Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Fernando Pessoa

Tutuneria

Eu nu sunt nimic.
Niciodată nu voi fi nimic.
Nu pot vrea să fiu nimic.
Asta fiind spus, port în mine
toate visele lumii.
Ferestre ale camerei mele,
ale camerei mele în furnicarul uman anonim
(și de l-ar ști cineva, ce folos?),
unul printre atîtea milioane,
voi dați spre-o stradă tainică
într-un continuu du-te - vino,
spre-o stradă inaccesibilă tuturor gîndurilor,
reală, imposibil de reală,
evidentă, incognoscibil de evidentă,
cu misterul ei
ascuns sub pietre și ființe,
cu moartea punînd igrasie pe ziduri
și-ncărunțindu-i pe oameni,
cu Destinul diriguitor a toate și tot
pe drumul nimicului.

Sunt astăzi învins, ca și cum aș ști adevărul.
Lucid, ca și cum m-aș afla în ceasul morții,
și nemaiavînd altă fraternitate cu lucrurile,
decît un adio,
în timp ce casa și partea asta a străzii
se prefac într-un șir de vagoane, un tren,
semnalul de plecare sunînd în capul meu -
o zdruncinare a nervilor,
un scîrțîit al oaselor mele urnindu-se din loc.
Sunt perplex
ca unul care-a reflectat, găsit apoi uitat.
Mă împart între loialitatea pe care-o datorez
tutungeriei din față,
ca ceva real dinafară,
și senzația că totul e vis,
ca ceva real dinăuntru.
Am ratat totul.
Cum n-am avut țel,
poate ca totul nu era nimic
și învățătura primită e vană.
Am ieșit pe fereastra din spatele casei,
am fugit pe cîmp, făcîndu-mi alte planuri.
Dar n-am întîlnit decît ierburi și copaci,
iar oamenii, cîți mai erau, semănau cu restul lumii.

Plec de la geam, mă așez pe un scaun.
La ce să mă gîndesc?
Ce știu eu ce-o să fiu cînd nu știu cine sunt?
Sunt ceea ce cred?
Dar eu mă cred asta și asta!
Și-atîția alții au aceleași convingeri!
Un geniu? În clipa de față
o sută de mii de creiere
se cred genii, ca mine,
dar istoria nu va recunoaște, poate,
pe nici unul.
Gunoi, iată ce va rămîne
din toate cuceririle viitoare!
Nu, nu cred în mine...
În cîte mansarde și nemansarde ale lumii
nebuni se cred genii?
Cîte aspirații înalte, nobile, lucide
și realizabile, cine știe,
nu vor vedea niciodată lumina soarelui adevărat,
și nu vor găsi ureche să le-asculte.
Lumea aparține
cuceritorilor, iar nu visătorilor,
chiar dac-ar fi drept să le-aparțină.
Eu am visat mai mult decît Napoleon n-a visat,
am strîns la pieptul meu ipotetic
mai multă omenire decît Hristos,
am conceput în secret filozofii
la care nici un Kant nu s-a gîndit.
Dar voi rămîne
pentru totdeauna, poate, individul de la mansardă,
deși nu locuiesc acolo,
voi fi întotdeauna cel care nu pentru asta s-a născut,
voi fi întotdeauna cel care posedă bunuri,
voi fi întotdeauna cel care așteaptă
să i se deschidă ușa în fața unui perete fără ușă,
cel care. cîntă romanța infinitului
în curtea găinilor,
și-aude vocea lui Dumnezeu într-un puț astupat.
Să cred în mine? Nu, în nimic.
Să-și reverse natura
peste capul meu ardent
soarele ei, ploaia,
vîntul ce-mi răsfiră părul...
În rest fie ce-o fi
sau nimic.

Sclavi cardiaci ai stelelor,
am cucerit lumea
înainte de-a ne ridica din pat,
dar ne trezim și iat-o întunecată,
ne sculăm și uite că-i străină,
ieșim din casă și vedem pămîntul întreg,
sistemul solar,
Calea Lactee și spațiul Indefinibil.
(Mănîncă ciocolată, fetiță
mănîncă ciocolată!
Nu există altă metafizică în lume decît ciocolata,
și toate religiile nu ne învață mai mult
decît cofetăria.
Mănîncă, fetiță murdară, mănîncă!
De-aș putea și eu mînca ciocolată
cu aceeași naturalețe ca tine!
Aici cad pe gînduri,
mototolesc foaia de-argint
care-i, de fapt, de aramă,
o arunc la gunoi unde mi-am aruncat și viața.
Rămîne numai amărăciunea neîmplinirii,
caligrafia rapidă a acestor versuri,
inscripție șubredă spre Imposibil.
Am pentru mine un dispreț fără lacrimi, nobil,
cu un gest amplu îmi lepăd veșmîntul slinos,
îl arunc în vîltoarea lucrurilor, fără chitanță,
și rămîn acasă în toată goliciunea.

Tu, care consolezi,
care nu exiști și prin asta consolezi,
zeiță greacă, statuie însuflețită,
patriciană romană, nobilă și nefastă,
sau tu, prințesă a trubadurilor, amabilă și prefăcută,
o, tu marchiză din secolul al optsprezecelea,
prea decoltată și îndepărtată,
o, metresă celebră din timpul părinților noștri,
sau nu știu ce modern,
greu de imaginat,
voi toate, tu, oricare-ai fi,
dacă poți inspira, inspiră-mă!
Căci inima mea e o vadră golită.
Precum cei ce invocă duhuri,
mă invoc pe mine însumi
și nu mă găsesc.

Vin iar la fereastră
și văd strada cu o absolută claritate,
văd magazinele, trotuarul,
mașinile ce trec,
văd ființe vii, îmbrăcate, încrucișîndu-se,
văd cîinii care există și ei,
și toate astea mă apasă
ca o sentință de deportare,
și totul mi se pare atît de străin.)
Am trăit, studiat, iubit, avut credință,
și azi nu-i cerșetor pe care să nu-l invidiez
pentru simpul fapt că el nu este eu.
Mă uit la zdrențele fiecăruia,
la rănile și la minciunile lor,
și mă gîndesc: poate că de fapt n-ai trăit,
n-ai studiat, n-ai iubit, n-ai avut credință
(realitatea poate exista și fără a face nimic
din toate astea),
poate c-ai fost numai o șopîrlă
căreia i s-a tăiat coada,
poate că ești o coadă de șopîrlă
care, tăiată, se agită încă.
Am făcut din mine ce n-am știut face
și ce-aș fi putut face, n-am făcut.
Mi-am pus un domino greșit,
m-au luat drept ceea ce nu sunt,
iar eu n-am dezmițit
și iată-mă pierdut.
Cînd am vrut s-arunc masca,
era lipită de chip.
Cînd am aruncat-o și m-am uitat în oglindă,
eram deja bătrîn.
Beat fiind, nu-mi puteam pune la loc
masca pe care n-am fost aruncat-o.
Am dormit în vestiar
ca un cîine tolerat de direcțiune
pentru că-i inofensiv,
și vă povestesc acum istoria de față
ca să vă demonstrez că-s sublim.

