Perdant

Nu poate nod să facă din fire deslânate;
N-ajung nici cap la cap. Se rup, reînnodate!
Orice plecat e-ntors din drumul început
Şi nici tot -strâns de mână- n-ajunge la sărut.

Şi banul, strâns cu greu, sfârşeşte prematur;
Se pierde-n dublu, doar la gândul; "Cum să fur?"...
Chiar dacă alţii, zilnic, o fac ca pe-un business,
La tine nu se leagă; noroc nu ţi-e acces!

Nici pe copii nu-i ai, că nu le dai când cer
Şi cer mereu c-aşa-i azi; nu se mai poartă "ofer"!
Nevastă ţi-a plecat cu cel ce-o ia "s-o ţie"
Şi bruma ce-ai avut, s-a pierdut în hoţie.

Şi diplome ţi-au luat; doar le-au pus poză nouă
Şi-afacerea ce-aveai, s-a dus, sunt alte două
În locu-i, c-ai crezut cinstiţi asociaţii...
Dar lumea s-a schimbat! Acum te-mpart, ca fraţii!

Din ultimul avut, ţi-ai cumpărat o casă
De la un turc urât, c-o româncă frumoasă...
Dar ai pierdut-o iute, erau din droguri banii;
"Tu trebuia să ştii!... Complice cu golanii!!!"

Ai vrut să schimbi din rău, ai părăsit şi ţară,
S-o iei de la-nceput pe muncă de ocară
Şi viaţa ţi-a trecut cum apa peste pietre...
Rămâi spălat, curat, uitat pe alte vetre.

Şi-a rămas suferinţa, pe care n-o poţi pierde;
Cum bradul plin de ace e pururi, mereu verde.
Lipseşte doar pădurea, de semeni să te-ascundă...
Un paria-n destin, un om ce-a fost... doar umbră!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu ai plecat, iubită mamă...

Tu ai plecat, iubita noastră mamă,
Când ne spuneai, să n-aveţi teamă
Şi ne-ai lăsat cu sufletu-ntristat,
Că te-am crezut cu-adevărat!
Curaj în viaţă dacă n-ai
Cu moartea n-ai cum piept să dai!

Se stinse o lumină în panoplii de cer ;
Pe lângă luna plină căzu ca un mister!
Un suflet se înaltă spre cele veşnicii ;
De-aceea cade steaua, nu poţi că să nu ştii!
Aşa s-a întâmplat, tu însăşi să dai vamă,
Tu ai plecat iubita noastră mamă!

Curaj aveai, cât pentru o armată
Şi ne-ai crescut cu inima curată!
Iar hrana, ziua toată-ţi era doar un covrig,
Că noi să creştem mari şi să nu ştim de frig!
Aşa te-am cunoscut, noi, mamă,
Când ne spuneai, să n-aveţi teamă!

Iertare cerem, de-am greşit
Dar parcă greu ne-ai pedepsit ;
Doar ştii că fiul ţi-a plecat în cer,
Că tata să nu fie mult stingher!
Acum şi tu te-ai supărat
Şi ne-ai lăsat cu sufletu-ntristat!

În inimă ţi-ai dus durerea
Deşi era amară ca şi fierea!
Tu ţi-ai ales cărarea către cer
Şi ai avut voinţă că de fier!
Iar noi nu am făcut păcat,
Că te-am crezut cu-adevărat!

Ne-ai învăţat pe toţi să nu cedăm la greu,
Că dacă vrem, putem, ne-ajută Dumnezeu!
Dar tu se pare c-ai uitat, acum,
Când eşti pe ultimul tău drum ;
Nu poţi în lume să mai stai,
Curaj în viaţă dacă n-ai!

În lumea unde veşnic ai să fii
Noi suntem siguri că tu ştii,
Că nu-i durere, nici lacrimă, nici chin
Şi nu vei în stare, să scoţi nici un suspin!
Acolo, o eternitate stai,
Cu moartea n-ai cum piept să dai!

Cu moartea n-ai cum piept să dai,
Curaj în viaţă dacă n-ai!
Că te-am crezut cu-adevărat
Şi ne-ai lăsat cu sufletu-ntristat,
Când ne spuneai, să n-aveţi teamă,
Tu ai plecat, iubita noastră mamă!

poezie de Gheorghe Pepelea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina umbrei de gând

Pe un drum sinuos ce se pierde-n pustiu,
Îţi mai treci, uneori, paşi de umbră de gând
Ce s-ar vrea însoţiţi prin tărâmul neviu
De-o făclie ce n-o să-ţi mai ardă nicicând.

