Îndoială

Poezia cică este o-nchipuire goală,
Umilă aiurare a inimii-nfocate,
Că lumea ei e-o lume de vană falsitate,
Că-ntreaga frumuseţe e plăsmuire pală,
Deşi navigatorii noianelor nomade
Nu mai găsesc sirene vestind primejdii mari,
În codrii vechi driade nu sunt şi nici naiade
Cu plete aurite în râuri de cleştar;
Deşi Zeus nu mai zvârle, precum odinioară
Ucigătorul fulger, din slavă săgetat,
Iar Helios, spre seară, demult nu mai coboară
Pân' la zeiţa Tetis în purpuriu palat...

Chiar de-i aşa, frunzişul în şopotul de-amiază,
Ascunde atâtea taine; în susur de pâraie
E-atâta armonie, iar marea fredonează
Cu-atâta profunzime şi-a soarelui văpaie
Spre asfinţit coboară cu atâta-nduioşare
În hăul de-ape; luna, în chipu-i luminos
Păstrează-atâta vrajă, că inimii îi pare
A desluşi în toate un grai misterios;
Iar tu, pe negândite, acestor năzăriri,
Le dăruieşti şi viaţă, şi frumuseţi cereşti,
Şi astfel, în aceste prea scumpe rătăciri
Ajungi să crezi tu însuţi, dar şi să te-ndoieşti.

poezie clasică de Apollon Maikov din Antologie de poezie rusă
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Turism

Şoseaua urcă spre Voineasa,
Iar Lotrul curge spre Brezoi...
O fată şi-a pierdut cămaşa
Prin fânul de curând cosit,
Şi-acum, în poarta casei, s-a proptit
Să-şi mai arate-o dată sânii goi
Şi trupul rumenit de soare
Turiştilor înfometaţi
De farmecul unei idile trecătoare
În pitorescul munţilor Carpaţi...

Aşa sunt toate fetele la munte...
În prima zi -
Oricare-ar fi -
Se lasă sărutate doar pe frunte...
A doua zi,
Până şi cele mai ursuze
Se lasă sărutate chiar pe buze...
Iar în a treia
Sau a patra zi
Se lasă duse sub un brad
Unde se-mpiedică, mai toate,
Şi leşinate-n braţe-ţi cad,
Ca nişte biete curci plouate...
Deşi - prin munţi, în fiecare vară,
La fel, turiştii urcă
Iar fetele... coboară...

Şoseaua urcă spre Voineasa
Şi Lotrul curge spre Brezoi...
Iar mirele
Şi cu mireasa
Din carul nou cu patru boi -
Un dar de ziua nunţii lor -
Zâmbesc şireţi
Şi fericiţi,
Că graţie turiştilor
Au fost uniţi
În vecii... vecilor!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ramai departe

Te-am ridicat pe culmi, spre stele
Şi te-am asemănat cu una dintre ele.
De-ai fi, Luceafărul de zi,
Mereu spre tine aş privi,
De-ai fi Luceafărul de seară
Ce-ncet spre mine se coboară,
Te-aş aştepta şi-o veşnicie,
Chiar dacă lumea-ar fi pustie.
Dar tu eşti Astrul luminos
Te-aştept, dar drumul e spinos
Şi dacă tu te-ndrepţi pe-o rază
Spre a pustiului meu oază
Toţi te privesc cu disperare
Crezând că Astrul lor cel mare
Îi părăseşte şi nu vor
Ca el să fie muritor.
De-aceea, tu rămâi departe,
Nu ai nici viaţă, dar nici moarte,
Ai ce-i mai trist şi mai amar,
„Crezi că e vis?” „-Nu! E coşmar!”

poezie de Valeria Pintea
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gustul potrivit

De pe scena verii, iată,
Pleacă luna lui Gustar.
Îmi ramâne-n gând regretul
Nici prea dulce, nici amar.

Din stele ultima ploaie
Cade, ca un vechi hotar
De la mine pân' la tine,
Nici prea dulce, nici amar.

Seva pomilor coboară
Plânsu-n rădăcină iar,
Lăsând peste ram frunzişul,
Nici prea dulce, nici amar.

Cu miros de crizanteme
Şi cu brumă-n mânecar
Un alt anotimp va cerne
Nici prea dulce, nici amar.