Esența muzicală a versurilor mele inutile
îmi va permite să mă descopăr
ca pe-un lucru de mine creat,
și nu voi rămîne veșnic
în fața tutungeriei din față,
călcînd în picioare conștiința de a exista,
ca pe-un covor în care se împiedică un bețiv,
sau ca pe-o rogojină furată de țigani
și care nu face doi bani.
Dar patronul tutungeriei
a ieșit la ușă, stă în ușă.
Îl privesc cu capul pe jumătate întors
și-n suflet cu durerea de-a mă ști neînțeles.
El va muri și eu voi muri.
El va lăsa firma, eu voi lăsa versuri.
La un moment dat va muri firma și versurile.
Apoi va muri strada unde se află firma
și limba în care au fost scrise versurile,
va muri apoi planeta rotitoare
unde se află toate acestea.
Și pe alți sateliți, din alte galaxii,
ceva asemănător cu oamenii
va continua să scrie un fel de versuri
și să locuiască în niște tutungerii,
în spatele unor firme -
întotdeauna un lucru în fața altuia,
întotdeauna un lucru la fel de inutil ca altul,
întotdeauna imposibilul la fel de stupid ca realitatea,
întotdeauna misterul adîncurilor la fel de adevărat
ca somnul misterului de suprafață,
una ori alta, întotdeauna,
sau nici una nici alta.
Dar cineva
a intrat în tutungerie
(să cumpere tutun?)
și realitatea plauzibilă s-a abătut asupra mea.
Mă ridic pe jumătate, energic,
convins, uman,
și mă duc să scriu aceste versuri
unde exprim exact contariul.
Îmi aprind o țigară și savurez în ea
o eliberare de toate gîndurile.
Urmăresc fumul ca pe-un itinerar,
gust, într-un moment sensibil și competent,
eliberarea de toate speculațiile,
conștient că metafizica nu-i decît simptoma unei boli.
Apoi mă întind pe spătar și continui să fumez -
voi fuma atîta timp cît îmi va permite soarta.
(Dacă m-aș fi însurat cu fiica spălătoresei,
poate c-aș fi fost fericit.)
Aici mă ridic de pe scaun, mă duc la fereastră.
Omul a ieșit din tutungerie
(punînd restul în buzunarul pantalonilor?)
Ah, îl cunosc: e Esteves fără metafizică.
(Patronul tutungeriei apare la ușă.)
Ca purtat de-o inspirație divină,
Esteves s-a întors și m-a văzut.
Mi-a făcut semn din mînă iar eu i-am strigat:
Salut, Esteves!
Și Universul s-a recompus pentru mine
fără idealuri și fără speranță,
și patronul tutungeriei a zîmbit.

(Tradus de Lucia Sotirova)
Trandafirii din grădina lui Adonis îi iubesc,
Volucrul lor îl iubesc, Lidia, roze sunt,
Pentru care ziua nașterii
Este și ziua morții lor.
Eternă rămâne pentru ele lumina, întrucât
Apar după ce soarele deja s-a ivit, apoi
Sfârșesc înainte ca Apolo să-și lase
Vizibilul său parcurs
Tot așa din viața noastră o singură zi să facem,
Neștiutori, Lidia, și cu bună știință,
Căci noapte se află și înainte, și după
Acest puțin cât ne e durata.

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba portugheză. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la Pt.Citatepedia.net. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.
cumpărăturiCartea "A Little Larger Than the Entire Universe: Selected Poems Paperback" de Fernando Pessoa este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la -73.99- 43.99 lei.

Citate similare

Cornelia Georgescu

Lucian: Nu... Dacă Ly nu are nimic împotrivă, nu văd de ce aș ascunde adevărul. Deci, dragii mei colegi, cunoașteți destul de bine pentru a nu pune la îndoială ceea ce vă voi spune; știți că de obicei sunt foarte, foarte sincer. Așa voi fi și acum, cu toate că mi-e foarte greu să recunosc și în plus, nu știu ce veți înțelege voi din toată povestea asta, însă... Desigur, întrebați ce s-a întâmplat; am să vă povestesc personal totul, chiar acum. M-am îmbătat pentru că doream să uit că m-am purtat ca un idiot, ceea ce am și reușit, pentru că uitasem cu adevărat, absolut totul. Dar nu definitiv... Deci, voi ați plecat din navă duminică seara, iar ziua imediat următoare, luni seara, am trecut prin oraș, s-o caut pe colega mea, domnișoara consilier Lia, însă în camera din orașul artificial, unde locuiește provizoriu, n-am găsit-o decât pe colega ei de cameră, Ly. Din motive pe care nu vi le-aș putea explica vouă acum, pentru că ar dura prea mult și tot n-ați înțelege nimic, dorind să-i demonstrez ceva domnișoarei Ly Kuny, anume că poate avea încredere în mine, chiar dacă eram singuri în încăpere, am ajuns la un sărut, pe care i l-am dat, bineînțeles, mai mult fără voia ei. Evident, s-a supărat pe mine; nu s-ar fi putut altfel... În plus, tocmai în acel moment a intrat și colega ei de cameră, Lia, surprinzându-ne astfel și a ieșit un fiasco total, pentru că eu nu i-am putut explica nimic nici domnișoarei consilier, dat fiind că nu dorea să mă asculte, deci, normal, pe moment și ea s-a supărat foc. Colac peste pupăză, ziua următoare Ly i-a povestit lui Mihăiță tot ce s-a întâmplat; evident, inevitabil, s-a supărat și el pe mine, neînțelegând ce se petrecuse în realitate, mai ales că nu dorea să asculte nici un fel de explicații din partea mea, explicații pe care nici eu nu i le puteam oferi. Atunci n-am mai putut suporta; deja era prea mult pentru mine, depășea... Gândul că-mi pierdeam dintr-o dată, dintr-o prostie, trei prieteni apropiați, la care țineam foarte mult, chinuia cumplit. Mi-am pierdut raționamentul, controlul, logica, totul... Din cauza asta m-am comportat astfel. Nu știu dacă a fost bine... De fapt, corectez, acum îmi dau perfect seama că nimic din ceea ce am făcut în ultimul timp n-a fost deloc bine; am acționat prostește, am greșit enorm, dar asta este. Am făcut-o și gata! Uff...
Alex: E greu de crezut că tu ai fi făcut așa ceva. Te cunosc de atâta timp și nu-mi vine dau crezare acestor cuvinte. Parcă n-ai fi tu cel despre care ne-ai vorbit. Serios, Luci!

