Viaţa căpitanului Leclerc

Când soarta lovise cu forţa unui tren,
Se retrăsese calm în vechiul sau castel,
Radioul îi cânta acelaşi trist refren,
Era tânăr, pe Somme, lupta pentru drapel.

O lume mergea prea rău pentru el,
O lume mergea prea rău pentru toţi,
Seara lipseau zeci de mii la apel,
A doua zi trăgeau, iar, viaţa la sorţi.

Dupa un timp, un glonţ îl răpuse,
Era aproape un final de Odisee,
Un întreg regiment acolo căzuse,
Doar Dumnezeu l-a scos din tranşee.

Anii au trecut uşor, nici n-a simţit,
Lăsând un rid adânc pe-al tinereţii val,
Paradoxal avu şi vreme de iubit,
Între-un război stupid şi crack-ul mondial.

Într-o seară a zărit o dulce unduire,
Pe malul stâng al Senei, rămase pironit,
Doar apa se-auzea; de-a Ei strălucire
Fu copleşit pe dată, era îndrăgostit.

Îl privea cu ochi calzi şi răscolitori,
O fată bălaie cu un chip inocent,
El se simţea cuprins de fiori,
Ea-i spuse simplu: sunt Ella Vincent.

Părea că destinul se revanşează acum,
Se simţea împlinit, în al nouălea cer,
Apucase timid pe-al fericirii drum,
Ş-acum era doar al ei, al ei prizonier.

Ce trup de zeiţă, ce femeie stilată,
Împlinit ca acum n-a fost nicicând,
Uitase complet, de război, de armată,
Adormea, se trezea, cu Ella în gând.

Aveau şi doi copii, viaţa-i era plină,
Acum simţea iubirea, cu adevărat,
Însă după anii ăştia, plini de lumină,
La orizont nori negri, pacea n-a durat.

E-a doua oară cand patria îl cheama
Să apere graniţele cu mâinile sale,
Prea curând trăieşte aceeaşi dramă,
În timp ce Stukas-uri dau rotocoale.

Avioane şi tancuri îl ţineau în noroi,
Acas' se gândea, la copii şi nevastă,
Blestema printre dinţi acest război,
Nu mai era singur în această năpastă.

După Dunkerque a plecat cu Aliaţii,
Ştia, se va-ntoarce într-o bună zi,
Îndelung a exersat Ziua Z cu fârtaţii,
Dor îi era de ţară, de Ella, de copii!

După debarcare cu greu ajunse acasă,
În cale i se puse, oprindu-l un agent:
Îmi pare rău să-ţi spun, draga ta nevastă
Şi pruncii au fost ucişi, în bombardament.

O lume mergea prea rău pentru el,
O lume devenise un hău imens,
Pierduse totul, nu mai avea ţel,
Rostea cuvinte fără vreun sens.

Când soarta îl lovise cu forţa unui tren,
Moartea înconjura vechiul său castel
La radio asculta acelaşi trist refren,
Era tânar pe Somme, lupta pentru drapel.

poezie de Alex Dospian (februarie 2013)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acasă la familia Enka era destulă linişte, în limita posibilităţilor: musafirii plecaseră de câtva timp, iar de puţina gălăgie produsă, doar papagalul Rikky era responsabil. Restul erau tăcuţi: tânărul comandant, părinţii şi bunicii acestuia, chiar şi bătrânul dulău Nero. Doar lui Rikky nu-i tăcea pliscul deloc; cum însă era drăgălaş, nu deranja pe nimeni, căci toţi îl iubeau şi-l răsfăţau, chiar şi blondul. Îşi revăzuse în acea zi şi vechea familie, de la care plecase de bună-voie; cu domnul şi doamna Stoica va mai avea ocazia să se întâlnească, însă pe blondină habar n-avea năstruşnicul papagal că o văzuse pentru ultima oară, iar în curând acelaşi lucru se va petrece şi-n cazul "şefului". Pentru că nu-şi dădea seama de acest lucru, Rikky nu putea fi trist; ceilalţi însă... Chiar şi Nero părea abătut şi nu din cauza vârstei sale. Dulăul negru parcă presimţea că în curând se va schimba ceva, se va întâmpla ceva; nu ştia sigur ce, însă orice ar fi fost, se părea că avea legătură cu tânărul său stăpân. Astfel simţea dulăul negru şi nu se înşela deloc...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se gândi la ceea ce învăţase, la ceea ce fusese ea odată şi la ce devenise acum. Era o femeie care primise sfaturi de la omul pe care îl iubise, pe care le urmase şi încercase din răsputeri să se vindece. Era o femeie care făcuse greşeli, care uneori plângea lunea dimineaţa sau singura noaptea în pat. Era o femeie care se plictisea adesea de viaţa ei şi care găsea dificil să se dea jos din pat dimineaţa pentru a merge la serviciu. Era o femeie care avea destul de des zile când era prost dispusă, care se privea în oglindă şi se intreba de ce nu se ducea la sala de gimnastică mai des; era o femeie care se întreba uneori care naiba era rostul ei pe această lume. Era o femeie care uneori încurca lucrurile. Pe de altă parte, era o femeie care ştia ce înseamnă iubirea adevărată şi care era gata să trăiască intens, cu mai multă iubire, şi să-şi facă amintiri noi. Indiferent dacă asta urma să se întâmple în zece luni sau peste zece ani. Indiferent ce o aşteptă mai departe, ştia că trebuie să-şi deschidă inima şi să o urmeze oriunde o ducea. Între timp trebuia doar să trăiască.

