n cap! Și i-au mai supt
Și glasul, ca pe muți lăsându-l;
Iar noi din gură-i n-am putut
S-aflăm ce-a fost și ce-a facut,
Și nu-i puteam ghici nici gândul!

Îi dase ceasul rău în drum!
De nu-mi ieșea atunci din casä,
Eu n-aș fi de copil rămasă,
Că l-aș avea băiat și-acum!
Așa... mi l-a-nghițit pământul
Și-atâta om aveam și eu —
Să ne ferească Dumnezeu
Și audă-ne din cer cuvântul!

poezie celebră de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Balade si idile" de George Coșbuc este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -9.90- 4.99 lei.

Dracul, în linii mari

e ceva ce nu se manifestă
decât prin contradicții.
acest ceva nu este divin,
căci pare lipsit de rațiune,
nu este uman,
căci e lipsit de inteligență,
nu e drăcesc, căci nu e binefăcător,
nu e îngeresc,
căci arată plăcerea răutăcioasă
de a produce oarecare rău.
Napoleon era demonic,
ducele de Weimar era demonic,
doar Mefisto nu era demonic,
căci era o ființă mult prea negativă,
dracul e inteligent ca filosof,
dar, cam mărginit, în soluții
și s-a apucat dracul facă treabă
a ajuns pună mâna pe cărți
dinadins s-a transformat în om
scoată rodul omenesc din toată răutatea,
mai întâi, a împelițat cuvântul
cel dinainte de veci în firea omenească,
apoi s-a împrietenit cu omul
sau cu forțele drăcești din om
diavolul pierde dacă omul e năzdrăvan
când omul ajunge la dracul cu cărți
el trebuie să-l gonească și de acolo
și să-i ia cărțile din mână
doar omul a știut să-i preia
și să-i umanizeze mai toate rosturile
luându-i cărțile din mână
dracul a rămas să stea ca și fără rost,
undeva prin țara nimănui,
adică pe la hotare
dar, așa izgonit de peste tot din lume,
de ți-e mai mare mila
el știe dintr-o dată să se întoarcă
în inima lucrurilor
și dacă nici asta nu e ispravă de drac,
înseamnă că nu există de fel diavol în lume

poezie de
Adăugat de Mariana DiduSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Resemnări

Constat toamna asta nu-i o Doamnă,
E mult prea rău în lume, când nu-i bine,
Și-i mult prea gol în golul plin de sine,
Când tot ce-i tot nimic nu mai înseamnă.

Se bat pe frunze razele de soare,
Pe deal, copacii dau mărunt din buze,
Poeții își fac veacul fără muze
Și muzele-și iau dreptul la purtare.

N-ai ce să faci, e toamnă și-i schimbare,
Votează ghimpii spinii-n parlamente,
Pietroaiele cer pietre inocente,
Iar inocențele vor stele vorbitoare.

Planetele au fost și ele stele,
Lumini de foc și focuri de lumină,
Ce fac din orice noapte zi senină
Și din senin o noapte pentru iele.

Nu mai sunt foc, le-acoperă pământul,
O zgură din ce-a fost o strălucire,
Căci focul lor se află în gândire,
Acolo unde arde-n noi Cuvântul.

De-aceea, câte-un om, în disperare,
Își pune foc și arde ca o novă,
Un val de jar care se sparge-n provă
Pe-o mare plină ochi de supărare.

Un foc, precum o aprigă tocmeală
C-un doctor în nimic, cu tigva goală,
Ce-a plagiat o dublă integrală,
Dintr-un tratat pe-o pată de cerneală.

Toți oamenii din noi se trag din stele
Și ard cum arde focul lor din soare
Și nu contrafăcut, ca o-închistare,
Ce poartă-n tâmple flori și ghilimele.

Dar toate știu c-au fost pe jar odată,
Când Universul le ținea de șase,
Când se-înfloreau în rochii de mătase
Și-n ochi le strălucea un foc de fată.

Tot ce-a mai fost în tot ce-a fost se-întoarnă,
Dar toamna asta n-are timp de iarnă.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cine dă, lui își dă...

