Finis coronat opus

1.
Înving cei care ştiu să se schimbe,
spune profesorul, el îşi este părinte,
el îşi este-nceputul, ca şi sfârşitul
propriilor îndoieli, stingeţi chibritul,
se roagă hârca din fundul peşterii,
în urma noastră vin meşterii,
aranjează, decopertează, poleiesc
tot ce e mucegai, scris diavolesc,
sunt într-o stare minunată,
strigă profesorul sub bolta renovată,
durerea s-a ascuns, aproape că nu mai este,
o adevărată beţie a puterii celeste,
astfel vorbim, încheiem procese verbale
sub fiecare din cele patru portale,
profesorul căzuse de mult de la înălţime,
era dus pe targă prin mulţime
2.
Da, nu era, oh, nu era accesibil,
nu discuta, el gândea, contempla,
o ceaţă subţire îl învăluia,
sfâşiată când devenea irascibil,
ascunde comori, dezvăluia orori,
vulnerabil fiind, voia să pozeze,
cărţile domniei sale, metereze
ar fi fost, dar cărţile au viaţa lor.
Sunt un vinovat, nu aştept iertare,
sunt nemodelat, mi-am format eu singur
o statură care ar putea să-nvingă
prin ea însăşi multe semne de-ntrebare.
L-am zărit în urmă într-un tren uitat,
într-o gară fără nume, fără linii,
încerca să prindă lacrima luminii
pe un geam, un abur verde-ntunecat.

poezie de Borids Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu îmi sunt părinte şi mormânt

Eu îmi sunt părinte şi mormânt,
Sporovăia profesorul în somn,
Este oare un început?
Nix răspuns. Un necaz nu vine de la sine.
Este-nsoţit de bucurie, aşa-i?
Ah, ce stare minunată, cânta tenorul,
Durerea s-a ascuns, avem o beţie adevărată,
Ce facem cu ea? Dar, uite-l pe profesor
În stradă, căzut de la al zecelea etaj,
Corecta chiar unele greşeli de exprimare
Din procesul verbal al accidentului său,
Ceasuri moi atârnau pe bara unui vehicul.
Era în decembrie.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţirea de cărţile de vrăji fusese o adevărată problemă pentru Harry, pentru că profesorii săi de la Hogwarts îi dăduseră o grămadă de teme pentru vacanţă. Unul dintre eseuri, unul deosebit de afurisit despre "Poţiunile de micşorat", era pentru profesorul pe care Harry nu putea să-l sufere cel mai tare, profesorul Plesneală. Sentimentul era reciproc şi profesorul ar fi fost extraordinar de bucuros dacă ar fi avut o scuză ca să-l exmatriculeze pe Harry timp de o lună.

J.K. Rowling în Harry Potter – Prizonier la Azkaban
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Profesorul

Profesorul nu dăruieşte din înţelepciune,
Ci din dragostea şi credinţa în frumos,
Aşa ne gândeam, iar el se suise pe o treaptă mai înaltă,
Desfăşurând larg mânecile halatului,
Mâinile sale erau subţiri ca surcelele,
În vorbele noastre gândirea era aproape ucisă,
Uneori ea respira în ritmul tăcerii,
Profesorul se îndreptă spre tablă şi desenă un copac,
Apoi o pasăre, rădăcina care primeşte,
Fructul care se dăruieşte, pasărea care cântă,
Perora profesorul, apoi se opri brusc,
Ieşi pe uşă desfăşurând larg mânecile
Halatului, în care se aflau mîinile sale subţiri
ca nişte crengi. Vocea lui rămasă în clasă,
continua, hiena crudă urmăreşte lupul,
lupul capra, capra salcâmul înflorit,
începu să plouă, noi, copiii priveam pe geam,
eram singurii martori ai simfoniei.
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
Am scăpat, gigantul inamic s-a dovedit o insectă
Fără picioare, ochi, braţe, etc., dicis et non es,
Există un netimp al curajului, o eliberare din robia fricii,
Drogul este laşitatea raţionalizată, zi de zi,
Şantaj? Da, şantajul se hrăneşte din teama reiprocă,
Şantajistul se teme mai mult decît victima.
Ai schimbat numele, dar nu şi manşetele.
Nesus, centarul, e ceva de-nvăţat de la el.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maiorul Carter: Janet Fraiser a fost o persoană excepţională. Era amabilă, amuzantă şi talentată. Mai mult decât orice era curajoasă. Oricât de mult aş încerca nu pot găsi cuvintele potrivite care să o onoreze pe deplin, care să îi justifice viaţa. Din fericire am primit puţin ajutor. Dacă nu sunt suficiente cuvintele, există câteva nume care ar fi potrivite. Vorbim adesea despre cei care îşi dau viaţa pentru patrie, şi deşi Janet Fraiser a făcut asta, viaţa ei nu s-a rezumat la acest lucru. Urmatoarele nume aparţin nu celor care au murit servind patria, ci celor care sunt astăzi în viaţă datorită lui Janet.