Cecelia Ahern în P.S. Te iubesc
Adăugat de Iustina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Comandantul misiunii, fără uniforma specifică funcţiei sale, se afla din nou la distracţie; discoteca Institutului era plină de tinere domnişoare frumoase; localul, destul de spaţios, părea acum neîncăpător. Ca şi seara trecută, îl întâmpinară cum se cuvine pe Don Juan, doar pe el îl aşteptau. Fetele încercară totuşi să nu fie prea insistente, ca nu cumva să i se pară lui ceva în neregulă şi să plece acasă prea devreme; doreau să petreacă împreună cu el cât mai mult timp posibil, sau măcar să-l ştie acolo, aproape... Şi pentru că fetele nu aveau un comportament care să nu fie pe placul lui, Lucian le recompensă rămânând toată seara la discotecă, miezul nopţii găsindu-l tot acolo, iar el nu părea dispus a pleca, deşi era târziu. Era conştient că de dimineaţă va fi nevoit să se trezească devreme, pentru a nu întârzia la bordul navei...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În casă era linişte şi în lume era calm

În casă era linişte şi în lume era calm.
Cititorul a devenit carte, iar noaptea de vară

Era însăşi esenţa conştientă a cărţii.
În casa era linişte şi în lume era calm.

Cuvintele au fost rostite ca şi cum cartea n-ar fi existat,
Exceptându-l pe cititorul care, aplecat asupra paginii,

Dorea acea aplecare, dorea nespus de mult să fie
Eruditul pentru care cartea era adevărată, pentru care

Noaptea de vară este la fel de perfectă ca gândirea.
În casa era linişte pentru că aşa trebuia să fie.

Liniştea era parte a înţelesului, parte a minţii:
Accesul perfecţiunii la pagină.

Şi în lume era calm. Adevărul într-o lume calmă,
În care nu există alt înţeles, el însuşi

Este calm, el însuşi este vară şi noapte, el însuşi
Este cititorul aplecat care citeşte acolo, târziu în noapte.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea nu era tocmai iubire

Eu, care te-am iubit pe tine nu eram tocmai eu
Si nici tu nu erai tocmai cea care m-ai iubit pe mine
Iubirea mea nu era tocmai a mea
Iubirea ta nu era tocmai a ta
Si iubirea noastra nu era tocmai a noastra
Pentru ca prima iubire nu e chiar prima si iubirea ce se implineste o vreme nu e tocmai iubire
Floarea ce ti-am dat-o de ziua ta era de fapt de ziua noastra
A mea si a alteia
Si nu puteai fi impotriva ca fetita noastra sa se numeasca prima iubire
Chiar daca nu era chiar prima, dar avea acelasi nume cu ea
Si cand te-am pierdut am fost trist
Pentru ca am pierdut-o si pe prima si pe cea de-a doua si pe cea de a treia
Si abia la urma de tot te pierdusem pe tine...
Altfel, de ce ma simt acum ca la 16 ani,
Nauc si perforat de singuratate ca de acnee?

