Şireata

Într-o sufragerie cu tonuri brune,-n care
Amirosea a poame şi a vopsele noi,
Şedeam în ditai jilţul, gustând dintr-o mâncare
De-aceea, belgiană, din cele mai de soi.

Tictacul unui ornic pe când îl ascultam,
Dinspre bucătărie veni un damf deodată
Şi-o slujnică nurlie intră, netam-nesam,
Hoţeşte, sub barişu-i subţire, pieptănată.

Plimbându-şi degeţelul tremurător pe faţa
De catifea rozalbă ca piersicile, hoaţa
Îşi tot făcea de lucru pe lângă masa mea.

Cu-o mutră de fetiţă cuminte, când serveşte;
Apoi îmi spuse-n şoaptă, ca s-o sărut, fireşte:
"Mi s-a răcit obrazul, ia pipăie-l colea!"

sonet de Arthur Rimbaud din Poezii, traducere de Petre Solomon
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drăcoaica

Într-o sufragerie-ntunecoasă,
Cu miros de fructe şi vopsea,
Mâncarea belgiană de pe masă,
S-o halesc, pe mine m-aştepta.

Mâncând, prea tăcut şi fericit,
Bucătăria ca un ceas se-aude-
Şi-o slujnică, vă zic, fatal cuţit,
Îmi taie calea cu buci rotunde.

Numai degetul de pe obrazul
Catifelat ca piersica, ce ghiduş,
Făcea toţi banii şi tot hazul!

Parcă-mi şoptea: acuş-acuş!
Apoi, tot ea: "Hei, Scaramouche,
Dă-te încoa, să-mi schimbi macazul!"

sonet de Arthur Rimbaud din Poezii (1871), traducere de Costel Zăgan
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Birtul Verde (pe la orele cinci, seara)

Îmi scâlciasem ghetele, umblând
Pe bolovani, opt zile, ca un câine.
La "Birtul Verde"-n Charleroi intrând,
Cerut-am şuncă rece, unt cu pâine.

Ciolanele sub masă mi le-am pus
Şi am privit desenele naive
De pe pereţi. A fost frumos nespus,
Când fata cu privirile parşive

Şi sânii mari (n-o sperii c-un sărut
Pe asta!) mi-a adus pe-un blid de lut
Felii de şuncă, unt şi pânişoare -

(Usturoiată şunca, şi rozalbă!)
Şi mi-a umplut apoi enorma halbă
Cu-o bere ninsă de un rest de soare.

sonet de Arthur Rimbaud, traducere de Petre Solomon
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici vârstele nu vin treptat. Deodată îl vezi pe cel de lângă tine bătrân şi nu ştii când s-a întâmplat. Tot aşa, te trezeşti într-o dimineaţă şi vezi că e primăvară. Te uiţi şi deodată vezi că lămâiul e înflorit. Îl miroşi, apoi te uiţi cum se aşază seara ciorile venite de la bulgari fix în copacul din faţa casei, cum se numără între ele, înainte să se împrăştie la culcare. Sau vezi porumbeii sălbatici cum îşi fac cuib şi aleg doar lemnişoarele de tei.

citat din Mircea Dinescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

ZÂNA APELOR

De ce mi-e zâna apelor aproape,
Acum când anii vin ca norii-n turmă
Şi vor lumina vieţii s-o îngroape
Şi să îmi lase anii fără urmă?

Refuz clepsidra care-n Cer grăbeşte,
În timpul meu nu-i loc de asfinţire,
Mai sunt copacul care înfrunzeşte,
Mai sunt ecoul florii în rodire;

Cu păru-i blond, o zână-n cer de ape
Îmi udă versul scris cu-o amintire,
De-aceea zorii vor să-mi fie-aproape
Când înflori-va noua mea iubire;

De ce mi-e zâna apelor în minte,
Când nu mai pot un înger să mă ştiu?
S-a dus demult copilul cel cuminte
Iar eu cu noua zână-aş vrea să fiu...

poezie de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O particularitate a Aliciei H. era aceea că ea nu-şi extrăgea energia din hrană. Îmi amintesc foarte bine că am invitat-o odată la masă: abia s-a atins de mâncare, ca terorizată. Şovăia la fiecare îmbucătură şi sunt sigur că-mi făcea o favoare încercând să înghită câteva bucăţele de peşte sau nişte legume (nu cred să fi cerut vreodată carne). De fapt, îmi făcea mai multe favoruri: întâi, se afla acolo, cu mine; şi încă, trecând prin acea teribilă umilinţă care era la ea mâncatul. Era limpede că simţea pentru mine un soi de milă pesemne, dacă făcea toate astea. Iar eu îmi spuneam tot timpul: Doamne, nu se poate!

