Acum în secolul douăzeci şi unu...

acum în secolul douăzeci şi unu,
când viaţa a devenit doar toamnă,
omenirea intră la idei
se consideră abandonată, singură, cu ea însăşi,
de când ne gândim la viitor
toate zidurile s-au strămutat,
principiul speranţei a ieşit în fugă pe geam
şi noi ne uităm cruciş unii la alţii,
hai să schimbăm lumea,
dar cu cine anume,
cu clasa muncitoare care a intrat în extaz?
te uiţi spre viitor
ca şi cum te-ai uita pe gura unui obuzier.
căutăm altă ţară pe care n-o găsim niciodată,
avem impresia că pământul goneşte nebuneşte spre autodistrugere.
toate imperiile şi-au schimbat stăpânii,
s-au schimbat şi conştiinţele,
hainele, femeile, modele,
începem să credem în viaţa de apoi,
în măreţia şi laşitatea ei,
dictatorii vin, se duc ca bufonii,
hamlet se zvârcoleşte în plasă,
faust face un rol infam şi ridicol,
roscolnicov dă cu târnăcopul,
a murit şi dumnezeu,
cine mai scaldă morţii
şi-i îngroapă
şi le răsădesc flori pe morminte,
doamneee, cât galben pe frunzele moarte,
cât albastru dureros în sânge, câte gemete înăbuşite...
măsor timpul cu pasul meu, stea după stea,
încă sunt treaz,
mă încolţeşte timpul,
număr paşii următoarei toamne,
cu toţi cocorii de pe cer,
cu toate durerile lumii,
ucid vise, voluptăţi care nu se mai întorc,
preschimb femeile în coliere şi inele
ca să semene cu alizeele albe
şi să le găsim în ţara natală a visului.

când se lasă cortina
aştept cu frică şi nemângâiat o moarte ridicolă.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (4 octombrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare-poem

prietene, am aflat că ai murit demult,
am intrat la idei când am auzit ca te-a abandonat viaţa,
într-un sicriu amărât,
ce speranţă să mai am eu când ştiu că ai fost viu
şi-acum zaci cu viermii la un loc?
tu nu te mai uiţi spre viitor,
eu nu mă mai uit spre trecut,
inima ta atrage viermii,
inima mea atrage vulturii,
noi nu mai găsim nicio ţară,
nici în stânga, nici în dreapta,
niciun râu, nicio mare,
în care să ne desfătăm şi noi
şi să fumăm o ţigară în linişte.
dacă imperiile şi-au schimbat stăpânii,
noi ne schimbăm domiciliile,
căci conştiinţele le-am schimbat de multe ori.
când vorbeam despre viitor,
tocmai atunci principiul speranţei a ieşit pe uşă,
şi-am rămas uitându-ne unul la altul chiorâş.
ce dacă am iubit aceeaşi femeie?
pe tine nu te mai doare nimic,
pe mine mă mai doare gelozia,
şi acum mă întreb ce-ai căutat tu în patul nevestei mele,
s-a scris cam puţin despre acest episod,
poate fac din el un roman de dragoste
cu care voi rupe buricul târgului.
într-un timp îmi spuneai că vei emigra în america,
cred însă că n-ai mai avut timp,
trebuia să cearnă cineva bălegarul din cimitir.
odată şi odată toţi ajungem aici,
adio dorinţe, adică să priveşti şi tu o tăietură de rochie
mai sus de genunchi,
sau să te pierzi într-un mov,
aprins de pasiuni,
să tai privirile unei dame cu ascuţişurile ochiului,
să priveşti aterizarea unui fund de femeie
pe patul de dragoste,
să mai retrăieşti asemenea clipe,
să pătrunzi în miezul unei muzici,
în ritm de dans sudamerican,
să desfaci câteo bluză
pentru un sân în călduri,
să joci un rol pe la agenţiile matrimoniale ;
noi am fost mereu în probe,
mă refer la convorbirile noastre despre metafizică
care ne-au înnebunit,
pe tine chiar mortal,
pe mine parţial.
ce nepregătiţi am fost atunci!
nu ştiam că ereziile se pedepsesc,
la orice stare de potop tu răspundeai cu miturile genezei,
la ce ţi-au folosit toate astea?
îmi spuneai mereu, divinizând eroarea,
că-ţi cauţi alt drum,
citeai în ochi, în astre, în forme, în cărţi, în semne,
doreai să mori la paris, în susurul senei sau pe mon parnas,
să nu ştie nimeni de tine,
să visezi că vei fi înmormântat cu alămuri de muzici militare ;
efemere gânduri, în secreta plasă a timpului,
tăcută gălăgie care a risipit incertul contur al lucrurilor.
ziceai că eşti buddha
şi aşezi timpul după alte principii,
tăiai de pe răboj toamnele,
care-ţi purtau indispozitia peste tot,
erai scârbit de iluzia urbană
şi-mi tot povesteai că e o minune când o fiinţă
îţi respiră aşa de liniştit în braţe, la piept,
în timp ce inima-ţi bate în vâltoarea unei mari pasiuni.
ştiu că eram doi nebuni care plănuiam să răsturnam universul,
şi ce mici şi imbecili am devenit
crezând că dacă murim noi, va muri întreaga lume.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (25 iunie 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara mea