Lângă un sătuc de munte, în hățișuri nepătrunse,
Un bătrân, adus de spate, un bordei mic își făcuse
Sub un fag cu umbră deasă, din pământ și din nuiele,
Petrecând în sărăcie, între flori și păsărele.
Făr‘ de nici-o mângâiere, far‘ de nici-un ajutor,
Rezemat în niște cârje, sprijinea al său picior.
Chinuit așa, sărmanul, își ducea al vieții fir,
Până când l-o duce lumea din bordei, la cimitir.

Uneori, pleca bătrânul către satu-n sărbătoare,
Gârbovit, cu tolba-n spate, cerșească demâncare,

Arătându-și trist durerea prin zicala lui de pace:
"Cine , lui își dă, tată, cine face, lui își face''!

Îl știa de mult tot satul și, la orice sărbătoare,
Cei cu inima miloasă îi da-n tolbă demâncare.
El, atunci, cu voce slabă, mulțumea, zicând cu pace:
"Cine , lui își dă, tată, cine face, lui își face''!

Ani în șir trecu de-a rândul, mulți din vremea lui muriră,
Însă pe el îndurarea Domnului îl sprijiniră.
Și din când în când bătrânul către sat pleca, sărmanul,
Far-ași mai schimba cojocul, cârja, tolba și sumanul.

Înaintea lui sătenii îi ieșeau cu darul lor,
Ori de câte ori bătrânul le cerea un ajutor.
După ce își lua darul, tuturor zicea cu pace:
"Cine , lui își dă, tată, cine face, lui își face''!

De-al bătrânului des strigăt, deranjată mult, se pare,
Într-o zi, o gospodină, doamnă cu un nume mare,
Vru s-aducă la tăcere glasul ăstui cerșetor,
Ce bătea de multă vreme pe la poarta tuturor.

Repede făcu o pâine din faina cea mai albă,
Plămădită cu otravă, și la copt a pus-o-n grabă.
Cum îi dete-această pâine, zise-n inima ei moartă:
– De acuma, știu eu bine, că n-o să mai vii la poartă!

Cerșetorul primi darul, îl privi cu bucurie,
Dar, frumoasă fiind pâinea, se gândește s-o mai ție.
Și-i repetă și stăpânei vorba lui, cu multă pace:
"Cine , lui își dă, tată, cine face, lui își face''!

După ce colindă satul, se întoarce la bordei
Și,-obosit, se odihnește pe un scăunel de tei.
Dar nu se-odihnește bine, că se-arată pe cărare,
Un fecior voinic și-un câine, venind de la vânătoare.
Obosit și mort de foame, și uitând că-i de neam mare,
Când sosiră la colibă, tânărul cu voce tare,
Nemâncat de-o zi întreagă, strigă-n culmea disperării:
– Moșule, de nu te superi, n-ai ceva de-ale mâncării?
Căci tot rătăcesc de-aseară prin zăvoi, cu al meu câine,
Și nu am gustat nimica, nici măcar un colț de pâine.
Știu uneori, pe cale, oamenii, cu multă milă,
Îți mai pun ceva în tolbă, ba și cei ce-o fac în silă.
– Cum să nu? răspunde dânsul, chiar acum am fost în sat,
Și chiar mama dumitale pâine asta, ea mi-a dat.
Ia-o toată și-o mănâncă; potolește-ți foamea-n pace;
"Cine , lui își dă, tată, cine face, lui își face''!

După ce mâncară pâinea, mulțumindu-i, a plecat
Spre căsuța boierească, ce sclipea la ei în sat.
Ajungând acasă fiul, maică-sa-l îmbrățișează,
Dar deodată rău îi vine și la față se-ntristează.

– Ce-i cu tine? Mama-ntreabă, spune iute ce-ai mâncat?
Însă el cu vocea slabă, îi răspunde înecat:
– Doar atât mâncat-am, maică, pâinea albă și frumoasă
Ce mi-a dat-o cerșetorul, ce-a trecut pe-aici, pe-acasă!

Un fior de groază mare, mamei, inima-i cuprinde,
Care-și vede fiul dulce, cum, murind, pe pat se-ntinde.
Țipă, urlă de durere, conștiința nu-i dă pace,
Vrea să-l scoale iar la viață, dar nimic nu poate face.
În durere-și vede fapta cea mârșavă și debilă
Și își ia acum răsplata pentru gestul fără milă.
În urechi îi sună glasul moșului, trecând în pace:
"Cine , lui își dă, tată, cine face, lui își face''!