replică din filmul serial Stargate SG-1
Adăugat de Spataru Cosmin, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un enorm pas în gol

Un enorm pas în gol şi-n salvatoare ficţiune
Este demersul meu, spunea profesorul
scârţâind din pantofii noi-nouţi,
atenţie, fără personanţele inconştientului
viaţa ar câştiga, probabil, precizie şi luciditate,
profesorul se aplecă să ajute un bătrân să urce pe trotuar,
să zgârii neantul cu unghia stiloului nu e o treabă de lepădat,
dar infinit mai frumos este să umbli ca Ioan Botezătorul
pe o umbră de pământ, sub un cer ce coboară
din stea în stea cu sunet de arginţi suspendaţi,
nu fumaţi, scria deasupra ghişeului, nu vorbiţi tare,
număraţi restul în faţa noastră, ca multe altele,
ne aflăm în plin progres, gândea încă profesorul,
dar mandatul poştal nu sosise.
De ce măsura iubirii este pierderea ei, uite o întrebare
Mai interesantă, deşi cunoscută, ne-a poluat trei luni,
s-au smochinit strugurii, ce-ar fi să fie mai ferm,
cerul gurii noastre este spongios şi plin de pustule,
urma o noapte în nuanţe de papagal gulerat, amiral roşu,
margarete palide, ah, portocale ca sânii.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian şi domnul To Kuny vorbiseră în şoaptă, mergând încet, undeva, pe la mijlocul grupului. Ceilalţi erau răspândiţi care mai de care, unii înaintea lor, alţii în urma lor, admirând cu multă curiozitate tot ceea ce-i înconjura. Numai Lucian şi colega lui, Lia (care era în urmă, împreună cu Ly), nu admirau aspectul peşterii în care fuseseră captivi. Primii, cel mai în faţă, se aflau cei doi roboţi, care nu păreau deloc interesaţi de aspectul peşterii. Ei înaintau nestingheriţi, fără a întârzia în admirarea interiorului şi fără a comenta pe această temă. Erau secondaţi de Nistor, care se grăbea spre ieşire. Astfel, în cele din urmă reuşiră să ajungă toţi afară, unii înainte, alţii mai în urmă, primii fiind tot cei doi roboţi...

citat din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Profesorul

Profesorul nu dăruieşte din înţelepciune,
Ci din dragostea pentru frumos,
Urcat la catedră, pe o treaptă mai sus,
Îşi desfăşura mânecile halatului roşcat,
În care se aflau mâinile sale subţiri ca nişte crengi,
În vorbele voastre, spunea el, gândirea este aproape ucisă,
Uneori ea respiră în ritmul tăcerii,
Apoi, se îndreptă spre tablă şi desenă un copac
şi o pasăre, iată, rădăcina primeşte, fructul se dăruie,
pasărea cântă fără sfârşit, precum D'Alembert în labirint,
se revărsă ca o minune peste noroiul vremii noastre,
Că doar aşa s-a terminat vilegiatura, apoi ieşi
desfăşurând larg mânecile, a început ploaia,
hiena urmărea lupul cenuşiu, capra – salcâmul înflorit,
eram singurii spectatori la concertul culorilor.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ani de-a rândul