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salteaua mea

Noapte de noapte şi ani mulţi la rând practic
Salteaua mi-a fost cel mai sincer şi mai bun amic.

Noi ne simţim foarte comfortabil – eu şi salteaua mea.
Pe margini sunt dealuri mari, iar eu dorm într-o vâlcea.

Dezvăluie clar forma din care vă fac acum vorbire:
Unde-s subţire, ea-i groasă, unde-i groasă, sunt eu subţire.

Contururile ei reflectă pe primul şi pe ultimul din mine.
E aproape un mulaj al celui care sunt – şi mă susţine.

Îmi lipseşte salteaua mea când sunt plecat de-acasă;
E singurul lucru pe care-am lăsat o amprentă generoasă.

poezie de Richard Willard Armour, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durerea e un lucru foarte ciudat; suntem atât de neputincioşi în faţa ei. E ca o fereastră care se deschide atunci când vrea ea. Camera se răceşte şi nu putem decât să tremurăm. Dar de fiecare dată se deschide mai puţin, până când, într-o zi, ne întrebăm ce s-a ales de ea.

Arthur Golden în Memoriile unei gheişe
Adăugat de Crina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare

Mă-ntrebi ce fac?...
Ce vrei să fac
Mai mult decât s-aştept... să tac...
Să casc... să dorm şi... să visez
Pe fondul roz al unei vechi Ghiordez,
Pe care câteodată şade
Şi blonda mea Scheherazade...

Fac ce-am făcut şi ieri
Şi totdeauna -
Mă bat cu vântul şi mă cert cu luna...
Din când în când mă urc pe deal, spre soare,
Să mă-ntregesc cu globul lui fierbinte -
O veche şi unică sărbătoare
Ce-o prăznuiesc de patruzeci de ani...
Cu Oltul, însă, nu mai stau de vorbă,
Că-i monoton şi mărginit la minte,
Şi nu ştie să curgă decât spre Drăgăşani...

Fac pe Narcis în apa din fântână,
Sărut pe Maica Domnului de pe troiţă,
Pe Sfântul Petre-l duc spre cimitir de mână
Citesc pe Jules Laforgue
Şi pe Arthur Rimbaud,
Iar când îmi iese-n cale Domnul Niţă -
Invăţător şi... cârciumar şi... deputat...
Mă-nchin umil în faţa Cristosului din sat,
Îl scuip în frunte
Şi îi dau cu "Huo!"...
Şi-aşa răzbun şi pe Laforgue
Şi pe Rimbaud...

Iar când se face noapte şi tăcere,
Când boii dorm pe burtă
Şi oamenii pe spate,
Mă fragmentez în pietre nestemate
Şi porcilor mă dau să mă digere...

poezie celebră de Ion Minulescu din Ideea europeană, VI, nr. 147 (22 iunie 1924)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intră dragostea mea

ai zis
,, pieptul meu s-a deschis atât de larg
încât
nici măcar nu ştiu cine sunt
iartă-mi
dezordinea asta absolută
dar
întrebările mele
stau înşirate
de la marginea patului
şi până la geam

intră dragostea mea
fii frumoasă
pune-ţi mâna în păr să-nţeleg
cum în palmele tale cuminţi
lutul meu
ar renaşte
ca o muzică veche
iar eu
m-aş simţi
dintr-o dată întreg

intră dragostea mea
intră
fii o şoaptă
sau cum vrei să fii
pieptul meu s-a deschis atât de larg
încât
simt
că tot ce-am trăit până acum
nici măcar n-am trăit

intră dragostea mea
intră
nu mai am nici lacrimi să plâng
fii femeie
sau cum vrei să fii
să mă simt
cu tine întreg

intră dragostea mea
intră
de-acum totul va fi tot
iar Dumnezeul din pieptul meu
ne va ajunge la amândoi
pentru drumul acesta
sublim

intră dragostea mea
intră
amândoi vom sta în genunchi''

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atitudine

am pictat universul cu magice vopsele
Terra îmi este casă şi îmi este mumă
mă încurajează să zbor către stele
cu pasiunea mea mirabilă antumă.

