Copilul şi porumbelul

Pe cumpăna de la fântână
S-a oprit un porumbel.
A vrut o clipă să rămână,
Să mai răsufle niţel.

Când am vrut să-i dau din mână
Mâncare la porumbel,
A poposit la fântână
Şi o cioară lângă el.

Era neagră şi urâtă.
Porumbelul, alb, frumos.
Am zvârlit cu o ciosvârtă
Ca să dărâm cioara jos.

Şi cioara şi porumbelul
De mine s-au speriat.
Şi, după cum le este felul,
În zbor lin s-au avântat.

Cioara s-a dus spre pădure,
Porumbelul către sat.
N-au putut ca să îndure
Legea ce le-am aplicat.

După păsări m-am uitat
Cum flutură aripile.
Aşa de iute au zburat,
Precum zboară clipele.

Porumbelul s-a-ndreptat
Spre un nor mare, pufos.
Eu după el am oftat
Şi m-am tăvălit pe jos.

Aş fi vrut să zbor cu el
În înaltul cerului,
Dar nu sunt un porumbel.
Sunt fiul pivnicerului.

poezie de Dumitru Delcă (29 septembrie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Porumbelul

Porumbelul n-a avut dreptate.
Porumbelul s-a înşelat.
Pentru a călători spre nord el a zburat spre sud,
Crezând că lanul de grâu era apă.
Crezând că marea era cer,
Că noaptea era zori de zi,
Că stelele erau picături de rouă,
Că arşiţa era zăpadă.
Fusta ta, bluza ta,
Inima ta, casa ta.
(Ea a adormit pe malul mării,
Tu pe rămurica unui pom.)

poezie clasică de Rafael Alberti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi

Întâi se aude cioara.
Apoi porumbelul sălbatec.
Apoi cineva spală preşuri,
le stoarce şi apa se-aude
curgând în lighean. Apoi
un sunet de roţi frânate.
Vântul pieziş. Apoi
şoaptele măturii. Marea
trage spre larg. Se aude
uşa de după amiază
a cerului, lin desfăcându-se.
Frunzele-ncep un drum
anevoios. Se aude
pasărea somnului. Poate
şi gestul pisicii cu puiul
în bot, străbătând panorama.
Din nou porumbelul. Apoi
apa-n ligheane. Apoi
marea în larg. Apoi toamna.

poezie de Nina Cassian
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Porumbelul

Lângă mine zace un porumbel mort.
Era cândva purtătorul mesajelor mele
Către iubită. Iubita s-a evaporat,
A îngheţat, s-a transformat
Într-un stâlp de sare.
Dar ce vină are nevinovata pasăre?
În faţa mea străluceşte pustiul,
Marea Moartă se întinde lenevos,
Apele ei sunt dense,
Porumbelul a murit de mult.
Oare, de când?

Pe câmpul de luptă, negru de fum,
Cădeau soldaţii, unul câte unul,
Morţi paralele, departe
Cavalerii Apocalipsei trăgeau după ei
Tunurile din secolul trecut,
Noi, copiii, habar nu aveam, aşteptam
Avioanele să arunce cutii cu lapte condensat,
Ca daruri ale cerului. Un cap s-a rostogolit
Pe un plan înclinat, calculaţi viteza,
Vă veţi trezi în lumina stelară.

Nu veţi reuşi să-mi treziţi ura,
Nici mila nu o pot oferi,
Dragoste, dragoste, unde-s Tablele, sura,
Nobili, poeţii sunt nu cunosc moartea,
Aşa o fi, yofi, o fi?
Nu sunt celebru, nu eşti celebru,
Dar ne iubesc tigrul şi cerbul,
O, Valery, o, Pasternak,
Când urile urlă, muzele tac.

poezie de Boris Mariasn Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara mai neagră ca niciodată

Când Dumnezeu, dezgustat de om,
S-a întors în Paradis,
Iar omul, dezgustat de Dumnezeu,
S-a întors spre Eva,
Lucrurile păreau că o luaseră razna.