Şi-n spectacolul ei, viaţa
O s-aprindă-n inimi jar,
Încălzind în noi firescul
Nici prea dulce, nici amar.

Doar iubirea ta să fie
Veşnic rolul principal
Lăsându-mi pe buze gustul
Nici prea dulce, nici amar.

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca niciodată...

Ca niciodată noi ne-am întâlnit!
Păream în flori,
Deşi, eram sfârşit de toamnă,
Surâsul de culori în nesfârşit
Părea în zori,
Deşi, era spre seară.

Ca niciodată, încerci să mai revii,
Ori să-mi dai aripi
Ca odinioară,
Deşi, mai desluşesc chemări târzii,
Mă trec fiori,
Că iar au să dispară.

Şi, ca nicicând cad stropi,
Deşi, nu-s ploi,
Senina zare-i toată-n aşteptare...
Ne-am despărţit în iernile în toi,
Deşi, în jur era
Doar primăvară!..

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce-ai dat, Doamne?!

Lui Ozea Rusu

Copiii leşină, nu-i bine,
Şi moarte picură din nori.
Şi chiar izvorului îi vine
Un fel de greaţă uneori.

Atâtea vorbe şi minciuni,
Atâtea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare şi la pom?!

A prins a înălbi,
Precum ninsorile,
Şi tinereţea mea!
Mai bine ar vorbi
În lume florile,
Iar omul ar tăcea!

E falsă mila ori e mută,
Iar crucea de la piept e joc.
În moarte tot mai mulţi se mută,
Văzând că-n viaţă nu au loc.

Atâtea vorbe şi minciuni,
Atâtea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare şi la pom?!

A prins a înălbi,
Precum ninsorile,
Şi tinereţea mea!
Mai bine ar vorbi
În lume florile,
Iar omul ar tăcea!

poezie celebră de Grigore Vieru
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt egoist

ai perfectă dreptate
dar ce pot face
lumea mea începe cu mine
şi se termină asemenea
nu e o pretenţie absurdă
e doar lumea mea
până când voi mai ţine minte ceva
până când uitarea mă va uita
până când moartea mă va despărţi de ea
un jurământ frecvent
la fel de folosit precum eternitatea
în a defini o boală gravă
nu ca o tromboflebită de sinus cavernos
dar la fel de letală
în niciun caz contagioasă
deşi se ia prin sărut
de la o inimă la alta
sau prin atingere de suflete
nu e religie deşi este esenţa dumnezeirii
dar şi a păcatului
un paradox prin care lumea înaintează
în sfârşit o axiomă clară
pe care nimeni nu o poate demonstra
deşi toată lumea începe şi se sfârşeşte odată cu ea

într-un anume fel asemănător firii mele
egocentrice

recunosc că trăiesc totul prin mine
nimic din ce nu mă pătrunde
nu există
nici cerul nici marea nici himalaya
nici măcar podişul gobi
sau gândacii de colorado
(un fel de gangsteri ai cartofului)

toate minunile
toate deşertăciunile
trăiesc atât cât eu le pot trăi
e ca şi cum aş reuşi să înghesui infinitul într-o clipă
deşi nu mai am nevoie de ea

iar lumea aceasta
a mea
începe cu mine
dar fără tine îmi pare goală

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soarele şi pădurea

Râd pădurile-verzite către cer, văzând icoana
Soarelui pictat în aur, ce îşi pleacă-ncet coroana,
Îmbrăcându-le-n lumină. Capodopera naturii
Îşi relevă frumuseţea castă-n frunzele pădurii!

Sunt sfioase şi tăcute, ca o tânără fecioară
Ce-n prezenţa unui june blând privirile-şi coboară.
De departe le zăreşte şi ideea îl răsfaţă:
Le va îndrepta spre sine verdea, luminoasă faţă!

Şi trimite-o adiere peste capul lor cel pudic;
Vine de la vest, se-ntoarce, răscolind azurul sudic,
Iar apoi o ia la goană, cuprinzând întreaga zare,
Spre a soarelui plăcere şi-a pădurii desfătare.