aprind în mine timpul cu un dans de iele
şi-apoi mă relaxez într-o baie de spumă
am pictat universul cu magice vopsele
Terra îmi este casă şi îmi este mumă.

romantică lumina trece prin perdele
se-aşează-n conştiinţa pe care o îndrumă
prin tot ce fac cresc gândurile mele
strângând din veşnicie fericirea o brumă.

am pictat universul cu magice vopsele
Terra îmi este casă şi îmi este mumă.

hipersonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Papuşa automată

Doamne!
Ce-am păţit aseară!...
De-a fost fapta de ocară,
Să mă ierţi, că-i vina Ta,
Fiindcă Tu ai vrut-o aşa?...

Cineva -
Dar nu ştiu cine,
O papuşă automată -
A intrat fără să bată
În odaia mea...
A intrat fără ruşine -
Goală toată,
Indecentă
Ca Ofelia dementă,
Şi râzând
Ha, ha, ha, ha!...
S-a trântit pe canapea
Lângă mine,
Ca o viespe-ntărâtată
Pe un tort de ciocolată!...

Doamne, Doamne!...
Ce ruşine!...
Dar eu ce puteam să-i fac?...
Să-i dau brânci?
S-o strâng de gât?
S-o omor?
Sau să-i dau pace?
Nu puteam să fac decât
Să-nchid ochii
Şi să tac...
Că păpuşii n-ai ce-i face,
Şi păpuşa dacă vrea,
Mori cu zile după ea!...

Cine eşti, păpuşă mică,
Cu ochi verzi de levănţică
Şi cu unghii de urzică?...
Cine eşti, păpuşă blondă,
Cu prezenţa vagabondă
Când p-aici...
Când pe colea -
Până şi-n odaia mea?...
Cine eşti
Şi ce pofteşti?
Vrei odaie cu chirie,
Sau un loc pentru vecie?...

Papuşică prost crescută -
Ochi căscaţi
Şi gură mută -
De ce taci şi nu vorbeşti?...
Sau, ca zâna din poveşti,
Nici tu nu ştii cine eşti?...

Fii cuminte...
Şi-nţelege
Că papuşa, când se strică,
S-a sfârşit,
Nu se mai drege
Chiar când este-o păpuşică
Cum eşti tu -
Păpuşă mică,
Cu prezenţa indecentă,
Ca Ofelia dementă...

Fii cuminte...
Şi-astă-seară,
Nu mai hoinări pe-afară
Ca o biată "pierde-vară".
Fii cuminte
Şi, mai bine,
Stai pe loc, nu mai pleca!...
Stai colea,
Pe canapea -
Lângă mine...
Uite-aşa!...
Ca papuşile-n vitrine
Sau ca sfintele creştine
Când Cristos le convertea!...

Şi de milă - că era,
Biata fată,
Goală toată...
Şi n-avea nimic pe ea,
Nici măcar o pijama... -
I-am împrumutat pe-a mea!...

Iată vina mea de-aseară -
Mai mult vină... literară!...

Dar de-aseară, Doamne sfinte,
Păpuşica e cuminte!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Migraţia stăncuţelor

Se plimbau, legănat, pe o stradă-n oraş,
îmbrăcaţi asortat, discutând pătimaş:
-Măi femeie, tu ştii că mă bate un gând
ca ai naţiei fii să înceapă curând

Să migreze şi ei, să se-mprăştie-n stol,
că există temei când stomacul e gol.
-Te ştiam idiot, însă... nici chiar aşa,
dar, acum, spune tot, că, apoi, vom vedea!

-Uite-aşa m-am gândit: sunt sătul de gunoi
de când iarn-a venit cu zăpezi pe la noi;
în oraş nu găsesc demâncare, deloc,
de, întruna, slăbesc şi îmi trag de zâmboc.

Mă gândesc la un zbor ca, pe-un astfel de timp,
să mă plimb pe-un ogor dintr-un alt anotimp,
într-o ţară din sud, cu un soare plăcut,
unde-aş vrea să aud croncănit nou-născut.