poezie de Corneliu Neculea
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa, pe întuneric, fără s-o vadă, percepându-i doar prezenţa, Lucian simţi cum Lia îl cuprindea uşor cu braţele, pe după gât şi pe neşteptate, îl sărută, de data aceasta ea pe el, delicat, să nu-l doară, fiindcă ştia că era lovit. Luat prin surprindere de gestul ei, rămase locului, nemişcat, neclintit ca o stâncă. Ce durere să mai fi simţit?! Nici gând de aşa ceva! Nici n-avu timp s-o cuprindă în braţe, cum ar fi procedat în mod normal, măcar cu braţul drept, căci cu stângul n-ar fi putut, însă el era prea nedumerit în acele momente, ca să acţioneze în vreun fel; se simţea ca paralizat, hipnotizat sau de parcă ar fi fost sub efectul unui anestezic puternic. Se dezmetici de abia când ea îi dădu drumul, îndepărtându-se uşor, în întuneric, trezindu-l parcă din visare.

citat din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

El nu avea pretenţia să dea soluţii pentru că prin simplitatea naturii sale, apropiată de cea originală, simţea că soluţiile sunt o iluzie, zero în cotaţie fixă, pentru că oricare ar fi fost ele, profund chibzuite sau la întâmplare, erau valabile numai pentru cincizeci la sută dintre fiinţele vii. Sigur, această idee avea mulţi duşmani care dădeau bine cu pana sau cu vârful limbii, dar cel înţelept tăcea mut ca peştele asupra acestui subiect, deoarece pentru el nu era greu de observat că absolut orice lucru sau concept după câteva transformări de loc sau de timp este tot atât de bun pe cât de rău şi sfârşitul seminţei care dă colţ în orice primăvara este un lucru imposibil în univers... Soarta minţii ajunsă într-o anumită formă era dependentă de alegerea sau judecata unora sau altora, dar soarta vieţii, în sens real, nu depindea de nimic.

Constantin Luntraru în Deryzor (2008)
Adăugat de Mihail Florea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era un bărbat fără vârstă definită. Putea să aibă patruzeci, dar şi şaizeci. I se simţea însă forţa. Umerii vânjoşi făceau să-i plesnească bluza neagră, peticită. Faţa, cu fruntea îngustă, nu era prea prietenoasă. Unghiul format de gura cu dinţi rari şi bărbia proeminentă era acoperit cu un plasture murdar.

P. Şestakov în Labirint
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Helen Hirsch: În prima mea zi aici, m-a bătut pentru că am aruncat oasele de la cină. A venit la miezul nopţii şi m-a întrebat unde sunt. Iar eu l-am întrebat, nu ştiu cum, nu l-aş putea întreba acum, am spus "De ce mă baţi?" El a răspuns: "Motivul pentru care te bat acum este faptul că mă întrebi de ce te lovesc."
Oskar Schindler: Helen, îmi pare rău pentru problemele tale.
Helen Hirsch: Le-am acceptat.
Oskar Schindler: Le-ai acceptat?
Helen Hirsch: Într-o zi mă va împuşca.
Oskar Schindler: Nu, nu te va împuşca.
Helen Hirsch: O va face. Văd lucruri. Luni eram pe acoperiş cu tânărul Lisiek şi l-am văzut pe domnul comandant ieşind din casă în curtea interioară de sub locul unde stăteam noi, scoţându-şi arma şi împuşcând o femeie care trecea pe acolo. Era doar o femeie cu o boccea, pur şi simplu a împuşcat-o în gât. Era o simplă femeie care se ducea undeva, nu mergea nici prea repede, nici prea încet, nu era nici mai grasă, nici mai slabă decât altcineva şi nu-mi puteam da seama ce făcuse. Cu cât îl vezi mai des pe comandat, cu atât îţi dai seama că nu există un set de reguli după care să trăieşti, nu-ţi poţi spune "Dacă urmez regulile acestea, voi fi în siguranţă."
Oskar Schindler: Nu te va împuşca pentru că îi placi prea mult. Te place aşa de mult că nici nu te va lăsa să porţi steaua. Nu vrea să ştie nimeni că este înnebunit de o evreică. A împuşcat femeia de la trepte pentru că nu însemna nimic pentru el. Era doar una dintr-o serie care nici nu-l satisfac, nici nu-l jignesc.