Când ardea, ţi-a trezit, din cărări ce-ai parcurs,
Amintiri ce mocneau sub un jar de trecut,
Jinduit şi dorit chiar şi-n timpul ce-a curs,
Iar acum, că s-a stins, eşti pe drumul pierdut.

N-o mai ai: s-a aprins mai departe de ploi,
Sub un cer mai senin, luminând depărtări
Ce nu-s încă pustii, iar pe-un drum înapoi
Sunt doar picurii ei, arşi în dans şi cântări.

De ştiai s-o păstrezi, ar fi ars şi acum
Cu aceeaşi lumină din umbra de gând
Ce mai plânge-amintiri în parcursul pe-un drum
Sinuos şi pustiu, c-o făclie... nicicând.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Daniel Vişan-Dimitriu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suferinţa

E de neimaginat...
cum programarea-i falsă,
nu merge tot rotund, cum pasă;
de jucător abil şi bine antrenat.

Traseul este scurt...
şi-i totuşi, mult, mult, chin...
din nu ştiu ce putere ce-a creat destin;
căci nu-i alunecare, totu-i întrerupt.

Nu este recompensă...
oricât te-ai dărui să-ţi fie lin,
norocul nu-ţi surâde, de eşti fin;
obstacole sunt, lumea e adversă.

Mai mult, e nedreptate...
nu e răspunsul la măsura ce o dai,
chiar de-ai dona din totul ce nu ai;
nu poţi să te ajungi, la mult, la cantitate.

Balanţă nu-i...
nu ştiu de este vreun criteriu;
când alţii pot să vândă apa... deuteriu;
iar tu, nici pâine n-ai, pe masă ca să pui.

Nu-i totul roată...
căci unii au cumpărat bilet de înalt
pe banii tăi; nu se zdrobesc- chiar de fac salt-
iar ţie abisul... doar atât ţi se arată.

Nu ştiu morala...
căci chiar de binele mereu promulg
şi cred inexorabil că-s produs de demiurg;
n-am nici-o linişte, nici fericire... viaţa-i goală.

Rămâne resemnarea...
adică nu mai cer nimic să am,
mai bine nu veneam şi doar plecam;
sunt predispus să am nimic... doar vis şi încercarea.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ion

Orfan, nici el nu ştie de-a avut vreun tată,
că nu-i trecut pe niciun buletin, o carte de identitate.
Nici maică-sa nu ştie, crede, cine-a fost odată,
că l-a uitat şi ea, l-a părăsit; i-a spus-o cu sinceritate!
Nu ştie nici precis traseul; parcă, ar fi fost adoptat
un timp, dar s-au debarasat, din nou, predat la şcoală specială...
şi culmea nu crede defel; n-ar fi nicicum alienat, handicapat,
că-i bine plin de el, ştie de toate, -doar mintea-i deseori o goală,
a meşterit ceva intuitiv- nu vrea decât să supravieţuiască
şi din cotloane scoate ce lui îi poate fi, sieşi, un avantaj,
chiar dacă minte, păcăleşte... trage mult, din greu, ca să trăiască
şi nu-i fidel; să lase baltă poate fură, câte-un pic, e-un "homo aliaj"!
E stors de mulţi, de vlagă, bun la toate; pe tractor, pe câmpuri,
slugă hainului de preot... un bun pentru orice, răsplătit, hm, arar,
cu mâinile tot înnegrite, groase, tăvălit prin gloduri, smârcuri...
şi dinţii şi-a pierdut de nespălaţi... poate genetic nici nu i-a avut pe inventar!?
Un răzvrătit -probabil în el rău, sau mistuit încet de soartă-
mai ieri un june, fără a şti cum trece timp, se scurge;
este-n doi poli acum şi tot, tot, aruncat din poartă-n poartă,
chiar dacă lumea e acum nouă! E tot Ion şi nu se plânge...

Cum iaz, ce nu va şti nicicând că urneşte piatra grea a morii... doar se curge, curge, curge, curge!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 februarie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu exist!

Azi m-am pierdut în clipa de apoi
Şi m-am temut ca să mai ies din ea
Am vrut doar să m-ascund de pasul tău
Ce-l aşteptam mereu
deşi nu mă dorea...

Am înţeles ce-am refuzat să cred
C-ai fost făcut doar să împarţi durere
Nici de cuvânt nevoie nu aveai
Erau destule ce urlau
în a ta tăcere..