O, ţară de când tot aştept
Să vină momentul prielnic,
Să-ţi scriu o poezie cu gând înţelept,
Pentru realizări, într-un ritm melodic.

Ca să ne bucurăm cântând,
De starea mândră-n care te-ai afla,
Poporul să iasă strigând,
Slavă! pentru patria mea.

Dar, iată că mult timp a trecut
De când ne-am revoltat pentru mai bine,
Dorinţele nu s-au îndeplinit,
Toate au devenit ca nişte vise.

O singură sansă a mai rămas,
La mulţi de a pleca din ţară,
Cu supărări şi fără glas,
De copii s-a-ndepărtat ca să şi-i crească.

Şi tinerii nou absolvenţi,
Alţii cu mare performanţă,
Au tot pornit spre alte zări
Inteligenţa să o folosească.

Pe-acolo şi-au creat viitor,
Devenind mari colonii române,
Urmaşii vin acum la bunicii lor,
Fiind totuşi, de altă naţiune.

De ne-nţeles ce s-a-ntâmplat,
Când noi credeam că se cuvine,
După conducătorul alungat,
Totul să fie mult mai bine.

Ce să mai credem noi acum,
Când în aşa "democraţie",
S-a dovedit fără cusur,
Că n-ai încredere în nime'.

Poate că cei în alte ţări plecaţi,
Cu experienţa câştigată,
Vor reveni curând încurajaţi,
Din sfera întunecată să ne scoată.

De-aceea ţară dragă tot aştept,
Să vină momentul prielnic,
Să-ţi scriu o poezie cu gând înţelept,
O odă, cu glasul poetic.

poezie de Dumitru Răscol (1 martie 2018)
Adăugat de Dumitru Răscol
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutăm

Căutăm soarele când cerul e acoperit de nori.

Căutăm frumosul când grădina n-are flori.

Căutăm sănătatea după ce ne-îmbolnăvim,

Căutăm tinereţea după ce îmbătrânim.

Căutăm prietenii pe care i-am pierdut,

Căutăm înălţarea atunci când am căzut.

Căutăm totul.

Ce căutăm, nici noi nu ştim.

Căutăm viaţa când este prea târziu.

O căutăm, dar n-o mai găsim.

poezie de Dumitru Delcă (7 ianuarie 2023)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepciunea morţii

