Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Marea palidă

Port între buze viața unui ou
și între pleoapele încă închise algele plânsului,
numai pustiul cunoaște această teribilă ploaie
trecând odată cu păsările prin oasele feței,
numai pustiul cunoaște această zăpadă amară
în fiecare palmă deschisă, în umerii rupți,
în fiecare gură a inimii.

Port încă în degete fumul, cuțitul și floarea,
pielea cadavrului dulce ca brațele nopții,
fruntea lui de ciorap de mătase,
baia umplută cu voaluri de frunze
unde mâinile lui atârnă în apele mării.

Nu am costum mai frumos, nopțile vara,
port pielea lui transparentă pe umeri,
cu zâmbetul scos peste o mască lichidă
asemenea părului rezemat de o stâncă
plimb corpul tău risipit în genunchii prăpastiei
și pașii pe care îi pierd se continuă cu umbrele pașilor.
Port acum în mâini o lampă de flăcări,
o corabie mică și un ochi de găină,
urcat pe o pâine muiată în sângele tău
spun încet numele focului
spun numele morții atât de încet
cât șarpele lacrimii pe pielea udă de lacrimi
atât de încet cât numai forma lor făcută în gură și căzută în mâini,
țin într-o mână forma numelui focului
și în cealaltă mână forma numelui morții,
urcat pe o pâine muiată în sângele tău
privesc cum se ard reciproc aceste ciudate obiecte.

Tu trebuie să apari la această întâlnire
ascunsă de ploaia incertă a părului,
prin fața ochilor tăi trec păsările goale umplute cu apă
de dimensiunea atleților,
între tine și celelalte fluvii trec poduri de apă peste fluvii de apă,
la marginea lui peisajul își topește încet
ultimele pietre și lemne.

Mai dură decât picătura care cade pe țeasta jupuită a condamnaților acestui supliciu,
mai seacă decât cavitatea orbitei albită de soare,
mai goală, mai departe decât plantele îndrăgostite de carne,
mai moale ca pulpele somnului,
tu lași să îți crească din șolduri un val de albuș, de filamente
spumoase,
eu las să îmi crească, în largul salon, douăzeci și una de unghii sordide.

Și totuși între noi e un voal ciuruit,
e o baltă superbă
crescută din ceea ce cade din noi, aburi sau fluturi
care ne continuă, care se urcă pe noi într-un mod incestuos,
asfixiant,
deschidem ochilor care se bat două pleoape scleroase
și mâinilor care se clatină un câmp de putregaiuri aprinse.

Între noi e un voal inflamabil
făcut din carnea noastră prăfuită de vise,
el acoperă lacuri și munți și o pădure făcută din păsări,
el intră, prelungit cu o fină dantelă, în gura animalelor sălbatice,
el moaie o mână întreagă în sexul pădurilor,
cu un zâmbet străin și cuțitul permanent între umeri
și pielea care nu acoperă nimic decât depărtarea
unde ochii nu se mai văd
și mâna dusă la ochi
crește și zboară-n tăcere.

Eu calc uneori prin aceste ținuturi
după ce de pe umeri îmi cade pelerina făcută din oase,
înăuntru obiectele, organele plutesc pe un fluviu închis,
în aer o barcă se leagănă, amețitoare,
între mâini, între degete,
curge zăpada din suluri de sticlă, din lentile topite,
în ochi, până în fund, aleea de nori și după ei ploaia,
ploaia albă, ploaia mâinilor spărgând o fereastră,
eu calc uneori prin aceste ținuturi
mai alb decât ele, decât cenușa lor, decât setea,
mai alb decât setea și decât potopul,
mai alb decât fruntea pe care varul apare sub fard sau sub nădușeală.

Cu o pelerină de oase, de sticle, o pelerină de apă stagnantă,
pe o alee de ample, sfâșiate fotolii, de arcuri,
eu trec sau aștept prin aceste ținuturi.

Ascunsă de atâtea ori,
o dată de pleoape,
o dată de apartele ghipsate atârnate de ele,
o dată de rolul de păianjeni și insecte mișunând în aceste aparate
și o dată de mila mea, îmbrăcat în călău, în cadavru,
între tine și palmele care tremură întinse
animalele cad la pământ umplute cu cârpe,
boi și mari animale întregi căzute din largi înălțimi
se zdrobesc între tine și mâinile mele întinse.

Frumoasă, cu zâmbetul ars,
și atât de tăcută din brațe, din umeri, din sâni,
atât de tăcută, cu un zâmbet de somn,
te clatini încet
pe tulpina subțire care îți crește din pântec.

Eu trebuie să trec printre aceste animale
înarmat până-n dinți cu cuțite, cu foarfeci
și câteva lupe imense,
eu trebuie să trec,
tu ești atât de albă, departe,
eu tac în mijlocul lor, scuturat de o spumă sfioasă.

Absentă și înecată în dantele,
în mijlocul odăii adusă în câmpie
pentru vizita ta,
fotoliul de ceară,
cuierul,
covorul de păr
și o lampă
înecată-n dantele,
frumoasă ca femeia unei femei,
ca flacăra unei femei
cu degete de plante agățătoare tăiate din rădăcină
îmi intri în ochi ca în două castele pustii
din care fantomele fug de frica incendiului,
privirile tale se opresc pe panica inimii
inima mea privește atentă ca o pasăre,
pasărea din mâinile tale moare încet,
alături de buze păstrezi un pahar neatins,
paharul din gura mea se varsă liniștit la picioare,
în somn sau poate în moarte obiectele se ating peste buzele noastre.

