Flori de mucigai

Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă

poezie celebră de Tudor Arghezi din Flori de mucigai (1931)
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între două nopţi

Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie.
Afară bătea vântul. Afară era ploaie.

Şi mi-am săpat odaia departe sub pământ.
Afară bătea ploaia. Afară era vînt.

Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră.
Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.

S-a ridicat la geamuri pământul până sus.
Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus.

Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,
Cu moaştele-i de piatră, fusese însuş Tatăl.

Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,
Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât.

Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.
O stea era pe ceruri. În cer era târziu.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Metodă "Argheziană" de scris

"Cu unghia scrisei pe tencuială",
Prea cunoscute ale tale versuri,
Căci n-avusei creion şi nici cerneală!

tristih de Mihai Haivas din Haşmişuri umoristice (2010)
Adăugat de Mihai Haivas
Comentează! | Votează! | Copiază!

Comentariu...

Motto: "Întuneric... Întuneric... Întuneric!..." Ion Minulescu
din "Strofe pentru întuneric"

... nici un cuvânt, ba nu, chiar nici un semn în plus,
şi nici n-am observat că întunericul s-a dus
şi-i ziuă albă-n noaptea din fereşti
şi strofe pentru întuneric mai cerşesc...

poezie de Iurie Osoianu (22 mai 2012)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durere

nici că-mi era sete
nici foame nu-mi era
când clopotul bătea
în turla din cer
credincioşii mergeau la altar
purtând pe braţe
crengi de salcâm
şi ciocuri de păsări

deasupra golului
ce făcea piruete
în spaţiul vecin
deodată mi se făcu sete
de toată sahara
şi foame de voi
în ziua a şaptea

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţugulea scăpase cu o scânteie de viaţă, căci fraţii nu-l omorâse de tot. Când a fost dat ei cu sabia, le-a tremurat mâna de frică şi nu i-a retezat capul. El, viindu-şi niţel în simţiri, şi neputându-se scula, a început a geme de durere şi urgie, mai cu seamă când văzu că nu era lângă dânsul nici fata, nici calul. Şi gândindu-se la triştea lui şi la biata fată pentru care nu ştia ce o să paţă şi ea din mâna fraţilor lui, îşi aduse aminte de vultur şi de urs. Nu trecu mult şi se pomeni cu vulturul la capul lui. Şi pe când îi spunea ce păţi, odată se auzi prin pădure glasul ursului: mor! mor! mor! Venea, nene, ursul, de duduia pădurea, trosnea uscăturile pe unde călca şi răpăia ramurile pe unde trecea. Vulturul cât p-aci era s-o ia la sănătoasa, dară dacă văzu că şi ursul vine în ajutorul lui Ţugulea, se lăsă din zbor iarăşi lângă dânsul. Abia mai putu Ţugulea să spună şi ursului ce păţi. Apoi cu grai stins ceru niţică apă. Vulturul se repezi la fântână şi-i aduse apă în guşă. Până atunci zise ursului să-i pipăie ranele, fiindcă el nu e cârnic, şi să-i aşeze toate oscioarele la locul lor, de vor fi zdrobite. Cum îi aduse apă, Ţugulea bău.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doliu

Mai mult, tu nu vei mai vedea
Nimic, nici cer, nici flori.
S-au prăfuit din zarea ta,
Ca nişte nori.
Nici zare nu vei mai avea,
Nici ochi cu care s-o măsori
În geamuri prin perdea.
De-acum străină mâna ta
Îţi va şedea deoparte,
Ca un condei, pe undeva,
Alăturea de-o carte.
Şi ochii tăi, de gura ta,
Vor trece mai departe,
Decât un nufăr de o stea.

Orbit-a viaţa şi, cu ea,
Şi cântecul şi luna,
Şi unda-n care strălucea
S-a stins pe totdeauna.

Tu pentru veci nu vei mai fi,
Şi-ai fost, cumva, vreodată?
Pustiul mă învălui,
Când sub un plop mi se trezi
Tot dorul de-altădată!
Durerea mi se pierde-n fum,
Tot căutând un vreasc de rost
Într-aste drumuri fără drum,
În care toate doar au fost,
Şi nu mai sunt acum.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce nu te ating? Nu sunt nici mâna stângă, nici mâna dreaptă. Sunt inima cu aripile-ntinse.

aforism de Ionuţ Caragea din Întreita suferinţă (2011)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa cum l-ai înţeles mata, l-am înţeles toţi. Nu vorbesc numai de mine. Mă gândesc la ai mei. Niciodată, dar absolut niciodată, nu i s-a făcut nici cea mai vagă aluzie la vreo datorie pe care ar fi avut-o faţă de mine. Nu vezi mata că nu şi-a aranjat "oficial" nici interesele lui? S-a mulţumit să-mi spuie mie ce trebuie să fac, ca să fiu pe urmă întrebată de ai lui: – "Ai ceva scris la mână? Dacă nu, cine-o să te creadă?" M-au crezut toţi, afară de ai lui. Dar, ei aveau drepturi, pe care mi le-au aruncat în obraz mie, şi i le-a aruncat în obraz lui, când nu mai era.