Căutând refugiu-n seară, nici nu ştie ce-o aşteaptă,
Dar din norii-aduşi aproape, picuri mari spre ea se-ndreaptă.

sonet de Mihaela Dindelegan (9 februarie 2019)
Adăugat de Mihaela Dindelegan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constelaţiile verii, cari, deşi nu sunt toate aşa de bogate ca acelea ale primăverii, totuşi au destule frumuseţi, mai cu seamă când sunt admirate într'o măreaţă noapte de vară, când Luna nu străluceşte pe cer, când Calea Lactee îşi întinde brâul ei cel luminos, în care strălucesc atâtea stele.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo unde nu e...

Pe ceru-n care îngerii nu zboară,
Nici stele nu răsar, nici soare nu-i;
Zi nu se-nalţă, seară nu coboară,
Doar nori bezmetici bântuie haihui!

În inima în care nu încape
Nici milă, nici iubire şi nici dor,
Vin duhurile rele să se-adape,
Iar crinii inocenţei, pe rând, mor.

În marea unde nu-noată sirene,
Se sinucide poezia, lent;
Nici alge nu trăiesc şi nici balene,
Iar pescăruşii ţipă violent.

În lumea-n care domină trufia,
Valoarea se măsoară doar în bani,
Cu fraude-şi scriu toţi biografia
Şi doar pe îndoieli sunt suverani.

Acolo unde nu e Dumnezeu,
Viaţa nu-i decât deşertăciune,
Iar oamenii-s doar piese de muzeu,
Mânaţi de patimi şi de slăbiciune!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apus

Pe cerul cu peşti de argint,
Văd cum se ascunde
În marea înfometată
Rana sângerândă a soarelui.
Zarea este o mare în flăcări,
Tulbure şi dezinteresată
De trena de neguri.
Tainele nopţii o ascund sub doliul
Pătat de stelele-lacrimi.
Şi când cerul tot devine mormânt
Iar zarea se coboară ca o pleoapă
Peste truda pământului,
Adormim în lumea speranţei
Alergând spre o nouă zi -
Mântuire.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul pădurii

Mă adâncesc în lumea de mister,
Prin locuri necălcate niciodată,
Luându-mi numai gânduri ca reper
Şi-ncrederea, demult verificată.

De linişte, nu pot să mă-nspăimânt,
Iar tot ce văd e plin de frumuseţe
Ce mă pătrunde-asemeni unui cânt
În catedrala plină de tristeţe.

Iar cântul mă inundă, fredonez:
Mi-e greu să cred, dar eu, ca prin minune,
Am voce, mă pricep şi... nu visez,
Iar mintea, să continui îmi impune.

Îmi văd de drum cântând. Sunt fericit
În lumea care nu mă înfioară,
Ci mă atrage, într-un fel tacit,
Spre locuri neştiute în afară.

Ajung la un izvor şi mă opresc,
Iar tot ce-aud acum e doar un clipot
Al apei cristaline ce-o privesc
Scurgându-se la vale într-un şipot.

Privesc în jur, e totul ca un vis
Puţin neclar, dar, unele-amănunte
Îmi dau senzaţia de nedescris
Că locu'-n care sunt e doar o punte

Prin care pot pătrunde, dac-aş vrea
Spre sufletul pădurii seculare
De unde, nu sunt sigur, s-ar putea
Să-mi desluşesc trăiri imaginare

Sau să-mi explic de ce, atunci când cânt
Îmi pare că o voce mă susţine,
Iar frunzele pădurii, fără vânt,
Îmi şuieră acordurile fine

Pe care îmi aşez perfect un vers
Din cele care-mi sunt, cumva, dictate.
Deşi nu am făcut niciun demers,
Sunt prea ne-singur în singurătate.

Mă simt privit de peste tot, ciudat,
În jurul meu, apar la suprafaţă
Atâtea lucruri noi. Da, am aflat:
Pădurea are suflet. Este viaţă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răstignire

Am strigat oamenilor, "Voi fi crucificat!"
Şi ei au spus, "De ce trebuie să fie sângele tău pe capul nostru?"

Şi eu am răspuns, "Dacă nu crucificând pe cei altfel decât voi,
Cum veţi putea fi ridicaţi în slavă?"
Şi ei m-au ascultat, iar eu am fost răstignit.
Şi răstignirea mi-a adus pacea.