replici din romanul Proxima de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Cornelia Georgescu

Lucian: Blondo, trebuie înțelegi un singur lucru, ca totul să fie clar! Anume, ceea ce s-a petrecut atunci, cu Ly, a fost o neînțelegere și atât, o neînțelegere pentru care, în mare parte și Lia este vinovată, iar ea știe foarte bine acest lucru, dar să nu încercăm căutăm acum țapul ispășitor. Iar dacă te referi la ceea ce am făcut eu după aceea, timp de o săptămână întreagă, recunosc, a fost o mare greșeală, pe care mi-o asum în totalitate, dar pe care n-o voi repeta niciodată, atâta timp cât voi mai trăi! Pentru că, indiferent de câte sau ce motive avea, oricât de bine întemeiate ar fi, nu voi permite niciodată să decad în asemenea hal, încât devin un alcoolist incurabil, dependent de alcool! Nu voi lăsa să mi se întâmple așa ceva! Pentru că problemele nu se pot rezolva niciodată înecându-le în asemenea licori. Deci, poți fi sigură atunci a fost pentru prima și ultima oară în viața mea când am făcut un asemenea abuz! Începând din acel moment, nu mă voi mai atinge tot restul vieții de țigări și băutură, decât, foarte rar, la ocazii speciale, cum ar fi de revelion, Crăciun, cel mult un pahar de șampanie. Asta da, îmi pot permite, nu-i nimic rău. Și câte o cafeluță pe zi, dimineața. În rest, sub nici o formă n-ai să mă vezi cu băutură în mână! Și nici cu țigări, la care am renunțat deja, definitiv; oricum, nu eram un fumător convins! prosteam doar, din când în când, încercând să-mi dau, chipurile, importanță. Dar am voință și știu că pot! De aceea voi reuși ceea ce mi-am propus. În primul rând, pentru mine însumi, pentru că e în interesul meu personal. Și nu vreau să mă dezamăgesc, nici pe mine, nici pe alții. Altfel, ce-aș deveni? Nici nu vreau să-mi închipui! Dar, repet, sunt destul de isteț pentru a nu lăsa să mi se întâmple așa ceva, deci, n-am să cad în patima alcoolului. Cu alte cuvinte, sunt conștient de faptele mele. Și am de gând să mă păstrez în continuare astfel. Ai înțeles, da?!
Maria: Da, Luci, desigur. Și mă bucur aud asta de la tine.
Lucian: Bine. Atunci, cred că vă puteți întoarce liniștiți în oraș. Eu nu intenționez fac nimic prostesc. În nici un caz!
Maria: Deci, ne gonești... Cred că ar fi mai bine rămânem totuși cu tine, cel puțin o vreme, nu ca să te verificăm sau să te oprim de le cine știe ce. Recunoaște că e totuși mai plăcut decât fii singur.
Lucian: Ai dreptate. Rămâneți. N-am nimic împotrivă.

replici din romanul Proxima de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Într-o zi am să mă prefac în ploaie de vară

Într-o zi am să mă prefac în ploaie de vară, am
să cad în stropi mărunți pe acoperișul casei tale;
fiecare strop te va striga pe nume până când
îți vei aduce aminte cine sunt.
Stiu, vei rosti numele atâtor femei încât
privindu-mă mai apoi în ochi ți se va face rușine
dar dragostea este un lucru care ni se întâmplă
de mai multe ori fiecăruia.
Știu, știu, îmi vei spune că pe mine m-ai iubit
mai mult decît pe toate la un loc,
asa suntem noi oamenii avem întotdeauna
câte o minciună la îndemână pe care o rostim
de atâtea ori încât sfârșim prin a o crede.
Dar eu am să aleg să fiu ploaia ta doar
pentru o noapte, n-am să zabovesc mai mult,
vreau trezesc în tine toate amintirile,
vreau doar ca rana de mine să îți rămână mereu deschisă,
eu vreau să fiu cutițul tu rana lui nevindecată;
n-am să mă sfiesc, va fi o noapte în catre va curge mult sânge.
Minte-, răscolește în tine adânc, sapă, zgârăie, scurmă, țipă!
Vreau ca durerea ta de mine să fie maximă.
Mă voi preface când îmi spui că mă iubești că te cred,
ți-am pregatit cea mai frumoasă noapte de dragoste,
am gandit totul din timp, va decurge totul perfect,
la fel ca și o crimă premeditată.
Cu fiecare sărut voi semăna în tine floarea tristeții,
nici nu ai să simți cum viata ta se va schimba în rău de azi pe mâine.
Iubirea, da iubirea este un joc plăcut,
de la tine am învățat asta,
câștigă întotdeauna jucătorul care știe să măsluiască zarurile,
am avut profesorul perfect,
exercițiul te învață să fii mereu cel mai bun.
Niciodată nu este prea târziu pentru a trăi
cea mai frumoasă poveste de dragoste
și nimic nu va întrece vreodată dulceața răzbunării
chiar dacă în urmă două inimi rănite vor blestema ceasul
în care s-au cunoscut.
Într-o zi am sa mă prefac în ploaie de vară chiar dacă știu că am putea împărți același nor.

poezie de
Adăugat de Valeria Iacob TamașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Este timpul să îmi asum!

Nu pot nega: tem enorm de tine!
tem de tot ce este prea frumos...
Deși sunt conștient că problema este la mine,
N-aș vrea să devin și mai păcătos!

N-am cum, chiar nu mă pot abține...
Sincer, n-am cum să fiu altfel cu tine!
Nu pot sa fiu și bun, dar și nebun -
Așa , cel mai bine e să mă opun!

N-am să-ți mai ies ca altă dată-n cale,
De data asta am să-ți fug din drum!
Nu am să te mai aștept cu petale,
De data asta va fi diferit și îmi asum!

Ce dacă se va face inimioara scrum?
Oricum, ea mai tot timpul face pe nebuna...
N-am s-o mai las să mă prostească, nicidecum!
Nu va mai fi la fel ca-ntotdeauna!