Şi m-am ascuns de lumea ce nu ştie
De ce curg lacrimi azi din versul meu...
Mi-e sufletul bucata de hârtie
Din care tu ai rupt
fâşii, mereu...

Nici chiar cerneala nu mai e aceeaşi
Iar mâna-mi nu mai scrie azi, nimic.
Otrava ta mi-a luat de tot puterea,
Când încercam de jos
să mă ridic...

Dar să nu crezi că eu voi fi pierdută
Doar am să plâng puţin şi... am să plec.
Nu ştiu nici când... nici unde, dar voi face
O punte peste lacrimi,
şi-am să trec...

Ce milă-mi este când mă uit la tine
Căci ochii tăi nimic chiar nu îmi spun...
Şi n-ai să ai nicicând curaj destul
Să mă păstrezi aşa
cum eu m-adun...

Ce linişte mă soarbe fără voie
Şi tot aleargă prin albastru-mi trist
A fost ce-a fost, sau ce-o fi vrut să fie...
Oricum, ce mai contează?
Nu exist!

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de Mariana Eftimie Kabbout
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost destul

A fost destul, dar tu nu ştii, ce-ar însemna să fii sătul
Şi nici cum e să poţi iubi, vreodată, cum iubeşti acum.
Ştiu, eşti mereu un extremist – prea mult sau prea puţin. Deloc,
Nu-ţi e pe plac că doar exist şi-un act din viaţa ta îl joc.
Eşti "speriat şi imatur", imprevizibil, sincer, cast,
Însă nimic nu e destul, chiar dacă totul ţi-a rămas.
Înghesuită-ntr-un bagaj, e spaima sufletului tău
Şi plec cu dânsa la oraş şi-am s-o arunc într-un pârău.
Şi-ţi las în grijă viaţa mea, iubirea, gândul cel mai pur,
Dar n-ai să mă mai poţi avea, căci ştii că m-ai avut destul.
Întotdeauna, de copil, te ştiu profund nemulţumit.
Oh, nu-ţi ajunge doar un pic. Şi vrei mai mult, nu doar nimic.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descendenţă

Cât încă îţi mai iei din timp să priveşti mersul de furnică,
să te gândeşti că are gând, c-o vezi cum cercetează glod,
cum din atingeri schimbă mers, nu pare c-ar avea vreo frică
să te atingă, un uriaş, să te parcurgă ca pe-un pod
şi să se piardă apoi în iarbă, departe, fără a-şi pierde casă...
rămânând răstignit pe sol, pierdut aşa, parcă-ntr-o doară,
doar contemplând deasupra cer, prun cu-a păianjenului plasă,
tot ascultând, uitat de sine, triluri mai scumpe de-o vioară...
să ştii că n-ai pierdut din tine, din tot ce ţi-au transmis strămoşi,
cei care n-au avut vreo carte, care-au iubit pământ, furnici,
ce munceau mult, plini de sudoare şi se îmbrăcau în alb, frumoşi,
pentru la slujbă, sărbătoare... cei ce trăiau de mult pe aici
şi ţi-au lăsat şi ochi şi gene şi inimă, să fii sensibil
şi trup, să te faci scut de ţară şi minte, din aceea pură,
să ştii salut, să dai bineţe şi la vecin, străini... teribil
de dârz să fii-n iubiri, de tot, de-ai tăi, de patrie, natură...

... poţi să te scoli de la pământ, poţi vieţii să mai dai o tură!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 mai 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inimă de fată

Într-o zi când te-oi vedea, o să fii un oarecare,
Nici un tremur, niciun zâmbet, doar regret şi resemnare.
Nu-mi pasă de ziua aceea, poate n-o s-o mai apuc.
Vreau când se sfârşeşte viaţa, amintirea ta s-o duc
Până-n rai cu mine, sus. Şi de-acolo să simt dorul.
Să privesc cum mergi agale, îţi târăşti cu greu piciorul,
Cel cu care niciodată nu ai vrut să îmi calci iarba.
Ţi-a fost teamă să nu strici, florile de pai şi nalba.
Dar eu ştiu că nu de-aceea n-ai venit în curtea mea.
Nu ţi-e drag deloc de mine. Ce-mi mai plânge inima!
Las' să plângă, să suspine şi să bată ca nebuna.
Eu ii spun mereu că tu, nu eşti soarele, nici luna
Şi că poate fără tine. Îi va fi cu mult mai bine.
Dar ea nu şi nu, te vrea. Hai iubeşte-o, doar o dată.
N-o să-ţi facă niciun rău. Biata inimă de fată.

poezie de Magdalena Rus
Adăugat de Magdalena Rus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă nouă

Motto:
Drag Poet, de când ai plecat...
În ţară nimic nu s-a schimbat

"Vreme trece, vreme vine..."
Cu minciuna cât mai ţine?
"Toate-s vechi şi toate-s toate..."
Se descurcă cine poate.
"Ce e rău şi ce e bine?"
Când trăieşti viaţă de câine.
"Tu te-ntreabă şi socoate..."
De-ţi ajung banii ne moarte.