Iar când atârnam spânzurat între cer şi pământ
Ei au ridicat privirile ca să mă poată vedea
Şi-au cunoscut slava pentru întâia oară, pentru că până atunci
Privirile lor nu se mai înălţaseră spre cer niciodată.

Dar, cum stăteau privindu-mă, unul a strigat,
"Ce anume încerci să salvezi?"
Iar altul, "Pentru care cauză te sacrifici pe tine însuţi?"
Al treilea a spus,
"Crezi că plătind acest preţ vei căpăta gloria-n această lume?"
Apoi al patrulea a spus, " Priviţi-l, zâmbeşte!
Poate fi iertată o astfel de suferinţă?"

Le-am răspuns tuturor spunând:

"Amintiţi-vă doar c-am surâs.
Eu nu salvez – nu sacrific – nici nu caut gloria;
Şi n-am nimic de iertat.
Mi-a fost sete – şi v-am rugat să-mi daţi să beau sângele meu,
Căci ce-mi poate stinge setea, dacă nu propriul meu sânge?
Am fost inocent – şi v-am folosit rănile pentru a vă vorbi.
Am fost încarcerat în zilele şi-n nopţile voastre –
Şi-am căutat o uşă deschisă spre zile şi nopţi mai mari.

Şi-acum mă duc –
Aşa cum s-au dus şi ceilalţi răstigniţi înaintea mea.
Şi să nu credeţi că am obosit după atâtea şi atâtea crucificări.

Noi trebuie să fim răstigniţi de oameni tot mai mari şi mai mari,
Între pământuri şi ceruri tot mai mari şi mai mari."

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paznicul farului

În singurătatea limpede-a înserării,
Privind din turnul vechi spre largul mării,
Când lumina abia mai pâlpâie în zare,
El vede cum lucrurile din depărtare

Sunt impregnate-n purpură împărătească,
Cum noaptea cheamă brizele s-aline şi să răcorească.
Atunci culoarea aerului coboară
– Domnul ştie unde – şi se face-aproape seară;

Crepusculul şi-a adâncit culoarea,
Iar el din turnul zvelt care veghează marea
Trimite pe cărări de lumină salutul lui de bine
Fiecărei nave care pleacă sau nave care vine.

poezie de Helen Emma Maring, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adormirea Maicii Domnului...

(2)

E moartea, învierea şi slăvirea
Această zi de mare sărbătoare.
Maicuta sfântă şi-a 'mplinit menirea
Şi va pleca la Cel ce moarte n-are.

Deşi sfârşitul i-e atât de-aproape
Zâmbeşte, nu-şi arată suferinţa
Iar chipul ei scăldat în tulburi ape
E alb, însă senin precum credinţa.

Miraculos Apostolii sosiră
Ca să îi facă moartea mai uşoară,
Dar toate grijile se risipiră
Când Ea le aminti aşa 'ntr-o doară:

Să ştiţi că moartea nu-i o tragedie
Şi nu regret că mor, nu niciodată,
Când am în gând doar munti de bucurie
Iar uşa fericirii-i descuiată.

Fiti liniştiţi şi nu-mi plângeţi de milă
Acum când Fiul meu la El mă duce,
Sunt pregatită şi aştept umilă
Să merg cât mai degrabă-n Raiul dulce!

Apoi ca orice fiinţă
Măicuţa adormi pentru vecie,
Dar îngeri albi în mantie Cerească
O duseră în zbor spre Veşnicie.

Plângeau tăcut izvoarele şi vântul
Iar norii parcă prevesteau furtună,
Dar sus pe Cer o Stea îşi lua avântul
Şi lumina precum o noua lună!

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E ziua mea...

E ziua mea, desigur, a mai trecut un an,
Acelaşi "eu", nesigur şi fără paravan!
Mă simt atât de mică în lumea asta mare,
Deşi n-am nicio frică, iar viaţa e-o splendoare!

Să nu mă crezi duală şi că mă contrazic,
Dar azi înc-o petală s-a dus, şi n-o ridic!
Şi, nu că n-aş putea, să mă aplec puţin,
Dar timpul, asta vrea, şi nu vreau să-l reţin!

Cine-ar putea să spună, că nu-i adevărat,
Că viaţa este spumă, iar timpul, împărat?
Eu nu cred în cuvinte ce-abundă în desfăt,
Căci cineva mă minte şi nu vreau să mă-mbăt!