De data asta, mai presus de toate,
Pe primul loc voi pune cu totul altceva...
Nu mă voi mai lăsa condus de setea
De a te devora; exclus așa ceva!

Nu va mai fi ca alte dăți, de data asta;
Nu am să mai cedez în fața ta!
Cum am mai spus: frumusețea ta-i năucitoare!
Tocmai gândul ăsta nu îl pot suporta!

Nu am cum să îmi suport slăbiciunile!
Și nu cred că există om ce ar suporta,
Să fie nevoit își suprime poftele,
Să fie nevoit să se abțină-n fața ta!

Ești un obstacol pentru cei ca mine,
Dispuși facă orice să nu mai repete
Istoriile cumplite ale iubirii divine,
Transformate peste noapte în biete regrete!

Nu mai vreau repet aceleași greșeli,
Știu deja ce înseamnă să te simți pustiu...
Nu mai vreau să îi ofer conștiinței bănuieli
nu pot să fiu exact așa cum tind să fiu!

Este timpul să-mi asum vreau altceva!
Mai exact: de la mine... Tu, n-ai nici o vină
nu pot schimba în viața mea acel "ceva"
Și să scot doar ce e bun din mine la lumină!

Înțelegi acum, iubito? Eu sunt problema!
Sunt adeptul unor obiceiuri "zăpăcite",
Care au făcut să crească în mine teama,
am să te iau cu mine pe drumuri greșite...

poezie de (11 aprilie 2018)
Adăugat de Andrei Ș.L. EvelinSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Octavian Paler

Cei care-am fost la Troia

I

Această dragoste,
această lumină care nu mă cruță
care mă obligă să-mi aduc totul aminte
și cerul așa cum îl știu, strălucind după ploaie,
cerul ca un obraz de copil.
Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii,
am crezut tot ce ni s-a spus,
marea fierbea ca sîngele nostru
și cînd tăceau valurile
nu se auzeau decît vorbele noastre trufașe
atît eram de convinși înțelepciunea e un cuvînt găunos.
Apoi corabia noastră a mers prin nopți în care lumina
era un fel de amintire ciudată
și printre păsări albe care zburau
între noi și greșelile noastre
și nu ne mai separa de zei decît moartea.
De ce trebuia să fiu vinovat
cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios?
Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
cînd eram stînjeniți amîndoi
și nu mai știam ce să spunem,
dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
iar păsările albe care zburau
pe mare între umbrele noastre și zei
îmi amintesc acesta sunt și nu altul,
aceștia suntem și nu alții,
noi care-am fost împreună
și singuri la Troia.

II

Am lăsat în urmă atîtea mări și greșeli
încît întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remușcări pentru a învăța iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întîi vinovați
pentru a învăța iubim.
Trebuia greșim
pentru a cunoaște sfîrșitul greșelii
și poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul spună
că știu totul despre iubire și țărm.
Nimeni nu va cunoaște vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o și n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit tacă mai dureros decît noi
cu speranța -ntr-o zi vom striga: iată țărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătății
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Și iarăși cerul așa cum îl știu, strălucind după ploaie,
și mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decît iubind și mai mult țărmul
pe care stau și visez că voi ajunge într-o zi?
Și mai ales de ce suntem noi vinovați că toate acestea au fost?
Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

III

Dar eu știu că moartea există
și există și țărmul,
există în zori plaja goală
și există urmele care ne fac vinovați,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
și există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
și există pescărușii țipînd,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
și există locul gol de lîngă mine,
exsită toate, numai tinerețea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în acestă eroare spre care ne-am dus liniștiți.
O, gustul ucigaș al plecării.

IV

Am cutreierat ani în șir mările
și cînd ne-am întors ne-am dat seama
cît de puțin ne îndepărtasem de țărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo și iubeam aceleași lucruri
numai că eram mai bătrîni
și ne venea greu să surîdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a asurîde ușor.
Și iubim altfle, mai trist.
În rest, suntem aceiași și iubim aceleași lucruri,
iubim...

V

Suntem obosiți
și nu ne mai separă de zei decît moartea.
Am văzut cum se golește clepsidra
și cineva dintre noi spunea că și mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborît să le umple, și poate așa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiți, dar acum știm ceea ce știu și zeii.
Și poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înșine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l știe un om.
Această dragoste,
această lumină și vîntul care nu ne cruță.
care ne obligă să ne-aducem totul aminte...

poezie celebră de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Vremea intrebarilor" de Octavian Paler este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -38.48- 28.99 lei.
Viorel Muha

De ce v-ar păsa?

Doamne, niciodată!
Genunchii mei nu au putut săruta
pământul,
fără să fiu Eu!
Eu sunt nimeni, efemer, dar...,
ai mei, Bunicul, Străbunicul și Răstrăbunicul sunt acolo!
În țărână. Eu încă sunt aici!
Sper , aici, încă mai este un loc curat!

Am șters mult până aici!
M-am șters și pe mine
și
aici oare mai pot ramâne Om?
mai departe mai am și alte...,
ca să văd ce voi mai fi?
Mulțumesc pentru cei puțini care m-au citit din suflet.
Mâ înclin în fața lor,
sincer,
dacă au simțit cu adevărat ceva
din cuvintele mele, aiurea inșiruite!
Mulțumesc pentru, citiți aceste rânduri!
Dacă nu, pentru mine nimic nu are sens,
sau nu mă luați în considerație!
Eu sunt un nimic, dacă nu sunt capabil

îmi dau seama nimicul nu există!
Asta am simțit, și, sincer, asta am scris!
De fapt cui îi pasă? De ce v-ar păsa?

poezie de (august 2009)
Adăugat de Viorel MuhaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Teodor Dume

Eu cred în oameni

unii cred în ceea ce nu sunt
alții în ceea ce văd
eu cred în oameni
în cei care
plecaseră demult sau
poate mai devreme
mai cred
în locul din care nu
plec niciodată, copilăria

uneori poate sunt puțin arogant și egoist
gândesc doar la mine și la acea
așteptare încordată fără
prieteni vecini
și neamuri

n-am nimic de ascuns

în orașul meu plouă
dimineața la amiază și seara și
oamenii mor după fiecare țigară
strivită sub picior sau aruncată la coș
știu că o să mi-se întâmple și mie asta
voi pleca tăcut ca și când
nimic nu s-ar fi întâmplat
pe urmă cineva o să
întrebe despre un bătrân
cu ochii mici și
plete peste umeri

unii cred în asta
eu cred în oameni...

poezie de
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Fernando Pessoa

Paznicul turmelor (fragment)

Există destulă metafizică în a nu te gândi la nimic.