"Nu spera şi nu ai teamă!..."
Când poliţia te cheamă..
"Ce e val cu valul trece..."
Vorbe-n vânt cu apă rece.
"De te-ntreabă, de te cheamă..."
Te miri ca la panoramă.
"Tu rămâi la toate rece..."
Nu un an, de trei ori zece.

Ce le pasă dacă ţie
Ţi s-a stins orice dorinţă...
La tâlhari cu-a lor hoţie,
N-ai nici milă, nici credinţă..

Huzuresc împărăteşte...
Cu minciuna cât le ţine;
Alţi flecari, altă poveste...
Vreme trece, vreme vine.

Se descurcă cine poate –
Cel care a tot furat...
De-aşa vremi avurăm parte,
Şi întruna-am îndurat...
Unii mor..., s-au săturat,
Alţii dau abil din coate;
Ce-aţi crezut că s-a schimbat?
Toate-s vechi şi toate-s toate.

Fratele ce-ţi fuse bun
Ani în şir, chiar mama ta...
Nu te vor! Aşa o spun
Mulţi tribuni de mahala.
Poţi avea pe cin' să crezi!...
Când trăieşti viaţă de câine;
De eşti treaz, parcă visezi –
Ce e rău şi ce e bine...

Că pământul nu-l mai vrei,
Nici recolta s-o culegi;
Asculţi vorbe la mişei,
Te căzneşti şi nu-nţelegi

Să-ncropeşti un parastas...
Îţi ajung banii de moarte?
Doar atât ţi-a mai rămas –
Tu te-ntreabă şi socoate.

Că te apără de rele
Şi dreptate ţie-ţi face,
Te fereşte de belele...
E activă doar când tace..
Ce e rău în toate astea?!...
Azi poliţia ţie-e mamă;
S-o iubeşti, asta-i năpasta...
Nu spera şi nu ai teamă.

Că aştepţi apa să intre
Iar în matcă, între maluri;
Unii spun că nu ai minte...
Marea naşte alte valuri.
Vorbre-n vânt şi apă rece –
Din belşug la fiecare...
Mulţi neghiobi pământul are,
Ce e val cu valul trece.

Ce-a putut ochiul să-ţi vadă,
Câte ai să pătimeşti...
Ţi se pare-o promenadă?
Cine-o face, nu ghiceşti!...

Te-ngrozeşti dar nu mai strigi,
Stai mirat la panoramă...
Nu te mişti, ce-ai să câştigi?
De te-ntreabă, de te cheamă.

Vezi că lumea-i trecătoare...
Unii şi-au ieşit din minţi,
Căci minciuna-nşelătoare –
Tu la prag acum te uiţi.
O să-mi dai cu capu-n grindă...
Nu un an... de trei ori zece,
Asta bine o să-ţi prindă –
Tu rămâi la toate rece.

Nu un an, de trei ori zece
Stai mirat la panoramă;
Vorbe-n vânt cu apă rece,
Când poliţia te cheamă.
De-ţi ajung banii de moarte
Când trăieşti viaţă de câine...
Se descurcă cine poate –
Cu minciuna cât mai ţine.

poezie de Marin Voican-Ghioroiu
Adăugat de Marin Voican-Ghioroiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Greşeli, schimbări şi ajutor

Fac asta din dorinţă,
O fac din neputinţă,
Căci sunt o simplă fiinţă
Ce simte suferinţă.

Fac asta cu folos,
O fac cât mai frumos,
Dar simt că merg în jos,
Şi-o fac mai dureros.

Încerc s-o fac mai bine,
Gândindu-mă la tine,
Dar lacrimi cad puţine
Şi frica nu mai vine.

Şi aud că vrei să-mi ceri
Să încerc din răsputeri,
Să renunţ la zeci poveri,
Să n-am parte de dureri.

Dar n-am vrut să fie-aşa,
N-am vrut să uit de ea,
Iar atunci când ea pleca,
N-am vrut a mă schimba.

Cu gându-n stele m-am trezit,
Asta nu-i ce mi-am dorit,
Am uitat tot ce-am iubit,
Am uitat tot ce-am simţit.