Dar Cioara... Cioara,
Cioara i-a adunat împreună,
Legând Paradisul şi pământul unul de celălalt –

Astfel că omul a plâns, dar cu vocea lui Dumnezeu,
Iar Dumnezeu a sângerat, dar cu sângele omului.

Apoi, cerul şi pământul au plesnit la încheieturi;
Fisurile s-au transformat în cangrene şi s-au împuţit –
O oroare departe de de mântuire.

Agonia nu s-a atenuat.

Omul nu mai putea fi om, nici Dumnezeu, Dumnezeu.

Agonia
A tot crescut.

Cioara
A rânjit
Şi ţipat: " Acesta este creaţia mea,"

Fluturând drapelul cel negru al propriului ego.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara iese la vânătoare

Cioara
S-a hotărât să experimenteze cuvinte.

Pentru asta a imaginat o duzină de cuvinte drăguţe –
Cu ochi limpezi, sonore, bine exersate,
Cu dinţi puternici.
Nimeni n-ar fi putut găsi unele mai potrivite.

Ea le-a semnalat un iepure de câmp, iar cuvintele au ţâşnit ca din puşcă,
Răsunătoare.
Cioara era Cioară, fără îndoială, dar ce este un iepure?

El s-a metamorfozat într-un buncăr de beton.
Cuvintele se roteau gălăgioase în jurul lui, protestând.

Cioara a transformat cuvintele în proiectile, bombardând buncărul.
Bucăţi de beton zburau prin aer – un stol de grauri.

Cioara a schimbat cuvintele în arme de vânătoare şi a ucis graurii.
Graurii, în cădere, au devenit nori întunecaţi.

Cioara a transformat cuvintele într-un rezervor, colectând apa.
Apa s-a prefăcut într-un cutremur de pământ, înghiţând rezervorul.

Cutremurul s-a transformat într-un iepure care a tulit-o peste creasta dealului,
După ce în prealabil mâncase cuvintele ciorii.

Cioara s-a holbat după iepurele care se îndepărta
Mută de admiraţie.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum a ajuns porumbelul, simbol al păcii? Ce spuneţi de pernă? Are mai multe pene decât porumbelul şi nu are ciocul acela periculos.

citat din Jack Handy
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Porumbiţa xenofobă

Un porumbel frumos, cu guşă mare,
S-a nimerit, fatidică-ntâmplare,
Pe-un vechi acoperiş, la ceas de seară,
Să dea pe o antenă de o cioară,
Ca smoala pe obraji, dar curăţică
Şi chiar, cu-ngăduinţă, frumuşică.
Consoarta lui era acum plecată,
Fiindcă se lăsase-nduplecată
Să ducă nu ştiu unde o scrisoare,
Departe, mai încolo de hotare.
Aflat porumbul, oarecum, la rut,
Cu apetitul sexual crescut,
Iar cioara cam dispusă şi nurlie,
S-a-nfiripat un fel de simpatie
Şi, după giugiuleli şi tandre şoapte,
Înaripatele-au trecut la fapte.
Dar când erau în culmea fericirii,
Când peste pene adiau zefirii
Şi cioara sta să urle de plăcere,
Iar el se-apropia de încheiere,
Urmând să sară jos de pe pipiţă,
Ateriză frumoasa porumbiţă!

La început, perplexă, siderată,
Rămase mută şi paralizată,
Apoi goni "otreapa!" c-un scuipat,
Se-apropie, înfiptă, de bărbat
Şi începu blesteme şi ocară,
Cu vorbe auzite într-o seară
La tanti de la patru, pe terasă,
Când a venit inopinat acasă:

"Mă, Ginghis Han, mă, Casanova, câine,
Eu zbor în lume să câştig o pâine,
Iar tu, destrăbălat şi jeg uman,
Te dai la prima curvă din maidan!
Neruşinat, scursoare ordinară,
Mă faci în gura lumii de ocară!
Mai pot să ies cu capul sus în lume?
O, parcă văd de-acuma câte glume
Şi ironii pe seama faptei tale!
Să nu-mi mai ieşi de azi-nainte-n cale,
Că te omor cu mâna mea, să ştii!
Să crezi bărbaţii, ah ce porcării
În stare sunt în lipsa ta să facă,
Un troglodit infam, un neam de troacă!"