replici din filmul artistic Lista lui Schindler
Adăugat de Chermaneanu Stefania-Ana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu după mult timp, tânărul comandant, cu papagalul său pe umăr, se afla din nou la volanul maşinii albastre; pe bancheta din spate stăteau cei doi body-guarzi. Dar Lucian îndreptă maşina spre ieşirea din oraş; mergea la Institut. De ce? Nu-i era nici lui foarte clar de ce, dar simţea nevoia de a-l vedea pe director, de a-l avea aproape, de a-i vorbi. Steaguri tricolore fluturau în adierea vânticelului cald de vară. Poarta Institutului se deschise imediat pentru maşina albastră, dar înainte de a fi intrat, cei doi body-guarzi coborâră. Lucian opri maşina la locul ei; acesta nu era ocupat. Nu-l anunţase pe director de sosirea lui, dar spera să-l găsească acolo, deşi era posibil ca dânsul să fi plecat pe undeva. Dar Lucian nu renunţă la ideea de a-l căuta. Se opri doar în faţa uşii pe care scria "Director", ciocăni discret şi intră fără a mai aştepta vreun răspuns. Directorul era acolo, la biroul său. Îşi aranjase singur hârţoagele; acum le completa, nu mai avea mult până să le termine. Vru să reproşeze ceva noului sosit, dar când îşi ridică privirea şi-l zări pe favoritul său, îi zâmbi îngăduitor.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era vis, era iubire

Singură, pe malul mării,
La iubire eu visam.
Mă pierdeam în largul zării,
Ba eram, ba nu eram.

La marginea depărtării
O nălucă mă vedeam.
Sau eram sirena mării
Şi iubitul aşteptam.

Ruptă de realitate
Alergam ca o nebună.
Când, pe neaşteptate
M-am simţit prinsă de mână.

M-am lăsat uşor pe spate,
Tu m-ai cuprins de mijloc,
Intram în realitate,
Doi într-unul, la un loc.

Iubirea era cu noi,
Dragostea ne-învăluia,
Stele se uitau la noi,
De sus luna ne privea.

Era vis, era iubire,
Era tot ce mi-am dorit.
Nu era doar amăgire.
Era visul împlinit.

poezie de Dumitru Delcă (august 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu mult timp în urmă, trăia un rege vestit pentru înţelepciunea sa pe cuprinsul întregului pământ. Nimic nu îi era ascuns şi chiar şi cele mai mari secrete ale lumii ajungeau la urechile sale, ca şi cum i-ar fi fost şoptite de vânt. Avea însă un obicei ciudat. În fiecare zi, la sfârşitul prânzului, după ce masa era strânsă şi nu mai era nimeni în preajma lui, un servitor de încredere îi aducea încă o farfurie. Aceasta era acoperită cu un capac, aşa că nici servitorul său şi nimeni altcineva nu ştia ce era în ea, pentru că regele nu o descoperea decât în momentul când rămânea singur cuc.

începutul de la Şarpele alb de Fraţii Grimm
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori, deşi Dan era trist, nu-şi dădea seama de ce anume, se simţea cuprins de o veselie inexplicabilă, interioară; parcă îi venea să râdă cu poftă, nebuneşte chiar... Dar nu proceda astfel; se abţinea. Cu greu, însă se abţinea. Altfel, să înceapă să râdă aşa, din senin, fără motiv, chiar ar fi părut nebun. Iar el nu era! Cel puţin, aşa spera. Nici nu-şi dădea seama cum ar fi trebuit să se manifeste, pentru a se încadra în limitele normalităţii, a acelei normalităţi, aflate în afara zidurilor orfelinatului, însă şi a normalităţii din interiorul orfelinatului, care difereau enorm. Avea o dublă misiune, fiecare dintre aceste misiuni fiind la fel de dificilă, pentru un adolescent sensibil şi timid ca Dan. Însă se descurca; doar el ştia cum; Moţ avea aportul său, destul de important în acest sens. Fără acest motan rotofei, viaţa lui Dan ar fi fost şi mai dificilă. Aşa însă, era, cât de cât, măcar suportabilă...