Am greşit, am realizat,
M-ai ajutat, nu mi-a păsat,
Dar când pe uşă ai plecat
Nimic frumos n-a mai durat.

Şi-acum când ştiu unde greşesc,
Acum când ştiu ce îmi doresc,
Încerc din nou să-mi amintesc,
Încerc mereu să te găsesc.

Am uitat tot ce-a durut,
Nu mai am ce am avut,
Şi-ncep să simt ca la-nceput,
Dar prea târziu, te-am pierdut.

Am fost mereu un gânditor,
Am fost mereu un visător,
Am fost mereu un luptător,
Dar acum cer ajutor.

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tată, de ce ai plecat?

Tată, de ce-ai plecat?
Lumea zicea că eşti un beţiv notoriu,
Că ai patima suptului, că eşti un împătimit al alcoolului.
Şi mai zicea lumea că ne-ai distrus fericirea.
Fericirea?... Poate altceva.

Noi te iubeam aşa cum erai.
Mai ştii copacul pe care l-ai plantat?
Era mic când l-ai plantat
Şi am jurat
Că într-o zi va fi tăiat.
Nu m-am ţinut de cuvânt, tată;
Îmi pare rău că nu m-am ţinut -
Acum va trebui să-l văd toată viaţa.

De când ai plecat, se zgribuleşte la mine
Şi îmi face, complice, semn din câte-o creangă.
"Ce vrei? - îi spun- m-am săturat de tine,
Mori şi tu, că vreau să am viaţa mea!"
Am vrut să-l tai ieri,
Am încercat,
Dar s-a gudurat,
Apoi a ţipat
Cu ţipăt uscat,
Cum face căţeaua lelii Parasca
Atunci când îi îngroapă căţeluşii abia fătaţi.
De vii îi îngroapă...
Tu ai avut noroc.

Frumos costum de înmormântare
Ţi-am cumpărat!
Că tocmai fusese ziua ta.
Ţi l-a admirat şi bunul tău prieten.
Chiar a zis:
"Tulai, frate, că-i tare frumos,
Să-l porţi sănătos!"
Ţi-a făcut din ochi şi a tras o duşcă dintr-o sticluţă
Pe care scria: "Frecţie - răceală şi gripă",
Dar stai liniştit,
Nu e răcit.
E sănătos.
Şi eu sunt,
Şi sora mea,
Şi fratele meu,
Şi toată lumea e sănătoasă.

Tu ziceai mereu că sănătatea e mai bună decât toate;
Iar eu te-am întrebat:
"Tată, îmi dai un pic de sănătate?"
Ai spus că nu se poate cumpăra
Şi am înţeles că nici un Crăciun nu va fi altfel.

Acum e iarnă, tată;
Dar la toamna ce vine
Copacul tău îmi va da mere,
Mere de la tine, înţelegi?
Am să fac un cidru bun,
Am să mă îmbăt şi am să întreb copacul:
- Tată, de ce-ai plecat?
Copleşit, mărul va plânge...

poezie de Viorica Mariniuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călătorie

Am plecat mereu de-acasă,
M-am risipit peste tot molecule,
M-am pierdut din loc în loc sânge, globule...
Am o călătorie primejdioasă.

Am lăsat întâi părinţii,
Am lăsat oraşul copilăriei
Îndrumat de simţul datoriei...
Am început periplul suferinţii.

Am trecut, trecut din şcoli în şcoli,
M-am înbăiat timid adolescent,
M-am amorezat, am fost student,
Am umplut rafturi cu scris de mii şi mii de coli.

Am lăsat vise, am schimbat oraş, matur
M-am epuizat, poate m-am şi-nsurat
C-am avut timp de-aşa, m-am dedicat,
M-am replicat, printre copii am dat un tur.

Mi-am schimbat ţară dintr-o aventură,
Chiar două, una doar aşa de trambulină...
... Era un timp când nu se mai găsea benzină
Şi-am plecat... Ah doamne, ce mai tevatură!...

Am ajuns ajuns şi-am înotat oceanul prin văzduh,
M-am prosternat, m-am umilit -neimportant de-i pleonasm-
Am înţeles definitiv cum soarta-i un sarcasm...
Şi-am creat mult, aproape mi-am dat duh.

M-am reîntors, chiar dacă n-o mai recunosc, la ţară
Ce s-a omorât ea însăşi fără niciun rost
În preajma unui rece timp de post...
Şi iară n-am benzină şi-o să plec, mă reîntorc... afară.