Ce gândesc eu despre lume?
Parcă poți să știi ce gândesc eu despre lume!
Am să mă gândesc la asta dacă am să mă îmbolnăvesc.

Ce idee am eu despre lucruri?
Ce opinie despre cauze si efecte?
Ce am meditat eu despre Dumnezeu, despre suflet
Și despre facerea lumii?
Nu știu. Mie mi se pare că a te gândi la toate acestea înseamnă
A închide ochii nu a gândi. Sau înseamnă a trage perdelele
La fereastra mea (doar că nu am la ea perdele).

Misterul lucrurilor? Parcă poți să știi ce-i misterul!
Singurul mister e că mai există unii care se gândesc la mister.
Cel care se așează la soare și-nchide ochii,
Începe să nu mai știe ce este soarele,
Și se gândește la multe lucruri pline de căldură.
Însă deschide ochii și vede soarele.
Și din acel moment nu se mai poate gândi la nimic,
Fiindcă lumina soarelui e mai valoroasă decât gândurile
Tuturor filosofilor și ale tuturor poeților.
Lumina soarelui nu știe ce face
Iată de ce ea nu este eronată, e doar ceva comun și bun.

Metafizica? Ce fel de metafizică au arborii de acolo?
Decât metafizica de a fi verzi și stufoși și cu ramuri
Ce dau fructe la vremea lor, ceea ce nu ne face să ne gândim,
Pe noi, cei care nu știm fim atenți la ele.
Așadar ce altă metafizică mai bună decât a lor,
Aceea de a nu ști de ce trăiesc
Și de a nu ști nici ce înseamnă să nu știi?

"Constituția intimă a lucrurilor"...
"Sensul intim al universului"...
Toate sunt false, toate acestea nu înseamnă nimic.
Nici nu-ți vine crezi că cineva se poate gândi la așa ceva.
E ca și cum te-ai apuca faci tot felul de planuri și calcule
Când se anunță dimineața cu primele raze, iar pe conturul arborilor
Un aur lustral începe treptat își piardă întunecimea.

A te gândi la sensul intim al lucrurilor
Este ceva în plus, cum te-ai gândi la sănătate
Sau cum ai aduce un pahar de apă fântânilor.

Singurul sens intim al lucrurilor
E faptul că ele nu au nici un fel de sens intim.

Nu cred în Dumnezeu fiindcă niciodată nu l-am văzut.
Dacă ar vrea el să cred în el,
Fără îndoială că ar veni să-mi vorbească
Și ar intra la mine în casă pe ușă
Spunându-mi, Iată-!

(Poate i se pare ridicul audă așa ceva
Celui care, neștiind ce înseamnă privești lucrurile,
Nu-l înțelege pe cel care despre ele vorbește
Cu felul de a vorbi deprins prin observarea atentă a lucrurilor).

Dar dacă Dumnezeu înseamnă flori și arbori
Și munți și soare și clar de lună,
Atunci și eu cred în el,
Atunci cred și eu în fiece clipă,
Și viața mea toată nu-i decât omelie și liturghie,
Și comuniune prin văzul ochilor și prin auz.

Dar dacă Dumnezeu e toate acestea: arborii și florile
Și munții și clarul de lună și soarele
De ce să le numesc eu Dumnezeu?
Le spun flori și arbori și munți și soare și clar de lună;
Întrucât dacă el se face, pentru ca eu să-l văd,
Soare și clar de lună și flori și arbori și munți,
Dacă el îmi apare ca fiind arbori și munți
Și clar de lună și soare și flori,
Înseamnă că el dorește să-l cunosc în chip de
Arbori și munți și flori și clar de lună și soare.

Iată explicația ascult de el,
(Ce știu eu mai mult despre Dumnezeu decât Dumnezeu despre el însuși?),
Ascult de voința lui trăind, spontan,
Precum cel care deschide ochii și vede,
Și îl numesc clar de lună și soare și flori și arbori și munți,
Și-l iubesc fără să mă gândesc la el,
Și îl gândesc văzând și auzind,
Și cu el drumetesc însoțindu-l clipă de clipă.

poezie celebră de , traducere de Dinu Flămând
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba portugheză. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la Pt.Citatepedia.net. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.
Mihai Eminescu

Sunt incapabil de-a gândi ceva, incapabil de-a lucra și mii de idei care de care mai curioase și mai nerealizabile îmi străbat capul întunecându-mi hotărârea. Un lucru știu și voi hotărât: fii a mea și pentru totdeauna. Nici nu îmi pot închipui altă viață decât în apropierea ta și numai sub condiția aceasta voi în genere trăiesc. Altfel la ce-aș mai târâi o existență de care mi-a fost silă, de la care n-am avut nimic decât dureri și în cazul cel mai bun urât. Știu -ți scriu lucruri fără nici o legătură și c-aș vrea mai bine să te țin de mână decât -ți scriu și... Dar tu știi toate, ce să-ți mai spun ceea ce știm de mult amândoi, ceea ce pururea vom ști, ceea ce spus și nespus între noi are cu toate acestea totdeauna un farmec renăscând. De mii, de mii de ori! Te rog mult nu mai uita.

în Corespondență Mihai Eminescu - Veronica Micle (29 august 1879)
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Calin" de Mihai Eminescu este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.

Iisus Hristos: Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit, și au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Și toate ale Mele sunt ale Tale, și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine și acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău, și lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzești pe ei de cel viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, și Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr. Dar nu numai pentru aceștia rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, și aceștia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Și le-am făcut cunoscut numele Tău și-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei.