Cu ochii de plasă imensă fluturând pe câmpie
cât de grațios îmi arăți
piciorul gol rămas cu câțiva pași în urmă
și sânul fumegând ca o ceașcă de lapte.

Dar nu sunt pustii acele castele, tu știi,
într-o cameră neagră stă singură o femeie de sticlă
și în sala cea mare părul iubitelor mele prins în cuțite.
Eu însumi sunt aici, într-o odaie complet inundată
și cu pereți de oglindă,
mă mișc între ei mai lent decât peștii tristeții
cu obrazul gol în oglinzile goale nu mai cunosc
un obraz care arde peste oasele roase de vânturi
și unul care tace cu pielea întinsă pe el ca o simplă oglindă
În ochii tăi deschiși cu mult peste marginea lor
cu pieptenul moale descurc animalele galbene de hibernare
și în gâtul tău curge o rochie lichidă.

Acum miroși a cal despicat, a sală de morgă,
de atâtea, de atâtea ori interzisă, ascunsă,
între gambele mele când merg
pielea ta se întinde, se strânge odată cu pașii
între buze am capul tău prefăcut într-o baltă de păr
în timp ce pe brațe
atât de alb și de clar,
țin corpul tău cât o linguriță.

Pun jos acest obiect, acest minim cadavru
și scutur din păr un fulg sau o lumânare
în fața oglinzii atârnată-n copac
tai de pe os un obraz
de o grație cam demodată
și unul care e o cutie de lemn
parfumat cu mătase.

Pun jos aceste rudimentare obiecte
țin minte bine numele unui cuțit
numele unei sticle de lampă
spatele lungi al acelui copil
fruntea și pântecul
țin minte bine pleoapa ascunsă în pernă
colțul de buză
peștii desculți pe bomboanele calde
prea moi, țin minte
prea calde, prea moi,
și atât de dulce, prea dulce în gât
în comparație cu gustul acestui topor.

Țin minte, număr, aproape 22 de obiecte
pun jos lângă tine,
obiecte de pompe funebre cu penele negre
stâlpi și pahare,
pereții de piele, de sticlă în odăi,
țigara, tremurul degetelor, cuțitul
tot ce pot să fac cu dragostea mea
așa cum ridic pânzele lungi, brațele, pleoapele,
obiectele comune dragostei și crimelor,
pun
jos
o dată cu mâinile
sticla de lampă, canula, osul de pește
batista, briceagul și 30 de lei,
și totuși între noi e un fulg îmbrăcat în călău
un cadavru cât o mică păpuș㠖 fără nicio explicație,
mă hotărăsc să mă dezbrac,
cu lenta paloare a unei femei
cu fulgerătoarea strălucire a unui cuțit,
nu sărut, nu ucid
mă dezbrac și mă culc cu această păpușe cadavru.

Mai gol ca de pierderea cerului, de pierderea umbrei,
mai ud decât plapuma ruptă de câini în mijlocul pieței,
înconjurat de prăpăstii mobile,
cu voalul rătăcit din părul tău plutind între degete,
cu o singură lacrimă pe care obrazul o suge,
cu mâini de argint,
cu părul și obrazul țesute într-o singură mască informă,
la gât cu prosopul negru
și cu gâtul deschis,
mai trist ca un nor, ca un fulg,
ca o bucată de vată,
cu mâna totdeauna pe umărul meu
atât de difuz
ca plapuma ruptă de câini în mijlocul pieței,
mai gol decât inima mea
în jurul meu prăpastiile și arborii moi
întind între ei o gumă fierbinte, o pastă filantă
pe care cresc arbori, în care se cască abisuri, pe care cresc arbori și așa mai departe
o pastă pneumatică strict interzisă păzită de trăsnete
și de norii mai calzi ca zăpada care îți ninge pe buze,
în jurul meu
resturi rămase după o lungă furtună
în care, cu ochii închiși și acoperiți cu ambele mâini,
deosebesc albele cioburi de sticlă rămase din tine.

Atât,
doar tac și mă mișc
cam încet,
cam departe de toate
între un copac și o câmpie spartă în mici bucățele
sub buze paharul vărsat și la ochi
mâinile lipite pentru totdeauna
în timp ce la spate un zid ciuruit e mereu
atât de aproape.

Pe câmp se întind acum foarte multe paturi
de fier și cu pernele, cearceafurile atârnând între ele bătute de vânt,
a plecat toată lumea
sau eu trebuie să dorm în toate aceste schelete. La spate e fumul,
de jur împrejur, sufocant, peisajul topit
răsuflă adânc, se oprește, răsuflă,
e un teren de duel
în care sunt singur
și unde trebuie să cadă cineva la o oră precisă.

Înconjurată de aburul nebuloaselor,
cu ochii de ploaia dinaintea dimineții,
cu sâni de sărut,
cu gura singură, cu sânii singuri pe lume,
cu părul un zid dărâmat de salve de gloanțe,
înconjurată de somn,
cu șoldul din perna neantului rezemată de munți,
iubită
și de atâtea ori, de atâtea ori neatinsă, pierdută, găsită,
iată cum trec lângă tine cu buzele albe
o mică furnică deschide în frunte o largă câmpie
și ațe de sânge îți strică frumos răvășita ținută.