Am trăit la fel ca toţi călugării fără să ştiu că sunt
Am mâncat puţin şi ce-am apucat fără să ştiu că am postit
Am îmbrăcat numai rochii lungi în urma cărora oraşul se reaşeza
Fără să ştiu că pielea mea era o prelungire a veşmântului monastic
Am mers pe jos până la casa mea, urcând şi urcând poteci ale minţii
Fără să ştiu că locuiam într-un lăcaş de cult pe care nu-l vedeam
Atât de bine era ascuns sub pleoape
În camera mea claustrală eram de fapt pe vârful unui munte
Unde nimeni nu ajungea, mi-am dedicat viaţa altora
Şi le-am făcut jurăminte ştiind că nu e cale de întoarcere
Am băut numai apă de izvor aşa cum fac asceţii
Fără să ştiu că prin inima mea se putea vedea de la mare distanţă
Distanţa era de fapt goliciunea, doar cu ajutorul ei m-am putut găsi
Şi pentru ea am învăţat să confecţionez zale care nu pot fi înfrânte
M-am separat de restul lumii inaptă: Vorbesc doar cu îngerii
Şi-n părăsirea mea îmi sunt îndeajuns câteva cuvinte
Pe care ei ca lăptarii la prima oră a dimineţii mi le pun la uşă
Dar mai ales am citit cărţile sacre şi am contemplat priveliştile
Care-mi apăreau la geam după fiecare pagină, m-am pierdut în ele ani de zile
Îmi pare rău că nu pot fi găsită la timp

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isaia cincizeci şi trei

Cincizeci şi trei Isaia
Ce direct azi ne descrie
Suferinţa şi văpaia
Lui Isus din veşnicie

Cât de clar ni se arată
Cum a suferit Hristos
Ca viaţa fără pată
Noi s-o avem aicea jos

Era aşa de dispreţuit
Căci de la El faţa-ţi întorceai
Dar El pedeapsa noastră a primit
Şi-a noastre chinuri le-a purtat o vai

Pedeapsa care ne dă pacea
Peste El iat-a căzut
Şi-n El noi am primit iertarea
Căci jertfă vie s-a făcut

Noi rătăceam toţi ca nişte oi
De drumul lui fiecare îşi vedea
Şi de viaţă eram cu toţii goi
Iar moartea parte ne era

Dar Domnul a făcut să cadă
Nelegiuirea noastră asupra Lui
Şi-n chinurile morţii El să ardă
A suferit amar Fiinţa Mielului

A fost luat prin apăsare
Dar cine de pe vremea Lui a crezut
Căci El muri ca să primim iertare
De tot păcatul ce noi l-am făcut

A fost zdrobit prin suferinţă
Dar o sămânţă de urmaşi El va vedea
Ce îl vor urma plini de credinţă
Cinstindu-i pentru veci Fiinţa Sa

Şi rodul muncii sufletului Său
Îl va vedea şi se va-nviora
Căci El ni-e Domn şi Dumnezeu
Cum azi ne spune Evanghelia

El pe mulţi dar îi va pune
Într-o stare după voia Lui Dumnezeu
Şi despărţiţi de astă lume
Cu totul smulşi din ce e rău

De aceea partea Lui i-o voi da
Tatăl Sfânt iată ne spune
Cu cei mari — la dreapta Mea
Căci El a biruit în lume

Doar El s-a dat singur la moarte
Şi cu cei fărădelege
Păcatele să le poarte
De ele să ne dezlage

Căci El a găsit de bine
Să se roage pentru vinovaţi
Plătind cum n-a plătit nime"
Ca noi azi — să fim iertaţi
20-01-2022 M.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Profesorul mediocru vorbeşte. Profesorul bun explică. Profesorul foarte bun demonstrează. Profesorul eminent inspiră.

citat din William Arthur Ward
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărata esenţă de viaţă

A fost odată un visător
care era cu gandul
în altfel de lume!
El prefera să trăiască
cu cărţile lui Sheakspeare,
ca un copil, căruia îi plăceau
filme clasice şi desene animate,
care i-au rămas în inimă!
Dar acestea sunt vise
aproape toate imposibile.
El a fost şi în căutarea
unor vise, în care banii
nu au importanţă
şi oricum el voia o lume
în care să fie liber,
să-şi urmeze pasiunea sa,
fără frică, fără resentimente.
O lume în care nu există umilinţă,
ci acceptare,
adevărata esenţă.
Cel mai important lucru
pe care se bazează viaţa este
o lume în care oamenii sunt respectuoşi
şi iubitori de mediul înconjurător.
În ziua de azi ar fi existat
mai puţine tipuri de cancer,
prevenirea este mai bună
decât vindecarea,
într-o lume civilizată,
care urmează adevărata esenţă,
şi anume apă, pământ, animale şi plante,
toate naturale fără chimicale.

poezie de Eugenia Calancea (10 iulie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu eu sunt profesorul Limbii Române, ci Limba Română este profesorul meu!