Se descărcă, săraca, înc-o vreme,
Pe urmă, parcă prinse a se teme
Că insul va pleca definitiv
Şi adoptă un ton mai concesiv...

"Tu ştii că nu-s, de felul meu, geloasă,
Dar spune, cum să nu fiu furioasă
Când te găsesc pe japiţă călare?
Mă doare, porumbelul meu, mă doare!
Eu ştiu că-s altfel construiţi bărbaţii,
Că sunt sensibili şi atenţi la graţii,
Că nu se pot abţine multă vreme,
Că altfel au dureri de... gât, probleme...
Că eşti şi tu bărbat dotat, vânjos,
C-ai fost tentat şi, poate, curios,
Că mă înşeli – să cred? - întâia oară,

Dar bine, mă, Gigele... cu o cioară?"

fabulă de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara

Necazul stă lipit de om
cum stă pe lângă cal huluba.
Şi omul ca să-şi uite buba,
aleargă...
Însă, paralel,
necazu-i veşnic lângă el.
Aşa
o cioară,
prinsă-n laţ
într-o ogradă,
scăpă numai cu-un ciomp de coadă.
Vai ce necaz!
Să fii schiloadă!
Să fii de râsul tuturor!
Să vezi cum stolu-ntreg, din zbor,
se lasă lin pe vreo livadă,
şi tu să vii în cioc
grămadă!

Şi-atunci
văzând ce foc o-ncearcă,
s-a dus printre străini şi ea,
să mai vorbească, să asculte,
să râdă cu vreo rândunea,
să mai uite de-o putea
de coada ei cu pene rupte.
S-a dus.
Dar dup-o scurtă vreme
s-a-ntors tot ruptă de juvăţ.

Iar gloata i-a şi pus probleme:
— Pe unde-ai fost?
— La ce ospăţ?
— Am fost şi eu peste coline...
— Dar cu ce gând?
— După ce pradă?
— Aşa... ca mă mai uit de coadă...
— Ei, şi-ai uitat?
— Şi-a fost mai bine?
— Aş! cum să uit?
Nu mă vedeţi?
A fost şi coada după mine...

MORALA
n-are mult de spus.
Nu mai purta necazu-n lume
că vii ´napoi tot cum te-ai dus.

Eu unul
când mă simt răpus,
nu caut oameni buni de glume,
ci vin degrabă la Isus!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împărtăşirea ciorii

" Ei, bine," a zis Cioara, " Cu ce începem?"
Dumnezeu, obosit după crearea lumii, sforăia.
" Care e calea?" a zis Cioara, "Încotro o apucăm prima oară?
Umărul lui Dumnezeu era muntele pe care stătea Cioara.
"Hai," a zis Cioara, " Haide să discutăm această situaţie."
Dumnezeu zăcea, cu gura căscată, o carcasă uriaşă.

Cioara a smuls o bucată mare şi a înghiţit-o.

" Oare acest cifru se va releva prin digestie pe el însuşi
Auzului, detaşat de înţelegere?"

(Asta a fost prima glumă.)

Însă, deodată, s-a simţit mult mai puternică.

Cioara, hierofantul, înfoiată, impenetrabilă.

Pe jumătate iluminată. Mută.

( Îngrozită.)

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jertfă

Astăzi,
mai voiam să-mi spun ceva,
înainte ca astrul să sângereze peste faţa mea.
Culorile înfiorător de frumoase şi le jertfea,
şi-n zborul lui teluric, avea să se nască iar.
În palma mea s-a aşezat un cineva familiar.
Tot încercam să-l înveselesc pe solitar,
dar, el e un porumbel nespus de solitar.
Când şi-a desfăcut aripile,
şiroaiele albul i-l otrăveau şi iute a zburat
să nu-l mai văd.