Așa, în orașul inundat până dincolo de marile oceane,
pașii tăi curg în tăcere lângă o singură floare în flăcări,
miști buzele, buzele ca două păpuși perpetuu mobile
una de culoarea cerului, cu miros de ceasornic, cealaltă
de culoarea pământului pe care îl lași gol
absolut gol de orice prezență umană.

poezie clasică de din Marea palidă (15 mai 1945)
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

detalii despre carteEmil Gârleanu

În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoțate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăștiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac și le-a venit mai la socoteală. La o parte, așa, le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cocoșul — pașa, cum îi zic toți ai casei, — rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ștrengărește, pe-o ureche. Cu gâtul întins, cu ochii încă cețoși de somn, privește. E poet. Sufletul lui, deși războinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor, care se umflă într-atât, de par niște burdufuri, când sunt seci ca niște gogoși; decât al tuturor gânsacilor, care se plimbă pe apă și fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cât un grăunte; ori decât al rățoilor, care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umblă mai legănați; și chiar decât al păunilor mândri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minunează de frumusețile firii, și, fără părere de rău, își rupe totdeauna din somn numai să vadă cum răsare soarele. De aceea dânsul acum privește, pe când toți ai casei dorm.

în Din lumea celor care nu cuvântă, Cocoșul
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Din lumea celor care nu cuvântă" de Emil Gârleanu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -5.99- 4.99 lei.

Întâmplări dinăuntru

Sunt lucruri pe care nu le spunem până la capăt, din lipsă de timp, din lipsă de curaj, din lipsă de noi înșine
Sunt lucruri care mor în noi de dimineața până seara și habar nu avem ce sunt și ce pierdem

Când dormi toate continentele de pe pieptul tău se apropie încet, încet, unul de altul
Ca în urma unui cutremur care are loc la mare adâncime și care nu se resimte la suprafață
În corpul tău mor dinozauri, dispar specii, apar altele, toate fricile, toate iubirile se apropie
Unele de altele, își ramifică rădăcinile până cuprinde tot, se îmbină într-o formă de relief nouă
Privesc cum dormi dus departe și totuși atât de aproape încât îți pot modifica cu degetele
Forma inima, forma gândurilor friabile prin mâna mea cleioasă ia ființă un vas de lut
În care îmi pot pune în siguranță tăcerea și mai ales iubirea, dau drumul iazurilor
Și peștii îți sar până aproape de tavan, liberi de țărm, cumva fericirea izbucnește
Dintr-o bucată de pâine pe care un câine o târăște prin praf, e o nebunie de nedescris
Și tu dormi, la toate răscrucile e pus semnul pericol de moarte, -ți țină simțurile ascuțite
Niciodată nu ești singur șoptește semnul de fiecare dată când treci, de fiecare dată când trec
Toate săgețile le pun în teacă, îmi fac loc în tine ca un copil fugit de acasă, liber de țărm
Adorm și eu în peștera asta rece unde se aude doar sângele picând din eprubetă

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Un lung ianuarie neprihănit

În trupul meu, lutul se ivește mai limpede în gânduri
înaintea Lui Dumnezeu, ca o față ce și-a făcut cărare între oameni,
din copilărie până la moarte.
Îl poți cunoaște atât de mult pe cât sufletul tău și-a aprins lumina din miezul lacrimilor.
În timp ce mă apropii de Tine, buzele mele sunt pecetluite cu solzi de nisip,
ca un fel de alungare din lume,
închid mormintele, să nu mai intre nimeni, nici cei răniți,
nici cei singuri, când se adună în jurul luminii ca omizile de mătase în adâncirea cea de pe urmă.

Și noi ne adunăm și ne strângem dragostea
de care ne-am sprijinit ninsorile vieții. Pe unde am umblat
ca niște roiuri însetate de vară,
n-am primit nicio odihnă. Niciun loc de reazem
doar în cuvântul Tău, mai viu decât viața așezată între scândurile timpului.
Dar eu nu Te pot duce
în timp ce noaptea cade
căci ești prea sus, iar aripile mele nu s-au scuturat încă de tot pământul
n-au putere arunce țărâna în groapă și să-și despartă iubirea de singurătate, s-o aleagă din mijlocul ei, atunci când vine furtuna și păpădiile coapte
rămân dezgolite.

Și-mi simt sufletul cum se răspândește
mai puternic decât moartea, mai puternic decât întunericul în care nimicul a rămas ultimul de rostit.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Any Drăgoianu

M-am ridicat

pe jumătate
de lângă un bărbat care locuiește cu mine
cealată jumătate dormea adânc
în brațele lui
mi-am strâns părul
mirosea a trecut
ca florile ce se vestejesc și rămân aiurea
suspendate între două vârste

am pășit
încet
în fața oglinzii
să mă învăț cu mine
jumătatea nelipită de pielea bărbatului
teribil de tânăr

am întins arătătorul
ca și când aș fi dat acele ceasornicului înapoi
până la vărsta lui
cât să încapă și această jumătate
ce umblă cu mâinile înfipte în părul trecut

apoi m-am liniștit
eram doar o parte din ceva ce se tot divizează
pe măsură ce pașii se îngroapă în covor
ca într-o chemare
absolut întâmplătoare
a timpului
sau poate a mâinilor lui
încercuite de o liniște asurzitoare

păream atât de naivă
în fața oglinzii
eu
adică
jumătatea ridicată din mine însumi
eu
neînvățată cu toate jumătățile
ce se înjumătățesc în fiecare zi
eu
care m-am abandonat în brațele bărbatului obișnuit
cu umbletul meu din fiecare viață