Şi cât o să mai tot călătoresc, aşa pierdut în van, 'ntr-o doară?!?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 aprilie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire...? De două ori...

Pe ritmuri de dorinţă, m-ai îmbătat uşor
Şi cu vorbe alese, ai vrut s-arăţi iubire...
Însă tot ce-ai vrut... a fost un dormitor,
În care să mă ai, bifând o împlinire.

Nu folosi minciuna când simţi arzând un dor,
Nu îţi nega trăirea, prin frică, laşitate...
Nu terfeli iubirea doar pe un biet covor,
Preţuind doar trupul şi nu omul din spate!

Ai cautat să ai, să simţi ce n-ai avut...
Şi într-o zi... ai prins curaj să vii iarăşi la mine.
Şi iarăşi te-am primit cum nu m-ai fi pierdut,
Dar pentru c-ai venit, m-am depărtat de tine...

Iubesc totul în toate... iubesc peste total!
Nu ştiu şi nici nu-mi place să fac ca restul lumii!
Dar ce ţi-am oferit, a fost mai mult de-astral,
Iar tu, ai risipit pan' la sfârşitul lunii!

Nu ştii multe de mine... dar nici n-ai vrut să ştii.
Ţi-ai rezervat bilet doar în dorinţa
De-a poseda şi doar de-aţi împlini
Un vis trecut, ce-ţi obseda fiinţa...

În dragoste eşti liber, dar doar dacă iubeşti!
Atunci păcatul nu cade peste tine...
Numai carnal, nu poţi ca să trăieşti,
Când ai un suflet tânjind scopuri divine!

Promisiuni şi vorbe! Cuvinte şi atât!...
Nu te lega într-un blestem din vină!
Ar trebui să ştii că legământu-i sfânt...
Şi de te-abaţi cumva, ajungi iar la ruină.

Şi de nu simţi iubire... şi de nu vrei ce-ai vrut,
Sinceritatea e unica salvare!
Nimeni nu te obligă, să faci, sau ce-ai avut
Să îţi păstrezi cu tine, de nu simţi vreo chemare!

Cândva, peste un timp, sau poate peste două
Sezoane de-amintiri... ai să-nţelegi zâmbind...
Că-n viaţă tot se-ntoarce şi ploaie ne dăm nouă,
Atunci când ploaie dăm... înşelând, minţind...!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de Cristina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marele absent

O să-nchid ochii, zic o rugăciune şi dorm apoi, că e târziu.
De tine nici o veste, eşti mort, bolnav, sau încă viu.
Nimic. Şi nici nu mai contează. În lumea ta n-am loc,
E plin. Să fii iubit, rămâi cu bine. Eu te-am dorit cu foc

Şi patimă arzând. Dar n-a fost decât vis. A fost la mine-n gând.
Eu doar aşa eram cu tine, şi nici măcar, fior plăpând.
Că de atins nu te-am putut, ai frică de blândeţe.
Tu nu ştii vorbe dulci, doar ură şi furie, rău, tristeţe.

Acum mai uit, ce bine. Nu eşti mereu prezent.
Curând vei fi din viaţa-mi, doar marele absent.
N-o să mai ştiu de tine, cum mult timp n-am ştiut.
Am vrut, tu nu, dar înţeleg... Nu s-a putut.

poezie de Magdalena Rus
Adăugat de Magdalena Rus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi pare rău... De ce m-ai părăsit

La 15 ani de la dispariţia celei ce a fost...

De ce oare mi-a fost lăsat
Să sufăr ani înlăcrimat
Şi să trăiesc de parcă nu-s,
De când te-ai dus, de când te-ai dus...

De ce atâtea suferinţi
Ce uneori mă scot din minţi
Şi-atunci eu plâng îndurerat,
De ce-ai plecat, de ce-ai plecat?

De ce? Că doar nu ţi-am greşit,
Fără să-mi spui m-ai părăsit,
Sau ţi-a fost jenă să mă laşi
Să-ţi fiu părtaş, să-ţi fiu părtaş...

Odorul meu, "Tu" ai ştiut
Cât am sărit şi m-am zbătut
Să fac aşa cum ţi-ai dorit,
Dar tu m-ai părăsit, m-ai părăsit...

Fii liniştită de ştiam,
Eu până-n ceruri alergam,
Să te opresc din drumul tău,
Îmi pare rău, îmi pare rău...

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (20 ianuarie 2005)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Porţionări în pierdere

... partea mea, de pasăre uşoară,
îşi tot pierde din pene,
privirea ageră-i tot mai alene
şi totuşi, timpul zboară...