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea se întreba

dacă trebuia coborât în pământul
din cimitirul cel nou sau să fie
dus lângă străbuni. nimeni
nu se îndura să scape vreo lacrimă
pentru el. nici nu a trebuit să fie
îmbălsămat cu prea multe chimicale,
de-a lungul vieţii avusese grijă
să se stafidească în alcool.

problema lumii era să-l acopere
cu pământ nesfinţit, aproape
de cripta crâşmarului şi
a crâşmăriţei. amândoi au plecat
repede după ce i-au turnat alcool
zeci de ani, zi de zi, seară
de seară îl omorau cu zâmbetul
pus bine pe feţele lor puhave
de lăcomie. lumea se întreba
dacă pământul era bine sa fie sfinţit.

lumea se întreba dacă trebuie tras
clopotul bisericii din parohie.
nimeni nu şi-a dat seama de ce
era vesel când era vesel şi
de ce era trist când era trist. lumea
de astăzi îşi pune prea multe întrebări.

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Panta rhei

împungea vântul cu vârful pantofilor ei de lac
tocurile roşii se înfigeau sfidător în zăpadă
acum nu mă mai bate nimeni, gândea
nici măcar viscolul
doar purta palton Prada şi fond de ten Mac
pe cer, luna se încovoia ca o sirenă cu solzi de aur
hmm, un gând o mai bătea totuşi
căci mai văzuse luna asta cu mult timp în urmă
acum însă parcă se zbătea să-şi iasă din solzi
şi zbaterea asta o simţea dedesubt
de palton dedesubt de machiaj
întreaga lume era la picioarele ei dar
luna avea unica podoabă a cărei strălucire n-o minţea
toate se sting cândva
îi spunea

îşi amintea acum când a mai văzut-o
când o fetiţă cu picioarele goale trecea prin zăpadă
o împungea viscolul cu vârful pantofilor săi de ger
tălpile ei roşii se vârau tremurător în zăpadă
acum o să mă bată toţi, gândea
doar nu făcuse nici un bănuţ toată ziua
cât îşi dorea un vrej de zăpadă pe care să se caţere spre lună
s-ar fi urcat până acolo cu ultimele puteri
să-i smulgă măcar un solz de aur
sau mai bine să adoarmă pe leagănul ei
era la picioarele unei lumi întregi
cumva
zăpada îi era unicul prieten dintre duşmani
doar ea o simţea
glasu-i părinteşte
urechea-i bătea
totul se topeşte
cândva

poezie de Alexandra Alb Tătar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În primele câteva luni după după realizarea mea, nu am avut niciun singur gând. Puteam merge la birou şi îndeplini toate sarcinile mele fără a avea vreodată un gând în cap. Era la fel când am mers la Tiruvannamalai. Fie că eram aşezat în sală cu Maharishi, mergeam pe jos în jurul muntelui sau la cumpărături în oraş, tot ceea ce făceam era efectuat fără nici un fel de activitate a minţii deloc. Era un ocean de linişte interioară care n-a dat niciodată naştere la niciun val de gândire. Nu a durat mult timp pentru a-mi da seama că mintea şi gândurile nu sunt necesare pentru a funcţiona în lume. Atunci când rămâi ca Sine, o putere divină preia şi are grijă de viaţă. Toate acţiunile au loc apoi în mod spontan, şi sunt realizate foarte eficient fără niciun efort sau activitate a minţii.

citat din H.W.L. Poonja
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În bezna tunelului

Demult, am urcat într-un tren, fără vagoane,...
Era pentru prima data când urcam într-un tren
M-am urcat în primul tren din gara vieţii mele
Ciudat, nimeni nu ştia ce destinaţie are, nici eu
Mergea încet la început, şinele erau de vină,

Tot timpul, am stat cu ochii pe geam,
Am văzut tot ce se putea vedea...
Sate, comune, oraşe, spitale, şcoli, biserici...
Am văzut mai multe biserici decât şcoli şi spitale,
Şi multe umbre cu chipuri de oameni,

Am văzut mai multe oraşe decât sate,
De fapt am văzut sate cu pretenţii de oraş
Ce bine că luasem trenul, nu erau autostrăzi
De ce? Nu vrem, nu avem nevoie, nu ne trebuie,
Mai bine cu trenul, cine să mai fure?

Am vrut să sar din tren, să o iau pe jos înaintea lui,
Am vrut să împrumut nişte aripi, să zbor!
Încotro să mai zbori în zilele de azi?
Nici orizontul nu se mai vede de atâta nepăsare
M-am răzgândit, era prea multă rugină..., pe aripi

După un timp, trenul a intrat într-un tunel,
Oare urma să iasă curând din el?
Mi-a fost teamă, de când am urcat în tren,
Nu ştiam, cât de lung e tunelul în care intrasem,
Nu se vedea nicio lumină, la capătul lui

Era un tunel în care intrai, dar nu ştiai când ieşi
Şi dacă în tunel s-ar fi produs o catastrofă?
Unde am fi mers să ne vindecăm rănile?
Spitale nu avem, la biserică nu mergi să te vindeci
Să mergi toată viaţa prin tunel? E dezolant!