Cine nu se naşte nu moare.
Moartea e cea mai trainică lucrare a lui Dumnezeu.
Soarta ta este de muritor, dorinţele te depăşesc.
Cu cât ai mai mult, cu atât pierzi mai mult prin moarte.
Râsul este izvorul vieţii, plânsul este al morţii.
Să trăieşti ca şi cum ai fi nemuritor, să mori cu aceeaşi credinţă.
În fiecare om zace un mort – trecutul.
Când mori te întorci la locul naşterii.
Nu vorbi des despre moarte, îi poţi atrage atenţia.
Datorită morţii a intrat morala în viaţa noastră.
Viaţa este un împrumut al morţii.
Pot trăi la nesfârşit cei ce nu au nimic de făcut.
Când ştii de toate mergi spre moarte cu ochii închişi.
De unde ştim că nu ne aşteaptă cu dor cei care au plecat?
Ştim că vom muri, dar nu ştim uneori că am murit deja.
Nu mă preocupă moartea acum, am să mă ocup de ea după.
Moartea ta este treaba altora, nici tu nu te poţi ocupa de ea.
Nu ducem lipsă de timp, ci de viaţă.
Cunosc moartea mai bine decât morţii.
Cine pătrunde trufaş în moarte?
Cineva arde, cineva putrezeşte în viaţă fiind.
Orice termen de garanţie aminteşte de moarte.
Spitalele au nevoie de bolnavi, cimitirele de morţi.
Cei vii se duc, morţii rămân ca martori.
Când viaţa nu există, nici moartea nu are loc.
Iubirea nu ne apropie şi nici nu ne depărtează de moarte, dar ne dă curaj.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când recunoaştem în noi starea de martor şi o transcendem, noi vedem că suntem eterni nenăscuţi şi atunci, cui îi e frică, cine moare? Aşa cum în coşmarul din noaptea trecută nu te-ai îndoit deloc că ai murit şi totuşi tu te-ai trezit Tot în patul tău, ca în fiecare dimineaţă, exact la fel, când credem că am "murit" în veghe, noi ne trezim ca Dumnezeu cel viu, care este Viaţa din tot şi din toate. TU nu te naşti şi nu mori, DOAR VISEZI ASTA. ŞI ATUNCI, CINE EXPERIMENTEAZĂ FRICA, CINE SE NAŞTE, CINE MOARE?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Senectute, frumoasă eşti!

este senectutea timpul fericirii noastre?
animalul din noi a murit demult,
acum trăim cu sufletele noastre
printre forme luminoase şi vagi ce nu-s încă beznă.
cuprindeam în braţe toate oraşele
şi câmpiile fără de sfârşit,
penumbra pe care o vedem este lentă şi nu doare,
ea curge pe un povârniş, semănând cu eternitatea.
femeile au gustul melancoliei
şi le găsim în paginile cărţilor nescrise,
toate astea nu trebuie să ne înspăimânte,
au o întoarcere a lor în timp,
drumurile noastre au fost ecouri şi paşi,
femei, bărbaţi, agonii, învieri, dezamăgiri, iluzii,
zile şi nopţi, răstimp între vise şi vise,
iernile cu zăpezile frumoase,
verile cu tumultul vieţii,
toamnele cu melancolii,
primăverile cu florile din inimi,
să le putem uita aşa usor?
cartagina, infernul, glorii, între zori şi amurg,
istoria ne topeşte pe toţi în smalţul pământului,
nu rămâne decât
plânsul străvechi al mumei pe morminte...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (14 iulie 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Senectute, frumoasă eşti!

este senectutea timpul fericirii noastre?
animalul din noi a murit demult,
acum trăim cu sufletele noastre
printre forme luminoase şi vagi ce nu-s încă beznă.
cuprindeam în braţe toate oraşele
şi câmpiile fără de sfârşit,
penumbra pe care o vedem este lentă şi nu doare,
ea curge pe un povârniş, semănând cu eternitatea.
femeile au gustul melancoliei
şi le găsim în paginile cărţilor nescrise,
toate astea nu trebuie să ne înspăimânte,
au o întoarcere a lor în timp,
drumurile noastre au fost ecouri şi paşi,
femei, bărbaţi, agonii, învieri, dezamăgiri, iluzii,
zile şi nopţi, răstimp între vise şi vise,
iernile cu zăpezile frumoase,
verile cu tumultul vieţii,
toamnele cu melancolii,
primăverile cu florile din inimi,
să le putem uita aşa usor?
cartagina, infernul, glorii, între zori şi amurg,
istoria ne topeşte pe toţi în smalţul pământului,
nu rămâne decât
plânsul străvechi al mumei pe morminte...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (14 iulie 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Senectute, frumoasă eşti!