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Vorbe fără obârșie

Îmi spuneai că sunt candelabrul tău de lumină care te înfășoară de dimineață
Ce îți folosește fii atât de zălud și de metaforic?
mai bine să zacem aici unde e liniște, sub cireș și sub stele
viața însăși este un candelabru de pomi prin venele cărora circulă sângele purpură
e rubedenia îndepărtată din pieptul femeii alergând foarte departe de omul care o urmărește când miroase praful de pușcă
e pasărea ei
candelabrele stelelor sunt prea mari pentru ea nu o apără
pentru potârniche și pentru zeițele pasăre o să spun acum ghicitoarea
și pentru potârnichea
care m-a născut
și
făcut
împreunare de mâini rodul ei se ridică și se duce în eterul foarte lung unde mereu se întârzie
(în foarte departe și mult
e devreme)
(și timpul și spațiul sunt lungi)
ce ghicitoare fie când tu îmi arunci candelabrele peste brațe și mă cufunzi în lumină
și asta pentrunimic nu e cu adevărat trainic și durabil în lume
viața e vântul care o duce departe, la alt vânător, fără gloanțe și fără vestă-antiglonț
îmi
beau
liniștită
cafeaua
și din toate acestea nu putem ști aproape nimic nu vom înțelege
ca într-un banc sec al lui aprilie
pe zebră mai trec încă zeii bătrâni de foarte departe
și zeițele care nu ale mele (nu) sunt
furtuni
sau
lumini
pe aici nu există niciun dumnezeu nicio duminică a odihnei
pentruoasele nu se odihnesc decât unele într-altele când susură ploaia
și-atât
din care nu se naște nimic
atât a rămas
pe aici
și când moartea cade în fund ca un bătrânoi.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ionuț Popa

Pe limba tuturor

Pe cât de încet se aud silabele
atunci când gândim pe vârfuri pentru a nu ne trezi gândurile
pe atât de tare ceva strigă în noi într-o limbă necunoscută,
posibil moartă,
sau într-o limbă care încă nu a cunoscut
onoarea pierderii în trecut.

Și strigă în muțenia ei și în surzenia noastră,
o parte din noi se scutură de nopțile albe
și de cearcănele adâncite până în inimi
ca atunci când ne întindeam peste golul tranziției,
căscat între rău și mai rău.

Pe cât de încet cad stelele văzute din depărtare
chinuite de laptele (s)acru al originii
pe atât și noi, mai repede ca niciodată,
trecem unii pe lângă ceilalți,
unii prin ceilalți și toți prin toate
fără să lăsăm un fir de praf selenar în urma noastră.
Știm că e doar o iluzie.
E doar o zi între zile
și apoi întunericul care ne îmbrățișează,
ne strânge într-un mănunchi de vise, visuri și amintiri.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Liber Amicorum Liviu Pop. Reforma dreptului privat roman in contextul federalismului juridic European" de Ionuț Popa este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la -180.00- 143.99 lei.
Mariana Daniela Bidascu

* * *

Aici te iubesc nisipos... răsfirat... amestecat între soare și mare... și cuvinte apoase... învălurate...
Zilele de același soi se urmăresc unele pe altele.
Soarele se dezvăluie în forme care dansează...
Un pescăruș argintiu alunecă din vest... purtându-ți respirația între aripi...
O împletește cu a mea și marea se cutremura într-o răsuflare...
Uneori cate o corabie ne poarta amescându-ne dorurile...
O, catargul unei corăbii...
Singur...
Uneori îmi simt sufletul ud și greu... și cautându-te
În depărtare, marea imi sună și te răsună...
Cântec în port...
Acesta este un port... în mine e un port...
Aici te iubesc.
Aici te iubesc și orizontul te ascunde în zadar...
Te iubesc și printre aceste fire de nisip rotunde...
le măsor conturul și le sfărâm nemărginirile...
și te scriu printre ele... ramai... sa le ramai...
Îl desenez cu inima mea... cu tălpile mele...
Cu mine te scriu pe nisipuri însetate de noi...
în mare... în vânt... în oameni...
Răvașe netrimise... dar atât de adânc scrijelite in suflete contopite prin tot ce există...
Uneori, săruturile mele se urcă pe acele corăbii grele...
ce străbat marea fără destinație...
Mă regăsesc în ele
uitata ca ancorele vechi...
Corăbii și porturi triste.
Viața mea obosește, însetată sărat în mijlocul marii
Iubesc ce nu am... Tu ești atât de departe ascuns în mine...
Cântecul meu se luptă cu răsăritul împletindu-ne între zări...
Pescărușul auriu revine și începe -mi cânte...
Soarele își răsfira dor peste dor peste conturul meu
Și mă privește cu ochii tăi...
Și ma mângâie cu adierea ta...
Și, când te iubesc... pescărușii îți cântă numele în vânt
cu aripile lor ca din coarde...
Într-un singur zbor, smulgându-ne din lume...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Neuitare

ce e neuitarea?
te întrebam într-o doară,
aiurea,
nu știam că poate însemna o ploaie
lungă și neverosimilă
cât viața unui om,
că ar putea fi
un zid fierbinte
între două iubiri
paralele,

nu știam pe atunci că înseamnă
lupta cu tine însuți
într-un fel de primăvară,
într-un fel de cameră,
în fața unui sertar de amintiri
și de scrum,
în fața unei uși
închise pentru totdeauna,
unui altar,
între ieri și azi,
între iluzie și realitate,
între cai verzi pe pereți,

lacrimi de nepetale într-un ierbar,
flori de azur
care mai mor prin munți,
printre degete,
prin mine,
prin parcurile orașelor,
pe care le calci
cu nostalgie
în fiecare primăvară,
de mână cu altcineva.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Nichita Stănescu