Mergeam prin tunel de o viaţă şi tot întuneric era,
N-am cunoscut pe nimeni în trenul acesta
Oare care era staţia terminus şi când avea să fie?
Mai bine aş fi tras semnalul de alarmă!
Nu poţi să-nvingi destinul, nu poţi să-l deraiezi

Trecuse atâta timp, de când urcasem în tren,
Era înfiorător de întuneric, şi trenul, tot mai mergea
Aş fi putut să sar din acest tren, al întunericului,
Mi-era teamă să nu-mi fracturez sufletul
Pierdusem atâta timp mergând prin tunel,

Când am urcat în tren eram tânăr, acum...
Parcă a trecut o veşnicie, este frustrant,
Să te urci într-un tren fără destinaţie,
Să nu cunoşti pe nimeni de care să-ţi aminteşti,
Şi să rămâi toată viaţa... în bezna tunelului...

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilăria a fost minunată pentru că orice era o minune. Nu era doar o lume plină de miracole, ci o lume miraculoasă.

citat celebru din G.K. Chesterton
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, tempora...

Câtă valoare am cunoscut
Câtă cinste, cultură
Şi cât de patriot şi eu am fost,
Mai sunt...
Pe timpul când n-a fost numai avut,
Nu se vorbea-n doi bobi pe arătură,
Biserica nu era doar zi de post
Şi era vorba... un cuvânt!

Ah, ce ruşine aveam,
Roşeam adese
La văz de-o fată ca o floare,
Tot timidă, fină,
Sau pentr-o notă proastă, dacă luam...
Când mama, pentru soră, pregătise zestre
Şi vizita la rude era sărbătoare...
Şi nici maşina nu era... străină!

Toceam s-ajung mai sus,
C-aşa doreau şi-ai mei,
Să se mândrească ei şi-o-ntreagă ţară
C-am ajuns cineva...
Iar titlul, de licenţă, nu era simplu presupus,
Profesori erau castă, nu nişte farisei...
Iar hoţi, doar prezumaţi, nu mai stăteau... pe-afară!

A fost timpul mai sfânt,
Încă demult
Parcă şi lumea era mai curată,
Mai cu stil...
Pe timpul când un rege ne iubea pe noi, pământ,
Sau mai-nainte mult,
C-o ţară răsculată
De adevărat... nu doar un şpil!

Nu se dansa în pinguin pe stradă
Şi respectam bun, rău,
Pe cel ales de noi,
Fără injurii grosolane...
C-aveam o educaţie bravadă,
De mult bun gust, nu golul, hău,
Motivând false –meritat- nevoi...
Munceam... neaşteptând plocoane!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 septembrie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Basm de ţară

A fost odată, în ţara sfântă ce respecta pe moş şi babă,
A fost ce-acum sunt doar poveşti,
Când se învăţau puţin istorii de neam silabă cu silabă
Şi crez era doar adevăr de voievozi... cinstiri regeşti.

Şi era mândră ţara în toate, în straie albe, toată ii
Îşi purta cinstea în blazon îşi onora strămoşii drepţi.
Cu frica urii se închina şi Dumnezei făcea copii...
Se saluta popor pe uliţi... şi asculta doar de înţelepţi.

Era demult, odat' şi odată, cuvânt blajin cu mult domol,
Iar munca grea era onoare, cum castul de nevastă-fată...
Doar aprig se curma la rău şi viaţa se dădea obol
Pentru pământu' între uluce... când neam întreg era o armată.

Era iubire pentru neaoş, primire caldă la străin
Şi la biserici închinări, pioase în genunchi, umil,
Feciorii îşi moşteneau părinţi, la fel şi bun şi, cel hain
Să se îndulcească înspre iubire... c-a fost la fel şi el copil.

În bătătură avea loc câine şi mielu' pentru Paşte sfânt,
Iar cumpăna de la fântână dădea gând bun către dreptate...
Şi uite am poposit trecutul să vă las gustul să vă încânt
De ţara mea, ce-o vreau iubită din nou de voi... posteritate.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 iulie 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!