este senectutea timpul fericirii noastre?
animalul din noi a murit demult,
acum trăim cu sufletele noastre
printre forme luminoase şi vagi ce nu-s încă beznă.
cuprindeam în braţe toate oraşele
şi câmpiile fără de sfârşit,
penumbra pe care o vedem este lentă şi nu doare,
ea curge pe un povârniş, semănând cu eternitatea.
femeile au gustul melancoliei
şi le găsim în paginile cărţilor nescrise,
toate astea nu trebuie să ne înspăimânte,
au o întoarcere a lor în timp,
drumurile noastre au fost ecouri şi paşi,
femei, bărbaţi, agonii, învieri, dezamăgiri, iluzii,
zile şi nopţi, răstimp între vise şi vise,
iernile cu zăpezile frumoase,
verile cu tumultul vieţii,
toamnele cu melancolii,
primăverile cu florile din inimi,
să le putem uita aşa usor?
cartagina, infernul, glorii, între zori şi amurg,
istoria ne topeşte pe toţi în smalţul pământului,
nu rămâne decât
plânsul străvechi al mumei pe morminte...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (14 iulie 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti altfel

Cât te-ai schimbat iubită primăvară,
Pe lângă ploi ai şi ninsori,
Cât de-ncâlcită eşti spre seară,
Eşti cum n-ai fost pe vechii zori.

Acum eşti verde cu răceală,
Acum eşti caldă peste flori,
Apoi eşti albă de zăpadă,
Eşti cum n-ai fost pe ochişori.

Cât te-ai schimbat de astă vară,
Când ai plecat unde nu ştiu,
Lăsându-ţi sora tropicală,
Să ardă verdele cel viu.

Îmi pari atât de supărată,
Pe pomi, pe flori şi-apoi pe noi,
De-aş şti ce ţi-am făcut surato,
Cât m-aş certa întins sub ploi.

Cât te-ai schimbat iubită primăvară,
Te porţi de parcă te răzbuni,
Că ai găsit pădurea rară
Şi luncile ce nu mai sunt.

E timpul, scurs, să pleci surato,
E timpul tău să nu mai fii
Şi-ai să dispari îngândurată,
Cu stolul tău de păpădii.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce rost?!

Destinul meu n-a fost prea blând,
Prea mulţi în viaţă mi-au intrat,
S-au adunat în ea pe rând,
Fără măcar să fi-ntrebat.

Am încetat să mă mai plâng,
Că unii intră şi nu-ntreabă
Dar parcă tot mai mulţi se strâng
În viaţa mea, cei fără treabă.

Şi nu-ncetează să tot vină
Se-ntrec cu toţii dând năvală
Cu cât, de ei, este mai plină
Cu-atât e viaţa mea mai goală!

Numai acei ce eu i-aş vrea
Nu sunt pe-aproape când mi-e dor
Şi atunci când vin unde să stea?
Că alţii stau pe locul lor!

Unii s-au instalat în lege,
Alţii voinţa mi-o supun
Dar niciunul nu-nţelege
Că viaţa mea nu-i bun comun!

Abia putând să mai respir
De câţi se-nghesuie în ea
Mă dau deoparte şi mă mir:
Ce rost am eu în viaţa mea?!

poezie de Ion Roşca din revista "Cugetul"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă nouă

Motto:
Drag Poet, de când ai plecat...
În ţară nimic nu s-a schimbat

"Vreme trece, vreme vine..."
Cu minciuna cât mai ţine?
"Toate-s vechi şi toate-s toate..."
Se descurcă cine poate.
"Ce e rău şi ce e bine?"
Când trăieşti viaţă de câine.
"Tu te-ntreabă şi socoate..."
De-ţi ajung banii ne moarte.

"Nu spera şi nu ai teamă!..."
Când poliţia te cheamă..
"Ce e val cu valul trece..."
Vorbe-n vânt cu apă rece.
"De te-ntreabă, de te cheamă..."
Te miri ca la panoramă.
"Tu rămâi la toate rece..."
Nu un an, de trei ori zece.

Ce le pasă dacă ţie
Ţi s-a stins orice dorinţă...
La tâlhari cu-a lor hoţie,
N-ai nici milă, nici credinţă..

Huzuresc împărăteşte...
Cu minciuna cât le ţine;
Alţi flecari, altă poveste...
Vreme trece, vreme vine.