replici din Sfânta Evanghelie după Ioan, Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli și pentru toți credincioșii. - 17:6-26 de
Adăugat de Lucian VeleaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Gordon Deitrich: Porți mască de așa mult timp încât ai uitat cine ești cu adevărat.
Valerie: Știu că nu o să reușesc să te conving acesta nu este unul din trucurile lor, dar nu îmi pasă. Sunt eu. numesc Valerie. Nu cred că mai am mult de trăit și vroiam să povestesc cuiva despre viața mea. Aceasta este singura biografie pe care o voi scrie vreodată și, Dumnezeule, o scriu pe hârtie igienică. M-am născut în Nottingham în 1985. Nu îmi amintesc prea multe despre acei primi ani din viața mea, dar îmi amintesc ploaia. Bunica mea avea o ferma în Tottle Brook și obișnuia să îmi spună că Dumnezeu se afla în ploaie. Prima mea prietenă am intâlnit-o la școală. O chema Sarah. M-au atras încheieturile ei. Erau frumoase. Am crezut că ne vom iubi pentru totdeauna. Îmi amintesc profesoara noastră ne spunea că este doar o perioadă a adolescenței pe care o depășim cu toții. Sarah a reușit. Eu nu. În 2002, m-am îndrăgostit de o fată pe care o chema Christina. În anul acela am mers la părinții mei. Nu aș fi putut să fac asta dacă Christina nu m-ar fi ținut de mână. Tata nu s-a uitat la mine. Mi-a spus să plec și să nu mă mai întorc niciodată. Mama nu a spus nimic. Dar nu am făcut nimic altceva decât să le spun adevărul. A fost acest gest egoist? Ne vindem integritatea pe nimic, dar este singurul lucru pe care îl avem cu adevărat. Este ultima bucățică din noi. Dar în cadrul acelei părți suntem liberi. Am știut întotdeauna ce vreau fac cu viața mea și în 2015 am apărut în primul meu film. A fost cel mai important rol din viața mea. Nu mulțumită carierei mele, ci pentru că așa am întâlnit-o pe Ruth. Încă de prima dată când ne-am sărutat am știut că nu mai vreau sărut alte buze în afară de ale ei. Ne-am mutat într-un mic apartament din Londra. Aceia au fost cei mai frumoși ani din viața mea.

replici din filmul artistic V de la Vendetta
Adăugat de Andreea TanaseSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Nichita Stănescu

Cine sunt eu? Care-i locul meu în cosmos?

Fără mine nu se poate, dovadă că sunt.
Fără mine nu s-a putut;
dovada e că m-am tras din mine însumi
adică din acel mine care-a fost.

Eu sunt cel care nu se poate fără de el.
Eu sunt cel care nu s-a putut fără de el.
Eu sunt cel care a dat mărturie
pentru existența lui Dumnezeu.

Eu sunt cel care am dat mărturie
de nonexistența lui Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil.

Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu.

Eu nu sunt nici bun nici rău
ci sunt, pur și simplu.

Eu sunt cuvântul "sunt"
Eu sunt urechea care aude cuvîntul "sunt"
Eu sunt spiritul care înțelege cuvîntul "sunt"

Eu sunt trupul absurd al lui "sunt"
și literele lui.
Eu sunt locul în care există "sunt"
și patul lui, în care doarme.

poezie celebră de
Adăugat de AdelyddaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Joey: Știi, voiam tac și să te las pleci. Dar nu aș fi eu. Ar fi ca într-un film de Merchant Ivory unde oamenii suferă în tăcere, iar tu ar trebui fii atât de impresionat de cumpătarea lor. Îmi pare rău, dar la naiba cu asta. Prietenul meu cel mai bun din toată lumea pleacă mâine și o mare parte din mine vrea ca el să rămână. Așa sper să nu mă urăști.
Dawosn: Nu aș putea să te urăsc niciodată, Joey. Nu că nu aș fi încercat asta.
Joey: Ultimii doi ani au fost o adevărată telenovelă. Dar nu i-aș da înapoi, nu aș șterge nimic, dar... bucur că s-a terminat. Pentru că îmi place cum stau lucrurile acum. Viața mea fiind mereu o glumă nesărată, acum că lucrurile merg bine... tu pleci.
Dawson: Jo, dacă aș crede măcar pentru o secundă că ar fi decizia corectă, aș rămâne, dar este timpul să plec. Este timpul ca eu să ies din camera asta și este timpul ca tu să descoperi cine ești fără noi. Capitolul acesta s-a încheiat, Joey. Simt asta.
Joey (cu lacrimi pe obraji): Crezi în magie? Eu nu credeam. Cum aș putea? 13 ani, mama ta moare. Și totuși mai speri în ceva magic, ceva care să facă totul mai bine. Dar nu se întâmplă așa și te uiți la tatăl tău care nu e în stare să-și învingă punctele slabe. Fără abracadabra în cazul acesta. Și apoi mai e Pacey. Orice magie a fost între noi s-a terminat, nu-i așa? Dar apoi mai ești și tu. E o dovadă că există cineva acolo care se gândește la mine. Prietenul meu care a fost mereu alături de mine. E magie curată. Cred că e doar un mod lung și tărăgănat de a-ți spune că o să-mi fie dor de tine, Dawson.
Dawson: Și mie o să-mi fie dor de tine, Joey.

replici din filmul serial Cei mai frumoși ani
Adăugat de Moț MădălinaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mariana Eftimie Kabbout

Nu exist!

Azi m-am pierdut în clipa de apoi
Și m-am temut ca să mai ies din ea
Am vrut doar să m-ascund de pasul tău
Ce-l așteptam mereu
deși nu mă dorea...

Am înțeles ce-am refuzat să cred
C-ai fost făcut doar împarți durere
Nici de cuvânt nevoie nu aveai
Erau destule ce urlau
în a ta tăcere..

Și m-am ascuns de lumea ce nu știe
De ce curg lacrimi azi din versul meu...
Mi-e sufletul bucata de hârtie
Din care tu ai rupt
fâșii, mereu...

Nici chiar cerneala nu mai e aceeași
Iar mâna-mi nu mai scrie azi, nimic.
Otrava ta mi-a luat de tot puterea,
Când încercam de jos
să mă ridic...

Dar să nu crezi că eu voi fi pierdută
Doar am să plâng puțin și... am să plec.
Nu știu nici când... nici unde, dar voi face
O punte peste lacrimi,
și-am să trec...

Ce milă-mi este când mă uit la tine
Căci ochii tăi nimic chiar nu îmi spun...
Și n-ai să ai nicicând curaj destul
Să mă păstrezi așa
cum eu m-adun...

Ce liniște soarbe fără voie
Și tot aleargă prin albastru-mi trist
A fost ce-a fost, sau ce-o fi vrut să fie...
Oricum, ce mai contează?
Nu exist!

poezie de
Adăugat de Mariana Eftimie KabboutSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 3 comentarii până acum.
Participă la discuție!