... şi câinele din mine, bun,
nici nu mai latră, nu păzeşte
ce-am, nu mai goneşte
nici stihii, pe-orice ne-bun...

... nici vorbă de vreun leu, rege,
căci scaunele-jilţ sunt ocupate
de mulţi alergători... palate,
îs multe, nu mai am vreo lege...

... noroc că i-am citit pe Platon, pe Seneca
şi gândul mi-a rămas îngreunat,
atât de greu că nu-mi poate fi, el, luat...
mă redescopăr singur, zilnic... Eureka!

PS
... şi ce să fac acum, să plâng
că nu ştiu ce fac alţii, ai mei,
ce sunt... nu, au fost, ei, zmei
şi n-au citit... cum oare se re-strâng...

... din pierderi, un întreg se mai ajung?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 august 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânii pământului

Îi vezi trecând, încet, tot mai încet, agale,
Fac paşii tot mai mici, c-au obosit făcând.
Nici nu privesc, absenţi, sunt totul doar un gând...
Se ţin într-un toiag, se îndoiesc din şale.

Sunt prea albiţi de timp, ierni multe au făcut,
Sunt uscăţivi, firavi, că nici nu mai mănâncă.
Nu-i mai salută nimeni, că nu-i cunoaşte, încă;
Nici tinerii ce trec... copii ce n-au trecut.

Se ţin firavi de mână- de au pe cin' să ţină-
Vorbesc şoptit şi-adesea înclină cap, să-asculte...
Vorbesc despre nepoţi- c-au subiecte multe-
Se întreabă; "Când s- aştepte, c-o fată au, să vină.. ".

Şi-au făcut socoteala la banii ce-i mai au,
-Căci pensia nu-i mare, impozite au plătit-...
Ce le-a rămas, e-n casă; copii şi-au prevenit
Să vină, să dea strânsul;..."Săracii, că ei n-au".

Se întorc la casa mică, curată, cu pridvor...
E-n plin oraş, cu curte şi cu garaj la stradă
Şi-i gol; doar amintiri, călătorii, sau treabă...
Maşina-i la fier vechi, căci oricum, mâine mor.

Se aşează încet la masă, şi scot album să-l vadă,
Sunt poze de-ale lor, din timp nemăsurat.
Au şi părinţii acolo, le-au ros de-atât uitat...
Se întreabă, cu mult tâlc, de-apucă iar zăpadă.

Căci e ajun de an, înainte de Crăciun
Şi sunt tot mai slăbiţi, şi An Nou e departe...
Sunt împăcaţi cu gândul... "la toţi au făcut parte"!?...
Vor fi şi ei, de mâine... o poză de album...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inimă... sau... Suflet

O minge de oinist purtăm,
De roşu vânăt, striuri albe.
Cu ea decidem, de cântăm...
Şi facem bile negre... albe.

Se umflă şi se lasă moale,
Ca s-o simţim, că o avem.
Porneşte singură şi moare;
Cheie nu-i dăm, căci nu putem.

Ea, îţi face rozul din obraji,
Culori de iris, le pictează...
Ne frânge-n dragoste, spre dragi;
Făr' să se vaite... nu oftează.

Aleargă, zile, ani, cu tine,
Să nu te lase, fără sânge.
Câştigă... cupe! Pierzi... revine!
Chiar de-ai pierdut, ea, nu se plânge.

Ne dă semnal de neputinţă,
Când ai uitat s-o iei în seamă.
Ţine la tine... Şi ea-i fiinţă!
Ţi-e partener, până... la dramă.

Cu ea, ne alegem ce ne place,
Frumosul, bunul, sau destinul.
Împunsături de simţ ne face;
Căci, ea decide, ce-i sublimul.

Se lasă greu... La neplăcut
Se strânge! Dacă îi e frică
Se-avântă în ropot de bătut;
Doar sfat îţi dă, nimic nu strică.

Nici mari pretenţii nu invocă;
Să ţii la ea, aşa cum ţine.
Căci e din suflet, nu e rocă;
De tu-i vrei rău, ea îţi vrea bine.

Se zbate singură în piept,
Lumină n-are, voce nu...
În dezvoltare e expert;
Dintr-un nimic, te-a făcut... tu.

Ţintit ai fost? Ea, ţi-a spus, da!
Căci doar ea ştie ce se cade...
Ai luat-o gaj. Nu se putea
Să te înşeli... cu serenade.

Te lasă, dacă vrei s-o schimbi,
Cum o soţie, ce-ai iubit.
În piept, pe alta poţi să plimbi;
Tu-al ei rămâi, la nesfârşit.