A treia elegie

Contemplare, criză de timp și iar contemplare

I.
Contemplare

Dacă te trezești,
iată până unde se poate ajunge:
Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru
ca un tunel, privirea
se face una cu tine.
Iată până unde poate ajunge
privirea, dacă se trezește:
Deodată devine goală, aidoma
unei țevi de plumb prin care
numai albastrul călătorește.
Iată până unde poate ajunge
albastrul treaz:
Deodată devine gol pe dinlăuntru
ca o arteră fără sânge
prin care peisajele curgătoare ale somnului
se văd.

II.
Criză de timp

O, scurtă tristețe, insectă verzuie,
voi, blânde ouă, locuind un miez de meteor
spart; și de pălmile mele acoperite,
ca să renască un cu totul alt decor.
Camera se revarsă prin ferestre
și eu nu o mai pot reține în ochii deschiși.
Război de îngeri albaștri, cu lănci curentate,
mi se petrece-n iriși.
Mă amestec cu obiectele până la sânge,
ca să le opresc din pornire,
dar ele izbesc pervazurile și curg mai departe
spre o altă orânduire.
O, scurtă tristețe, rămâne
de jur împrejur o sferă de vid!
Stau în centrul ei și unul câte unul
ochii din frunte, din tâmplă, din degete
mi se deschid.

III.
Contemplare

Deodată aerul urlă...
Își scutură păsările în spinarea mea
și ele mi se înfig în umeri, în șiră,
ocupă totul și nu mai au unde sta.
În spinarea păsărilor mari
se-nfig celelalte.
Frânghii zbătătoare le târăsc,
acvatice plante.
Nici nu mai pot sta drept,
ci doborât, peste pietre fluorescente,
mă țin cu brațele de stâlpul unui pod
arcuit peste ape inexistente.
Fluviu de păsări înfipte
cu pliscurile una-ntr-alta se agită,
din spinare mi se revarsă
spre o mare-nghețată neînnegrită.
Fluviu de păsări murind,
pe care vor lansa bărci ascuțite
barbarii, migrând mereu spre ținuturi
nordice și nelocuite.

IV.
Criză de timp

Ca și cum s-ar sparge un mormânt
și-ar curge pe fluviu
tot misterul lui...
Dar mai degrabă,
ea, privirea, ne ține
la un capăt al ei fructificați.
Suge din noi cât poate
părând a ne-arăta
îngerii copacilor și ai
celorlalte priveliști.
Copacii ne văd pe noi,
iar nu noi pe ei.
Ca și cum s-ar sparge o frunză
și-ar curge din ea
o gârlă de ochi verzi.
Suntem fructificați. Atârnăm
de capătul unei priviri
care ne suge.

V.
Contemplare

Se arăta fulgerător o lume
mai repede chiar decât timpul literei A.
eu știam atât: că ea există,
deși văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.
Recădeam în starea de om
atât de iute, că loveam
de propriul meu trup, cu durere,
mirându-mă foarte că-l am.
Îmi lungeam sufletul într-o parte și-ntr-alta,
ca să-mi umplu țevile brațelor cu el.
La fel și globul de peste umeri
și celelalte-nfățișări la fel.
Astfel încordam -mi aduc aminte
lumea pe care-am înțeles-o fulgerător,
și care m-a pedepsit zvărlindu-mă-n trupul
acesta, lent vorbitor.
Dar nu-mi puteam aminti nimic.
Doar atât – că am atins
pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,
care, știindu-, m-au respins.
Gravitație a inimii mele,
toate-nțelesurile rechemându-le
mereu înapoi. Chiar și pe tine,
rob al magneților, gândule.

poezie celebră de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 5 aprilie 2018.
Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Sala armelor

m-am așezat jos lângă patul tău ce dintr-o dată îmi părea uriaș,
mâna ta dreaptă atârna însângerată iar stropii de viață desenau cercuri,
multe cercuri.
am stat cu spatele la tine până când ai închis ochii pentru veșnicie,
nu am dorit să îți văd convulsiile schizoide de dinaintea ultimului zbor.
ca o băutură amară, moartea m-a chemat lângă trupul tău din care durerea absenta motivat,
te-am stropit cu picături de apa neîncepută și ți-am povestit ceva ce între timp am uitat.

două nopți am stat îmbrățișați între moarte și moarte.
Thanatos a fost răbdător și a stat departe de întrebările noastre copilărești.
apoi, într-o zi ai început să miroși a pământ amestecat cu uitare.
dintr-o lume întunecată, mi-ai cerut să te strig în toate zilele ce vor urma,
cu numele unei femei necunoscute.

când dimineața a venit să îți ardă scrisorile de dragoste,
paharul era gol,
lumânarea stinsă...