Problemă de liceu, rămasă nerezolvată

Unii poate știau dinainte,
dar eu în liceu am aflat că toate lucrurile sunt făcute să se atragă unele pe altele,
pământul cu soarele, luna cu pământul, fetele cu băieții.
Iar pentru mine, problema atracției mele din liceu, suna cam așa:
Dacă eu, care sunt poziționat aici, exact la mijlocul pământului, pe paralela de 45 de grade,
înmulțesc, atracția mea către stele, cu 6400 de km, raza medie a pământului,
voi crea un cuplul care să rotească pământul în jurul propriei axe,
În problema asta, cu mișcărea de spin, teoretic, lucrurile mergeau la fel de bine și până să fiu eu implicat.
Dar practic doar după ce toată povestea asta a intrat sub autoritatea mea,
acum eu pot să le demonstrez cu exactitate tuturor, pământul face o rotație competă fix într-o zi și o noapte,
cu precizarea , pentru a putea înțelege efectiv, de ce lucrurile stau așa,
este esențial ca toată lumea să înțeleagă încă de la început, cine sunt eu în această problemă.
Pentru că eu, din rezolvarea pe care am elaborat-o, în baza unor formule doar de mine știute,
am înțeles orice aș face de acum înainte, voi fi influențat de astre.
Și pentru asta, toată viața, a trebuit iau lucrurile la modul cel mai serios
și să mă dedic excusiv relației mele speciale cu stelele,
să nu se oprească pământul, la cât e de mare
și să putem avea, zi și noapte și iar zi și iar noapte...

Numai că între timp, au mai apărut și alte probleme, adiacente.
Pentru ele, mi-am căutat profesorii să-i întreb cum să le rezolv, dar nu i-am mai găsit.
Adica i-am găsit, plecați demult către cele veșnice.
Așa , nemaifiind ei, nu-mi mai rămâne decât să-mi caut colegii,
care poate, unii din ei, au fost mai atenți la lecție.
Nu vreau par schizo,
dar având în vedere rolul meu esențial în echilibrul fragil al pământului,
e posibil oare să pot să mă mișc, fără să creez vreo problemă de natură globală?
De genul, modific raportul zi/noapte, sau să imprim vreo abatere de la traiectoria pământului?
Și să mă duc până la toaletă.
Pentru că de fapt asta e problema, cam trece...
Și ceva trebuie neapărat fac și nu știu cum ar fi mai bine procedez.

PS
În tratamentul aburelii nu există medicamente, exista doar leacuri.
Din cauza asta, puțini se mai videcă.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Sylvester Stallone

Mickey (îl găsește pe Rocky în Biserică, rugându-se pentru Adrian, care este în comă): Salutare, Rock. E ora trei dimineața. M-am dus la tine acasă și mi-au zis că ești aici. Este ora trei dimineața, puștiule. Adrian e o fată bună. Și știi că îmi pare rău pentru voi doi. Nu pot face nimic în legătură cu asta. Doar ... vreau îți zic ceva... și e pentru ultima oară... Dar Rock, ai o altă șansă. Este a doua. Nu știu... cel mai mare titlu posibil... și o să schimbi pumni cu cel mai periculos luptător din lume. Și asta în cazul în care creierul tău nu prea te ajută... Toate astea se întâmplă rapid, iar tu nu ești pregătit. Nu ești nici pe departe în formă. Așa , pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu te ridici să îl bați serios pe tipul ăsta? Cum ai făcut-o data trecută. A fost minunat. Nu te lăsa așa. Ca și cum nu ai fi conștient... ca o stârpitură sau ceva de genul ăsta. Că o să-ți spargă fața. Exact. Tipul ăsta nu vrea doar câștige. Vrea să te bage în pământ, să te umilească, demonstreze lumii întregi prima oară nu ai fost altceva decât... o curiozitate. A zis că ai fost un vagabond care a avut noroc. Acum, nu vreau să mă înfurii într-un loc sfânt ca ăsta, dar cred că ești mult mai mult decât atât, puștiule. Mult mai mult! Dar, așteaptă un minut, dacă vrei dai totul naibii, să-l dai naibii, am s-o fac și eu cu tine. Dacă vrei stai aici, voi sta și eu cu tine. Voi sta cu tine. Voi sta și mă voi ruga. Ce am de pierdut?

replică din filmul artistic Rocky II, scenariu de
Adăugat de Nicoleta MitrofanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Cornelia Georgescu

Lucian: Deci, un singur lucru este foarte clar pentru mine acum, în acest moment. Anume, atunci erai îndrăgostită de mine, chiar dacă nu mă cunoșteai personal, nu mă întâlnisei încă. Sunt cuvintele tale, nerostite, însă scrise clar aici, de mâna ta, în aceste foi, fără să te fi obligat cineva... În plus, se pare că nu ți-ai schimbat părerea nici după ce m-ai întâlnit prima oară. Nu te-am dezamăgit... Întrebarea este dacă încă mă mai iubești, chiar și acum, după atâta timp?! Pentru că eu, da, te iubesc, chiar foarte mult, doar ți-am spus, de atâtea ori... Și dacă aș fi știut că și tu... Uff... Totul este atât de greu și nu știu de ce... Spune-mi, Lia, sincer... iubești sau nu?!
Lia: Luci, te rog... E atât de jenant...
Lucian: Jenant?! Ce-ar putea fi jenant?! Mie nu mi se pare.
Lia: Situația asta... simt penibil! Te rog...
Lucian: De ce? Pentru că am aflat astfel erai îndrăgostită de mine? Nu mi se pare deloc jenant. Nu-i nimic rău în asta.
Lia: Poate că nu, dar... De moment ce ai aflat despre modul în care... M-am îndrăgostit de tine, fără a te cunoaște personal măcar... Ce crezi oare acum despre mine?
Lucian: Ce cred despre tine...?! Cred că ești minunată. Și te iubesc! Tot mai mult. Din ce în ce mai mult. Ar trebui știi , odată formate, eu nu-mi schimb deloc părerile. Și mă abțin -ți fac complimente, pentru că știu că nu le apreciezi, le consideri doar vorbe goale, nedemne de luat în seamă. Însă dacă ar fi după mine, n-aș înceta cu complimente la adresa ta. Pentru că ești... Absolut fascinantă! Ai un efect asupra mea așa cum nimeni nu l-a avut vreodată. Și nici n-aș fi crezut vreo persoană ar putea deține controlul asupra mea. Însă s-a întâmplat... Eu m-am îndrăgostit de tine din prima clipă în care te-am zărit, pentru că, din nefericire, n-am avut niște colegi care să te fi cunoscut din timp și să mi te fi descris amănunțit, altminteri aș fi pățit același lucru ca și tine. Adică, m-aș fi îndrăgostit fără a te fi cunoscut pe tine personal înainte... Însă, cum, ne-cum, eu te iubesc! Din tot sufletul meu! Mult de tot... Dar tu... Mă mai iubești? Încă?! Și acum? Da, sau nu?!
Lia: Da, Luci, te iubesc... Dar...

replici din romanul Proxima de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Henry Scott Holland

Moartea nu înseamnă nimic

Moartea nu înseamnă nimic;
Nici măcar nu contează.
Am trecut doar în camera cealaltă.
Nu s-a întâmplat nimic.