În depărtare o pereche de aripi
sângerau peste nihil.
Astrul şi porumbelul îşi priveau unul altuia
efemerul.
Ieri,
Să le fi spus ceva eu mai voiam...

poezie de Daniela Vizireanu
Adăugat de Daniela Vizireanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jertfă

Astăzi,
mai voiam să-mi spun ceva,
înainte ca astrul să sângereze peste faţa mea.
Culorile înfiorător de frumoase şi le jertfea,
şi-n zborul lui teluric, avea să se nască iar.
În palma mea s-a aşezat un cineva familiar.
Tot încercam să-l înveselesc pe solitar,
dar, el e un porumbel nespus de solitar.
Când şi-a desfăcut aripile,
şiroaiele albul i-l otrăveau şi iute a zburat
să nu-l mai văd.

În depărtare o pereche de aripi
sângera peste nihil.
Astrul şi porumbelul îşi priveau unul altuia
efemerul.
Ieri,
Să le fi spus ceva eu mai voiam...

poezie de Daniela Vizireanu (14 februarie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara la prima lecţie

Dumnezeu a încercat să-înveţe Cioara cum să vorbească.
"Iubire', a zis Dumnezeu. "Spune, Iubire".
Cioara a căscat, mută, pliscul şi Marele Rechin Alb a ţâşnit din mare,
Recăzând apoi, tăcut, în valuri, descoperind astfel propriul abis.
"Nu, nu", a zis Dumnezeu. "Spune Iubire. Incearcă iarăşi. Iubire."
Cioara a căscat, mută, pliscul şi o muscă albastră, una ţeţe, un ţânţar,
S-au ivit din găuri negre, bâzâind,
Agitându-se încoace şi încolo.

"O ultimă încercare", a zis Dumnezeu." Deci, IUBIRE".
Cioara s-a opintit, a căscat pliscul şi a vomat;
Un cap de om, încă fără corp,
Tumefiat, a apărut pe pământ, cu ochi bulbucaţi,
Bolborosind indignat tot felul de proteste –

Apoi, Cioara, înainte ca Dumnezeu să poată interveni, a vomat din nou.
O vulvă de femeie a căzut, înfăşurându-se, strângând gâtul unui om.
Cei doi au căzut în iarbă, încleştaţi, într-o luptă atroce.
Dumnezeu, blestemând printre lacrimi, se străduia să-i despartă.

Cioara, simţindu-şi vina, şi-a luat zborul.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Şi venind cea de-a şaptea zi,
am scos un porumbel şi i-am dat drumul,
şi a plecat porumbelul şi s-a întors.
Am scos o rândunică şi i-am dat drumul
Şi a plecat rândunica şi s-a întors.
Cum nu avea unde să se aşeze,
s-a întors.
Am scos un corb şi i-am dat drumul.
Şi a plecat corbul, şi a văzut că
au dispărut apele,
mănâncă şi se bălăceşte, croncăne, nu se mai întoarce.
Şi am pus ofrandă pe vârful muntelui.
Zeii au adulmecat mireasma,
Zeii au adulmecat mireasma cea bună,
Zeii, ca muştele, s-au strâns deasupra mesei de sacrificiu.

poezie din Epopeea lui Ghilgameş
Adăugat de Hecate
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe întuneric-
în turnul bisericii
zbor de lilieci.
*
Urme de condens
pe cerul înseninat-
culoare de zbor.
*
Zburând jumulit
din ghearele pisicii-
porumbelul alb.

haiku de Ioan Friciu (2022)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teologia ciorii

Cioara a realizat că Dumnezeu o iubeşte –
Altfel, ea ar fi fost materie anorganică;
Deci chestia asta era deja dovedită.
Uimită, Cioara s-a regăsit în ritmul propriei inimi.