poezie de (16 august 2011)
Adăugat de Eduard DorneanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 26 martie 2017.
Distribuie

O țigară

Este mai complicat decât pare a fi.
Ai un pachet în față.
Multe posibilități.
Nu este chiar întreg.
Lipsesc doar câteva bucăți.
Este în regulă.
Toți avem un trecut.
Am făcut alegeri care ne definesc.
Alegeri care spun cine suntem,
de unde venim și încotro ne îndreptăm.
Eu te accept așa.
Acum, te rog, alege una.
Știu că avem trăsături comune,
ne învârtim și ne așezăm în același spațiu.
Ai putea spune că suntem toate la fel.
Dar nu.
Pentru o secundă una dintre noi este diferită.
Este specială.
Acela este momentul în care faci o alegere.
Și m-ai ales pe mine.
Mă scoți din rând.
Mă studiezi.
Mă tragi ușor.
Mă prinzi cu ambele mâini,
rotești între degete,
îmi prinzi umerii și genunchii cu mâinile și
rotești coleric trăgându-mi pe nări parfumul
puternic.
Îmi prinzi gâtul cu buzele într-o muscătură fermă
și totuși blândă, caldă, tandră.
Îți fac rău și totuși mă dorești atât de tare.
Îți fac rău.
Atunci de ce zâmbești?
Mă vrei?
Te vreau.
Vreau să mă consumi cu totul,
-ți intru prin plămâni,
prin inimă,
prin creier,
prin corp,
să te inund cu totul și
să mă pierd milimetru cu milimetru prin tine.
Hai aprinde-.
Și atunci îl aud.
Zgomotul.
Acel zgomot urmat de o usturime care nu distruge,
ci vindecă.
Îl simt cum îmi arde picioarele
dar nu mă tem.
Nu mă tem pentru că ți-am ajuns pe buze,
ți-am pus stăpânire pe gură și
acum mă pot juca în sfârșit cu limba ta.
Ai tras adânc.
Te simți puțin amețit,
îmbătat de aromă.
Te simt vulnerabil și
prind putere cu fiecare mușchi pe care ți-l relaxez.
Amețeală,
eu mă îmbăt cu tine,
tu te îmbeți cu mine,
ne consumăm reciproc și
ne satisfacem dorințele.
Mai trage, te rog!
Mai frânge-mă între degetele tale!
Mi s-a încins spatele și arsura avansează spre gât,
nu mă poți lăsa acum!
Sunt la fel de dependenta de tine așa cum tu ești de mine.
Mai soarbe, mai trage, mai gustă-mă o dată.
Se apropie sfârșitul.
Știu asta, îl simt, e aproape.
Prinde-mă mai strâns și soarbe-mă cu totul.
Contopește-mă cu ființa ta.
Și atunci când arunci ce a mai rămas din mine în scrumieră
să nu o privești cu amărăciune.
N-am plecat.
Eu sunt prin tine,
alergându-ți prin celule,
prin țesuturi,
prin sânge,
prin minte,
prin trup.
Nu te voi părăsi curând.
Aprinde alta.

poezie de
Adăugat de Denisa-Maria IlieSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Intersecții de vorbe

Nu sunt atât de romantică, moșule, tâmplă albă, vecinule,
care nu știi cum duc zi de zi scrisorile dimineața la poștă,
cât plângeam pentru ele,
de fapt,
nu am mai modelat de mult timp pe oale din lut,
roata putredă e încă acolo,
știți,
am învățat pe de rost cum se ajunge cu mâinile,
cum se răscolește brazda, cu degetele, și lut era destul
făcut din pământ și din apă și încă din tot felul de rămășițe vegetale adunate în timp,
roata chemase pe nume,
știa cine sunt,
că împrumutasem numele Elisabetei,
niște păsări frumoase mi-au spus
și iubitul meu așa să fi zis:
Lisabeth,
poate pe-o roată s-a făcut mai ales dreptatea Domnului,
bărbatul și femeia, crescând de copilași din mâinile Lui de foarte departe
zbenguindu-se
doi
șiragurilor de ani
crescând așa
până la adolescență,

De asta să îi spun eu femeii mele iubite,
probabil Dumnezeu nu ne lasă niciodată din mână,
și toți ne întoarcem la El
mai e un fapt,
așa cum astăzi am uitat să îmi scot roata și luturile
se făcuse târziu,
așa
mi-am și spus,
privind pe femeia aceea tare iubită,
ea nu mai crede în Dumnezeu ci Îl caută departe, în Mantre, ori pe frunte de munte ea se clatină,
poate Dumnezeu nu există, își zice,
peste ea se deschide răul ca o ușă care nu se mai închide,
ori ce pasăre verde se lovește pe pomi,
ce să îi zic,
eu, bărbatul care întotdeauna i-am ghicit pașii/ picioarele/
ce să îi mai spun,
că totul e o mare iluzie, că e un mare lut, ce să-i spun?