antimetabolă aforistică de Costel Zăgan din Inventeme (25 septembrie 2018)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când, de bine-de rău, mi-am reluat cursurile, relaţiile mele cu profesorul de istorie, care era foarte mândru de mine, au devenit de aşa natură încât am îndrăznit să-i cer noutăţi despre Mekor Hayyim. Spre surprinderea mea, îmi declară că nu cunoştea acest nume. Nu-şi amintea nici de numele suplinitoarei sale, dar era cu siguranţă altul. Trăgeam de aici amara concluzie că se senilizase.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Profesorul de geografie era cam supărat. Preda într-o clasă la care elevii mutau munţii din loc.

aforism de Alex Dospian (iunie 2015)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bocet pentru Ăl Bătrân

Ce tragic timp păgîn,
Se-mparte ţara noastră în partide,
De cînd l-am omorît pe ăl bătrîn,
Mormîntul lui nici nu se mai închide.

Am tras în el ca-n malul de pămînt,
Nu l-am putut în timpul vieţii frînge,
Şi el s-a dovedit de neînfrînt,
Că nu ne-a dat nici lacrimi şi nici sînge.

Cu el am omorît-o şi pe ea,
Într-un concurs fanatic de păcate,
Şi-atunci păcatul nostru devenea,
Mai greu ca ale lor, împreunate.

Aşa puţine vorbe mai rămîn,
Într-o tăcere plină de rafale,
Şi vai!, l-am omorît pe ăl bătrîn,
Erori peste eroarea vieţii sale.

Se-mpleticea de parcă era beat,
Şi totul îi apărea confuz, departe,
Prin gloanţele cu care l-am marcat,
El inspira şi aer, dar şi moarte.

Şi el ne-a fost măcar o dată baci,
Şi noi i-am fost măcar o dată turmă,
De ce am apăsat pe-acel trăgaci,
Cînd moartea şi-aşa venea din urmă?

Ne trebuia şi milă şi efort,
Să le putem concilia pe toate,
De ce am dorit să-nceapă cu un mort,
Aceste ziduri de maternitate?

Eram români şi el era român,
A fost şi crimă, dar a fost o gafă,
De ce l-am omorît pe ăl bătrîn,
Cu mîini legate, împuşcat în ceafă?

Voi nu vedeţi că nu putem dormi?
Voi nu vedeţi că ţara nu mai doarme?
Din zori de seară pînă-n zori de zi,
Strigoiul lui aleargă prin cazarme.

Îşi plînge ţara ori de cîte ori,
De drama ei se-atinge şi îl doare,
Strigoi bătrîn ce cîntă "Trei culori",
Cum face la beţie fiecare...

Acest strigoi de unde-ncepe tot,
Priveşte dintre stele pe fereastră,
Din buzele ce a vorbi nu pot,
Porneşte cinic libertatea noastră.

Şi totuşi într-un tragic timp păgîn,
I-am încărcat cu întuneric pasul,
De ce l-am omorît pe ăl bătrîn,
Şi nici măcar nu-i facem parastasul?

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Seara, înainte de culcare, Karl s-a dus la fereastră, s-a urcat pe un scaun şi s-a uitat prin rotocolul de pe geam. Afară începuse să ningă şi un fulg, cel mai mare, s-a prins de marginea unei cutii de flori; fulgul a crescut până s-a prefăcut într-o femeie îmbrăcată cu o rochie albă, care parcă era ţesută din mii şi mii de fulgi de zăpadă. Femeia era frumoasă şi gingaşă, dar era de gheaţă, de gheaţă sclipitoare, şi totuşi era vie; ochii îi străluceau ca două steluţe, dar nu stăteau o clipă locului. Femeia a dat din cap şi a făcut un semn cu mâna către fereastră. Băieţaşul s-a speriat şi s-a dat jos de pe scaun şi i s-a părut că la geam bate din aripi o pasăre mare.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În bezna tunelului

Demult, am urcat într-un tren, fără vagoane,...
Era pentru prima data când urcam într-un tren
M-am urcat în primul tren din gara vieţii mele
Ciudat, nimeni nu ştia ce destinaţie are, nici eu
Mergea încet la început, şinele erau de vină,

Tot timpul, am stat cu ochii pe geam,
Am văzut tot ce se putea vedea...
Sate, comune, oraşe, spitale, şcoli, biserici...
Am văzut mai multe biserici decât şcoli şi spitale,
Şi multe umbre cu chipuri de oameni,

Am văzut mai multe oraşe decât sate,
De fapt am văzut sate cu pretenţii de oraş
Ce bine că luasem trenul, nu erau autostrăzi
De ce? Nu vrem, nu avem nevoie, nu ne trebuie,
Mai bine cu trenul, cine să mai fure?