Se descurcă cine poate –
Cel care a tot furat...
De-aşa vremi avurăm parte,
Şi întruna-am îndurat...
Unii mor..., s-au săturat,
Alţii dau abil din coate;
Ce-aţi crezut că s-a schimbat?
Toate-s vechi şi toate-s toate.

Fratele ce-ţi fuse bun
Ani în şir, chiar mama ta...
Nu te vor! Aşa o spun
Mulţi tribuni de mahala.
Poţi avea pe cin' să crezi!...
Când trăieşti viaţă de câine;
De eşti treaz, parcă visezi –
Ce e rău şi ce e bine...

Că pământul nu-l mai vrei,
Nici recolta s-o culegi;
Asculţi vorbe la mişei,
Te căzneşti şi nu-nţelegi

Să-ncropeşti un parastas...
Îţi ajung banii de moarte?
Doar atât ţi-a mai rămas –
Tu te-ntreabă şi socoate.

Că te apără de rele
Şi dreptate ţie-ţi face,
Te fereşte de belele...
E activă doar când tace..
Ce e rău în toate astea?!...
Azi poliţia ţie-e mamă;
S-o iubeşti, asta-i năpasta...
Nu spera şi nu ai teamă.

Că aştepţi apa să intre
Iar în matcă, între maluri;
Unii spun că nu ai minte...
Marea naşte alte valuri.
Vorbre-n vânt şi apă rece –
Din belşug la fiecare...
Mulţi neghiobi pământul are,
Ce e val cu valul trece.

Ce-a putut ochiul să-ţi vadă,
Câte ai să pătimeşti...
Ţi se pare-o promenadă?
Cine-o face, nu ghiceşti!...

Te-ngrozeşti dar nu mai strigi,
Stai mirat la panoramă...
Nu te mişti, ce-ai să câştigi?
De te-ntreabă, de te cheamă.

Vezi că lumea-i trecătoare...
Unii şi-au ieşit din minţi,
Căci minciuna-nşelătoare –
Tu la prag acum te uiţi.
O să-mi dai cu capu-n grindă...
Nu un an... de trei ori zece,
Asta bine o să-ţi prindă –
Tu rămâi la toate rece.

Nu un an, de trei ori zece
Stai mirat la panoramă;
Vorbe-n vânt cu apă rece,
Când poliţia te cheamă.
De-ţi ajung banii de moarte
Când trăieşti viaţă de câine...
Se descurcă cine poate –
Cu minciuna cât mai ţine.

poezie de Marin Voican-Ghioroiu
Adăugat de Marin Voican-Ghioroiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu toate le-aşează

Când verdele planetei dispare,
Dispare şi viaţa pe pământ.
Soarele nu mai răsare,
Nu mai e ploaie, nici vânt.

Când apocalipsa vine,
Pământul se face scrum.
Din el nimic nu mai rămâne.
Totul e negru şi fum.

Universul nu ne reciclează.
Clonă, nu ne poate face.
Dumnezeu toate le-aşează,
În faţa lui, lumea tace.
Nimic nu ne luminează,
Moartea viaţă, nu se face.

Chiar dacă pământul moare,
Galaxia nu dispare.
Altă stea pe cer apare,
Cu timpul şi ea dispare
Fiindcă e tot căzătoare.

poezie de Dumitru Delcă (15 mai 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu vin din lumea lui Marinetti

eu vin din lumea lui marinetti,
aruncând totul la pământ,
la dracu dragoste, iubire
şi toate câte-s în inimă,
această cârpă cu care
s-au şters toţi pe mâini,
acum dansăm printre
mese şi scaune ca saltimbancii,
ne dezbrăcăm hainele
şi ne scălămbăiem în oglingă
ca nişte maimuţe din junglele africane,
hai, veniţi, intraţi în joc,
doi paşi înainte
şi unul pe loc,
ce frumos ne stau la gât
lanţurile de aur
în acest azur lins pe ochi,
ţinem steaua lumii pe umărul drept
şi avem armuri de oţel pe piept.