Toate au rămas așa cum le știai.
Eu sunt eu, tu ești tu,
Iar viața prin care, atât de frumos, am trecut împreună este aceeași, neschimbată.
Vom continua să fim unul pentru altul ceea ce am fost întotdeauna.

Chemă-mă pe nume, așa cum mă chemai odinioară.
Vorbește-mi, cum îmi vorbeai întotdeauna.
Nu schimba tonul vocii –
Și nu îmbraca hainele solemnității, nici pe cele ale durerii.

Continuă râzi la ceea ce ne făcea râdem împreună.
Distrează-te și zâmbește, gândește-te la mine, roagă-te pentru mine.
Lasă ca numele meu să-ți fie mângâirea care ți-a fost întodeauna.
Rostește-l lejer, fără a fi atins de umbra vreunui regret.

Viața are însemnătatea pe care a avut-o și ieri.
Este aceeași care a fost mereu:
O absolută și neîntreruptă continuitate. Ce este moartea, dacă nu un accident trecător?

Sunt aici cu tine, doar că nu mai sunt la vedere.
Exist – și te aștept, pentru ceea ce va fi doar o scurtă perioadă de timp,
Undeva foarte aproape,
De partea cealaltă a străzii.

Toate sunt la locul lor.
Nimic nu este distrus; nimic nu este pierdut.
Un scurt moment și toate vor fi cum au fost.
Ne vom întâlni iarăși. Vom râde amintindu-ne de vremelnicia acestei despărțiri.

poezie clasică de , traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru DimofteSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 23 octombrie 2018.
Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
în alte limbiSunt disponibile și textele în engleză, italiană și germană.

Cine sunt eu

Cine sunt eu? Eu sunt un om!
Un om cu suflet (dăruit mai mult altora decât mie însămi);
cu ochi (mai mult pentru cei din jurul meu decât pentru mine);
cu mâini muncite zi și noapte
(mai cu spor pentru ceilalți oameni, decât pentru mine)...
Cu nume concret, strădui, viabil (mie și celorlalți oameni),
pentru ca ceilalți oameni să știe că asta de-aici și de oriunde,
cea de-acum și dintotdeauna, am fost, sunt și voi rămâne, eu!!

Cine sunt eu? Eu sunt asta de-aici, care n-a putut rezista, niciodată,
dorințelor celor din jur! Și, fiindcă n-a rezistat și, acum trei mii de ani,
când, câțiva oameni au vrut-o îndrăgostită de un poet,
ea s-a" îndrăgostit"... de poet!
Apoi, ei au vrut ca ea să-i dedice versuri poetului și să devină poetă!
Și ea i-a dedicat versuri poetului și a devenit poetă! Poetă adevărată!

Cine sunt eu? Eu sunt un om care și-a pus inima pe tavă,
pentru ca oamenii să facă din ea, ce vor...
Și apoi să facă parte din tot ce eu, cea care sunt,
voi fi putut agonisi efemerității:
deznădăjduire și speranță, durere și bucurie suferință și iubire!

Poate a venit vremea să-mi iau inima înapoi (cât va mai fi rămas din ea),
cu ei cu tot, cei care vor face parte din dreptul meu la eternitate!
S-o iau înapoi, acum când sunt aici, pentru atunci, când nu voi mai fi, aici!

Cine sunt eu, cine ești tu, cine e dânsul... Oare ce mai contează?
Până la urmă, nu mai contează!
Dar contează să ne bucurăm de o clipă, de o zi, de o șansă!
De lumina zilei și de întunericul nopții;
de albastru cerului și de scânteierea stelelor;
de luceafărul dimineții și de luna înserării!
De iubire! De fericire! De ceilalți oameni!
De bucuria de a fi pe Pământ!

Pentru că aveți un chip, un nume, un suflet;
pentru că sunteți sănătoși, frumoși, buni;
pentru că puteți dori, dărui, iubi;
pentru toate acestea, bucurați-..., prieteni...!

poezie de (20 aprilie 2015)
Adăugat de Iulia MiranceaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Cornelia Georgescu

Lia: Totuși, ierți, cu adevărat?
Lucian: Sigur! N-ai înțeles încă? Te-am iertat deci, deși ceea ce ai spus rămâne, nimic nu poate schimba acest lucru și sper înțelegi că m-a durut foarte mult. Încă doare, dar nu contează. Nu vreau să mă mai gândesc. Ce-a fost, a fost, trebuie uităm. Timpul merge înainte, nu se oprește-n loc, iar înapoi nu se întoarce. Trebuie privim spre ce va fi de acum încolo.
Lia: Și ce va fi? Vei reveni acum printre noi?
Lucian: Așa, brusc?! Uff... Nu se poate. Mi-e greu, dar am să în-cerc. Cred da, voi reveni în cele din urmă. De ajuns cu separările inutile! După șase luni, m-am săturat de singurătate!
Lia: Deci, chiar nu ești supărat, deloc?
Lucian: Nu! Și te rog să nu mai vorbim despre asta. Eu sunt dispus să uit totul. De fapt, am și uitat deja. Putem pretinde că nu s-a întâmplat nimic, niciodată. Te- ruga gândești și tu la fel. ștergem totul cu buretele. S-o luăm de la început.
Lia: Am să încerc, dar nu-i așa ușor. Rămân cele șase luni, care nu pot fi șterse cu buretele; e jumătate din perioada care a fost stabilită pentru această misiune pe planeta Proxima... În orice caz, îți mulțumesc. Acum pot fi liniștită, dacă știu de la tine că m-ai iertat. Înseamnă foarte mult pentru mine. Dar ești sigur ...
Lucian: Da, sunt foarte sigur. Te rog încă o dată, nu vreau vorbim despre asta! Dacă tot ai venit până aici, vorbim despre altceva, orice altceva. Ar fi mult mai plăcut.
Lia: Bine. Doream doar să mă asigur...
Lucian: Poți fi foarte sigură! Te rog...
Lia: Da, bine. Am înțeles. Nu mai vorbim despre asta, pentru că nu-ți face plăcere. Nici mie.

replici din romanul Proxima de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Votează pagina

Dacă îți place această pagină, o poți vota cu un clic, pentru a-i ajuta pe alții să o găsească mai ușor.

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!