Un câmp foarte moale
și
peste el
albăstrele
sunt mici și dulci le-ai pune pe limbă
vezi cine le-a făcut, din dragoste/ din apă dulce/ și sare
punându-le cu gingășie acolo unde trebuie
ca să crească,
vezi
unde e izvorul care le-a hrănit, și din care mi-am umplut cofele acelea, demult,
apa era foarte rece și era sigur iarnă,
ochii mei nu mai văd decât albăstrelele,
leagăn peste ele
albăstrelele se leagănă boarea le mângâie,
atâtea albăstrele, fosta mea dragoste, care te-ai dus, și te-ai dus,
apa
e acolo, turnată pe ele dinspre tot felul de nori drăguțași;

O să mă hrănesc cu mere din coșul acela și cu puțină pâine
până vii tu
m-a învățat o bătrână că merele cu pâine sunt hrană bună când ești supărat
până vii tu
oamenii au secrete, în petale de flori care se ating unele pe altele, pe hârtie
din care se fac multe cărți
din care se fac pomii
stelele
noaptea
din care se face marea și spuma de mare
în ele;

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mihai Eminescu

Din valurile vremii...

Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu brațele de marmur, cu părul lung, bălai -
Și fața străvezie ca fața albei ceri -
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele și stea între femei
Și întorcându-ți fața spre umărul tău stâng,
În ochii fericirii uit pierdut și plâng.

Cum oare din noianul de neguri să te rump,
te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Și fața mea în lacrimi pe fața ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea ți-o-nec
Și mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o țin.

Dar vai, un chip aievea nu ești, astfel de treci
Și umbra ta se pierde în negurile reci,
De găsesc iar singur cu brațele în jos
În trista amintire a visului frumos...
Zadarnic după umbra ta dulce le întind
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.

poezie celebră de
Adăugat de Veronica ȘerbănoiuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 29 ianuarie 2016.
Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Este disponibilă și traducerea în engleză.
cumpărăturiCartea "Calin" de Mihai Eminescu este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.

* * *

pe vârful degetelor respirația ta e un talisman
deși părul nu-mi curge pe umeri, ci e tuns scurt franțuzește
înot cu spatele și tocurile pantofilor taie podeaua cu înțepătura lor
cei trei pași înapoi și crucea lor sunt semnul meu de femeie
umerii tăi mișcători și pieptul înalt sunt semnul tău de bărbat
între aceste puncte de viață atingerea e o biserică
între niște dansatori care merg pe sârmă
ei se împleticesc așa cum le poruncește stăpânul tangoului
femeia ar vrea facă mai multe mișcări spre cer cu piciorul ei deșuchea
t dar bărbatul îi strânge umărul într-o menghină
și nu o lasă plece în lume decât împreună cu el.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Biblioteca stranie" de Ruxandra Cesereanu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -24.09- 14.99 lei.

Steaua de pe umărul lunii

Calc printre frunze ce acoperă inima mea
și mă mir de frăgezimea lor - dulce cunună
îndrept spre o stea care mă vede
și mă așteaptă sfioasă ca să o iau de mână

Mai ești acolo pierdută între străduțe de fildeș
pe umărul lunii ascunsă?
sau trebuie să îți șoptesc literele numelui tău
ca tu să îmi devii supusă?

Apleci către mine capul tău cleștar argintiu
și mă îndemni să ating lumina de pe al cerului felinar
pâlpâie în noapte bătaie speriată ciută
care se naște dintr-o scăpărare din amnar.

Întoarce luna ochii către steluța-i de pe umăr
și îi arată calea către mine cu un îndemn de sclipire
hărți fără munți și ape ar trebui străbată
doar ca să treacă prin glasul oglinzii în nemurire.

poezie de
Adăugat de Eliana SerbanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Marilena Tiugan

Când întâlnesc păsările

de câte ori le întâlnesc aflu că sunt alta
ochii devin încet încet rotunzi
limba alunecă spre triluri ce mă urmează
mai aplecată ieri coloana
își îndreaptă vertebrele și le orânduiește
într-un trunchi drept de copac
cu ramuri-brațe pe care
se așază una lângă alta nenumărate frunze-păsări
și o tandrețe mai mare decât mângâierea unui fulg pe obraz

când copacul se va arăta în întregul său
poate nu mă vor da uitării și mă vor ierta că am îndrăznit
să mă visez mai mult decât sunt
vor vorbi despre cineva în limba lor păsărească ca despre
o ramură înverzită sau despre
un copac
ce nu poate fi frânt de o furtună mai mică decât cea din inimă

de aici încolo despre ce s-ar mai putea vorbi
doar despre un zbor ce încă nu miroase a ceară
nu mă întristez
sunt posesoarea aripilor crescute lângă subrațele scorburilor
încât merită le ascult foșnetul cât văd soarele ce apare de la răsărit luminându-le suișul
până vor dispărea din vedere în spatele vreunui nor
acolo și-au avut pregătit de la naștere cuibul
pentru întoarcere în vara
ce-mi pare prea grăbită acum peste umbrele lor
și totuși
îmi mai îndrept o dată spatele
și aripile închipuite pentru o campanie de zbor
să văd ce se întâmplă

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Pasărea violetă

Ciorapii de sticlă sunt aici
ar fi loc și pentru câțiva păianjeni
se aduc somptuoasele tăvi de dantelă
sânii în borcanele străvezii
și în mâinile celor mai frumoase femei
meduzele dorm ca în craterul celui mai agitat vulcan

vom fi la timp la această întâlnire
vom trece prin noapte ca printr-o cutie cu fosfor
la această întâlnire la care ne asteaptă
umbrele noastre ca niște pantofi uzați
fluturii de sugativa care ne vor suge sângele
toate mănușile uitate toate pleoapele
pe care ne-a plăcut le sărutăm
tot ce am găsit pentru niciodată
gurile care ne-au rămas lipite de sâni ca niște inele
plantele care ne-au crescut pe față în timpul somnului
apa limpede din pahare
spânzurații cu mâinile de cretă