Ea a înţeles că Dumnezeu a spus "Cioară" –
Existenţa ei a fost revelaţia Lui.

Dar oare cine a spus "pietre"?
Ele par de asemenea să existe.
Şi ce spune această tăcere stranie,
După ce pasiunea pentru bovine s-a stins?

Şi cine a iubit ghemele de pene murdare
Care cădeau din cuiburile ciorilor mumificate pe crengi?
Ce spune tăcerea plumbului?

Cioara a realizat că există doi Dumnezei –

Unul dintre ei fiind mult mai mare decât celălalt,
Iubindu-şi duşmanii
Şi deţinând toate armele

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oricât ai vopsi cioara, tot nu faci din ea porumbel.

aforism de George Budoi din Aforisme (9 februarie 2018)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

De câte ori...

De câte ori am încercat,
Atâtea şanse-am spulberat.
Încerc mereu, sunt disperat
Să-i amintesc ce a uitat.

N-a mai vrut şi a plecat,
Într-un minut ea m-a lăsat.
Nimic frumos n-a mai durat
Şi-am rămas îndurerat.

După ea să fug am ezitat,
N-am putut, am îngheţat,
Oricat de mult m-aş fi luptat,
N-am putut, eram blocat.

"Ce să fac?" m-am întrebat,
Ce am vrut n-am realizat,
Am rămas neajutorat
Şi de durere torturat.

De câte ori am încercat
Să ma ierte, m-am rugat,
Dar n-a vrut, nu m-a iertat,
Nici măcar nu i-a păsat.

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire divină

Trecea un dor pe lângă mine şi l-am privit cum trece,
Sădind în inimă suspine ca şi oceanul rece...
Uitasem despre ce-ai promis, când mă ţineai de mână,
Şi mă predasem unui vis, ce-am vrut ca să rămână.

Nu mă înţelegeai în vise, ori poate nici n-ai vrut...
Doar jurăminte ce-au fost stinse, când nici n-au început.
Adoarme vuietul de jale în temeri de ascuns...
Când îmi citeam poveşti astrale, ce-au fost de nepătruns.

Mintea, m-am duelat cu ea... doar inimii eu slugă,
Strident durerera mă chema, dar n-am dorit s-ajungă...
Şi m-ai învăluit cu vorbe... şi eu iar am crezut,
Suav iubirea ta din dogme, simţeam cum a scăzut.

Aşa de mult prea însetată, cu aripi fără zbor...!
În firea ce-mi era setată din dragoste să mor...
Şi s-a schimbat totul deodată, doar tu m-ai preschimbat,
Trecutul, depăşita soartă... un alt final mi-a dat.

A ne iubi cu frenezie, cu dragostea dintâi...
Mereu aşa am vrut să fie... cu mine să rămâi!
Povestea nu s-a încheiat, deşi cunosc ce vine...
Căci tu nu ştii, nu ai aflat... despre iubiri divine.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zbor frânt

Când era mai calmă briza
N-au vrut să-i înveţe zborul;
Acum ei trecuta-au criza,
Dar s-a prăbuşit poporul!

epigramă de Dumitru Râpanu (2011)
Adăugat de Dumitru Râpanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zădărnicie

A vrut să cucerească cerul,
C-o mână să despice zarea,
C-un semn să domolească marea,
Să-i fie clipei temnicerul.

Planetele să tină-n mână
În mare să scufunde luna,
Iar soarelui să-i ia cununa
Şi s-o mânjească cu ţărână.

A vrut castele, avuţie,
Rubine, aur, diamante,
Maşini, neveste şi amante,
Şi iahturi de călătorie.

A vrut să i se-asculte versul,
Din cale vântul să întoarcă,
Şi cu a sa voinţă, parcă,
Să cucerească Universul.
......................................

Uitat în criptă, după o uşă,
În urna cu capacul greu,
Cel ce s-a vrut un Dumnezeu,
E-aici. O mână de cenuşă...

poezie de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!