în serile când luceafărul
în galop fuge pe cer,
noi ne destrăbălăm în lumea lui dionis
pe lângă delfinii din adânc,
rupţi din refugiul ultimului delir.

degeaba punem cuvintele în cuiburi goale,
n-are cine să le clocească,
ele sângerează din consoane,
mor în damf de parfum
ca merele domneşti infectate de viermi.

ascultaţi melodile acestei toamne,
când frunzele acompaniază tristeţea,
ca nişte evantaie japoneze pe faţa unei gheişe,
ascultaţi cum plâng pietrele de jad
sub freamătul copacilor,
flaute sub lună, îndurerate
de despărţirile de gâtul de colan al madonelor,
ascultaţi tristeţea frunzelor de plop sub bătaia vântului,
ascultaţi cum filozofii pun diagnostic aureolat viitorului,
un fel de zefir de bucurii cu râsete pe ghirlănzi spumoase.

inimi flămânde ca nişte câini în haite
îngurgitează iubirea pe nerumegate,
răscolind în carnea efemeră, pândind inalterabilul.
visăm mereu incendii apocaliptice
care să prefacă în scrum sărmanele noastre fiinţe
imperfecte şi vulnerabile,
ne revoltăm de destinul biologic al lumii,
dar nu vedem ochiul rece al morţii
cu rostogolirea pământului spre neant.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (20 octombrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teză despre moarte

o parte din sufletul meu e în doliu
după părinţii dragi care-au murit
pământul i-a acoperit ca un linţoliu
dar ei sunt împăcaţi cu faţa spre zenit.

aşa e viaţa cu moartea sfântă lege
ne naştem cu ea o purtăm în noi
dar nu e om acela care nu culege
lumini şi fericiri savuroase şi moi.

încă viaţa o iubesc cu moartea în spinare
încă nu ştiu cum să o confrunt
cu probleme mă apasă spatele mă doare
suspină şi timpul prin părul cărunt.

când va veni ziua să nu-l văd pe soare
am să-i zâmbesc morţii n-am să mă încrunt.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când te uiţi ce-i viaţa

Când te uiţi ce-i viaţa, pe-a toamnei crude bolţi,
Observi că-i un Mordor cu uriaşe porţi!

Când te uiţi ce-i viaţa, privind cum timpul trece,
Sa ştii că viitorul e-al dracului de rece!

Când te uiţi ce-i viaţa, în prag de Anul Nou,
Vezi cum se-nvârte roata, ca la un cazinou!

Când te uiţi ce-i viaţa la un televizor,
O parte-i comedie, iar restul film horror!

Când te uiţi ce-i viaţa-n al soarelui apus,
Tânjeşti după cei dragi, care demult s-au dus!

Când te uiţi ce-i viaţa, nu fi pesimist,
E câte-un happy-end ce se termină trist!

Când te uiţi ce-i viaţa, privind marea-nspumată,
E valul care nu se va-ntoarce niciodată!

poezie de Alex Dospian, după Mihail Lermontov (decembrie 2013)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum poate primarul să stea la masă cu familia lui când ştie că toţi tinerii din sat, din comună sunt duşi în lumea întreagă? Nu ai un tânăr care să-ţi facă o sobă, o poartă, un scaun românesc. Nu-l găseşti. Acesta este un duh de nestatornicie, exact ceea ce era în viaţa barbarilor de altadată care au venit peste noi şi s-au aşezat în Câmpia Panonică. Toate neamurile şi-au găsit adăpost la noi, cum au fost hunii, se gândesc acum să capteze, să ia când Ardealul, când Basarabia, când Dobrogea. Şi politica europeană este de-a valma, dusă după interesele câtorva. A mai venit şi moda asta a unicului guvern european, ceea ce mă duce cu gândul că s-a apropiat sfârşitul lumii.

citat din Justin Pârvu
Adăugat de Dan Nicorescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutăm fericirea, dar nu înţelegem cu ea se află în fericirea celor de lângă noi. Frustrarea este primul inamic al fericirii, apoi închistarea în norme palpabile, după care orbirea spiritelor ce gravitează în jurul unor idei fixe. Fericirea o găsim în lumină, în cânturi şi flori, în ziua ce se arată – răsărit şi apus, dar înainte de toate o găsim în zâmbetul şi liniştea pe care o emană semenii noştri – acea energie pozitivă ce ne încarcă spiritual.