în aceste castele negre ne așteaptă crepusculul
și piepturile noastre se vor freca de tăcerile lui
piepturile noastre de vată și de întuneric
ne așteaptă cutia cu muzica a morții
capetele de ceară ale femeilor
pe care nu le-am întâlnit încă
perdelele groase după care ne vom putea ucide în liniște
steaua pierdută a unei dimineți
ne-așteaptă privirea lucidă a somnambulilor

am dormit atât
încât am pierdut obiceiul imobilității.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Cartea cu Apolodor" de Gellu Naum este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -32.00- 15.99 lei.
Magdalena Dorina Suciu

Strugurii din rai...

Tu umbli atât de încet prin mine
că luna uită răsară,
sorbi din ochi, pierdut de tot,
de parcă aș fi cireașă amară.

Cu mâna mea te-mbraci frumos
și-n buzunarul de la piept
îți pun duminici cu trupuri goale
și rugăciuni în care te aștept...

Când ploaia mușcă pieptul ierbii,
ne trec fiori prin carnea tremurândă:
ah, ce aripă de rug ne taie
când noaptea e de noi flămandă!

Ne cad pe buze strugurii din rai,
șarpele iubirii ne-ncolăcește în lumină,
nici nu mai contează de acum,
cine-i ram și cine-i rădăcină...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Continuum

"Cu brațele deschise stăteam pe marginea abisului și
respiram mireasma din adâncuri. Vai, și n-am putut să ridic piciorul și să pun
capăt tuturor chinurilor!" - Goethe

viața te leagă la ochi și îți pune trapezul în mână
că vrei că nu vrei e un număr nou
cu sau fără plasă
că vrei că nu vrei începe muzica
începi cânți
what the hell am I doing here

când ți-e frică de foc și de tigri
nu înțelegi bine versurile și ritmul
dar îți așezi cu grație talpa pe ultima gură de aer
simți cum emoțiile îți umplu porii
curgând printre buze și degete,
cum oamenii intră și ies din tine
ca printr-o sită
și nu ai cum să îi oprești
și ești și nu ești când trăiești și nu trăiești cu ei și fără ei

și chipul tău blând și crud
acum întuneric acum lumină
acum coboară acum urcă
în lumina reflectorului
ținând în dinți sufletul ca pe un
pui de animal sălbatic în mijlocul vâltorii

te bălăngăni în vid
între a fost și n-a fost
între aproape și departe
între trecut și prezent
sub ochii lacomi și goi ai publicului
care au plătit să te admire căzând

dar ei nu îți pot vedea inima
cu mușchii ei din metal încins
nu îți pot gusta frica de tigri și foc
scurmând în vene
nu îți pot auzi speranța
horcăind noaptea în coșul pieptului

că vrei că nu vrei numărul se va termina
nu te vei mai ține de nimic
vei oferi reverențe și zâmbete tuturor
îți vei aduna florile aplauzele și ultimele puteri
îți vei mângâia pe cap tigrii rânjind în jurul focului
și îți vei pune ceasul sune
pentru a doua zi

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Paul Eluard

Absențe

Deșarta voluptate și sărmanul mister
De-a nu fi văzut.

Te știu, culoare a copacilor și-a orașelor
E între noi obișnuita transparență
Dintre privirile scăpărătoare.
Ea se rostogolește pe pietre
Așa cum se leagănă apa.
De-o parte a inimii mele fecioare se-ntunecă,
De cealaltă parte mângâietoarea mână se-așază
pe coapsa colinelor
Curba unui fir de apă dezlănțuie această cădere,
Această-nvălmășire de oglinzi.
Lumini de precizie, nici nu clipesc din ochi,
Nu mă clintesc,
Vorbesc
Și-atunci când dorm
Mi-e gâtul un inel cu parafă de voal.


II

Ies la braț cu umbrele,
Sînt jos cu umbrele,
Singur.
Mila e mai sus și poate rămâne foarte bine acolo,
Virtutea îției înșiși sânii de pomană
Și grația s-a-ncurcat în plasele pleoapelor ei.
E mai frumoasă ca statuile de pe marginea treptelor,
Mai rece
E jos cu pietrele și umbrele.
Am ajuns-o din urmă.

Aici lumina dă ultima ei bătălie.
Dacă adorm, adorm ca să nu mai visez.
Care vor fi atunci armele triumfului meu?
În ochi-mi larg deschiși mijește soarele.
O, grădină a ochilor mei!
Sunt toate fructele aici ca să închipuiască flori,
Flori ale nopții.
O fereastră de frunze
I se deschide fără veste-n obraz.
Unde-mi voi pune buzele, natură fără țărmuri?

E mai frumoasă o femeie ca lumea în care trăiesc
Și închid ochii.
Ies la braț cu umbrele,
Sînt jos cu umbrele,
Și umbrele m-așteaptă.

poezie de din Cele mai frumoase poezii, traducere de Virgil Teodorescu
Adăugat de Emilia NedelcoffSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba franceză. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la Fr.Citatepedia.net. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Direcționează
2%
către Asociația Culturală Citatepedia!

Citește detalii »

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!