Şi e fragilă, şi e dură.
Chiar de o pui, în bloc de gheaţă,
Te răsplăteşte cu căldură;
Ţi-e singurul, bilet... de viaţă.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (31 mai 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cazier

E timp să-mi fac bilanţ de-o escapadă
De fapte ce-am produs şi-am fost pricină;
Să văd obiectiv de-am fost de vină
Şi dacă "acasă", îi mai pot spune... "Ţară dragă"?

Întâi avutul, ipocrit la cei ce l-au,
S-a dus, mi s-a luat... "japcă" încet-încet
De-un co-popor ce l-am pierdut de înţelept...
Cu-atât mai mult, cu cât venisem ca să dau!

Mi-am risipit economii prin primării
Sponsorizând lingăi parşivi cu râs sarcastic,
Mă pedepsind că nu-mi dau suflet!?... Drastic
Punând străbunii-mi inventar... cu sforării.

Mi-au luat şi bruma ce-mi rămase-un colţ de ţarnă
Căci grosu-i luat şi-i dedesubt la zeci de blocuri,
-Falsificând ce-au numărat "public", ca ale lor stocuri-
Ce din părinţi le-aveam... S-au dus pe goarnă!

Maşinile mi-au spart, le-au făcut rable,
Ce-am construit mi-au luat în schimb, dezdăunare;
Că trebuia mai mult să pun şi-n răzbunare
Şi judecăţile-am pierdut... N-am dat "parale"!?

Sunt un ratat în ochii lor că după o viaţă
N-am nici cât alţii au făcut în trei luni;
Să-i sparg afară pe străini!?... Nu-s printre buni!...
Nici diplome de-o lună n-am... Nu-s dur de gheaţă!?

Toţi ce m-au frânt, m-au mărunţit, mi-au luat avut,
Sunt protejaţi că-mpart ce au, ce nu-i al lor!?
Eu sunt doar cont de cheltuieli... Nu-s "autor",
Că n-am pus mâna... Deci rămân "necunoscut"!

Am un câştig căci stresul mult şi vise sparte
Aduc aminte de uman ce-l am, mi-e boală
De prea mult bine-ntors în rău; că nicio şcoală
Nu-mi dă câştig, căci se prescrie... nedreptate?!

Deci mi-ar rămâne decât rugi, fără de mistic,
Numai că popii ieri mi-au spus "n-ai loc de veci
De nu ne dai...!", c-aşa se-mparte, să petreci
Precum Iisus, ce-l proslăvesc... eufemistic!?...

Dosar curat cred c-am, deci pot să cer
Un pic de suflet din ce nu-i, ce-a mai rămas
Din plus cu minus... De nu ţeasta-mi las la ras,
Că oricum golită-i... N-am măcar nici cazier!!!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (20 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anul Nou

Un an s-a dus din viaţa mea
S-a dus usor, încet s-a stins,
Contur alt an să prindă vrea
Şi trece totul ca un vis...

Mă-ntreb de anul ce-a trecut
L-am dedicat lui Dumnezeu?
Fapte de laudă am avut
Sau am făcut mai mult ce-i rău?

Mă-ntreb de Domnu-I mulţumit
De jertfa, care I-am adus?
Dacă mă mustră c-am greşit
Şi nu am fost în tot supus?

Să meditez încerc acum
La toate, câte le-am făcut
Căci am atâtea să Îi spun
Şi vreau s-o iau de la-nceput,

Să fiu pe placul lui Isus
Căci El e Dumnezeul meu,
Să împlinesc tot ce mi-a spus
Chiar dacă, uneori mi-e greu...

În fiecare an promit
Că voi fi altul, bun şi drept,
Dar apoi uit ce am vorbit
Şi nu mai sunt cel înţelept

Îmi cer iertare de la Tine
Isuse blând şi iubitor
Ai milă astăzi şi de mine
Te-ndură, drag Mântuitor,

Pe Tine, vreau să Te slujesc
Aşa cum sunt eu păcătos
Promit de azi, mă străduiesc,
Să fac doar ce e de folos

Şi plină candela să-mi fie
Cu undelemn, eu îmi doresc
Căci vreau a Ta Împărăţie
Cu ai mei cei dragi, s-o stăpânesc.

Anul acesta care vine
În toate am să chibzuiesc
Căci Doamne, ştiu, că fără Tine
Nimic nu pot să izbutesc.

Amin

poezie de Florenţa Sărmăşan (27 decembrie 2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!