-Măi, stăncuţule drag, eu bag-seama acum
că, pe tine, te-atrag nu mâncare sau drum,
ci căldură şi-amor, căci de pui nicidecum
nu te văd doritor, şi-nţeleg, oarecum,

Dar, să facem, aşa, ditai drumul de zbor,
mi se pare, cumva, mult prea istovitor.
-Păi, atunci, draga mea, hai, măcar, pe furiş,
pentr-o clipă, colea, că e bun şi-un... tufiş.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un telefon divertisment

afară vremea era de basm
uşor trasă pe sfoară
sau ca un ciorap de femeie peste chipul unui bărbat fermecător
în rest fumigenă şi confeti

am câteva chestiuni importante de rezolvat
cum ar fi capul acesta pe care îl port cu mine zi de zi
ar mai fi pisica vecinului
care în fiecare dimineaţă îmi dă
fireşte bună dimineaţa
îi răspund politicos printr-un miau
blocul se prăbuşeşte
ridic din umeri privesc pe geamul din bucătărie
el face cele mai bune clătite din lume - îmi spun în gând
îi măsor pasul dintre frigider şi aragaz
apoi strâng într-o cutie lucrurile vechi
le expediez pe o adresă oarecare
telefonul sună
este mama
care mă aşteaptă de cinci săptămâni
într-un zepelin
să-mi dea vestea cea mare
că nu mai avem niciun vecin şi că tata s-a pierdut
prin casă
în regulă îmi achit datoriile
de mâine mă mut în altă dimensiune

poezie de Silvia Bitere din Gri kamikaze
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fântâna pisicii negre

Pisica neagră trecea prin iarbă. Era noapte şi parcă
Avea o vargă. Pe sub streaşină bătea vântul.
Pâş, pâş se strecura. Îl ascultam cum calcă.
Iarba se înfiora când trecea pisica neagră.

Era o fântână plină până în gură cu apă. Plouase mult.
Apa nu era bună. Se stricase, iar fântâna-şi pierduse
Rostul de a adăpa. Nimeni nu mai vine setea din buza ei
Să şi-o stingă. I-a apus soarele. Nu mai are lumini.

În mintea mea târziul se opintea cu pisica neagră.
Îmi era frică să mă mai duc la fântâna plină cu apă.
Pâş, pâş se strecura apusul peste noi dinspre răsărit.
Fântâna umplută cu apă s-a înecat şi apoi a murit.

poezie de Mircea Lucian Nincu
Adăugat de Mircea Lucian Nincu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Preda la noi

Preda la noi geologia
Şi, când vorbea de vreo fosilă,
Îl ascultam cuprinşi de milă,
Cum îşi făcea biografia.

epigramă de Vasile Bogrea din Epigramişti cu sau fără voia lor (1983)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când şoapta glasul meu învie

Atunci când şoapta glasul meu învie
Eu îţi spun dulce ce mult te iubesc,
Aş vrea amorul veşnic să ne fie,
Cu tine nemurirea s-o trăiesc.

Atunci când pomii frunza lor o lasă
La tine împeţit eu aş veni,
Să te fac, iubire, a mea mireasă,
Să ne iubim până om osteni.

Atunci când totu'-i amorţit de frig,
Noi să ne încălzim cu sufletul,
Cu a mea şoaptă numele să-ţi strig,
O veşnicie şi tot n-ar fi destul.

În primăvară, când frigul se topeşte
Ca doi ghiocei să răsărim,
Ştiind că Dumnezeu mult ne iubeşte,
Noi tot mai mult, iubire, ne iubim.

Iar înainte să înceapă vara,
Teiul să ne dea al său parfum,
Cu el să ne învelim inimioara,
Cu el să presărăm al nostru drum.

Să mergem înainte fericiţi,
În urmă să nu mai privim deloc,
Din ce în ce să fim tot mai uniţi,
Şi-n lume să găsim al nostru loc.

Să facem un copil, fruct al iubirii,
El să ne fie viaţă pe pământ,
Dulce fetiţă, Maria, trandafirii,
Petala lor să îţi fie veşmânt.

Dorinţa noastră, iubire, se-mplineste,
Căci amândoi din suflet ne dorim,
Iar Dumnezeu în dragoste uneşte,
Tot ceea ce cu sufletul simţim.

poezie de Răzvan Isac (14 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când şoapta glasul meu învie

Atunci când şoapta glasul meu învie
Eu îţi spun dulce ce mult te iubesc,
Aş vrea amorul veşnic să ne fie,
Cu tine nemurirea s-o trăiesc.