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Diaspora Pro RomaniaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
Mihai Eminescu

Din când în când...

Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,
Și nici ai vrut alinezi al meu amar din când în când.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer și pe pământ;
Azi nu mai ești precum ai fost, frumoasă doar din când în când
Și ochii tăi ce străluceau mistuitor și înfocat
Sunt osteniți și se aprind cu mult mai rar din când în când.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,
Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ți fi adus aminte iar din când în când.
Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toți acei oameni de rând,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,
Cu al tău suflet așa cald ș-adormitor nu i-ai atins,
O, și nici unul n-a-nțeles atâta har din când în când.
Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt
Apropiam de gura mea acest păhar din când în când!
O, iubeam umbra ta și tot ce e în tine, tot ce ești
Și astăzi dacă gândesc, nebunesc iar din când în când.
Dar vai! pierdută astăzi ești, orice dorință a pierit;
Tot încă visu-l urmăresc și, în zădar din când în când,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca și de var, din când în când.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenușa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când.
Că a mea viaț-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.

poezie celebră de
Adăugat de AdelyddaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Calin" de Mihai Eminescu este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.
Corneliu Neagu

Umbra

De ce te mai întorci acasă, tată? –
doar vezi prea bine, casa-i dărâmată,
în locul ei găsești o alta casă,
cu turlă-naltă și mai arătoasă,
dar nu este la fel de primitoare
precum căsuța noastră cu pridvoare.

Iar eu, când vin acolo câteodată,
parcă-s străin la mine-n curte, tată.
Doar mărul ce mai dăinuie la poartă
mă mai întreabă seara despre soartă.
Nici el nu cred că se mai simte bine,
stă aplecat, iar fructele-s puține...
Cu trunchiul său, cândva atât de falnic,
zidit între betoane pare jalnic.
Nici ploaia nu-i mai udă rădăcina
de când betonul a umplut grădina.

Eu știu că mai apari prin curte, tată,
reclădești căsuța dărâmat㠖
cobori din Constelația Licornul
doar noaptea când ne frânge somnul
și către zori, pe când cocoșii cântă,
te-ntorci în cer, cu aripa mai frântă.
Iar eu trezit, în plină dimineață,
văd umbra ta cum se topește-n ceață,
și lacrimi grele ochii mi-i inundă
când mira soarelui apare tremurândă.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

În noaptea albă de Crăciun

... În seara sfântă de Ajun,
Ne așezam, tăcuți, la masă...
Era plăcut și cald acasă,
În noaptea albă de Crăciun.
Și mama,-n vatra cu tăciuni,
Trăgea sub pirostie focul,
Scânteile duceau norocul
Pe coșul casei plin de lumi.
C-o stea din el, plecam și eu,
Cum pleacă-n cer o rugăciune,
Sperând la clipa de minune,
Ce-înseamnă-n viață Dumnezeu...
În zori de zi, o luam, de zor,
Cu steaua mea din jar culeasă,
S-ajung, prin sat, din nou, acasă,
Precum un mag pe-un drum de dor.
Credeam că vin din cer, de sus,
spun steaua-n zori răsare,
Să duc prin case-o veste mare
Că s-a născut în noi Isus...
Mergeam prin zori ca un cuvânt
Ce se năștea din casă-n casă,
Cu steaua magică culeasă
Din cer, cu focul din pământ.
... Priveam în jar, cu ochi de gând,
Mă minunam la ce-o să fie,
Când vom ieși din pribegie
Și ne-om întoarce pe pământ...
... Dar steaua mea era doar semn,
Cules din vatra cu corlată,
Din lumea noastră, așezată
În case vechi, cu porți de lemn...
... Însă-a venit de-atunci un nor
Iar cerul nu mai arde-n stele,
Azi, sunt cu toate-ntre zăbrele
Și tot pământ-i orb de zbor...
... În noaptea sfântă de Crăciun,
Ajung din nou la noi acasă,
M-așez, târziu, pe-un strop de masă,
Prin ce-a fost ieri, cu ce-i acum...
.........................................
... Era tot ziua de Crăciun...,
Dar mama mea, demult murise,
Iar coșul casei, plin de vise,
Era acum morman de fum...
... Am pornesc din nou la drum,
Dar casa noastră din răscruce,
S-a dus și numai poate duce
La ce-a fost ieri, prin ce-i acum...
... Mă pregătesc plec din sat,
Când voi zări, în ochi, lumină,
Și când cocoșul, din grădină,
Va fi la primul lui mimat.
Am doar pe gând, din cer, o stea,
Cu mări de foc și flori de gheață,
Și-am s-o aștept, ca-n dimineață,
-apară iar în viața mea...
Dar, acea stea din timp s-a dus
Și-n zori de zi n-o să apară,
Să ducă-n lume-o veste rară...,
Căci a murit, în noi, Isus.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ion Creangă