Otilia Cazimir în Confesiunile Otiliei Cazimir, la nouă zile de la moartea lui G. Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu, Hassan, fiul lui Mahomed măsurătorul, eu, Giovanni Leone de Medici, circumcis de mâna unui bărbier şi botezat de mâna unui papă, sunt poreclit azi Africanul, dar eu nu mă trag nici din Africa, nici din Europa şi nici din Arabia.

Amin Maalouf în Leon Africanul (2005)
Adăugat de Madame
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epigraf

Stihuri, zburaţi acum din mîna mea
Şi schiopataţi în aerul cu floare,
Ca păsările mici de catifea
Ce-ncep în mai să-nveţe şi să zboare.

Stihuri, acum, porniţi vă scuturaţi,
Ca frunzele-aurite, pentru moarte.
Pustnicii tineri, trişti şi delicaţi,
Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte.

Stihuri de suflet, dintre spini culese,
Îndurerate-n spic şi-n rădăcini,
Pătrunde-ţi, înţelese şi neînţelese,
În suflete de prieteni şi străini.

Şi semănaţi, ca noaptea ce vă naşte,
Sfiială şi-ndoieli unde-ţi cădea,
Acel-ce -ştie, însă nu cunoaşte,
Varsă-ntuneric alb cu mîna mea.

poezie celebră de Tudor Arghezi din Versuri, 1980
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Comandantul începu să scrie, cu mâna dreaptă. Încet; i se păru dificil. Acum i se părea mult mai uşor cu stânga, de parcă aşa ar fi normal, să scrie cu mâna stângă. Enervant! El nu dorea să rămână stângaci! Se strădui; trebuia să reuşească! Altfel cum?! Dură câtva până să aştearnă vreo câteva cuvinte; altădată s-ar fi mişcat mult mai repede, doar era un lucru absolut normal să scrie cu dreapta. Acum însă... Privi nemulţumit foiţa. Nici nu scrisese frumos, cum era el obişnuit. Nu erau ca mâzgălelile geografului, dar nici departe de acestea; hmm... Deloc convenabil!

citat din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, ai venit la mine

Curiozitatea mea e mare
când la Tine eu privesc.
Nu-ţi cer apă, nici mâncare.
lasă-mă să-ţi povestesc:
Am adunat atâtea-n viaţă
şi m-am bucurat de stele.
Dar s-a rupt firul de aţă,
nu mai sunt legat de ele.
Am cunoscut ce este răul,
am cunoscut şi ce e bine.
Într-o noapte am văzut hăul,
cel pregătit pentru mine.
Despre el, mi-a spus destinul
că mă-înghite fără apă.
Speriat precum copilul,
chiar am căzut într-o groapă.
De-acolo, privind la Tine
m-am închinat şi m-am rugat.
Ai venit Doamne la mine
şi din groapă m-ai salvat.
Ştiam că-ţi pasă de mine.
Când mi-e greu, Tu îmi dai bine.
Lângă mine stai oricând,
eşti Tatăl meu, eşti Tatăl Sfânt.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe deal un sat

În satul ăsta-nsingurat
nici câini, nici clopote nu bat.
Nimic nu-i tulbură zidirea:
nici paşii mei, nici amintirea,
nici foc, nici molimi, nici jivine
şi nici păreri de rău sau bine.
În dalba lui singurătate
dorm oile pietrificate.
Pacea-i aşijderea din veac:
oasele zac,
pietrele tac.

poezie de Dominic Stanca din Rustice
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu? Care-i locul meu în cosmos?

Fără mine nu se poate, dovadă că sunt.
Fără mine nu s-a putut;
dovada e că m-am tras din mine însumi
adică din acel mine care-a fost.

Eu sunt cel care nu se poate fără de el.
Eu sunt cel care nu s-a putut fără de el.
Eu sunt cel care a dat mărturie
pentru existenţa lui Dumnezeu.

Eu sunt cel care am dat mărturie
de nonexistenţa lui Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil.

Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu.

Eu nu sunt nici bun nici rău
ci sunt, pur şi simplu.