Atunci când pomii frunza lor o lasă
La tine împeţit eu aş veni,
Să te fac, iubire, a mea mireasă,
Să ne iubim până om osteni.

Atunci când totu'-i amorţit de frig,
Noi să ne încălzim cu sufletul,
Cu a mea şoaptă numele să-ţi strig,
O veşnicie şi tot n-ar fi destul.

În primăvară, când frigul se topeşte
Ca doi ghiocei să răsărim,
Ştiind că Dumnezeu mult ne iubeşte,
Noi tot mai mult, iubire, ne iubim.

Iar înainte să înceapă vara,
Teiul să ne dea al său parfum,
Cu el să ne învelim inimioara,
Cu el să presărăm al nostru drum.

Să mergem înainte fericiţi,
În urmă să nu mai privim deloc,
Din ce în ce să fim tot mai uniţi,
Şi-n lume să găsim al nostru loc.

Să facem un copil, fruct al iubirii,
El să ne fie viaţă pe pământ,
Dulce fetiţă, Maria, trandafirii,
Petala lor să îţi fie veşmânt.

Dorinţa noastră, iubire, se-mplineste,
Căci amândoi din suflet ne dorim,
Iar Dumnezeu în dragoste uneşte,
Tot ceea ce cu sufletul simţim.

poezie de Răzvan Isac (14 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ceaiul a fost gata, am vrut să mă apropii de masă, dar Bessie îmi spuse să stau liniştită, cu acel ton poruncitor pe care-l cunoşteam atât de bine. Voia să stau lângă foc; pusese în faţa mea o măsuţă pe care se aflau o ceaşcă şi o farfurie cu pâine prăjită; apoi mă aşeză întocmai ca altădată pe un scaun şi-mi dădu dulciuri exact aşa cum făcea pe vremuri cu cele pe care le şterpelea pentru mine. Am zâmbit şi la fel ca odinioară, m-am supus.

citat celebru din romanul Jane Eyre de Charlotte Bronte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Catifea ciocolatie

Ieri mi te-am găsit senină,
Blânda şi iubita mea,
Îmbrăcată în lumină,
Bruna mea de catifea...

Mă pierdusem în iubire
Când priveam spre gura ta,
Miroseai a fericire,
Bruna mea de catifea...

Rătăceam într-o visare
Şi doream aşa, cumva,
Să te strâng în braţe tare,
Bruna mea de catifea...

Te-aş fi strâns, dar mi-era frică
Ca să nu îţi frâng ceva,
Draga mea iubită mică,
Bruna mea de catifea...

Erai gureşă, zglobie,
Erai ca o rândunea!
Îmi erai atât de vie,
Bruna mea de catifea...

Însă astăzi dimineaţă
Mi te-a întristat ceva!
Eşti lipsită de viaţă,
Bruna mea de catifea...

Ochii tăi, odată vii,
Ah, cum străluceau odată,
Azi sunt trişti, reci şi pustii,
Bruna mea de ciocolată...

Ştiu că eu sunt vinovatul!
Iarăşi te-am făcut să plângi,
C-am dat mâna cu păcatul,
Bruna mea, azi mi te frângi...

Ca o salcie în vânt,
Peste ape aplecată,
Apoi pusă la pământ,
Bruna mea de ciocolată...

Rătăcirea mea de-o clipă
Ţi-a luat speranţa toată,
Ţi-am frânt visul şi-o aripă
Înger bun de ciocolată...

Am greşit de multe ori
Azi din nou şi încă o dată!
Ţi-am frânt vise şi fiori,
Bruna mea de ciocolată...

Ştiu că merit să mă cerţi,
Recunosc în sinea mea!
Oare poţi să mă mai ierţi,
Bruna mea de catifea?

poezie de Florentina Mitrică (9 octombrie 2017)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când îşi întorceau spre oaspeţi ochii în care se desfătau lacrimi de prietinie.
Se strecurară în peşteră, caşicum ar fi vrut să dea de veste. Dar Bătrânul, fără îndoială, ştia că au sosit monahii săi. Amândoi tinerii se opriră cu sfială văzându-l cufundat în gânduri şi aşteptând în jilţul lui să bată un ornic din văzduh, al cărui sunet numai urechea lui putea să-l simtă. Pe altarul luciu de piatră stăteau semnele tainice ale vieţii şi ale morţii. Cele trei făclii de ceară ardeau lin.

Mihail Sadoveanu în Creanga de aur
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!