Îmi plac florile, viaţa, un răsărit de soare,
Şi roua, dimineaţa, ce-mi saltă sub picioare!
Îmi place cum coboară şi soarele-n apus,
O pasăre ce zboară şi valul nesupus!

Vă plac pe voi, desigur, vă simt în jur mereu,
Dar astăzi, sunt doar singur, şi drumu-i doar al meu!
E ziua mea, iar ceasul arată ora trei,
Şi, singuratic, pasul, se pierde pe alei!

Dar frigul se coboară şi-n gând, te chem, te strig,
Accept, sunt o duală, şi-n fapt, mă contrazic!

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre... dinspre...

Pământul isi plânge zăpada neninsa,
Troiene străpung crevase pierdute,
Zăpada e alba, perfect neatinsa,
Iar tu esti pierdută, pierdută-învinsă...

Esti zarea acelor ce cad din adâncuri
Spre ceruri perfide, perfide si dese,
Ti-e părul taciune, mi-e părul doar smarcuri.
Cad râuri de ploi, de ploi în averse.

Încet eu te caut, te caut în ceaţă
În ceaţa de aşchii de trunchiuri zdrobite,
Te caut si vreau să-ţi dărui doar viaţa
Dar tu te ascunzi in inimi zdrobite.

Zdrobită precum o frunză pierdută în vise,
Nocturne, diurne, mai vagi ori perfecte,
Cu mâinile frante, perfect neatinse,
În ochi ma priveşti, si vezi doar defecte.

Stricate sunt zările de-un alb timpuriu,
Nu chem niciun vis spre a mea adormirea,
Sunt mort recunosc, dar sunt un mort-viu,
Si aproape imi este, aproape-trezirea...

Tu stii doar ce cred si eu cred doar ce stiu,
Si uite ca azi se înfruptă trecutul
Din zapise vechi, din gândul cel viu,
Din fruntea de ceara se satură lutul.

Te uiti si priveşti, dar unde ti-s ochii...?
Doar hauri defecte si stinse sunt ei,
Esti goală si tristă, deşi ai si rochii,
Si haine o mie, dar nu ai cercei...

Si goală cum esti, zâmbeşti spre oglinda,
Chemând, oare ce...?, sa fiu eu omul...
Te caut în casa, dar tu stai in tinda,
Si-astepti neimpacata, te chinuie somnul.
...........................................
Sa-alerg iar spre tine, dar paşii mi-s goi
Genunchii sunt frânţi, si trupul greoi,
Zăpada neninsa imi curmă avântul
Si tu nu rostesti nici astăzi cuvântul...

poezie de George Sciotnic (21 decembrie 2018)
Adăugat de George Sciotnic
Comentează! | Votează! | Copiază!

Wynken, Blynken şi cu Nod

Wynken, Blynken şi cu Nod, aventurieri din fire,
S-au îmbarcat ieri noapte pe-un pantof de lemn
Şi-au navigat pe fluviul razei cristaline
Spre marea cea de rouă. Cuprinsă de-un curios îndemn,
Luna i-a întrebat, "ce vânt v-aduce, ce dor nu vă mai încape?"
"Am venit să pescuim hering," au răspuns ei,
"Un peşte care se zbenguie-n aceste minunate ape;
Avem năvoade ţesute cu fire de aur şi de-argint, ehei!"
Şi-au zâmbit
Wynken,
Blynken
Şi cu Nod.

Luna a râs şi-a fredonat un cântecel,
Iar pantoful i-a legănat întreaga noapte –
Şi vântul, cu aripi uşoare de porumbel,
A ciufilit valurile de rouă peste poate.
Heringii erau steluţe şi se vedea-n apă, ca prin geam,
Cum înotau-n marea-aceea luminoasă.
"Noi aruncăm plase printre insuliţe de mărgean,
Netemători de mareea-înaltă sau de mareea joasă,"
Cântau cei trei pescari, plecaţi demult de-acasă,
Wynken,
Blynken
Şi cu Nod.