Am vrut să sar din tren, să o iau pe jos înaintea lui,
Am vrut să împrumut nişte aripi, să zbor!
Încotro să mai zbori în zilele de azi?
Nici orizontul nu se mai vede de atâta nepăsare
M-am răzgândit, era prea multă rugină..., pe aripi

După un timp, trenul a intrat într-un tunel,
Oare urma să iasă curând din el?
Mi-a fost teamă, de când am urcat în tren,
Nu ştiam, cât de lung e tunelul în care intrasem,
Nu se vedea nicio lumină, la capătul lui

Era un tunel în care intrai, dar nu ştiai când ieşi
Şi dacă în tunel s-ar fi produs o catastrofă?
Unde am fi mers să ne vindecăm rănile?
Spitale nu avem, la biserică nu mergi să te vindeci
Să mergi toată viaţa prin tunel? E dezolant!

Mergeam prin tunel de o viaţă şi tot întuneric era,
N-am cunoscut pe nimeni în trenul acesta
Oare care era staţia terminus şi când avea să fie?
Mai bine aş fi tras semnalul de alarmă!
Nu poţi să-nvingi destinul, nu poţi să-l deraiezi

Trecuse atâta timp, de când urcasem în tren,
Era înfiorător de întuneric, şi trenul, tot mai mergea
Aş fi putut să sar din acest tren, al întunericului,
Mi-era teamă să nu-mi fracturez sufletul
Pierdusem atâta timp mergând prin tunel,

Când am urcat în tren eram tânăr, acum...
Parcă a trecut o veşnicie, este frustrant,
Să te urci într-un tren fără destinaţie,
Să nu cunoşti pe nimeni de care să-ţi aminteşti,
Şi să rămâi toată viaţa... în bezna tunelului...

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte... un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren... eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră... altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar... alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren... Şi fiecare uită, poate, un singur lucru... că trenurile astea nu duc nicăieri... cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren... în cele din urmă se vor întâlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar sinele se transformă în nisip... în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi...

Octavian Paler în Viaţa pe un peron
Adăugat de Ioana Faur
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un tren, o gară, o viaţă

te-am aşteptat în gară iubito
o viaţă întreagă
plecau trenuri grăbite spre vremea de apoi
apoi nu a rămas nimeni în gară, decât noi
treceau trecători, prin noi, pe lângă noi
azi noi nu eram doi
mereu mă întreb, unde eram noi
eram străini, într-o gară de doi
era frig şi era ger, între noi, amândoi
trec trenuri, prin gară, prin noi
eu am aşteptat într-o parte
tu nu ai venit astăzi la noi
un tren, o gară, o viaţă
şi o iubire uitată între noi
te-am aşteptat iubito, într-o gară
în suflet, o chitară ruptă de gânduri
în mână, un trifoi cu trei foi
trenul s-a dus
nu a oprit între staţii
a plecat fără noi
trec timpuri în gara uitată de lume
cafeaua arde pe masă
nu e nimeni acasă
tăcerea, uitarea, zace în noi
iubirea plânge pe-o bancă, iubito
în gara aceea, la margine de noi

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În prima zi de şcoală, intrând la prima oră din cariera ei de dascăl, se petrece un mic incident. O piuneză tronează pe scaunul de la catedră. Ina îşi aduce brusc aminte că profesorul de pedagogie din facultate le-a spus că sunt foarte importante primul gest şi primele cuvinte pe care le adresezi unui colectiv de elevi căruia i te înfăţişezi pentru prima dată. Ina ia piuneza şi o pune în colţul drept, îndepărtat, al catedrei. "Bună ziua, copii. Eu sunt profesoara voastră de română. Să ne cuoaştem!" Deschide catalogul şi face apelul. Apoi îşi spune şi ea numele. Lecţia a fost minunată. Liniştea s-a aşternut şi curiozitatea i-a făcut pe copii să fie numai ochi şi urechi. La sfârşitul orei, Ina ia piuneza de pe catedră, o pune pe scaunul profesorului, acolo unde o găsise, dă bună ziua şi iese din clasă. Era clasa a VIII-a. Din acea zi, acei elevi au divinizat-o...

Ana Vida în La limita normalului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!