aforism de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moarte, tu n-ai nume de om

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
dacă mi-ai fi dat un semn
oricât de mic
îmi pregăteam valiza
cu toate cele necesare
un aparat de ras
un creion o mapă şi un plic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
mai zăboveşte jos
sub deal un pic
să sting lumina apa
gazul şi să las o cheie
ori nu ştiai că am
o nevastă şi un copil mai mic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
în mine totu-i negru
vai poate doar e un protest
ca şi când
ar fi fost să fie
un anotimp în care
aş fi putut să plec

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ci îngăduie-mi o rugăminte
să-ţi mai zic
de sub tălpi durerea urcă iute ca un scai
şi sunt gol-goluţ că n-am putut
să-mbrac nimic
aşa sunt Om dar nu cu suflet mic
te rog mai lasă-mă un pic
să strâng trecutul şi viaţa între dinţi
că nu-i nimic mai scump decât iertarea zic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ţi-am spus răgaz să-mi dai
să mai zăboveşti la poartă un pic
cât copilu-mi face semn
cu mâna
că doar ştiai
că-i bolnav şi trist
şi-i cel mai mic

la urmă-apoi de vrei să-mi dai
un semn
aprinde lumânarea neagră din pridvor
ştiu că te grăbeşti
şi-i musai
să revin la ceea ce am fost
poate un nimic
dar stai
mai am un Dumnezeu de nu ştiai
un copil şi o nevastă care au lăcrimat destul
şi-i rog acum când trupul meu
nu-i mai în stare de nimic
să-mi aprindă o lumânare
acolo sub pământ

noa haide moarte hai
te întreb cât încă mai sunt viu
cu ce-am greşit de vii pândind
şi totuşi dacă vii
adu-mi şi tu ceva să-mi placă
nici flori nici lumânări ca la mormânt
ci o noapte de împăcare cu tot ceea
ce am fost şi încă sunt

noa haide moarte hai

păşeşte-ncet de poţi
injectează-mi în vene noaptea
fie şi în somn
doar atât cât eu către Dumnezeu mă-ndrept
apoi să taci
că n-ai nume de Om

apoi să taci
apoi să taci
să taci...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viitor galactic

Nimic nu este cum a fost, o lume veche se ascunde
Şi soarele a-mbătrânit..... cu minus în secunde.....
Privind puţin spre viitor, galactici speră toţi a fi
Când Universul va deschide un drum spre stele într-o zi.

Planeta va muri încet, asfixiată-n mii de noxe....
Şi vor rămâne pe Pământ figuri scheletice în mostre.
Lugubru sună, evident, dar înapoi nu se mai poate,
Căci timpul are mersul lui şi trecătoare-s toate.

Dar, hai, să dăm puţin răgaz pustiului ce vine
Şi să privim de pe pervaz spre verzile coline,
Albastru cer, albastră mare şi tot ce încă mai respiră
Purtat de dor, purtat de gând cu vântul în grădină.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ignoranţa, scepticismul, aroganţa şi inconştienţa fac parte din lumea noastră interioară, iar dacă acum viaţa nu este aşa cum ne dorim este tot din cauza a ceea ce se află în interiorul nostru. Cum am putea fi fericiţi şi să avem viaţa pe care o visăm când niciodată, ceea ce avem acum nu este suficient de bun? Recunoştinţa, iubirea, acceptarea şi curajul sunt armele noastre, care vin tot din interior şi ne pot face fericiţi. Când ai vreo pretenţie, vreo supărare de genul celor pe care le ai zilnic, adu-ţi aminte că eşti viu, respiri, exişti şi poate se nimereşte ca afară să fie şi o zi cu soare. Dacă nu ai avea aer şi te-ai sufoca, ai da toate posesiunile, toate privilegiile sociale, toate pretenţiile doar pentru acest dar minunat: cel al vieţii şi al aerului din plămânii tăi. Dacă ai avea puterea să fii recunoscător pentru tot ce ai acum în viaţa ta în plus, nu doar pentru aerul din plămâni, cât de bogat ai fi?

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!