Toată noaptea-n acel sublim decor
Au pescuit steluţe-n marea limpede şi sinuoasă –
Apoi a coborât din slavă pantofiorul zburător,
Aducându-i pe tustrei acasă:
"Am navigat cu multă, multă măiestrie şi parcă
Eram într-un basm, acolo-n barcă";
Unii pretind că,-într-adevăr, în vis doar
Au plutit cei trei pe marea cu obrazul de cleştar;
Dar eu ştiu numele lor, care mai de care mai pescar:
Wynken,
Blynken
Şi cu Nod.

Wynken şi Blynken sunt doi ochişori
Şi Nod un cap micuţ,
Iar pantofiorul cu care-au plutit sub nori
E oliţa de sub pătuţ;
Aşa că închide ochii când cântă mama ta
Despre priveliştile feerice din această lume,
Iar într-o zi, redescoperindu-le, te vor încânta
Şi tu le vei chema pe nume...
Acolo unde trei pescari se legănau într-un pantof, şi-anume:
Wynken,
Blynken
Şi cu Nod.

*** Sunt foarte multe păreri şi opinii privind sursa acestui poem care a inspirat
sculptori, muzicieni şi cineaşti ( inclusiv pe Walt Disney).
Se pare, totuşi, ca sursa primară a fost un vechi cântec de leagăn olandez.

poezie de Eugene Field, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu se aştepta, dar când n-a mai fost nimic de privit, încât ochii ei nu mai aveau întrebuinţare, tocmai atunci o întâlni pe Zeiţa de smarald. În fiecare piatră verde e o mică Zeiţă care este în acelaşi timp marea Zeiţă a tuturor smaraldelor. Dacă eşti în piatră, ea pare întotdeauna mare, deşi n-ai cum s-o vezi, întrucât nu-i nimeni pe care să-l vezi şi nimic de privit. Zeiţa se află într-un fel acolo, dincolo de frontierele smaraldului, iar tu nu eşti niciunde şi n-ai traversat nicio frontieră. Te simţi ca un contrabandist, deşi nu faci niciun fel de contrabandă.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omagiu vremurilor vechi

Mi-e dor de vremurile vechi,
Cu miturile creatoare,
Cu tauri albi şi pezevenchi,
Care răpeau nişte fecioare

Azi Zeus stă pe telefon,
Iar nimfele sunt plictisite,
Au formele de silicon,
Şi "numai fani", dar nu-s răpite

E plin de zi şi de zeiţe,
De influenceri şi actriţe,
Caut un om, dar nu-l găsesc
-Doar urecheaţi şi măgăriţe

M-am săturat şi de pipiţe,
Şi de orgolii expandate,
Mă obosesc atâtea fiţe,
Şi-nchin pentru normalitate

În timpurile astea triste,
De care râd pân' la urechi,
Şi tot mai suprarealiste,
Mi-e dor de vremurile vechi.

iunie 2023, la Páfos

poezie de Teodor Burnar (1 iulie 2023)
Adăugat de Teodor Burnar
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tabla de Smarald

Este adevărat, de la sine înţeles şi fără nicio îndoială.
Ce e deasupra este la fel cu ceea ce este dedesupt; iar ce este dedesupt e la fel cu ce este deasupra, pentru a împlini, astfel, miracolul întregului.
Şi după cum toate provin din Unul, toate lucrurile au fost create de acest Unic, prin reflectare.
Soarele îi este tată, luna îi este mamă, vântul l-a purtat în pântec, pământul îi este doică.
Este părintele întregii minuni a lumii.
Puterea sa este desăvârşită dacă preschimbat în pământ.
Separă pământul de foc, subtilul de grosier, cu băgare de seamă şi cu judecată.
Urcă de la pământ la cer şi apoi coboară din nou pe pământ şi strânge laolaltă puterile lucrurilor superioare şi ale celor inferioare. Astfel dobândi-vei slavă întregii lumi, iar întunericul se va depărta de la tine.
Este puterea puterilor, căci biruie asupra tuturor lucrurilor subtile şi le pătrunde pe cele solide.
Astfel a fost creată mica lume, după modelul celei mari. Din aceasta şi în acest fel se fac minunate realizări.
Iată pentru ce sunt numit Hermes Tri-smegistus, având cele trei părţi ale esenţei lumii întregi.
Ceea ce am avut a spune despre lucrarea Soarelui este complet.

poezie de Hermes Trismegistul
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!