Erau odată într-un sat doi frați, și amândoi erau însurați. Cel mai mare era harnic, grijuliu și chiabur, pentru că unde punea el mâna punea și Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iară cel mai mic era sărac. De multe ori fugea el de noroc și norocul de dânsul, căci era leneș, nechitit la minte și nechibzuit la trebi; ș-apoi mai avea și o mulțime de copii! Nevasta acestui sărac era muncitoare și bună la inimă, iar a celui bogat era pestriță la mațe și foarte zgârcită. Vorba veche: "Tot un bou ș-o belea". Fratele cel sărac — sărac să fie de păcate! — tot avea și el o pereche de boi, dar colè: porumbi la păr, tineri, nalți de trup, țepoși la coarne, amândoi cudalbi, țintați în frunte, ciolănoși și groși, cum sunt mai buni de înjugat la car, de ieșit cu dânșii în lume și de făcut treabă. Dar plug, grapă, teleagă, sanie, car, tânjală, cârceie, coasă, hreapcă, țăpoi, greblă și câte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. Și când avea trebuință de asemene lucruri, totdeauna supăra pe alții, iară mai ales pe frate-său, care avea de toate. Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său.

în Dănilă Prepeleac
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.

Ruptură definitivă

Tu plângi când te gândești la mine,
Te-am supărat eu cu ceva?
Ușor m-ai dat de lângă tine,
Și asta nu ți-o pot ierta.

Eram micuță când m-ai dat,
Așa credeai că este bine,
Anii au trecut, tu m-ai uitat,
Cum și eu te-am uitat pe tine.

Am plâns în taină tot mereu,
Când altă mamă m-a luat,
Te-am scos din suflet tare greu
Iar locul tău s-a ocupat.

Am așteptat un timp prea lung,
Până când doru-a obosit,
Nici lacrimile nu mai curg.
Tu pentru mine ai murit.

Să te strig mamă n-aș putea.
Nu meriți o așa onoare,
În suflet nu te pot ierta,
Păcatul tău a fost prea mare.

Nu simt nevoia să te văd
Și nici nu-mi este dor de tine,
Vagi amintiri încă revăd
Doar uneori, și cred că-i bine.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
Valeriu Cercel

Vremuri noi

S-au schimbat atâtea-n lume, oamenii, la fel, și ei,
Mi-amintesc, și nu sunt glume, când eram noi tinerei,
Un flăcău, un oarecare, când la vatră s-a lăsat,
Era copt, om pe picioare... ce să mai! era bărbat ;

Prima toamnă cum găta de cules la razachie,
Omul se căpătuia cu vreo Leană sau Mărie,
Ca apoi, bun amorez, în micuțul lor cătun,
Era gata de botez chiar în postul de Crăciun,

Și cu Leana, ori Măria, făcea casă și copii,
N-avea treabă cu chiria, sau, la Visa, datorii,
Ajungând la patruș'cinci, vârsta când aproape toți
Cumpărau din târg opinci la nepoate și nepoți....

S-au schimbat atâtea-n lume, oamenii, și ei, la fel
Un flăcău, și nu dau nume, fiind mulți astăzi ca el,
Nu știe ce-i căsnicie, de copii nu vă mai spui,
Când, o zi, la cătănie, nu a fost în viața lui,

În schimb, șade cu chirie, singurel, ani după ani,
Având doar o datorie... dar, nu pomenim de bani,
Nici de Leni, nici Mărioare, căci o frază e destul,
Un flăcău la vârstă mare nu-i bărbat, dar e mascul,

Și de-abia când e sătul de spălat, gătit, călcat,
Și prin casă, de fudul, zi de zi făcând curat,
Socotind că nu e drept slugă-n casa lui să fie,
Se decide, înțelept, să-și găsească o soție,