Eu sunt cuvântul "sunt"
Eu sunt urechea care aude cuvîntul "sunt"
Eu sunt spiritul care înţelege cuvîntul "sunt"

Eu sunt trupul absurd al lui "sunt"
şi literele lui.
Eu sunt locul în care există "sunt"
şi patul lui, în care doarme.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuie să menţionez ca pe unul din evenimentele culminante ale vieţii mele impresia profundă pe care mi-a lăsat-o prima lectură a lui Faust de Goethe, în traducerea franceză a lui Gerard de Nerval. Minunata carte care m-a fermecat de la primele rânduri. Nici n-am mai lăsat-o din mână. O citeam neîncetat, la masă, la teatru, pe stradă, pretutindeni.

Hector Berlioz în Memorii, XXVI
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eros şi melancolie

Nici departe nici aproape
nici prea tandru nici discret
râsul plânsul două pleoape
ochii un hipersonet

Nici prea tandru nici discret
sărut mâna domnişoară
eu mi-s noaptea eşti poet
ia o stea dar n-o să doară

Sărut mâna domnişoară
noaptea naşte-acum sub pleoape
stele naştere uşoară
nici departe nici aproape

Suflete nemângâiet
hai dă(-ţi) moartea mai încet

rondel de Costel Zăgan din Cezeisme (1 mai 2008)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stihuitorii lui Hristos

Sunt trist, bolnav sau poate surd
de ploaia de cuvinte grele
din vorbele drăceşti, urlând,
din cântecele rele.

Eu vin la voi, stihuri sfinte,
Din cântari şi rugăciune,
care-n zilele cumplite
mi-aţi fost pâine şi minune.

La voi, rapsozi ai lui Hristos
ce aţi postit cu rânduială –
ne-aţi dat în dar cuvânt frumos,
cum l-aţi trudit cu osteneală.

La icoana ta mă-nchin,
lucrătorule cel darnic,
vine vremea, drag creştin,
să te pomenim la praznic.

Stihurile tale bune
le-am păstrat în scoarţe groase,
m-au tămaduit de lume
şi de amagiri intoarse.

Bunule, cu dulce grai,
ca un sfânt din Pateric,
să te odihneşti în Rai
cu slavă de mucenic.

poezie de Gavriil Stiharul din Poeme creştine (27 mai 2008)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lecţii pentru când ţi-e foame

"Mă iubeşti?"
Am întrebat bleizerul albastru.
Nici un răspuns.
Tăcere a fost ceea ce a venit dinspre cărţile lui.
Tăcere
i s-a scurs de pe buze
şi s-a aşezat între noi,
înfundându-mi gâtul.
Ea mi-a măcelărit încrederea.
Mi-a smuls ţigările din gură.
Am conversat folosit cuvinte moarte,
iar eu n-am plâns,
iar eu n-am cerşit,
inima mea respira întuneric,
iar ceea ce fusese odinioară bun,
un fel de tandru oxigen,
a devenit gaz metan.
Mă iubeşti?
Ce absurd!
Ce întrebare e asta?
Ce tăcere e asta?
Şi eu ce tot o frec pe aici,
încercând să ghicesc ce spune tăcerea lui?

poezie de Anne Sexton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Transfigurare

Cu toate că i-am spus că nu vreau
Mi-a dat noaptea-n somn să beau
Întuneric, şi am băut urna întreagă.
Ce-o fi să fie, să se aleagă.
Puteam să ştiu că-n zeama ei suavă
Albastra alburie era otravă?
M-am îmbătat? Am murit?
Lăsaţi-mă să dorm... M-am copilărit...
Cine mai bate, nu sunt acasă,
Cine întreabă, lasă...
Cui mai pot să-i ies în drum
Cu sufletul meu de acum?

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frământări nocturne

Aprinsul întuneric e-al nopţii care vine.
Mă fericesc iluzii ce încă n-au suport,
Şi nu ştiu printre gene ce licăr mai rămâne,
Când vinovat absolv tăcerii ultim ort

Abisuri mă aşteaptă când încă pentru mine
Orbecăirea zilei e ţelul lui suprem
Nu-i linişte sau pace, nici loc pentru mai bine,
Când laurii virtuţii sunt puşi pe un catren.

Mi-am rezervat eu însumi un loc pentru-a mă cere,
La sufletu-ţi fierbinte când rece mă topesc,
Şi văd fără speranţă că nu mai am putere,
Să-ţi spun în nebunia de-acum ca te iubesc.

Mi-e teamă chiar de ziua care va-ncepe mâine,
Din întuneric umbra iubirii s-a desprins
Şi patima tăcerii prin lipsă mai rămâne,
Să suplinească golul ce visul mi-a cuprins.

poezie de Adrian Silviu Mironescu
Adăugat de Dora Raducanu
Comentează! | Votează! | Copiază!