Însă după cununie, pân' să se acomodeze,
I se scoală pe chelie, sictirit, divorțeze,
Căutând la disperare ca să scape de năpastă,
Și tot din motive care... l-au făcut să-și ia nevastă.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Petre Ispirescu

După ce ajunse pe moșia unui împărat mare, calul învăță pe băiat ce să facă. El ascultă și se duse de se băgă argat la grădinarul împăratului. Până a nu se învoi cu grădinarul, el își puse o bășică de vacă în cap, în care își ascunse părul cel de aur. Grădinarul îl învăță cum să facă brazde, semene flori, le răsădească și să le îngrijească. Și îl luase la ochi, căci era spirt, știi, colea, cum trebuie omului, mână dreaptă, nu altceva. Totuși slugile din curtea împărătească îl numiră cheleș. Și, cheleș în sus, cheleș în jos, până ce îi rămase numele Cheleș. Grădinarul împărătesc îmbătrânise la curtea împăratului. El era om destoinic, cu frica lui Dumnezeu și cinstit. Slujba lui de căpetenie era să ducă în toată dimineața câte un mănunchi de flori la cele trei fete care le avea împăratul. Îmbolnăvindu-se grădinarul într-una din zile, chemă pe argatul său și îi spuse aleagă din florile cele mai frumoase atâtea câte să-i ajungă a face trei legături de flori și să le ducă fetelor împăratului.

în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Petre Ispirescu

A fost odată un biet om sărac. El avea femeie și trei copilași. Lucra bietul om de da pe brânci, zi și noapte, orice și pe unde găsea, și două în tei nu putea lega și el. Bieții copilași erau mai mult flămânzi decât sătui. Într-o dimineață, plecând la pădure ca să aducă ceva uscăturele pentru casă, văzu într-un copaci un cuib de pasăre, cum nu mai văzuse el până atunci. Se miră nițel, apoi parcă-i da cineva ghes, vru să știe ca ce fel de pasăre să fie aceea ce se adăpostea în astfel de cuib. Își lepădă calevrii, își scuipă în palme și se agăță de copaci ca să se urce în el. Încet, încet, el se sui până la cuib, se uită într-însul; pasărea nu era; când, ce să vaz? un ou ca de găină. Așa de frumos era oul și lucios, lucios, încât parcă-i era milă să puie mâna pe dânsul. În cele din urmă, îl luă și-l băgă în sân. După ce se dete jos, culese câteva uscături, făcu o sarcină mică, luă la spinare și plecă cu dânsa acasă. Copiii, când văzură oul, săreau de bucurie. Se miră și femeia lui, căci nici ea nu mai văzuse un astfel de ou. Nu știau cum să umble mai binișor cu dânsul, ca să nu-l scape jos să se spargă. Unul zicea ca să-l coacă în spuză și să mănânce toți dintr-însul; altul zicea ca să-l fiarbă; altul zicea ca să-l păstreze.

în Cei trei frați împărați
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

Numai una!

Pe umeri pletele-i curg râu
Mlădie, ca un spic de grâu,
Cu șorțul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.
Și când o văd, îngălbenesc;
Și când n-o văd, -mbolnăvesc,
Iar când merg alții de-o pețesc,
Vin popi de mă dezleagă.
La vorbă-n drum, trei ceasuri trec
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo și-o petrec
Cu ochii cât e zarea.
Așa cum e săracă ea,
Aș vrea s-o știu nevasta mea,
Dar oameni răi din lume rea
Îmi tot închid cărarea.

Și câte vorbe-mi aud eu!
Toți frații vorbesc de rău,
Și tata-i supărat mereu,
Iar mama, la icoane,
Mătănii bate, ține post;
Mă blestemă: De n-ai fi fost!
Ești un netot! Ți-e capul prost
Și-ți faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-mpac
Și eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!
La frați eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor
Și fac ce vreau! Și n-am să mor
De grija sorții mele!

Mă-ngroapă frații mei de viu!
Legat de dânsa, eu să știu
Că am urâtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?
Dar cu pământul ce să faci?
Și ce folos de boi și vaci?
Nevasta dacă nu ți-o placi,
Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Așa om nici vlădica nu-i
Și nu-i nici împăratul!
Să-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e dragă una și-i a mea:
Decât să mă dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!

poezie celebră de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook